| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Vlad Musatescu- De-a puia gaia |
| Vlad Musatescu- De-a puia gaia |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:19 PM | message # 1
Şi, deoarece ţin foarte
mult la nevastă-mea, mi-am căutat un refugiu în podul casei, unde mi-am înjghebat un cabinet de creaţie, din cele mai rudimentare. Vara, curg apele de pe mine, de parcă aş fi un izvor termal; iarna, nici atunci nu-i mai bine. Bat cuie (şi bat şi la maşină, bineînţeles) înfofolit în cîte trei, patru pleduri. Mai greu îmi vine cînd se defectează lumina (ceea ce se întîmplă destul de des, întrucît locuiesc pe Calea Moşilor, unde transformatorul nu-i chiar dintre cele mai faimoase) şi sînt nevoit să cobor, învăluit de beznă, cele 114 trepte ale scării. Nu îndrăznesc să v-ascund tot ce pătimesc. De multe ori, datorită beznei celei mai cumplite, întîmpin necazuri de-a dreptul insurmontabile. N-ar fi nimic c-ajung în pivniţă mult mai rapid decît s-ar cuveni ( conform celor mai elementare principii ale gravitaţiei) plin de cucuie şi cu hainele ferfeniţă, dar uneori mi s-a întîmplat să ridic în picioare toată casa. Aşa cum am păţit ultima dată, cînd am aterizat în beci, fără să mai utilizez corespunzător treptele scării, ci survolîndu-le într-un zbor planat, la firul ierbii. Drept pentru care am nimerit direct în lăzile cu praf de cărbune, rămase acolo de pe vremea cînd nu ni se introduseseră gaze. Seismul dezlănţuit, cel puţin de gradul 4 (pe scara locuinţei noastre, nu Richter) a reuşit să trezească din somn toate cele zece familii cu care împart clădirea de pe Calea Moşilor. În timp ce orbecăiam printre resturile de cărbune, realizînd şi performanţa de-a răsturna majoritatea lăzilor, mi-a fost dat să-l aud răcnind, ca un autentic Tarzan, pe vecinul Mihai, zis şi „Sfîntul”, de cînd îl bătuse măr pe-un găinar care-l ameninţase că-l face „îngeraş de toamnă”. - Banditul e-n beci, fraţilor! Dom’le Iliescu, s-a zis cu el, om îl fac! Mai ales dacă-i hoţul care mi-a furat pijamaua de la naşu... Meştere Conovăţ ( era vorba de locatarul de la mansardă, fost atlet de talie europeană, actualmente locală), pune mâna pe lopată şi stai de pază la ieşire!... Ceilalţi să vină după mine!... Dacă „ceilalţi” erau oameni din casă, trebuiau să fie pe puţin vreo cincisprezece inşi. Inclusiv femeile de la parter, din care cîteva soţii abandonate, avînd deci motive întemeiate de-a se bate cu oricine şi oricum. Duruitul paşilor celor care coborau tropotind scara m-a îndemnat să nu mai zăbovesc mult pe gînduri, ci să aleg varianta optimă. Adică să urc cît mai urgent pe cea de a doua scară care avea acces în subsolul casei. I se zicea scară de incendiu, deşi nici acum nu înţeleg ce căuta în pivniţă. Cu atît mai mult cu cît, atunci cînd am ajuns la celălalt capăt al ei, am constatat că sînt pe acoperişul clădirii, la cea mai înaltă cotă. Chiar lîngă antena TV, recent montată de bătrînul Laioş-baci, mecanic excepţional, însă de calorifere. De aceea se bălăbănea atît de anxios, în special cînd încercam să mă sprijin de catargul ancorat de coş. Hoarda vecinilor, răspîndită acum în mai toate punctele strategice ale cîmpului de bătaie, de la beci, curte, stradă şi pînă la garajul subsemnatului, îşi comunică rezultatul investigaţiilor, strigînd ca indienii lui Winettou. - Nea Mihai, „Sfîntule”!... – răcnea careva dintre urmăritori. - Ce-i? – se interesa „îngeraşul de toamnă”. - Nu-i nicăieri! Nici înăuntru, nici în afară... Dacă nu-i înmormîntat sub cărbuni, înseamnă c-a fugit, a evadat ca „el Figitivo”!... Acum recunosc glasul şi inteligenţa atletului Conovăţ. - Nu se poa’ , dom’le! Că n-avea pe unde... Decît pe acoperiş! Dacă-i acolo, e-al nostru! Pilaf îl fac! – îl linişteşte vecinul Mihai, în timp ce mie reuşeşte să-mi transmită o stare de nelinişte. Supoziţia lui întruneşte adeziunea colectivului, drept pentru care toată lumea porneşte să escaladeze (aşa-zisa) scară de incendiu. Cu excepţia lui Conovăţ, pe care conducătorul expediţiei îl mobilizase rapid, somîndu-l autoritar: - Fugi la miliţie şi cere-le să cheme echipa de intervenţii de la Capitală... Să vină şi ci cîinii ăia detectivi!... Antena dă evidente semne de slăbire, deoarece începe să se îndoaie lejer. În disperare de cauză, renunţ la orice intenţie de-a rămîne incognito, şi decid să mă las identificat de scumpii mei colocatari. Cînd soseşte şi echipa de la circa de miliţie, compusă din doi adolescenţi, pesemne aflaţi la practică, tentez o demonstraţie a complexităţii situaţiei. Pînă una alta, dînşii optează pentru o invitaţie la circă, unde ar urma să furnizez nişte lămuriri suplimentare. Zadarnic apelez la memoria vizuală a vecinilor mei. - Nu mă mai cunoaşteţi? Dar sînt Conan Doi, de la parter... Detectivul... Ei?... Locuiesc aici de peste două decenii... Conovăţ, mai tare de cap decît de ureche, recepţionează eronat şi-mi oferă o exemplară lecţie de logică, o logică de fier (forjat): - N-avem aşa ceva în casa noastră. Noi sîntem oameni cinstiţi. Ce să caute detectivii la noi? Şi încă mascaţi! Nici Kojak nu se camufla, chit că era ras chilug pe cap... Nu l-am vizionat niciodată mînjit cu cărbune... Totu-i clar! Praful de cărbune, care-mi acoperea figura şi hainele, mă făcuse de nerecunoscut, în pofida volumului meu. Deşi mai exista o ipoteză, şi anume să fi slăbit, din pricina eforturilor din noaptea asta blestemată, pînă la transformarea totală. Cam greu de crezut... Sesizînd unele intenţii de linşaj din partea incomprehensivilor mei colocatari, cei doi tineri miliţieni au considerat că-i mai util (mie) să mă transporte, plini de afabilitate, la sediul circei noastre. După ce m-am spălat de praful de cărbune, am trecut la operaţia următoare, de completare a unor formulare. Neposedînd asupra mea nici un act de identitate, a trebuit să declar în scris, şi pe propria mea răspundere, numele, cine sînt şi unde lucrez. Apoi am tras un somn de zile mari, dormind buştean între cîţiva huligani ( de mică anvergură), în „sala de aşteptare”. Dimineaţa, cînd a sosit comandantul circei, acesta m-a recunoscut imediat, fiind unul din cititorii pasionaţi ai reportajelor mele. Compătimind alături de mine, m-a tratat cu-o cafea fierbinte şi reconfortantă. Şi fac acolo tovarăşii nişte cafele fantastice. Mai ceva ca la „Inter-Continental”. La redacţie, unde găsesc cea mai deplină comprehensiune şi încurajare, m-au poreclit „detectivul”. Asta după ce, vreme de ani la rînd, toţi colegii mi-au citit romanele de aventuri, în diversele lor faze de lucru. Şi n-a fost nevoie să insist, deoarece sînt băieţi buni şi subţiri, cunoscători şi dezgustători avizaţi de proză de calitate. Mai trebuie să vă dezvălui un secret. Nu mă cheamă chiar Conan. Acesta este, de fapt, pseudonimul pe care mi l-am ales pentru semnarea prozei mele beletristice. Am recurs la el, întru amintirea şi omagierea marelui meu coleg şi profesor, sir Arthur Conan Doyle, născocitorul lui Sherlock Holmes şi al romanului deductiv (fiţi liniştiţi, nu-i greşeală de tipar: vine de la deducţie). Pe taică-meu, vecinii toţi îl strigau peste gard: „Comane, vină să-l vezi pe fi-tu căţărat la mine-n cireş, fir-ar să fie de încroşnat!”. Iar pe mine, la şcoală, cînd mă scoteau la tablă şi tăceam mîlc (din timiditate, bineînţeles), mă stimulau spunîndu-mi pe nume: - Coman E. Alexandru, ai un doi cît tine de mare. Dacă nu te pui cu burta pe carte, te-apucă stagiul militar într-a patra elementară! Pe vremea aceea eram atît de slab, că-mi plîngeai de milă. Dar prevestirea domnului Ţapu, iubitul nostru învăţător, tot nu s-a adeverit. Încă n-apucasem să devin mai trupeş, dar de învăţătură mă luasem. Stagiul l-am făcut la Regimentul 1, artilerie grea, cu bacalaureatul luat. Al doilea pe listă. Nu-mi amintesc prea bine dacă mă aflam la începutul sau la sfîrşitul acesteia. În fiecare săptămînă aproape, eram pedepsit să fac de jurnă la bucătărie. Mi-am terminat armata cu gradul de soldat neinstruit. Nu mi-au mai dat livret. Ci un certificat de inapt pentru serviciul militar. În doi ani de armată, şi de bucătărie, mi se schimbase metabolismul. Avem cu 18 kile mai mult decît la încorporare. Cînd mi-am isprăvit de dactilografiat primul roman de aventuri, l-am semnat „Al Conan Doi”. Ca să mă apropii cît mai mult de vulnerabilul maestru. Totuşi, acest „Doi”, care vroia să sugereze prea ostentativ numele lui sir Arthur, nu mi-a fost (pînă acum) de bun augur. Dar pentru dumneavoastră am rămas şi sînt Al Conan Doi. Şi n-am să mă supăr dacă o să-mi spuneţi „detectivul” Conan Doi. Pentru că am reale calităţi investigatorice, ca scriitor de romane de aventuri. Ceea ce se va observa, cu prisosinţă, în următoarele capitole ale cărţii de faţă, a cărei scriere a fost întovărăşită de cele mai incredibile evenimente.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:20 PM | message # 2
2. TANTI RALIŢA, PE POST DE DOCTOR WATSON
În fiecare dimineaţă, de cînd mă aflu în plin concediu de creaţie, primesc, cel puţin, zece sau cincisprezece telefoane. O abandonez pe „Erika”, renunţ la ultimul strop de zaţ din ceaşca de cafea şi răspund ţîfnos: - Aloo! Da... Biroul de voiaj... Acceleratul de Suceava? Nu mai circulă... L-am desfiinţat!... Cetăţeanul de la celălalt capăt al firului nu-şi crede urechilor. Insistă: - Dar parcă mai era un accelerat sau rapid?... Îmi vine să plîng. Începe să mă cam lase nervii: - Le-am suprimat pe toate!... De ce? Foarte simplu... Mă incomodau!... Trîntesc receptorul şi mai bat o jumătate de rînd la maşină. Zadarnic. Iluzii pierdute. Pentru că iarăşi sună unealta infernului. Îmi vine să torn restul de zaţ în receptor, deşi ar fi de preferat în sonerie. - Aloo! Da! Tot eu... Dacă-s nebun? Sînt, domnule, şi încă zdravăn de tot! Trebuie să răspund la ce oră pleacă din Gara de Nord acceleratul de Braşov, ce întîrziere are rapidul de Constanţa, ce se-aude cu Balt-Orient-Expresul. Şi toate astea din pricina unei diferenţe de-o cifră. O singură şi nefastă cifră, care desparte numărul meu de telefon de cel al „Agenţiei de Voiaj C.F.R.” din Calea Griviţei. Acum încep să mă dumiresc că surmenajul nevesti-mi s-ar putea să-şi aibă rădăcinile şi-n această nefericită şi malefică cifră. Cînd mă aflam dimineţile la redacţie sau eram plecat în ţară, pe teren, pesemne că sărmana era silită să răspundă la toate aceste apeluri. În cele şase zile de cînd stau acasă, cu ochii zgîiţi la fila de hîrtie înţepenită în carul maşinii de scris, incapabil să bat măcar zece cuvinte ca lumea, am învăţat pe dinafară plecările şi sosirile cîtorva accelerate şi rapide. Degeaba. Nu-i de ajuns. Sîntem în anotimpul vacanţelor şi-al concediilor. Vor să ştie totul. Trenuri personale, suplimentare, speciale. Pînă la ce vîrstă pot călători copiii fără bilet. Am tăiat, în disperare de cauză, firul telefonului. Zadarnic. Cei de la centrală m-au amendat şi m-au ameninţat că-mi taie abonamentul. În fiecare după-amiază, bate cineva la uşă sau la fereastră. Bate, deoarece am tăiat firul de la sonerie. Aici n-are cine să mă amendeze. Am montat-o chiar eu. Şi (uneori) funcţionează satisfăcător. Şi nu-s doar doi sau trei nepoftiţi. Ci cu duiumul. Ca, de pildă, acum. Bate cineva la uşă, atît de violent, de parcă s-ar fi anunţat la radio sfîrşitul Pămîntului. Cînd deschid uşa, dau în prag peste madam Anuţa, vecina mea de la parter. Mă uit la dînsa înciudat. Nu se lasă impresionată, ci-mi comunică plîngînd smiorcăit: - Domnu’, vină iute pîn’ la noi, că moare Gheorghe... Imediat decelez unele indicii care mă fac să devin suspicios: - Moare, moare sau e iarăşi beat cui? Nu s-a-ntors ieri de la cura lui de dezintoxicare, mamă Anuţo? Bătrînica, ceva mai atentă la afirmaţiile ei, încetează din plîns. - Aşa-i, cum să nu. Ieri a venit... Dar az’noapte s-a pus pe băut... Acuma trage să moară! Nu i-a picat bine tratamentul ăla... Hai vină, domnu’, fă-ţi pomană cu Gheorghe!... Cînd pătrund în odaia soţilor Anuţa şi Gheorghe, nici urmă de muribund. La un semn al femeii, care-mi indică patul, mă plec şi privesc sub el. În cel mai îndepărtat colţ al spaţiului de sub pat, nea Gheorghe conversează cu-o sticlă de Turţ. Mă las în patru labe, la acest nivel cu nea Gheorghe, şi-l solicit: - Vino pînă afară, nea Gheorghe! Vădit indispus, văzîndu-se tulburat de la ocupaţiile sale, întreabă: - Care eşti acela? Mama Anuţa, care s-a lăsat pe ciuci lîngă mine, îi dă explicaţiile de rigoare: - Măi Gheorghe, măi, păi să nu-l cunoşti, matale, pe domnu’ Conan al nostru? Ţi-a adus ceva bun... Cetăţeanul devine brusc interesat şi mă pofteşte indirect, adresîndu-se Anuţei: - Atunci să intre! Să vină sub pat, că de-aici nu mă mai scoateţi. Ce? Iarăşi vreţi să mă duceţi la glumeţi? Nu se mai prinde... Dînd ascultare privirilor încărcate de rugăminţi ale mamei Anuţa, mă vîr şi eu sub patul lui nea Gheorghe. Dau mîna cu el, apoi, ţinîndu-l ţeapăn de braţ, încerc să-l extrag în odaie. N-am mai avut ocazia să-i ofer o demonstraţie de lupte greco-romane în asemenea condiţii ingrate, însă, la un moment dat, cu ajutorul nepreţuit al nevesti-si, reuşesc să-l aduc pe nea Gheorghe la sentimente mai umane. Mai tras de picioare, mai tras de cap, nea Gheorghe se află acuma în patul conjugal. Bineînţeles, nu-i de acord să nu cinstesc şi eu o gură de palincă. Cu condiţia însă, să mă urc lîngă el. Şi nu numai eu, ci şi nevastă-sa. Abia după ce i-am adormit pe-amîndoi, aduşi la acelaşi nivel de alcoolizare, deoarece şi mama Anuţa poseda, în folosinţă personală, o sticlă de palincă, abia atunci am putut părăsi încăperea. Miroseam atît de puternic a ţuică de Turţ, încît ameţeau şi muştele din preajma mea. Alteori se prezintă Tavi Moga, să-i tragem nişte partide de table, în pofida celor cincisprezece lei pe care mi-i datorează de anul trecut. Ba, pe la opt seara, se înfiinţează şi tanti Raliţa, să se proţăpească în faţa televizorului, pînă la unsprezece şi jumătate noaptea, urmărindu-l cu gura căscată pe Mannix, că nu-l mai împuşcă şi gangsterii ăia, să se termine o dată şi cu el, aşa cum şi-au dat duhul „Sfîntul”, „Baronul”, „Răzbunătorii”, „Invaidărşii”, „Incoruptibilii” sau doctorul acela păgubos, c-am uitat cum îl cheamă; mă rog, ştiu că era „una victima inocenta de la justicia”. Dacă ar veni numai sîmbetele!... Dar se înfiinţează şi lunea, la „Revista literar-artistică TV”, vine şi marţea, că-i teatru, şi miercurea, la „Telecinematecă”, şi uite-aşa, că nu-i zi lăsată de bunul Dumnezeu fără ca tanti Raliţa să nu-şi ocupe, autoritară, fotoliul ( singurul din casă), şi să nu ceară cu glas prefăcut şi dogit: - Al, iubiţelule, oferă-mi şi mie un pahar cu apă rece, dar vezi să nu fie de vişine, că balonează! Şi, în timp ce dă sunetul la maxim, deoarece îi cam tare de-o ureche, sporovăieşte întruna, la concurenţă cu televizorul. Iar eu fierb ca un cazan sub presiune, rumegînd cele mai atroce modalităţi de a-mi lichida rubedeniile. Barem de-aş şti care-i urechea deteriorată... Unica deosebire dintre Agatha Christie şi mine – bineînţeles ca tehnică de lucru - e faptul că venerabila doamnă a romanului enigmistic îşi plăsmuia crimele, cele din cărţi, în vreme ce spăla vasele, iar eu întreprind aceeaşi operaţiune mentală în faţa micului ecran, lîngă tanti Raliţa. Tortura, la care mă supune mătuşă-mea, mi se pare mult mai subtilă şi cumplită. Aşadar, dimineaţa nu se poate lucra, v-aţi dat seama, şi nici după amiaza. Iar seara, mort de oboseală (fizică şi nervoasă), sînt victima sigură a lui tanti Raliţa, care mă mobilizează fără pic de milă: - Al! Fii atent!... Ce dracu!... Aoleu!... Acu, uite-acu... Hai, că-l ia la trei păzeşte!... Ce faci, dom’le, dormi?... Nu vezi că-l calcă în picioare?... Tanti Raliţa trebuie să aibă vreo 70 şi ceva de ani (asta din 1970, de cînd a pornit să-şi numere primăverile în „count-down”, ca la Houston). Bea zece cafele babane pe zi (în nici un caz Ness, ci turceşte, groase şi tari). În 24 de ore, trage în piept trei pachete de „Mărăşeşti” fără filtru. Doarme doar trei ceasuri pe noapte, citind pînă se crapă de ziuă. Umblă numai pe jos, venind din Vergului pînă în Calea Moşilor, la televizor, la nepotu-său, în mai puţin de-o oră. În fiecare an, îşi împrospătează vocabularul cu ultimele achiziţii ale tinerilor din cartier, uluindu-mă prin prospeţimea şi cruditatea lexicului dobîndit. Mi-a devorat toate romanele (în manuscris) de cîte trei ori, fiind o pasionată cititoare (în exclusivitate) de romane detective. Este, pînă la ora actuală, cea mai fidelă admiratoare a scrisului meu, şi ambiţionează să colaboreze cu mine. Nu se petrece nimic în perimetrul cuprins între Calea Moşilor, Mîntuleasa, Călăraşi şi Vergului, fără să nu-mi prezinte notiţe şi ipoteze asupra faptelor respective. Tanti Raliţa are în proprietate personală cea mai formidabilă bibliotecă de romane de aventuri. În podul casei din Vergului, unde locuieşte din moşi strămoşi, am petrecut cele mai plăcute clipe din viaţa mea, ceasuri de-a rîndul, vacanţe întregi, citind cu nesaţ „Tarzan”, „Vulturul din Carpaţi”, „Winettou”, „Aventurile submarinului Dox”, „Cei trei cercetaşi”, „Prin deşertul Saharei”, „De pe tron, la eşafod”, şi nu mai ştiu cîte mii de fascicole editate de un faimos promotor al literaturii de aventuri, din anii premergători celui de-al doilea război mondial. În zilele cînd se prezintă cu faimoasele ei bloc-notesuri, în care consemnează evenimentele deosebite ale cartierului, mă ţine înţepenit la biroul de lucru ceasuri întregi. Abia după ce mi le citeşte în totalitate, asezonîndu-le cu comentarii copioase, îmi îngăduie cîte o scurtă recreaţie. Şi-atunci, numai pentru a-i prepara o cafea amară, mare şi groasă. După care, continuăm şedinţa. - Material documentar de mîna-ntîia, băiete. Stai şi-ascultă, că om te fac! O ascult, de voie, de nevoie, urmărindu-i ţigara pe care o consumă pînă la capăt, cînd e gata-gata să-i frigă degetele îngălbenite. În odaie pluteşte un „smog” de nepătruns, pe lîngă care cele londoneze sînt un fleac. Nici gînd să poţi aerisi. Tanti Raliţa nu suportă curentul. Şi nici curentul de opinie, căci insistă: - Să bagi chestiile astea în roman, m-auzi? Cînd e să-ţi apară cartea, ai să-mi dai 20%! Nu ţin să mă semnezi. Vreau doar s-adun ceva parale, s-am de ţigări, de cafea şi de cărţi. Dacă te pui serios pe lucru, o să-mi iau şi-un „Trabant” de ocazie. - Păi cînd să lucrez! – încerc eu să ripostez. - Nopţile, c-atunci lucrează marii scriitori. Cînd oi porni cu „Trabant”-ul prin ţară, adun material pentru zece romane. Să vezi ce mai cărţi o să scriem noi amîndoi. „Bombiţa” ta, după cîte îmi dau seama, nu prea te ajută... Îşi rîde de „Fiat”-ul meu 600. Fiindcă se pricepe şi la maşini. La vreo două luni după ce mi-am cumpărat „Bombiţa”, a învăţat să-mi demonteze carburatorul, să-mi regleze aprinderea, tacheţii, frînele. Iar cînd s-a apucat să umble şi pe la bujii, schimbînd şi încurcînd fişele la Delco, am stat cu maşina la „Ciclop”, în Drumul Taberei, aproape o săptămînă. Motorul mergea numai în trei cilindri, nu puteam depăşi 35 de km pe oră, şi frînam numai pe-o roată (slavă Domnului, nu cea de rezervă!). Tanti Raliţa s-a supărat foc. Cum de mi-am îngăduit să n-o chem pentru remedierea unor fleacuri? Şi, ca să mă înveţe minte, mi-a pitit o castană în capacele roţilor. Fusesem cît pe ce să demontez toată maşina, din pricina duruitului pe care-l auzeam la cel mai mic drum. În ultima vreme, a devenit un duşman înverşunat al motoarelor în patru timpi. Cîntă cele mai melodioase osanale „Trabant”-ului. Că n-are radiator, că n-are pompă de ulei, că n-are decît două bujii, şi aşa mai departe. Asta n-o împiedică însă să-mi mai regleze, din cînd în cînd, ralantiul. Niciodată nu-i place cum merge motorul. - N-auzi, maică, se bîlbîie!... Cred şi eu că se bîlbîie. După fiecare reglaj de ralanti, efectuat de neastîmpărata tanti Raliţa, plătesc 19 lei la „Ciclop”, pentru ameliorarea respiraţiei astmatice a carburatorului. Dar nu-ndrăznesc să-i spun o vorbă. Ar fi în stare să dea jos motorul, pentru depistarea cine ştie cărui defect inexistent. Încă nu şi-a cumpărat „Trabant”. Aşteaptă să-mi apară romanul. Dar am observat că-n biblioteca ei s-a ivit un departament nou: manuale practice despre tehnica automobilului. Ba şi mai mult, în dosul cărţoaielor, am descoperit o trusă de chei (de la 8 pînă la 24) şi un set de lere. Am luat măsurile de rigoare. Îmi ţin „Bombiţa” numai în garaj. S-ar putea ca tanti Raliţa, într-o bună zi, să ajungă un mecanic de excepţie. Cu îndărătnicia ei, e capabilă. Dar n-aş vrea să se califice pe pielea mea. Mi-am făcut iluzii. Tanti Raliţa a trecut la represalii. Şi-a mai cumpărat încă vreo şase noutăţi, apărute la Editura Tehnică. Iar de vreo trei zile, „Bombiţa” gîfîie din greu, la fiecare urcuş. Ce-o mai fi făcut? ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:22 PM | message # 3
3.DEMARAJUL... SPRE NECUNOSCUT
Examinez indispus break-fast-ul din faţa mea. Penke, zîmbitoare permanentă, mă încurajează: - Ia şi mănîncă, măiestrică, ai să te îmbolnăveşti cu-atîtea gînduri negre. Hai, pare-se că lucrurile se aranjează. Ai să pleci la munte, într-un loc de basm, unde n-o să mai aibă cine să te deranjeze... Sîntem în bucătărie. La mini dejunul de dimineaţă. Ceai de sunătoare, amestecat cu muşeţel, tei şi chimen, plus brînză de „veci”, pîine hipocalorică şi hipoglucidică (40 grame), o tomată subdimensionată, sare fără sodiu şi multe alte preparate dietetice (scobitori sterilizate, tablete de „Mexaform” şi „Cotazym”, ulei de parafină, zaharină şi şerveţele de hîrtie). După ce gust din brînza cu parfum de burete de baie, o rog pe bulgăroaica de nevastă-mea: - Mai arată-mi telegrama aia. Că tot nu înţeleg nimic... Cine s-o fi ocupat de mine, Dumnezeule! - Cine vrei şi cine nu vrei! Că i-ai înnebunit pe toţi cu condiţiile tale de creaţie. Prieteni, neamuri, colegi. Au prospectat toată ţara să-ţi găsească ţie o „oază de linişte”... Descifrez pentru a zecea oară telegrama: „Al Conan Bucureşti Moşilor 172 Stop Vi s-a rezervat camera Stop Pensiune Stop Şoseaua Bucureşti – Braşov km 120 (aici nu se prea distinge) Stop Posada Vila Nachtigal Stop”. Privesc intrigat la nevastă-mea. Degeaba. E încîntată c-am să lucrez într-o casă ca lumea, izolat şi liniştit. Mai mult ca sigur că mi-a scris un caieţel întreg cu indicaţiile de regim. - N-are nici un rost să mai zăboveşti. Ţi-am încărcat toate cele necesare în maşină. Cu mine să nu-ţi faci griji, am să mă descurc şi singură. Drăguţa de ea. Este capabilă să m-aştepte şi un an, numai să mă vadă fericit, cu romanul terminat. - Atunci uite ce-i, Penkiţo scumpă, să nu mai pierdem timpul. Plec. Îţi sărut mîinile pentru break-fast. A fost formidabil. Ca-ntr-un roman poliţist cu Philip Marlowe. E drept că maestrul Marlowe servea ochiuri pe costiţă prăjită, cafea şi whisky, dar n-are a face, al tău a fost mult mai sănătos. Am să-ţi scriu la fiecare trei zile, poate dau şi-un telefon, dacă există aşa ceva, voi ţine regim, am să iau toate prafurile la vreme şi-aşa mai departe. Pe la 10 (chiar 10.00), ieşeam din Bucureşti. Bombiţa toarce mărunt, cu 70 pe oră, viteza mea de croazieră, iar tranzistorul „Mamaia”, agăţat lîngă parbriz, se încăpăţînează să-mi transmită o stare de spirit adecvată („Trecea fanafara militară!”). Cînd ajung în dreptul Tîncăbeştiului, îmi dă prin gînd să mă abat pentru cîteva clipe pe la romancierul George Costache, din Snagov, prieten drag şi dezlegat la vorbă, cu o nemaipomenită capacitate de fabulaţie. Niciodată nu ştii ce-i adevăr şi ficţiune în braşoavele lui. Îl găsesc acasă. Dormea. Îl scol şi-i ardem o partidă de table, aşa la botul calului (Bombiţa mea are 32 de cai, trecuţi pe talon). Între un zar şi altul, mă pune la curent cu ultimele evenimente din Snagov, îmi povesteşte cele mai recente isprăvi ale lui Anatolie, un alt prozator pe plan local, scriitor şi biciclist de excepţie. Împreună cu Costică, au făcut turul României pe nişte „Carpaţi” fără frîne. La întoarcerea faimoşilor veloturişti, după şase mii de kilometri, conform spuselor lui Costache, care trebuiesc luate sub beneficiu de inventar, bicicletele s-au desfăcut în bucăţi, mai mari sau mai mici. Am cam întîrziat la taclale. Dar, după ce-mi torn o sticlă de apă curată de fîntînă în radiator, mă urc la volan şi demarez ca Fangio la Le Mans. Peste trei sferturi de ceas, mă aflu pe şoseaua Ploieşti-Cîmpina. Formidabile chifteluţe mai meştereşte şi coana Sofioara, mama personală a romancierului snagovean. Le simt că răscolesc în mine nişte procese metabolice cu totul neobişnuite. Atît de ciudate, încît mă păleşte o foame cumplită. Noroc că mă apropii de „Paralela 45”. Soarele spînzură deasupra capului, deci este şi ora prînzului. Hămesit de foame, parchez în dosul motelului şi mă prezint responsabilului. Prieten vechi şi de nădejde. Niciodată nu mi se întîmplă să trec spre Braşov, fără să nu mă abat şi pe la el. Întrucît mă cunoaşte mult prea bine şi ştie că stimez arta pe care-o ilustrează, pentru început îmi dă să pigulesc nişte cîrnăciori olteneşti, preparaţi anume pentru sufletul lui (115 kg). La drum, îndeobşte, suspend regimul de slăbire, deoarece volanul cere avînt şi energie. Apoi îmi înfăţişează cinci mititei sfîrîind, pe un blid de lemn, pe care îi condamn la grabnică dispariţie. După care, pentru a-mi estompa „apetitul”, mi-l potoleşte cu o strachină de ciorbă de burtă, deasă şi bine fiartă, iuţită cu hrean ras. Coasta albă de porc -pe care-l bănuiesc decedat în plină tinereţe-, friptă pe cărbuni din curpeni de viţă-de-vie, se dovedeşte neîndestulătoare. Aşa că mai comand una. Să fie! Apoi, cu două cafele negre, mari şi tari, de-ţi fîlfîie cordul, consider că mi-am făcut plinul şi că-i vremea să trag în piept şi-un „Snagov”, ţigară îndesată şi mirositoare a kumarină, dar din tutun autentic. Îmi iau rămas bun de la prevenitorul amfitrion... şi, pe cai! Am senzaţia că motorul meu personal funcţionează la fel de bine şi de rotund ca şi cei patru cilindri ai Bombiţei. Nu-i euforie postprandială, ci realitate incontestabilă. Dovadă că încep să fredonez (slavă Domnului că-s singur!) „Trecea fanafara militară!”. La Breaza, căci am luat-o pe drumul vechi, nu pe variantă, poposesc cîteva minute la nea Nicu Şandru, un înverşunat partener de table, din anii trecuţi. Vreau să-l întreb dacă o cunoaşte pe doamna Nachtigal. N-a auzit în viaţa lui de această cucoană. Casa doamnei Nachtigal nu-i pe şosea. Mai înainte de-a ajunge la podul cel mare de la Posada, pe dreapta se face un drumeag ce urcă pe coastă -un drum prost şi plin de hîrtoape-, iar pe el, în sus (după cum îmi explică un băştinaş) mai trebuiesc călcaţi încă vreo doi kilometri. Bombiţa rezolvă cu succes dificultuosul traseu. Drumeagul se propteşte (şi se termină în acelaşi timp) într-o poiană înconjurată de brădeţ, pini, molizi şi alte conifere necunoscute mie. Dincolo de un pîlc de specii lemnoase asemănătoare, se piteşte şi casa cu pricina. Acoperişul roşu, parcă dat cu boia, este învelit cu ţigle noi, spălate recent de ultima bură de ploaie. Construcţia are şi un fel de etaj. Nu se poate spune că-i o vilă, din cele care se întîlnesc la Sinaia, ci-i o casă ca toate casele, cu singura deosebire că se află izolată în mijlocul pădurii. Asta mă face să clocotesc de cele mai entuziasmante speranţe. După ce ajung cu chiu cu vai în faţa casei, opresc motorul. Nu există nici un fel de împrejmuire. Numai pădurea care freamătă încîntător. La un moment dat, freamătul creşte în intensitate. Ca un ceainic electric, care începe să fiarbă. Îmi fierbe, de fapt, radiatorul! Nu se observă nici o mişcare. Nu se aude o suflare de om. Mi se năzare că scîrţîie uşa. Un vînticel, dulce şi parfumat cu ozon, adie încetişor. Uşa de la intrare se mişcă abia văzut. - Allo! – lansez eu o chemare, cu ochii zgîiţi la clătinarea uşii. Dar nu-mi răspunde nimeni. Urc cele patru trepte ce duc spre verandă. Abia acum sînt în stare să conchid că uşa a fost lăsată întredeschisă, iar adierea vîntului îi imprimă acea mişcare de du-te-vino. De pe veranda spaţioasă, îmi arunc privirile împrejur. Nu zăresc altceva decît priveliştea înnebunitor de frumoasă a panoramicului Posadei. Văile şi văioagele scăldate de lumina crudă a soarelui supraîncins îmi dau onorul cu miile de suliţe ale brazilor. Prind curaj şi împing cătinel uşa. Dau într-o încăpere uriaşă. Aş putea să mă-ncumet a zice că-i un fel de „living-room” (sau „liverpool”, cum zice prietenaşul meu, Nae-Nicolae, cel mai mare „trombonist” al secolului, unul din cei mai înzestraţi povestitori în viaţă, din păcate numai oral, fiind prea leneş a-şi aşterne pe hîrtie fantasticile sale isprăvi). Încăperea e cît un hambar, plină de mese şi de scaune tapisate cu ţesături naţionale. Pereţii sînt acoperiţi de blide, căni şi alte produse ale ceramiştilor locali. Pretutindeni se lăfăiesc fel şi chip de ştergare, năframe, carpete policrome. Două bufete înalte, cu etaj, ca pe vremea lui Pazvante, îmi atrag atenţia. Sînt pline cu pahare şi păhărele, ceşti şi ceşcuţe, clondire şi garafe, ulcioare şi ploşti, ouă încondeiate, cărţi de joc şi de citit (mai puţine), precum şi cîteva sticle purtînd etichetele domnului „Johnnie Walker”. Spre mirarea mea, sînt absolut goale. Peste tot, o curăţenie ca-ntr-o biserică de ţară. Linişte ca în vechile beciuri cu vinuri bune şi cocîrjate de ani. În fund, pe peretele din dreapta, se distinge o uşă. O deschid precaut. Dă spre un soi de vestiar. Cuiere cu haine. O laviţă pe care zace un maldăr de covoare şi, aliniaţi lîngă zid, cinci cai... de lemn. Rămîn cu gura căscată. Sînt cai de lemn, ca la Moşi, sclipind în fel şi fel de culori. Constat, după o sumară examinare, că sînt chiar căluţi de bîlci, pe care cineva – vrînd să manifeste umor - îi foloseşte drept cuiere. Fără să vreau, ating un căluţ, iar acesta porneşte să-şi clatine capul pe care se află o pălărie de damă, din acelea cu pene şi zarzavaturi, cum purta bunică-mea în ’77, cînd l-a aiurit pe tata Petre, bunicu-meu, de-a dat naştere numeroasei familii a Comanilor. Mă retrag numaidecît din straniul depozit de vechituri. Ies pe verandă, cobor treptele şi decid să dau ocol clădirii. Trebuie să fie cineva la bucătărie, că n-or fi abandonat casa. Cum fac colţul zidului, aud un zgomot ciudat. Parcă zuruie cineva nişte pietricele într-o cutie de rezonanţă. Încremenesc locului. Întind capul. Dar îl bag la loc, deoarece mă aud interpelat: - Poftim, poftim, domnule Conan! De-o săptămînă te aştept! În grădinuţa din spatele casei, sub o salcie pletoasă (aici, la munte?), pe-un fotoliu de nuiele împletite, cu spatele la mine, zace o mogîldeaţă. Cu o măsuţă în faţă, iar pe măsuţă... o cutie de table şi-un motan. Momîia din fotoliu pare atît de absorbită de lupta pe care o poartă împotriva invizibilului adversar, încît nici nu mă învredniceşte cu-o privire, cît de sumară ar fi ea. Dă mai departe cu zarul. Mă apropii şi emit pe ultrascurte: - Hm! Ghm! - Fă-te-ncoace, dom’le Conan. Un picuţ de răbdare, c-am isprăvit numaidecît… Răspund politicos invitaţiei, păşind în direcţia glasului din fotoliu. Cam răguşit, cam dogit, dar destul de agreabil. O singură dată mai zuruie cu zarurile. Apoi mogîldeaţa începe să se ridice din fotoliu. Se ridică şi nu se mai termină. Cred că are vreun metru şi optzeci, peste o sută de kile, şi-n jur de şaizeci de ani (cu-o toleranţă de cinci, bineînţeles în plus). Femeia care se uită la mine intrigată – şi nu ştiu ce-o miră atît - seamănă uluitor cu portretele Agathei Christie, publicate în presa ilustrată. Trupeşă zdravăn, părul alb-argintiu, fălcoasă, sprîncenată, continuă să mă examineze en gros şi en détail, cîntărindu-mă din priviri. S-o deranjeze cumva concurenţa? - Al Conan! Doamna... Nachtigal, dacă nu greşesc? Nu?... - În parte, domnule Conan, în parte. Mi-s doamnă, recunosc, dar nu Nachtigal pur şi simplu, ci Mariţa Nachtigal, ceea ce-i altceva... Iar matale nu mai aveai nevoie să te recomanzi. Erai aşteptat. Deci, să recapitulăm: Mariţa Nachtigal... - Mă rog, cum doriţi dumneavoastră... - Nu cum doresc eu, ci aşa cum m-a procopsit soarta, lipindu-mi numele ăsta, după bărbatu-meu, nu i-ar fi ţărîna uşoară! - Atunci renunţ să vă mai exprim condoleanţele mele. - Nici nu era nevoie, domnule Conan. Mi-s mai liniştită fără mîndreţea mea de bărbat. - Iertaţi-mă, dar... - Nu te iert, dom’le, ce să te iert! De-o săptămînă te aştept, iar dumneata nu dai nici un semn de viaţă. Ca să-mi anihileze nedumerirea, din care se pare că-s incapabil să mă extrag, îmi ia mîna şi începe să mi-o scuture: - Aşadar, să fim cunoscuţi: Mariţa Nachtigal... Şi numai aşa să-mi zici, c-altminteri mă superi... Iar dînsul e Tudoriţă-nene, motanul meu personal. Cu falangele zdrobite şi braţul dislocat, mă trezesc numaidecît din starea de prostraţie: - O Key, coană Mariţo! E bine?... - Cu chei, sau fără chei, hai să mergem să-ţi arăt odaia de creaţie. Mi se pare că tălică eşti un fel de scriitor, nu-i aşa? Cînd o aud că mă ia cu „tălică”, îmi vine inima (şi braţul) la loc. De unde mai întîi mă speriasem, datorită enigmelor pe care mi le propusese vizitarea (parţială, ce-i drept) a locuinţei şi înfăţişarea neobişnuită a proprietăresei, acum mă simt mai bine, mai deconectat. Îmi place cucoana asta, bărbătoasă şi autoritară. Ne deplasăm spre intrarea din faţă a clădirii, urmăriţi de Tudoriţă-nene. Cînd îmi vede „Bombiţa” (ştiţi şi dumneavoastră cum se prezintă un „Fiat”-600) şi se mai uită o dată la mine (n-aveţi de unde să ştiţi cum arăt, dar arăt foarte bine, ţin să vă asigur), doamna Mariţa Nachtigal emite un sunet dificil de redat în scris, dar uşor de interpretat. Era clar că nu-nţelegea cum de putusem încăpea în minusculul meu bolid. Pînă să-şi revină, în drumul spre verandă, i-am expus minimalele pretenţii ale unui scriitor ajuns în pragul neurastenizării. - Dom’le Conan, n-are nici un rost să-ţi mai faci griji. Aici ai să te simţi ca la mama-acasă. Poţi să-mi spui şi pe nume: Mariţa mă cheamă. Nu mă prea încîntă perspectiva oferită de madam Nachitgal, căci n-are de unde să ştie cum mă simţisem eu la maică-mea. Coana Mariţa surprinde ezitarea mea şi completează: - Te rog să-mi acorzi toată încrederea. Cînd zice Mariţa Nachtigal una, aşa o să fie. Am dispoziţii să mă ocup de dumneata... şi n-am putinţa să mă dau îndărăt. Imediat mi se aprinde becul de control: - Cine mi-a reţinut camera, coană Mariţo? Ba ţi-a mai dat şi indicaţii... Doamna Nachtigal mă priveşte pe sub sprîncene. Rumegă ceva în gînd, tace cîteva clipe, apoi mă lămureşte: - Iartă-mă, dom’le Conan, dar nu pot să spun, aşa că descurcă-te singur. Pare-mi-se că scrii romane de-ălea poliţiste, deci ai să dezlegi misterul fără ajutorul meu. - Coană Mariţo, să-ţi intre bine în cap, eu nu scriu romane poliţiste, ci cărţi de aventuri, şi-astea-s altă mîncare de peşte. Şi nu-mi plac nici enigmele... - Treaba dumitale, dom’le Conan, dar nu vreau să pierd încrederea de care mă bucur înaintea persoanei respective. Mai ales că semnătura-i indescifrabilă. Am rămas văduvă, fără nici o posibilitate de cîştig. Ce mai scot şi eu cu închirierea de camere, pe vreme de vară. Hahalera de Nachtigal a fost un vagabond, m-a lăsat fără sfanţ, nu s-a învrednicit şi el să muncească pentru o leafă, ca tot omul, să am şi eu o pensioară, cît de mică. Nu prea vine lume multă la mine, că-i departe şi cam la fereală, dar sînt cîţiva bucureşteni credincioşi, care stau la mine şi cîte-o vară întreagă... Simt că-mi îngheaţă spinarea, în ciuda celor 25 de grade de-afară. - Cum? Mai aveţi chiriaşi? - Păi, de ce nu? Din ce să trăiesc? Dar nu-ţi face griji, dom’le Conan, odaia dumitale e ferită de zgomot. Peste cîteva minute, mă conving că spune adevărul. Cel puţin deocamdată. Odaia e încăpătoare. La etaj. După spusele ei, e singura bătută de soare în tot timpul zilei. Pe culoarul etajului, mai sînt două uşi. Însă la o distanţă care mă îndrituieşte să cred că nu voi fi deranjat de eventualele zgomote dinlăuntrul încăperilor aflate în spatele lor. Mă deranjează totuşi chestia cu persoana enigmatică – atît de enigmatică şi capabilă de-a inspira teamă, încît coana Mariţa nu se-ncumetă să-i dezvăluie identitatea - care se ocupă de la distanţă de condiţiile mele de creaţie. Nu-mi rămîne decît să mă supun. Căci totul e soartă şi destin, iar restul fatalitate (după celebra afirmaţie a unui cunoscut şi titanic dramaturg cîmpulungean). ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 2:24 PM | message # 4
4. JOCURI DE HAZARD
Am isprăvit cu descărcatul „Bombiţei”. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără ajutorul (deosebit de eficient) al doamnei Mariţa Nachtigal. Dacă stau şi cuget mai adînc, cred că era în stare să care de una singură şi „Fiat”-ul 600, cu tot ce era înăuntru. Maşina de scris mă aşteaptă pe masă. O masă mare, cît toate zilele. Hîrtia, un top de-o mie de file, stă de pază lîngă ea. Gumele, „cariocele”, creioanele au primit repartiţie într-un blid colorat. Cărţile (cîteva „Série Noire” şi vreo cinci sau şase „Masque”) şi-au găsit adăpost la capul patului. Şi, spre norocul meu, este un pat pe dimensiunile mele. Totul era gata. Gata de pornit pe drumul spinos al creaţiei. Dar mi se pare prea devreme să mă apuc numaidecît de lucru. Nu mă simt „în mînă”. Şi-apoi, chiar din clipa cînd am auzit-o pe madam Nachtigal jucînd table în grădină, de una singură, mă tot frămîntă un gînd, un soi de zgîndăreală alergică, stîrnită de zuruitul zarurilor. Deoarece coana Mariţa se pregăteşte să părăsească odaia, pe care mi-a dat-o în primire, mă pune dracul s-o întreb. - Chiar table jucaţi în grădiniţă, sub salcie?... Că n-am văzut aşa ceva, să joace cineva table singur!... Sau o fi vreun alt joc pe care nu-l cunosc? - Chiar table, dom’le Conan! Cu ele m-am ales, după atîţia ani trăiţi cu nefericitul ăla de Nachtigal, cel mai mare tablagiu pe care l-am întîlnit vreodată. Mă bătea de mă snopea. După ce s-a prăpădit, nu mă mai bate nimeni, pe toată Valea Prahovei. Nu se mai încumetă să joace cu mine nici contabilul fabricii de ciment de la Comarnic. Şi-ăsta a fost om la viaţa lui, care a studiat tablele la cafeneaua lui Kiriazi, de pe Şelari. Parcă aud undeva, în mine, un declic. Simt un curent (electric) care îmi străbate toate tranzistoarele. Gata! Ia să vedem şi noi ce ştie şi ce-nvîrteşte madam Nachtigal, cu zarurile ei... Barem o partidă, două. După aia, mă pun pe scris. - Nemaipomenit! Iar ai dat şase-şase, coană Mariţo? - Ce-s eu de vină, dom’le Conan! Aşa-i jocul. Dai cu osul şi joci după cum îţi porunceşte. Os din genunchi de lele... - N-am mai văzut aşa noroc... Ia mai uită-te, coană Mariţo, pe hîrtie. Cum stăm? - Păi stăm bine. Tălică ai trei partide, şi-ălea luate la mustaţă, iar eu şapteşpe. - Şi cu asta or să fie optsprezece, dacă mai dai o purcea de şase-şase... - De data asta norocu-i de partea dumitale. Ai două linii şi eu tot două. Hai, ia zarurile şi bubuie-le... Totul atîrnă de priceperea matale şi de voinţa celui de sus... - Care cel de sus, coană Mariţo, că m-ai înnebunit! Ce, joacă şi el table? Cînd îl ştie toată lumea că se ocupă cu minuni! Îmi aprind iarăşi o ţigară. Cred că-i ultima din cel de-al doilea pachet. Arunc zarurile într-un pahar, le scutur de le ameţesc, le zvîrl şi: - Trei-trei... fir-ar ale dracului de zaruri... Că nu putea să iasă un cinci-cinci! Dă şi matale, coană Mariţo, poate-ţi cade vreo dublă, şi-atunci să ştii că sparg cutia de table... Madam Nachtigal nu se lasă rugată. Privesc năuc şi urlu: - Şase-şase! Asta-i culmea!... Să dai a doua oară şase-şase, să ai toate pulurile la cinci şi să le scoţi ca din oală! Văd că lucrezi mînă în mînă cu cel de sus... Gata! Ai luat-o şi pe-asta! Trece şi-a optsprezecea partidă, madam Nachtigal, pilaf m-ai făcut! Coana Mariţa zîmbeşte pe sub mustaţă, că are şi aşa ceva, nişte mustăţi de husar, albicioase, pesemne decolorate cu „Perogen”, după care porneşte să aşeze la loc piesele, pentru partida următoare. De la patru după-amiază, de cînd am sosit la domiciliul doamnei Nachtigal, ne tot înverşunăm să dăm cu zarul. Nu zic că joacă prost, coana Mariţa, dar prea e băftoasă. Madam Nachtigal povesteşte întruna, turuie fără încetare, ca o meliţă... - Şi uite-aşa, hahalera de Nachtigal a-ntins-o pe lumea ailaltă şi m-a lăsat singură, să mă descurc cum oi şti... Asta, după ce şi-a băut banii cu fetiţele, de şi-a vîndut şi instalaţia de căluşei. Că dintr-asta trăise o viaţă întreagă. Rotea căluşeii pe la toate bîlciurile şi iarmaroacele din ţară. Se-ntorcea acasă după trei sau patru luni de hălăduială pe cine ştie ce coclauri. De cum sosea, îmi trăgea un toc de bătaie – noroc că nu-mi puneam mintea cu el, că n-avea nici cincizeci de kile, cu haine cu tot, ba şi cu palton -, după care se punea pe băutură şi pe table. Ţi-am mai spus că de la el am învăţat să dau cu osul leliţei... - Şi din ce pricină s-a prăpădit, coană Mariţo? - Păi tot de la domnişoarele lui i s-a tras şi moartea... Se încurcase cu o fetiţă de la Azuga, gestionară la un bufet de şosea. - L-a otrăvit sau ce i-a făcut? – o întreb, gîndindu-mă la nişte posibilităţi de roman poliţist. - Aiurea! Cu ce să-l otrăvească? Cu bere? - Atunci nu-nţeleg, cum a putut să-l dea gata! - Dacă stai numai cu nasul în cărţi! Nachtigal a fost bărbat la viaţa lui. Din zorii zilei, cînd se scula, dădea fuga la ea, la prînz venea îndărăt, să mănînce, ca să nu-i facă ăleia pagubă, după-amiaza alerga iarăşi la ea, seara se-ntorcea să cineze la mine, iar noaptea gonea din nou la Azuga şi-abia după miezul nopţii venea cu-o ocazie la Posada, să se culce. Şi, iac-aşa, a ţinut-o în chipul ăsta pînă l-a doborît oboseala. Cînd şi-a dat duhul, vlăguit de puteri, slăbise ca un ţîr, abia de-şi mai ţinea pielea pe oase. Nici înainte vreme nu fusese prea zdravăn, că nu dădeai nici două parale pe el, de pirpiriu ce era. Dar avea pe dracul în sînge. Bărbat, nu glumă. - Bine, dar cînd l-ai luat, nu ştiai cîte parale îi face pielea? - Păi cum să nu! Tocmai de-aia l-am şi dus înaintea popii, de l-am trecut la ortodoxism. L-am cunoscut la drăgaica Buzăului. Chiuia şi juca năzdrăvan, ca apucat. Îţi venea să-l mănînci din ochi. Mi-a plăcut de el. I-a plăcut şi lui de mine, că nu eram de aruncat. Şi mi-a mîncat tinereţile. - Lasă, coană Mariţo, că nici acum n-ai isprăvit cu ele. Văd că eşti în puteri... - Ce tot mă-ncînţi, dom’le Conan, minţi şi tălică de parcă-ai fi scriitor... Am sărit de şaizeci, gata, acum sînt bună de dat în primire... Să mă fi văzut cu cîţiva ani în urmă, te lăsai de romane... La gîndul pe care mi-l sugerează madam Nachtigal, simt că mă trece un fior prin şira spinării. Încerc să mi-o imaginez la 45 de ani. Trebuie să fi fost tanc de asalt. Norocul căluşarului că-şi făcea veacul mai mult prin ţară. C-altminteri îşi dădea duhul, fără să mai fie nevoit a bate drumurile Azugăi. Pesemne că madam Nachtigal regretă totuşi dispariţia prematură a căluşarului, căci îşi continuă spusele cu privirea înnegurată de amintiri: - Dracu m-a pus să-mi iau om în casă, cules de prin bîlciuri. Acum s-a dus, fir-ar el să fie, parcă-l văd cum îşi roteşte iepşoarele prin crîngurile şi toloacele raiului... c-or fi avînd şi ele un rai al lor. - Iartă-l acum. Nu-l mai blestema. Şi-a purtat şi el crucea, cum i-a fost dat. Nici cu mata nu i-o fi venit prea uşor. - Iaca-na! Tronc Mariţo! O ziseşi! D-apăi cum aşa? Că l-am ţinut numai în puf. Şi bani i-am dat, şi băutură, şi-i găteam numai gîşte îndopate. - Ce să-i faci, coană Mariţo, mai înnebuneşte omul la bătrîneţe!... - Care bătrîneţe? În ziua cînd l-am înmormîntat, peste puţin se vor împlini nouă luni, trebuia să-şi serbeze ziua de naştere... Pornea pe 47 de ani!... Madam Nachtigal schiţează un fel de smiorcăit, se şterge la colţul ochilor cu batista, şi se pregăteşte să dea din nou cu zarul. Aştept încordat, să văd ce rezultă după o pauză atît de melodramatică, saturată de amintirea bărbatului dispărut în condiţii mai mult decît tragice. Mai ales că era mai tînăr cu vreo treisprezece ani. Coana Mariţa îmi anunţă satisfăcută: - Na!... Din nou dublă... doi-doi! Se vede că nu m-am enervat îndeajuns. De-aia nici nu-mi merge zarul. Nu face nimic. Am rezistenţă şi... finiş! Mi-a venit rîndul. Dau şi eu. Dar nu mai apuc să văd ce-a ieşit. Clădirea se cutremură din temelii. Am senzaţia că se prăbuşeşte peste noi etajul. În living-room-ul unde joc table cu madam Nachtigal, se prăvăleşte un bolid, stîrnind o avalanşă de praf, de nu se mai vede om cu om. Mai curînd aş zice că-i o rachetă sol-aer-sol, scăpată de sub controlul teleghidajului. Măsuţa se răstoarnă cu picioarele în sus, iar tablele se răspîndesc peste tot, ca nişte schije. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 3:59 PM | message # 5
5. LUCKY-LUCKY
Coana Mariţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, stă mai departe în scaunul ei, lăsînd praful să se aşeze, pentru a putea privi în tihnă la dezastrul ce ne căzuse pă cap. Îmi iau mîinile de la ochi şi mă uit la ea îngrozit. Dar madam Nachtigal, neclintită, nemaipomenit de calmă, aşteaptă cu zarurile în mînă. Iar eu privesc îngrozit la namila ce se ridică de jos, de lîngă picioarele măsuţei. Mutantul, căci ce altceva ar putea fi, dacă nu un mutant de pe altă planetă, declară în gura mare: - Lucky-Lucky! Sper c-aţi auzit de numele ăsta. Dumneavoastră nu mai aveţi nevoie să vă recomandaţi, căci am ascultat de sus cum vă cheamă. Cînd am aflat cine sînteţi, m-am grăbit să cobor. M-am împiedicat, şi-am sosit după cum aţi văzut... Mare noroc să vă cunosc. V-am citit şi vă ador. „Buldogul din Bascketville” m-a lăsat ţuţ! Ce să mai spun de „Ochii doctorului King-Kong” sau de „Asasinul cîntă la magnetofon”! Literatura anglo-saxofonă este pasiunea mea. Edgar Wallax, coniţa Aglaia Cristis, maestrul Şerlac, ce să mai vorbim... şerifi, dom’le Conan, şerifi! - Îmi pare bine... De fapt, încă nu mi-am revenit suficient ca să-mi dau seama dacă-mi pare sau nu-mi pare chiar atît de bine. Dar ce-aş fi putut spune altceva? Se pare, însă, că pe individ nu-l interesează umoarea mea. Căci bubuie în continuare, cu glasul său de violoncel dogit: - Lucky-Lucky, baroane, c-am văzut că semnaţi cu Sir, este şi el un nume. Cap de afiş. Solist vocal şi cîntăreţ de muzică pop. Atestat gradul II, de la Aria. „Urlatorele” arată formidabil. Este atît de înalt, încît bănuiesc că trece de 1,90 m. Ori e bălai de la maica natură, ori îşi oxigenează părul (asta nu mai contează), fapt e că maldărul de paie pe care-l poartă pe cap seamănă a perucă de la o poştă. Mlădiu şi lat în spate, cu nişte nădragi dintr-ăia practici, de li se zice şi „blugi”, cîntăreţul arată ca venit de pe altă lume. Cămaşa portocalie, descheiată la toţi nasturii – dacă îi are -, îi dezvăluie pieptul flocănos şi buricul. Am mai văzut „băieţi” din aceştia pe bulevard, dar ca Lucky-Lucky rar mi s-a întîmplat. Îşi scutură praful de pe blugi, răspîndind un nor poluant, apoi se uită chiondorîş la madam Nachtigal care continuă să tacă mîlc. Fără să mai scoată o vorbă, dispare în trombă, tot atît de inopinat precum a venit. - Şezi blînd, dom’le Conan! – mă ţintuieşte locului coana Mariţa, neîngăduindu-mi să ridic măsuţa. O pune dînsa pe picioare, aşezînd singură tablele la loc. Mă priveşte înciudată, după care rosteşte penetrant: - Îi vecinul matale de la etaj. Băiat de treabă, n-am ce zice, dar cam sărit de pe şine. Pare nătîntol sau face pe nătîntolul, asta n-o mai ştiu, rămîne de văzut. Brezaia îşi spune Lucky-Lucky, dar la Miliţie l-am declarat după buletin, Lucică Stănărîngă... Nu ştiu ce soi de cîntăreţ o fi, dar mai mult cîntă la patefonul ăla de-i zice „mag”... Parcă m-a lovit cu o crosă în moalele capului. Demoralizarea începe să mă macine. Îndrăznesc să-i înfrunt privirile şi-i declar ritos: - Şi ce mă fac, dacă o să cînte toată ziua la magnetofon? Madam Nachtigal, simţind ce mă nelinişteşte şi temîndu-se să nu-şi piardă un chiriaş de marcă, se grăbeşte să mă potolească: - Nu-ţi face griji. Zărghitul ăsta o să lălăie numai atunci cînd am să-i dau eu voie, pentru că aici numai eu cînt. Şi ferească-l Dumnezeu să-i cînt eu una de-alea, de-ale noastre. Soarele îşi propune să apună dinspre Comarnic. Pictează sîngeriu norii de ciment care plutesc deasupra văii şi pudrează gros acoperişurile comărnicenilor. Mă uit pe furiş la ceas. Aproape de şapte (19.00h). - Ai zarul, coană Mariţo, haide, nu mai trage de timp!... Îi fac muzică de cameră, încerc puţină agitaţie, poate-poate şi-o ieşi din balamale. Madam Nachtigal zuruie zarurile în pahar. Dar le azvîrle cu mînă de lemn. - Formidabil, domnule! – exclam eu, deşi e ditamai cucoana. Iar ai dat cu şase-şase... - Păi asta-i dubla care-mi trebuie mie?... Nu vezi că-i gherlă? - Cum să nu văd! Şi ce-i rău într-asta? Madam Nachtigal depune eforturi vizibile să-şi păstreze calmul. O văd că-i trage un picior lui Tudoriţă-nene (motanul ei personal), apoi trage de sertarul mesuţei şi scoate dinăuntru o ţigară. De foi. Asta-i bună! Abia după ce-şi aprinde trabucul, îmi dau seama de ce instalatorii fumează puturoşenii dintr-astea la lucru. - Pîn-acu m-am stăpînit, dar nu mai poci! Nu-mi dau voie să fumez ăia de la dispensar. Ce-o să fie? Că şi ei trag din ţigări, ca turcii... Pe la opt şi jumătate – între timp se întunecase de-a binelea şi aprinsesem luminile -, cîştigasem şase partide. Numai din marţuri. Madam Nachtigal trăgea din ce în ce mai rapid din trabucul ăla poluant, de parcă ar fi avut în piept un aspirator „Record” şi nu plămîni. Cu cît pierdea, cu atît îşi înteţea tirajul. Pufăia şi gîfîia ca o locomotivă „Pacific”, de dinainte de război. Cînd pornesc la cea de-a douăzeci şi opta partidă, chiar în clipa cînd dau un şase-unu (poartă dărîmătoare!), mă orbeşte o explozie de lumină. N-am ce zice, liniştită oază de creaţie mi-a găsit binefăcătorul meu din umbră. Duşmani îmi închipui că n-am, aşa că nu-nţeleg seria de fenomene ce vor să mă scoată din priză. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:00 PM | message # 6
6. ISAIIA FINICHI
Pînă să-mi recapăt vederea, mă pomenesc luat de mînă şi cineva începe să pompeze cu ea, gata să mi-o dejghineze din umăr. - Isaiia Finichi! Daţi-mi voie să mă recomand o dată! Vechea dumneavoastră cunoştinţă. Imposibil să nu vă reamintiţi de mine... Mai lucrează de cîteva ori la mîna mea, în care timp (destul de îndelung), încep să disting o faţă rotundă şi lătăreaţă, turtită ca un taler, asezonată cu nişte laţe pline de rumeguş, cum se poartă de cîtăva vreme printre clienţii café-barurilor de pe marile bulevarde. Chipul înverşunatului mi se pare cunoscut. Isaiia Finichi? Parcă am mai auzit undeva numele acesta. Individul este bondoc, poartă şi el nişte blugi, întocmai ca Lucky-Lucky, numai că-s ceva mai slinoşi şi roşi; numeroasele curele şi cureluşe îi vrîstează vindiacul subţire, prevăzut cu multiple şi inutile fermoare. De curele atîrnă cîteva aparate fotografice, vreo trei sau patru, un mega-flash japonez, nişte exponometre, precum şi alte ustensile moderne din dotaţia unui fotoreporter contemporan. Ne-a fotografiat prin surprindere. Încă mai are aparatul în mîna stîngă. Se uită prelung la mine, contrariat că nu-l recunosc. - Păi, n-aţi colaborat la noi, la „Actualitatea”, cu reportajul ăla de la Sibiu?... Crima din strada Haller!... În sfîrşit mi se aprinde dioda. Cum să nu mi-l amintesc? E unul din cei mai aiuriţi fotoreporteri ai „Actualităţii”. Omul care fotografiază orice şi oriunde. Dar cu laţele care-i curg de-o parte şi de alta a capului, nu mai seamănă deloc cu persoana pe care o văzusem la redacţie. Numele, ce-i drept, i-l uitasem, deşi nu-i un nume obişnuit. - Ce mai faci, dom’le Finichi? Ce meştereşti pe-aici? - Vacanţier, dom’le Conan, vacanţier. Aici îmi petrec totdeauna concediul. La madam Nachtigal... de ani de zile... - Şi-n fiecare an, îmi rămîne dator cu cîteva sute de lei... Coana Mariţa îi mai retează din entuziasm, furnizînd această informaţie ce nu pare să-l bucure din cale-afară. - Vai de mine, venerabilă doamnă, dar pînă la urmă nu vi le-am achitat? - Sigur că nu! Şi mai slăbeşte-mă cu venerabilă, că tot nu-ţi reduc din datorie. De fiecare dată mă aiureşti... ba c-ai isprăvit banii, ba că mi-i trimiţi prin poştă, că-mi vei face fotografii pentru ei, de parcă aş avea nevoie de fotografiile matale acum, la vîrsta mea. De ce nu m-ai tras în poză cînd aveam şaptezeci de kile şi treizeci de ani?... Ştii ce, dom’le Sică, te-aşteaptă cineva afară... nu vezi că sîntem ocupaţi?... Madam Nachtigal se poartă cu el cam aspru, dar sever (după cum obişnuieşte să zică tanti Raliţa). În doi timpi şi trei mişcări, îl evacuează din living-room. Şi în răstimp ce Isaiia Finichi se plasează pe-o orbită mai îndepărtată, coana Mariţa îmi dictează autoritar: - Hai, dom’le Conan, mută-ţi şase-unu ăla pe care l-ai dat, că ne-apucă noaptea... Lasă-l pe Sică. M-am săturat de el ca de mere coricove. Mereu se ţine de tîmpenii dintr-astea. Nici nu-mi dau seama ce-o tot fi învîrtind cu aparatele alea. Ce fotografiază?... Începe să mă chinuiască foamea. Sîntem la a treizeci şi treia partidă. Bineînţeles, cîştig în continuare. Am deschis fereastra, să nu murim asfixiaţi de trîmbele de fum pe care le azvîrle pe nări coana Mariţa. Răcoarea nopţii montane – trebuie să fie cel puţin ora zece - răzbate în living-room şi ne învăluie plăcut. Acum mi-e foame de-a binelea. Pe neaşteptate, îmi amintesc că n-am vorbit nimic cu madam Nachtigal în privinţa mîncării. De fapt, nici în privinţa pretenţiilor materiale pentru odaie. Atac direct: - Coană Mariţo, pînă să-ncepem partida următoare, ar fi cazul să discutăm niţel despre costul găzduirii şi-al hranei... Eu ţin regim, aşa că n-o să ai prea multă bătaie de cap... - Vai de mine şi n-ai luat nimic în gură de cînd ai venit! Ne-am lăsat furaţi de afurisitele astea de table. Să-ţi dau să guşti ceva? - Nu v-aş refuza! Mi-e o foame atît de cumplită, încît aş încălca bucuros regimul de slăbire... Fără să-mi mai comunice ceva în privinţa problemelor materiale, madam Nachtigal dă fuga spre fundul living-room-ului. Cu toată trupeşia, coana Mariţa se mişcă ca o zvîrlugă. Pesemne că s-a îndreptat spre bucătărie. Dar peste cîteva secunde, se întoarce cu mîinile goale. O privesc nedumerit. - Puţintică răbdare, că vine cît ai zice peşte!... La urma urmei, ce-ai voie să mănînci, dom’le Conan? Zici că ţii regim, dar arăţi cam voinic, eşti destul de împlinit, ca să spun aşa... Cu odaia, o să ne împăcăm noi la preţ, cu un pol şi jumătate pe zi te-ai plătit... Dar cu mîncarea, trebuie să văd mai întîi ce pofteşti... - Coană Mariţo, dacă ai la îndemînă o oaie, e bine s-o tunzi, nu s-o jupoi! Cum să-ţi dau 30 de lei pe zi? Ce, eşti hotel de lux? Ai telefon, portar, regie, bar de zi şi bar de noapte? Hai să fim serioşi! Mai mult de-un pol nu se merită... - Stai blînd, dom’le Conan, ne-nvoim şi cu un pol, mai ales dacă o să rămîi mai multă vreme... Şi ce rîvneşti să mănînci? - Mai nimica toată, madam Nachtigal! Dimineaţa, un ceai de sunătoare, amestecat cu muşeţel, tei şi trandafiri, pe care ţi-l dau eu, gata mixat, apoi nişte brînză de „veci” (c-aşa îi spun eu), la prînz, o supă de zarzavat, strecurată, o bucăţică de carne fiartă sau friptă la grătar, ceva fructe, iar seara, la fel ca dimineaţa. Mezeluri şi tocături nu folosesc, cafea mi-am adus în geamantan, pîine n-am voie decît 100 de grame pe zi, aşa că, vezi, nu-i cine ştie ce... - Şi cu regimul ăsta reuşeşti să te menţii la nivelul actual? Să nu-mi spui că-i aşa, că te şi cred! Mari mincinoşi sînt şi graşii ăştia, dom’le Conan. Şi fără să fie scriitori. Barem eu mănînc pe faţă, nu spun că mă îngraş din pricina regimului dietetic... - Cu mîncărurile pe care ţi le-am enumerat, trebuie să slăbesc. Cum am făcut de m-am îngrăşat, asta-i altă poveste... Dar în clipa de faţă, sînt în stare să ronţăi şi fier-beton de 0,5... Regimul îl începem de mîine! Între timp, madam Nachtigal dăduse la o parte tablele şi întinsese o faţă de masă, pe care aranjează grijulie două tacîmuri şi nişte farfurii. La vederea operaţiunilor, încep să mă treacă sudorile. E clar, fac o criză de hipoglicemie. Mă uit în dreapta şi-n stînga, dar nu observ nimic care să-mi combată simptomele. Pînă şi coana Mariţa începe să dea semne de nervozitate: - Ce moşmondeşti acolo, Bilă? Nu mai vii o dată? ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:01 PM | message # 7
7. HANIBAL CERTEGA
Răcnise atît de înspăimîntător în direcţia bucătăriei, încît înfăţişarea noului venit, care soseşte cu tava, nu mă mai sperie. Strania apariţie este într-un trening albastru, din cele pentru gimnastica de stadion. Ochelarii sînt cei mai formidabili pe care mi-a fost dat să-i văd vreodată. Au o ramă atît de groasă, încît nu i se mai distinge jumătate din faţă. Aşa cum este ras pe cap, îmi sugerează un Yul Brynner la şaizeci de ani. De altfel, chiar atît pare să aibă. Păşeşte şui, anchilozat de cine ştie ce străvechi reumatisme. Iar şorţul de bucătărie, pe care şi l-a înfăşurat deasupra treningului, îi conferă un aer ştiinţifico-fantastic, de marţian rătăcit într-o Sahara montană. După ce pune tava pe masă, îl văd că se şterge pe mîini cu un şervet scos din buzunarul şorţului şi-mi întinde dreapta: - Îmi permiteţi, doctor Hannibal Certega, vecinul dumneavoastră de pensiune şi vechi amic al doamnei Nachtigal... Am aflat că sînteţi scriitor, mă bucură nespus, cu atît mai mult cu cît n-am citit nimic de dumneavoastră. Doctorul „Bilă” Certega rămîne în picioare. Coana Mariţa tace. Nu dă nici un semn c-ar avea de gînd să-l invite la masa noastră. Continuă să tacă şi se uită la el niţel cam lung, tot aşa cum privise şi la cîntăreţul de muzică „pop”. - Lasă tava aici şi du-te la bucătărie, vezi să nu dea ceva în foc!... Doctorul Hannibal Certega arată ca un cîine bătut. Buza de jos îi tremură de parcă ar vrea să îngăime ceva. Se vede cît îi este de greu să-şi stăpînească revolta. Dar renunţă. Se mai uită o dată la mine, aşteptînd să scot vreo vorbă. Dar n-am ce să-i spun. Atunci, păşind la fel de şui, pleacă îndărăt spre tenebrele din fundul living-room-ului, acolo unde bănuiesc că se află bucătăria. Madam Nachtigal, nepăsătoare, fără să dea vreo atenţie plecării doctorului Hannibal, pune pe masă cele aduse de „Bilă”. Doamne Dumnezeule, ce mă fac?... Fasole bătută! Cu ceapă prăjită, înotînd într-un ulei purpuriu, de cîtă boia fusese presărată deasupra. Plus gogoşari! Mari cît nişte pepenuşi. Şi castraveciori! Mititei şi brobonaţi, scăldîndu-se printre mărarul şi căţeii de usturoi din moarea pişcătoare la nas. Pornesc să mă jeluiesc. Bineînţeles pentru a mă împăca singur cu conştiinţa mea de pacient ascultător. - Coană Mariţo, s-a dus dracului regimul de slăbire... Cum să mănînci din minunăţiile ăstea, fără pîine? Ce-o să zică ficatul meu? Dar colita?... - Că multe boli mai ai şi tălică, dom’le Conan! – se miră prefăcut madam Nachtigal. Priveşte intrigată în jur, după care explodează: - Cum? N-a adus pîinea? Bilă, ce-i cu tine, nu ţi-e bine? Unde-i pîinea?... Pesemne că între coana Mariţa şi doctorul Hannibal există un sistem interior de telecomunicaţii, căci, chiar în clipa aceea, Bilă soseşte cu-o altă tavă, acoperită c-un ştergar de cînepă. Uitîndu-se urît la silueta dejghinată a doctorului ce piere iarăşi spre bucătărie, madam Nachtigal dezveleşte tava, dînd la o parte ştergarul înflorat. Lipie! Şi încă aburindă. - Pe la noi se mai face, din cînd în cînd, şi pîine de casă. Bilă s-a născut la Galiciuica, prin părţile Calafatului, şi-o coace la ţest... E neîntrecut într-ale bucătăriei. După cea de-a treia porţie de fasole bătută, şterg farfuria atît de conştiincios, încît mi-e teamă că doctorul Hannibal n-o să mai aibă ce spăla. Gogoşarii şi castraveciorii s-au topit. Aşijderea şi lipia. Parcă m-am mai întremat niţel. Coana Mariţa face liberă măsuţa şi întinde iarăşi tablele. - Îi dăm înainte, dom’le Conan, doar n-ai să te culci cu stomahul plin... nici nu se recomandă... - Păi, cine mai poate dormi după atîta fasole? – o aprob eu cuprins de-un entuziasm absolut sincer, simţind cum mă zgîrmă zarurile în palmă. - Cine dă?... Pe la 23.30 h, în clipa în care pornim o nouă partidă, aud afară o maşină. După turaţia motorului, îmi dau seama că-i un IMS. Bubuie o uşă trîntită... Paşi pe verandă. Parcă sînt mai multe persoane. Se stinge lumina. În living-room a intrat cineva... - Sus mîinile! Nu faceţi nici o mişcare! Bravă femeie şi coana Mariţa asta. Îmi şuşoteşte: - Stai blînd, dom’le Conan! Apoi îmi dau seama că s-a ridicat de pe scaunul ei. Se-aude un miorlăit înfiorător. Tudoriţă-nene trebuie să fie extraplat. Peste o secundă, răsună două împuşcături de revolver. Cam estompate, de parcă ar fi avut amortizor fixat pe ţeavă. Apoi se înalţă un răcnet înspăimîntător: ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:02 PM | message # 8
8. MOGAM ŞI BIGAM
- Pune-ţi la loc siguranţa, că vă snopesc în bătaie, vagabonzilor!... E glasul coanei Mariţa. Peste cîteva clipe, se aprinde şi lumina. Madam Nachtigal se află în mijlocul încăperii. Sub piciorul drept, coada motanului. Dinspre uşă, doi indivizi se apropie de ea, cu capul plecat, niţel cam speriaţi. Cum îi are la îndemînă, vajnica mea proprietăreasă îi apucă de ceafă şi-i pocneşte cap în cap. Tudoriţă-nene, viclean, profită şi-o zbugheşte din odaie. - Acum v-aţi găsit să v-apucaţi de năzbîtii, nenorociţilor? Cînd să dau şi eu cu zarul? Şi porneşte să-i zgîlţîie şi să-i scuture, de curge praful din ei ca din nişte covoare date la bătut. Apoi îi îmbrînceşte spre mine şi-mi lămureşte fişa necunoscuţilor: - Chiriaşii mei... vecinii dumitale. Fii pe pace, dom’le Conan, nu sînt la acelaşi etaj. Bineînţeles, v-aţi dat seama după bancurile lor că vor să-şi dea aere de bulevardişti de Capitală. Prezentaţi-vă la domnu’, tolomacilor, să-mi cunoască şi dînsul pramatiile pe care le adăpostesc în casa mea... Haida, haida, nu vă mai codiţi!... - Flintaş. Mogam Flintaş... care vă roagă să-i iertaţi gluma de prost-gust... - Flintaş. Bigam Flintaş... Între cei doi fraţi există o diferenţă de cel puţin 30 de centimetri. Pe înalt, bineînţeles. Sînt îmbrăcaţi destul de curăţel. Şi, ceea ce mă miră cel mai mult, sînt tunşi ca lumea, fără laţele slinoase care să le atîrne pe grumaz, cum zic unii c-ar fi ultima modă de tonsură. Amîndoi poartă blugi albi şi cămăşi cadrilate, de cow-boy. Seamănă uluitor. Se uită la mine oarecum stînjeniţi şi întrebători. - Uite, dom’le Conan, cu de-alde astea se ocupă dumnealor toată ziulica. Numai de bîzdîgănii se ţin. Se vede cît de colo că-s fraţi gemeni. De fapt, îmi vin un fel de neamuri mai îndepărtate, după o verişoară de-a doua. Pe vremea vacanţelor de vară îi iau la mine, în gazdă. M-a rugat biata vară-mea să stau cu ochii pe ei, să n-ajungă nişte haimanale. Este mai mult decît limpede că madam Nachtigal vorbeşte pentru ei, şi nu pentru mine. Abia acum îmi dau seama ce-au fost cele două împuşcături care răsunaseră în beznă. Se văd foarte bine întipărite pe obrajii fraţilor cu nume atît de neobişnuite. Sînt nemaipomenitele scatoalce trăznite de coana Mariţa. Bigam şi Mogam au înţepenit unul lîngă altul. Se privesc pe furiş, ascultînd spăşiţi avalanşa de vorbe slobozite de madam Nachtigal. Le cresc, văzînd cu ochii, două cucuie de toată frumuseţea, de parcă s-ar transforma în rinoceri. Mi se face milă. Mă decid să intervin: - Aud că sînteţi bucureşteni, îmi pare bine de cunoştinţă, dar puteţi să-mi spuneţi ce-nvîrtiţi pe-acolo? Barem învăţaţi ceva? Răspund amîndoi deodată, pe două voci. Mogam e mai piţigăiat. - Electrotehnică, la profesională... Baritonul lui Bigam, cel mai scundac dintre fraţi, se detaşează de la distanţă. Datorită vîrstei, îmi permit să-i chestionez: - De unde v-aţi ales cu numele ăstea trăznite? - Tatanaşu, fir-ar să fie de nebun, că el ne-a pocit, pe viaţă... Mogam completează: - Deşi era pocăit, dintr-ăia care nu fumează şi nu beau, avusese totuşi două neveste deodată, pricină pentru care l-au băgat şi la pîrnaie... de-aia l-a botezat pe frate-miu Bigam, ca să se răzbune... Interesant. Dar de unde l-o fi scos pe Mogam. Nedumerirea se citeşte atît de limpede pe chipul meu, încît scundacul îmi satisface numaidecît curiozitatea. - Tatanaşu citea foarte mult. Îi plăcuseră mai ales cărţile unui englez, unul care scrisese „Luna şi doi bani jumate”. Cred că-l cunoaşteţi. Ca să-şi răscumpere greşeala făcută cu mine, l-a pocit şi pe frate-miu şi i-a zis Mogam. Iar funcţionarul de la starea civilă n-a ştiut cum se ortografiază... aşa că l-a trecut în actul de naştere după ureche. Năstruşnica pereche fu expediată fulger la culcare. Madam Nachtigal, care, după cum se vedea foarte bine pe obrajii lor, se ocupa îndeaproape de educaţia gemenilor, chiar foarte accentuat, mă informează în continuare, spunîndu-mi că sînt totuşi băieţi muncitori, cam trăzniţi, dar strîngători. Cu banii adunaţi din repararea televizoarelor, fiarelor de călcat şi a aparatelor de radio, îşi cumpăraseră un IMS vechi şi tamponat. Deoarece se pricepeau şi la mecanică, îl puseseră pe picioare, făcîndu-l chiar să şi meargă. Mai cu gaz, mai cu benzină... Necazul cel mare al doamnei Nachtigal era că se ţineau numai de pocinoage, încît o făcuseră de rîs în toată Posada. - Şi-acum, dom’le Conan, să-i dăm bătaie, că rămînem de căruţă... Abia pe la unu din noapte am izbutit să scap din ghearele neostoitei tablagioaice. Isprăvisem meciul ca învingător. Cu o diferenţă de nouă partide. Dacă nu se pierdea unul din zaruri, trebuia să stau pe baricade pînă dimineaţa. În zadar s-a vîrît madam Nachtigal pe sub măsuţă, pe după canapeaua de lîngă fereastră. Degeaba a umblat pe sub covor, parcurgîndu-l pe sub toată întinderea (6 metri pe 4). Zarul, nicăieri! - Parcă l-a luat dracu’, fir-ar să fie de os!... - Lasă, madam Nachtigal, cumpăr eu mîine cinci perechi de zaruri. Şi-mi dau cuvîntul, cu mîna dreaptă pe piept. Cu cea stîngă, ascunsă în buzunarul de la pantaloni, frămînt zarul dispărut. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:03 PM | message # 9
9. SIEGFRIED GATEREK
Cu toate că madam Nachtigal se oferă să mă conducă pînă la odaia pe care mi-o repartizase la sosire şi în care mă ajutase, cu suspectă bunăvoinţă, să-mi car bagajele, urc singur la etaj, temîndu-mă de cine ştie ce prelungiri la taclale, că meliţa, slavă Domnului, îi merge de minune. Coridorul este foarte slab luminat. Cred că becul, care spînzură la intrare, n-are mai mult de 5 waţi. După ce vîr cheia în broască şi încerc s-o răsucesc, îmi dau seama că mă ostenesc în zadar. Uşa este deschisă. Nu înţeleg nimic. Doar o încuiasem cu mîna mea, cînd coborîsem în living-room. Bîjbîi pe perete. Unde-o fi întrerupătorul? Oricît mă strădui să dau de el, tot nu-l găsesc. Păşind prin întuneric ca un orb, mă îndrept grijuliu spre masa de lucru, unde îmi lăsasem lanterna. Cotrobăiesc cu mîna prin beznă, ca un somnambul. Dau peste un fotoliu. De fapt, unicul fotoliu din odaie. Dar ce caută în mijlocul camerei? Parcă stătea lîngă fereastră. Încerc să-l împing la o parte. Cu neputinţă. E greu ca un dulap. Pipăi încet, cu băgare de seamă, să nu-mi betegesc degetele. Şi, deodată, mi se scaldă fruntea de sudoare. E cineva în fotoliul meu. Să fie mort? Căci nu se aude nici o suflare. Sar îndărăt şi răstorn taburetul de lîngă masă. Nu mai sînt în stare să strig. Mă sugrumă spaima. Fug spre uşă. Pînă să ajung în dreptul ei, mă ţintuieşte locului un glas hîrîit. Paralizez fără să mai fiu capabil să fac vreo mişcare. - Bună seara, domnule Conan! De la ora opt vă aştept. Se pare c-am aţipit între timp. Se vede că sînteţi un pasionat tablagiu, căci nu-mi pot imagina că v-ar pasiona doamna Nachtigal... Hai că-i bine! A înviat mortul din fotoliu, de vreme ce vorbeşte. În aceeaşi clipă se aprinde şi lumina. Este lampa de birou, de pe masa de lucru. Orbit de lumină, închid numaidecît ochii. Cînd îi deschid, caut din priviri pe politicosul musafir nepoftit care-mi urase „bună seara”, la ora unu şi jumătate din noapte. În fotoliul pe care-l trăsese de lîngă fereastră şi-n care adormise (conform propriilor sale declaraţii), zace un fel de fantomă. Căci nu văd ce altceva ar putea fi. Poartă un halat de casă, din catifea verde-închis; capul îi este înfundat, pînă peste urechi, într-o scufă de lînă, iar gîtul îl are ascuns în faldurile unui fular de mohair. Botoşeii de iarnă, monstruos de mari (cred că-s măsura 48), fac ca picioarele să arate aidoma unor labe de elefant. De ce s-o fi mascat în halul ăsta? Mai ales că noaptea de vară este deosebit de caldă. În spaţiul dintre scufă şi fular nu pot desluşi decît o pereche de ochi iscoditori, verzi şi fosforescenţi ca nişte lămpi de control pîlpîitoare, aşa cum se pot vedea la unele aparate de radio, pentru selectarea optimă a postului. Oricît încerc să descifrez ceva din chipul vizitatorului, îmi este imposibil. În disperare de cauză, îngaim şi eu: - Bună seara! Altceva n-am fost în stare să găsesc. - Pentru un scriitor de romane de aventuri, păreţi destul de blajin, domnule Conan! Mă aşteptam să reacţionaţi mai violent. Mai dinamic. - Păi, ce-aţi fi vrut să întreprind? Să-mi scot revolverul? N-am! Pot doar să-mi scot bricheta şi să-mi aprind o ţigară. În felul acesta mă mai liniştesc... Că m-aţi speriat, zău aşa! - Îmi pare rău şi vă cer cuvenitele scuze. Dar ţineam foarte mult să vă cunosc. Încă de azi după-amiază am aflat c-aţi sosit. N-am vrut să vă întîlnesc în prezenţa unor persoane străine... Aşa că mi-am permis să mă instalez în odaia dumneavoastră şi să vă aştept. Răbdător cum sînt de felul meu, ce mai contează cîteva ceasuri de aşteptare în beznă?... Ce să-i răspund? Îmi aprind ţigara, mă îndrept spre taburetul răsturnat, îl ridic, mă aşez şi declar pe un ton ca şi cum mi-aş fi cerut iertare de deranj... - Regret că v-am făcut să mă aşteptaţi, domnule... - Inginer Siegfried Gaterek. Doctor în ştiinţe tehnice şi chimie. Studii la Gand. Pensionar de vreo cîţiva ani. În clipa cînd se prezintă, se scoală ceremonios din fotoliu. Abia acum îmi dau seama cît este de deşirat. Mă depăşeşte cu cel puţin 20 de centimetri. Cînd îşi rosteşte ciudatul său nume, Siegfried Gaterek, bate de două ori din călcîie, ca Erich von Stroheim în rolul mareşalului Rommel, din filmul „Vulpea deşertului”. Mă simt obligat – nu ştiu ce dracu mă împinge - să mă recomand în acelaşi chip, ridicîndu-mă de pe taburet şi ţăcănind din tocuri: - Îmi daţi şi mie voie, Al... - Conan, ştiu... – îmi taie el efectul pe care scontam foarte mult. De fapt, trebuia să ştiu... că ştie. Doar îmi rostise numele. Dar sînt atît de năucit, încît am reacţii de întîrziat mintal. Şi, ca să nu mă dezmint, mai comit gafă: - Şi cu ce vă pot fi de folos la această oră? Nu credeţi că-i tîrziu pentru formalităţile de prezentare? Inginerul Gaterek (tare ciudat nume!) porneşte să umble prin odaie, de parcă ar fi la el acasă, se mai uită de cîteva ori la mine, cîntărindu-mă din cap pînă în picioare, dă oarecum nemulţumit din cap şi nu-mi răspunde nimic. Abia după ce-mi face un semn să mă reaşez pe taburet, mă învredniceşte cu un răspuns: - Nu mi-a trecut prin cap, sub nici un motiv, că veţi zăbovi la jocul ăla ordinar de table pînă după miezul nopţii. - Nu văd în ce măsură vă poate deranja pasiunea mea pentru table şi, mai cu seamă, în ce măsură trebuie să mă simt în culpă faţă de dumneavoastră, domnule inginer. - Să lăsăm la o parte acest aspect, domnule Conan! Este penibil! Altceva mă interesează: pentru ce v-a adus la Posada doamna Nachtigal? Ce mai urmăreşte? Nu-i este de ajuns că şi-a umplut casa numai cu lepădături şi iscoade? Mai avea nevoie şi de un literat?... Rămîn interzis. - Cum adică? Să mă aducă madam Nachtigal? Dar pînă astăzi nici n-o cunoşteam!... Între timp se apropiase de mine. Dintr-o mişcare smucită îşi desface fularul, îşi dezvăluie faţa şi... simt o nevoie cumplită să sar de pe taburet. De la o ureche la alta, o cicatrice înfiorătoare, roşie de parcă ar fi fost preparată în bulion, îi traversează gîtul zbîrcit şi cartilaginos. Mă bîlbîi, totalmente blegit: - Domnule inginer... domnule Gaterek... domnule... Siegfried Gaterek îşi mîngîie nepăsător linia care-i decupează legătura dintre cap şi trunchi. Pare adîncit în gînduri. Mă priveşte neîncrezător. Apoi îngînă dubitativ: - Să fiţi oare o victimă a întîmplării? Posibil. Bine, fie şi-aşa! Dar să nu uitaţi o clipă că exist şi eu în casa asta de schizofreni, că sînt mereu prin preajma dumneavoastră... Fiţi atent la tot ce vă-nconjoară. N-am ce să vă spun mai mult. Dar ţineţi minte ce v-am arătat. Asta-i tot. Deocamdată... - Bine... dar eu, eu... ce să fac... ce legătură am eu cu toate lucrurile astea?... Degeaba mă silesc să însăilez o propoziţie coerentă, nu-mi reuşeşte. Pesemne că emit şi recepţionez pe altă lungime de undă decît inginerul. Gaterek trece în clipa asta pe lîngă mine, de parcă aş fi invizibil. Îşi leagă fularul la loc, din mers. Priveşte în gol. Păşeşte drept şi băţos. Apoi dispare fantomatic, pe uşă. Nu mai înainte de a-mi ura: - Noapte bună, domnule Conan. Vă doresc noapte bună... dacă va fi cu putinţă aşa ceva!... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:04 PM | message # 10
10. NOAPTEA INSOMNIACILOR
Încă sunt buimăcit de întîlnirea cu inginerul Siegfried Gaterek. Dar consider că-i timpul să mă culc, totuşi. Este trecut de unu şi jumătate. Cele două serviete – gata să pleznească de burduşite ce sînt - se odihnesc lăbărţate pe masa de lucru, lîngă maşina de scris. Ştiu precis că într-una din ele am vîrît – ce-i drept, la mare repezeală - cartea pe care o citeam. Din păcate, în graba plecării, luasem altă carte: „Nu le citiţi noaptea”. O culegere de povestiri redactate şi selectate de Alfred Hitchcock. „Série Noire”-urile şi „Masque”-urile de pe noptieră nu mă ispitesc. Sînt romane de cursă lungă (circa 256 pagini). Sting lumina lămpii de pe birou, aprind veioza, potrivesc pernele şi mă urc în pat. Mă uit cîteva clipe în tavan, încercînd s-adorm conform unei tehnici zen. Dar sînt prea tensionat. Însă am şi eu metoda mea. Citesc o carte pînă adorm. Aşa că iau cartea contraindicată de Hitchcock şi răsfoiesc la întîmplare. Povestirea peste care nimeresc mi se pare interesantă. Judecînd după titlu, bineînţeles. Se cheamă: „Noaptea insomniacilor”! De obicei, la asemenea ore mici, adorm după primele trei pagini. De data asta nu-mi reuşeşte pasienţa. Ştie Hitchcock ce spune. Isprăvesc „Noaptea insomniacilor”. 36 de pagini, cu literă mică. Dar somnul tot nu se prinde de mine. Înciudat, zvîrl cartea lîngă pat. Sting veioza, decis s-adorm cu autoservire. Adică prin autosugestie, după binecunoscuta metodă a lui Coué. Să număr şi să număr, spunîndu-mi tot timpul că trebuie să adorm şi să număr mereu, pînă în clipa cînd se va declanşa, de la sine, releul mult aşteptatului somn. Nu-mi amintesc prea bine dacă ăsta-i chiar procedeul recomandat de Coué, dar n-are nici o importanţă. Principalul e să dea rezultate. Pe fereastră, constelaţiile mă privesc intrigate. Le întorc spatele. Şi încep să număr. Am ajuns la 576. Dar tot n-am receptat vreo senzaţie de somn. Pe la 678, aud paşi pe coridor. Nu se mai aude nimic. Tăcere. Dar îmi fac iluzii deşarte. La 702, se aud din nou paşi. Apoi, iarăşi linişte. Nici n-apuc s-ajung la 713, cînd îmi dau seama că se încearcă la uşă. Clanţa se mişcă încetişor. Apoi rămîne ţeapănă. Deşi sînt curajos de felul meu (în ciuda faptului că-s scriitor de romane de aventuri), aprind veioza şi înhăţ lanterna. Dar sînt nevoit să renunţ la beneficele ei servicii. Orice lanternă, şi încă de tip proiector, nu poate funcţiona fără baterii. Sar numaidecît din pat şi găsesc (uimitor de repede) cutia cu chibrituri. Scapăr un băţ. Pauză. Nu se aprinde. Iau trei beţe deodată. Se aprind, însă explodînd şi frigîndu-mi degetele. De usturime, îmi scapă o expresie nu tocmai academică. Datorită crudităţii ei, cel puţin aşa îmi închipui, acel cineva o ia la fugă din faţa uşii. Mă reped în direcţia uşii. Mă împiedic de taburetul uitat în mijlocul odăii şi mă întind, cît sînt de lung, pe duşumea. De fapt, eu nu-s chiar atît de lung, ci mai curînd lat-rotund, dar aşa-i vorba din popor. Ca o replică la manifestările mele nocturne, jos, la parter, cred că la bucătărie, se declanşează o hărmălaie nemaipomenită. Se prăbuşesc stive întregi de cratiţe, oale şi tingiri. Se produce însă o reacţie în lanţ, căci peste o secundă porneşte să tuşească motorul IMS-ului. Motorul strănută, dă cîteva rateuri, apoi se opreşte. Urmează o bubuitură de nedescris. N-a fost o explozie, ci portiera maşinii. Peste bubuitul portierii, se mai adaugă şi zăngănitul geamurilor de la uşa din faţă a clădirii. Mişcare mare în casa asta! Nu-mi mai rămîne altceva de făcut decît să-mi iau inima în dinţi. Deschid încetişor uşa. Scîrţîie ca nişte ghete de pensionar. Coridoru-i pustiu. Dar în aceeaşi clipă, mi se pare că aud paşi în living-room. Mă îndrept spre scară. Noroc că scara nu scîrţîie. În schimb, e cufundată în beznă. Caut cutia de chibrituri. Nu-i nicăieri. E şi normal, deoarece o ţin în mîna stîngă... Dar se pare că nu mai e nevoie să-mi luminez drumul cu chibrituri. Căci iarăşi apare luna dintre nori. Îşi picură razele galbene-verzui prin geamurile dinspre verandă. Living-room-ul este scăldat de-o ceaţă fosforescentă ca şi cum ar fi un imens ecran de televizor defect. Numai fotoliul cel mare, cu spătar înalt de jilţ domnesc, stă îndreptat spre verandă. Parcă-i cineva în fotoliu. Şi totuşi, simt o prezenţă în living-room. Bineînţeles, alta decît a mea. Scapăr un chibrit. Culmea. Se aprinde! Dar chibritul îmi frige buricul degetelor. Ţip... - Ajunge, nu mai aprindeţi altul. Că tot o să vă frigeţi. Este şi-aşa prea multă lumină! - Ce faceţi aici, domnule inginer? În toiul nopţii? - Deşi cred că-i o problemă personală, totuşi, am să vă răspund. Gîndesc. Dezleg enigme şi rebusuri, în gînd. Sînt un vechi şi consecvent insomniac. Luna mă linişteşte. Căci am de ce să fiu tulburat, domnule Conan... - De ce nu luaţi vreun sedativ, vreun soporific... - Nu accept să mă droghez, domnul meu... Dacă m-aş deda tranchilizantelor şi somniferelor, mi s-ar sminti raţiunea. Iar somnul raţiunii naşte monştri... Şi nu mai simt nevoia altora, căci forfotesc destui în jurul nostru... Mai ales noaptea, cînd începe să mişte totul. De-altminteri, văd că nici dumneavoastră nu vă găsiţi somnul. Şi v-am prezis lucrul acesta. - Scuzaţi-mă. Vă las să ascultaţi mai departe şi să gîndiţi. Mă duc la mine în odaie, poate izbutesc s-adorm. - Sincer să vă spun, mă cam îndoiesc... Totuşi, vă doresc, încă o dată, noapte bună, deşi nu mai e mult pînă la ziuă... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:05 PM | message # 11
11. RONDUL DE NOAPTE
Urc iarăşi la mine în odaie, nedumerit de pînda la clarul lunii a inginerului Siegfried Gaterek. Parcă lăsasem lumina aprinsă. Constat că mi-a umblat cineva prin lucruri. Cartea lui Hitchcock se află pe noptieră. Or eu o azvîrlisem pe jos. Şi-aveam şi motive. Din cele mai întemeiate. Servietele de pe masa de lucru sînt acum la picioarele patului. Pe cine l-a apucat, oare, dragostea de curăţenie? Cine îmi deretică odaia acum, după miezul nopţii? Care miez de noapte, că-i trecut de ceasurile două (02.00h)! Alături de „Nu le citiţi noaptea” (volumul cu pricina), găsesc pe noptieră un tub de „Oblivon” şi un pahar cu apă. Ce, şi-au pus în gînd să mă adoarmă cu orice preţ? Numai că, vorba lui Gaterek, de ce să mă droghez? Nu m-ating, deci, nici de apă, dar nici de „Oblivon”. Lucrurile încep să capete o turnură întrucîtva bizară. Şi faptul acesta nu mă îmbie la îngurgitarea de tranchilizante. Mai bine să reiau numărătoarea. O fi sau n-o fi chiar sistemul lui Coué, asta nu mai are nici o importanţă. Dar n-ajung să număr nici pînă la zece, că iarăşi se trîntesc uşi, iarăşi umblă cineva pe coridor, ba chiar mi se pare că disting o conversaţie undeva, la parter. Întrerup numărătoarea. Cred că sistemul a fost născocit mai curînd pentru oameni sănătoşi, fără nervi. Se impune un rond de noapte prin casa doamnei Nachtigal. În chipul acesta voi repara greşeala de-a mă fi ocupat de table, în loc să fi cercetat dispoziţia locurilor. Demontez bateriile de la tranzistor, le vîr în lanterna proiector şi-s gata de pornit în marea inspecţie. Nu mai încui uşa cu cheia. N-are nici un rost, de vreme ce Gaterek a intrat ca la el acasă. Lipesc însă o bentiţă de leucoplast. Cel puţin să-mi dau seama dacă sînt vizitat în lipsă. Nu mai intru în living-room, căci Gaterek trebuie să mai fie acolo, cu ochii zgîiţi la lună şi urechile ciulite la zgomotele ascunse ale clădirii. De îndată ce cobor scara, o fac la dreapta şi mă îndrept spre bucătărie. Să vedem ce-a fost cu zdrăngănitul acela de vase prăbuşite. Din clipa în care pătrund pe coridor, mă trăzneşte un miros ciudat. Parcă e parfum de migdale. Pe sub uşa bucătăriei, aflată la capătul oficiului de trecere, se strecoară o şuviţă de lumină. Bat la uşă, ca orice om politicos. Tăcere; la maximum! Apăs pe clanţă. Se mişcă şi uşa. Nici măcar nu scîrţîie ca uşa de la odaia mea. Deschid încetişor. Deoarece îmi vine cam greu să mă strecor, aşa cum s-ar cuveni în asemenea situaţii, din motive binecunoscute renunţ şi mă văd nevoit să dau uşa de perete. - Poftiţi, domnule Conan, poftiţi!... Doctorul Hannibal Certega, în acelaşi deghizament de azi după-amiază, adică mai precis de ieri, că sîntem spre ziuă, trebăluieşte deasupra maşinii de gătit. Supraveghează o oală în care clocoteşte ceva. Ceva care abureşte şi emană un pătrunzător miros de migdale. Mă intrigă un lucru. De unde a avut cunoştinţă că-s eu, din moment ce stă cu spatele la mine? - Poftiţi, nu vă jenaţi... m-aşteptam să veniţi! - Şi de ce m-aşteptaţi, mă rog, dacă nu vă e cu supărare? Îmi răspunde numaidecît. Tot fără să se întoarcă spre mine. - Păi, fiindcă mi se părea normal! Ce fel de scriitor aţi fi, dacă nu v-ar intriga nimic în „stabilimentul” coanei Mariţa. Cum ar fi posibil să nu vă intereseze persoana mea, doctor în medicină, cînd m-aţi văzut făcînd pe bucătarul şi pe ospătarul doamnei Nachtigal? - Domnule doctor, vă rog să nu vă supăraţi, dar pe mine nu mă mai miră nimic. Ce vreţi, deformaţie profesională. Un singur lucru mă nedumereşte, totuşi. De ce nu doarme nimeni în casa asta? Doctorul Bilă tace. În schimb, îşi arată chipul. Scoate din şorţul de nailon o cîrpă şi-şi şterge ochelarii aburiţi. Apoi începe să mă examineze pe îndelete. Nu ştiu ce vede atît de hazliu, dar îl văd că rînjeşte: - Or să vă mai lase nedumerit şi-o mulţime de alte chestii... Dar acum, să mă iertaţi, nu-mi văd capul de treburi. Nu mă pot ocupa de dumneavoastră. Deşi îmi pare rău... O să ne vedem mîine şi-atunci o să tăinuim cît vom pofti... Se simte cît de colo că doctorul Bilă ţine să mă vadă plecînd. Dar tot singur pot să-mi dau seama că nu se îndeletniceşte, şi încă în plină noapte de vară, cu prepararea dulceţurilor pentru iarnă. Deci, trag concluziile de rigoare. Mă retrag discret, tot aşa de discret cum am venit. Mă urmăreşte însă, cu persistenţă, parfumul ciudat de migdale amare. Să vedem şi ce-i pe afară. Dînd ocol clădirii, nu observ nimic notabil. Cu-o singură excepţie, destul de bizară. Dar la care mă aşteptam. Dispariţia IMS-ului! Reintru printr-o uşiţă dosnică. Spre surprinderea mea, o găsesc dată la perete. Şi iată-mă, iarăşi, într-un coridor. De astă dată mi se pare mai lung decît cel care duce spre bucătărie. De fapt, trebuie să fie prelungirea aceluiaşi. Numai c-a fost despărţit ulterior, ridicîndu-se un zid înjghebat în pripă. De-a dreapta şi de-a stînga, patru uşi mari, vopsite în cafeniu. Trebuie că se deschid spre camerele celorlalţi locatari. În fund, pe stînga, disting iarăşi o uşă. O întredeschid. Bag de seamă că dă spre living-room. Atunci o închid numaidecît la loc. Dezorientat, mă gîndesc c-ar fi timpul să urc iarăşi la etaj. Dar, un zgomot neobişnuit mă priponeşte locului. Parcă se joacă cineva cu nişte pietricele într-o cutiuţă de lemn. Ciulesc urechile. Localizez rapid sursa. A doua uşă din stînga. Şi-atunci, fără nici o ruşine, încalc o regulă elementară de bună purtare şi – cu toate că mama m-a muştruluit de mic copil, învăţîndu-mă că nu-i frumos să fac aşa ceva - mă uit pe gaura cheii. Îmi vine destul de anevoie să stau aplecat. Doamna Nachtigal, îmbrăcată de zi, stă la o măsuţă din mijlocul odăii. Sub măsuţă, Tudoriţă-nene. Gazda meştereşte la o cutie din lemn negricios şi lustruit, ascultînd încordată la zgomotul produs de conţinutul cutiei. Este clar că nu ştie ce-i înăuntru. Se îndîrjeşte însă, să determine natura zgomotului. Se vede cît de colo că-i necăjită de neputinţa de-a deschide cutia. În cele din urmă, renunţă. După ce-a tras de capac în fel şi chip, o surprind scoţînd de sub măsuţă o valiză din piele de crocodil şi, fără să mai stea pe gînduri, vîră înăuntru cutia. Se ridică de la măsuţă, mai cîntăreşte o dată în mînă valiza şi se îndreaptă spre uşă, urmată de motanul ei personal. Cu toată greutatea mea, sar de la locul de observaţie ca o veveriţă. Mă reped la prima uşă din stînga. Deschid la iuţeală. Intru. O las întredeschisă, cît un fir de păr, să pot supraveghea mai departe manevrele doamnei Nachtigal. Coana Mariţa iese întărîtată din cameră. Păşeşte pe coridor ca un elefant, nemaiţinînd seama de faptul că mersul ei face să duduie duşumeaua. Apoi trînteşte înfuriată, destul de răsunător, uşa din dos. Atît de înspăimîntător bubuie uşa, încît mă sperii şi dau îndărăt. Mă poticnesc de ceva moale şi mă întind şi eu lîngă materia invizibilă. Bineînţeles, pe jos. Încă nu ştiu ce poate reprezenta obiectul ce-a determinat căderea mea, căci nu se vede nimic în bezna din odaie. Dar ştiu cum poate să arate acum, sub apăsarea kilogramelor mele. Materia nu se poate vedea, dar se aude. Ba chiar mişcă. Face şi „hîc!”. Mi se ridică părul pe cap, deşi mă port tuns foarte scurt (8 milimetri). Dintr-un salt, sînt iarăşi pe picioare. De groază, aprind instinctiv lanterna. Şi se face lumină... „Mii de pipe!” ar fi zis eroul unui bun roman foileton. Dar eu nu-s în stare să rostesc o singură vorbuliţă. Căci pe podea, unul peste altul, zac Bigam şi Mogam! În afara acelui terifiant „hîc!” pe care-l emiseseră acum cîteva clipe, nu mai urmează nimic. Rămîn amîndoi în aceeaşi stare de catalepsie. Nu-i lucru curat! Să te laşi luminat la rece şi să nu reacţionezi decît cu un „hîc!” oareşcare. Prea-i de tot. După ce mă aplec (cu greu) asupra lui Bigam, să-l miros dacă nu cumva duhneşte a băutură, realizez că nu poate fi vorba de aşa ceva. În afară de-o aromă trăznitoare de usturoi amestecat cu ceapă, nu depistez nimic suspect. Deci, fără nici o dificultate, se poate deduce c-au fost drogaţi. Pe coridor se-aude un lipăit de paşi. Cineva bate la uşă. Încetişor. Apoi mai tăricel. - Bigă! Mogă! Măi, trăzniţilor!... Deoarece nu pot să răspund pe post de Bigă şi Mogă deodată, sting lanterna. Nu găsesc alt loc unde să mă ascund, decît sub pat. Ce idee! Să faci mobilă din stejar masiv! Spaţiul dintre duşumea şi fundul patului se dovedeşte cam neîncăpător. Mă chinuiesc şi eu cît pot, mai salt niţel în spinare hurdubaia de pat şi mă resemnez s-aştept desfăşurarea ulterioară a evenimentelor. Uşa se deschide. Intrusul aprinde şi lumina, fără să se sinchisească, de parcă ar fi în casa lui taică-său. De sub pat, nu zăresc decît nişte picioare desculţe şi păroase. Nu prea curate. Se apropie. Îmi ţin răsuflarea. Patul se lasă şi mai greu peste mine. Îmi ies ochii din cap. Pînă într-acolo, încît zăresc persoana. Nemaipomenit! E fotoreporterul. Doar în slip. Cu un aparat „Linhoff” într-o mînă şi cu mega-flashul pe umăr. Ăsat-i nebun de-a binelea. Începe să fotografieze cu blitz-ul. Ba-l mai aud şi că îngînă o melodie. Recunosc o variantă a celebrei melodii populare „Cînd eram pe Ialomiţa”. Mai bine rămînea acolo. Slavă Domnului că-şi cunoaşte meseria. Termină în doi timpi şi trei mişcări După care pleacă, tot atît de nepăsător, precum a venit. Chiar are grijă să stingă şi lumina. Era şi timpul. Greoiul pat din stejar masiv mă cocoşase. Mă extrag, cu destule dificultăţi, de sub el şi, în clipa cînd îmi reuşeşte performanţa, se cutremură pămîntul. De fapt, se prăbuşeşte somiera. Clintită de la locul ei de subsemnatul, nu mai rezistase. După cum era de aşteptat, nici acest cataclism nu izbuteşte să-i trezească pe Bigam şi Mogam. Adînc zguduit, la propriu şi la figurat, de tot ce se petrece în demenţiala pensiune a doamnei Nachtigal nu mai am de întreprins decît un singur lucru. Să mă duc la culcare! Ajuns la etaj, deschid uşa odăii. Nu mă mai mir de dispariţia leucoplastului. Camera este luminată ca aeroportul internaţional Otopeni. În fotoliul în care-l găsisem pe inginerul Gaterek, mă văd silit să-l recunosc pe Isaiia Finichi, fotoreporterul. Tot în slip. Pesemne că suferă de vreo termodereglare acută. Însă nu mai are pe el harnaşamentul din camera fraţilor Bigam şi Mogam. - Ce ziceţi, maestre! Developăm în noaptea asta? Sau lăsăm pe mîine? Avem nişte poze de expoziţie! Ia imaginaţi-vă. Dumneavoastră sub pat. Maestrul Conan sub patul odăii în care zac cadavrele fraţilor Flintaş! E tare? E bine? Şi, fără să-şi mai deranjeze făptura nudă (aproape) din fotoliu, extrage cu dinţii o ţigare din pachetul meu de „Snagov”. Îl avea la îndemînă, pe masa de lucru. Se vede cît de colo că se simte ca la el acasă. - Ce vrei de la sufletul meu, domnule Finichi? - Să participaţi la completarea albumului meu de imagini fotografice. Am şi un titlu. Formidabil. Cam ciupit după un film, dar merge. „Pensiunea nebunilor”! Ce ziceţi? - Eşti diliu! Asta-i tot ce pot să spun. - Sînt! Nu vă contrazic! Acum vă las în braţele lui Orfeu, să faceţi nani! Cred că simţiţi o ţîrişică de somn, nu? - Vrei să zici, în braţele lui Morfeu... - Nu, nu! Orfeu! Pentru că lîngă odaia dumneavoastră locuieşte cel mai zgomotos reprezentant al său. N-are liră, dar posedă magnetofon. Pe mîine, maestre Conan! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:05 PM | message # 12
12. „COUNT DOWN” SOMNIFER
Izbăvit, în sfîrşit, de făptura omniprezentului Sică Finichi, îmi organizez un somn bine meritat. Sînt atît de istovit, încît simt cum mi se învîrt în cap cîteva escadrile de bondari. Asta n-ar fi nimic, dacă n-ar purcede la cele mai senzaţionale acrobaţii. Şi încă în formaţie de luptă. Înainte de a-mi tolăni capul pe pernă, apuc să-mi arunc ochii la ceas. 04.35! Sting veioza. Ascult forfota tainică a casei. Parcă-i un cazan de rufe ce fierbe mocnit. Închid pleoapele. Şi pornesc să aştept somnul. Rîşniţa electrică de măcinat cafea – prezenţă activă şi permanentă în bietul meu (fost) cap - începe să-şi reducă din turaţie. Şi, pe neaşteptate, îmi revine în minte „Noaptea insomniacilor”, citită cu cîteva ore în urmă. Apă de ploaie! Cîntec de leagăn pentru adormit adulţii veacului nostru plouat de zgomot. Un fleac pe lîngă întîmplările din noaptea aceasta. Şi, în loc să mă apuc să număr, după metoda ineficientului Coué, încep să-mi reamintesc, numerotîndu-le (asta-i culmea!), evenimentele din ultimele 24 de ceasuri. Evenimentele ca evenimentele. Dar fauna mi se pare mult mai interesantă. Lucky-Lucky – il urlatore de la città - autoperfecţionîndu-şi vocea şi stilul la „Grundig TK 61”. Coana Mariţa Nachtigal, văduvă, tablagioaică de cursă lungă, zdrăngănind cu pietricelele alea din cutia neagră. Fotoreporterul frenetic, Isaiia Finichi, care mă trage în poză, mărturisindu-mi făţiş că mă va exploata într-un album. Distinsul bucătar de la Galiciuica, de lîngă Calafat, doctorul Hannibal Certega fierbîndu-şi elixirul cu parfum de migdale amare. Bigam şi Mogam (auzi nume!) amatorii stupizi de farse idioate, dormind ca nişte morţi pe duşumea. Obsedatul şi neliniştitul inginer, Siegfried Gaterek, insomniacul nr. 1 al menajeriei de la Posada. Dispariţia misterioasă a IMS-ului. Fantoma care-mi pune „Oblivon” pe noptieră şi care-mi deretică prin cameră, după miezul nopţii, nejenîndu-se să-mi cotrobăiască prin lucruri. Va să zică, ia să numărăm de-a-ndoaselea. „Count-down”, cum se zice la Houston. Mariţa, şase la mînă, Lucky, cinci, tot la mînă, Sică Finichi, patru, Hannibal „Bilă”, trei, Bigam şi Mogam, doi, de ce doi cînd sînt doi, asta nu mai reţin, Siegfried Gaterek, unu, gata, IMS-ul pleacă şi nu mai rămîne nimic, deci zero, zero absolut, zer... ze... zzzz... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:06 PM | message # 13
13. „UNDE E SPERANŢELE MELE, PE CARE LE-AM
PIERDUT!...” Reactoarele bubuie asurzitor. Timpanele, nemaisuportînd depăşirea cotei maxime de decibeli, sînt gata să pleznească. Rampa de lansare se cutremură sub tropotul celor 235.000 de cai (putere) ai rachetei. Comenzile, amplificate de megafoane, răsună apocaliptic. Şi, în sfîrşit, după cum era şi de aşteptat, suprastructurile, supuse unor solicitări neprevăzute, cedează. Totul se prăbuşeşte, chiar în clipa cînd „count-down”-ul ajunge la zero. Zgomotul catastrofei îmi pecetluieşte în urechi o iluzie acustică, stranie. Uruie, ambalat la inconştienţă, motorul unui automobil înnămolit. E timpul să mă salvez. În ultima secundă. Declanşez catapultarea din cazemata de control. Mecanismul funcţionează perfect. Mă trezesc catapultat... pe duşumea. Îmi fricţionez teritoriile afectate. În odaie, întuneric beznă. Pesemne că închisese cineva obloanele, în vreme ce dormeam. Aprind veioza. 12.30. Atît arată deşteptătorul. Sper că nu 24.30. Însă urletul acela, de motor suprasaturat, continuă. Deci n-am visat... Sar din pat şi mă reped la fereastră. Deschid obloanele şi asist indiferent la încercările disperate ale unui Volkswagen 1600 TL, care, patinînd pe iarbă, depune eforturi zadarnice pentru a se desprinde din capcana şanţului de scurgere din faţa pensiunii doamnei Nachtigal. Soarele îmi frige ochii. E ziuă. Chiar foarte ziuă! Pe terasa verandei se află mobilizată toată menajeria. Coana Mariţa, inginerul, Lucky-Lucky, flancat de cei doi proprietari ai IMS-ului, Bigam şi Mogam, Isaiia Finichi filmînd incidentul, doctorul „Bilă”, cu acelaşi deghizament, bătînd înverşunat cu telul într-o cratiţă de aluminiu. Privesc curioşi. Şi nici unul dintre ei nu manifestă vreo intenţie de-a sări în ajutor. Reputatul motor, excedat de-atîta acceleraţie inutilă, începe să scoată fum. Una din ferestrele maşinii începe să coboare încetişor. Şi, în cadrul portierei, se iveşte o claie de păr, un nor de flăcări reverberante, de un roşu Tizian consistent, sub care se indignează o figură neobişnuită. În loc de ochi, Gioconda de la fereastră are lasere, o întreagă instalaţie. În loc de gură, o căpşună. Sprîncenele sînt desenate fin, cu tuş (precis nelavabil). Slavă Domnului că începe să-i funcţioneze guriţa, c-altminteri puteam crede că trăiesc în plină visare: - Hello! Ce-mi staţi acolo, ca nişte momîi? Daţi o mînă de ajutor, cretinilor!... Glasul îi răsună melodios. În schimb, e penetrant ca un ţîvloi. Îmbinarea mi se pare dintre cele mai insolite. Are ceva din argintul trompetei lui Armstrong şi din răguşeala unui claxon de „Roman-Diesel”! - Agitaţi-vă, mişcaţi mai rapid!... Chiar de i-ar fi aşezat pe un radiator electric, înroşit pînă la alb şi tot n-ar fi reuşit să reacţioneze atît de prompt, aşa cum îi văd acum. Dau năvală cu toţii. Merită să-i vezi. Coana Mariţa în frunte, făcînd nişte paşi de-o poştă... Pe urmele dînsei sprintează inginerul Gaterek. După el, în monom indian, cei trei măgădani (Lucky, Bigam şi Mogam) plus doctorul „Bilă”, care pierduse startul, nehotărîndu-se dacă să abandoneze sau nu telul şi cratiţa. Luminara apariţie a fetei – doar atît cît avusese nevoie pentru a-şi lansa mobilizatoarea chemare - fusese de-ajuns pentru a le stîrni energiile latente. - E Gilly! E Gilly! – răcneşte distorsionat madam Nachtigal. Luaţi de avalanşă, ceilalţi pornesc şi ei să urle ca indienii Winettou: - E Gilly!... E Giiillyyy!... Cvintetul vocal sună dezacordat, dar pătrunzător. Chiar mă miră posibilităţile de amplitudine ale celor cinci glasuri, fiecare pe tonul său. Nu-i chiar atît de lesne să strigi pe cinci voci! Nu-mi rămîne decît să zic şi eu – pe-o singură voce bineînţeles, şi aceea interioară: Cine-o mai fi şi „făptura”? Şi cînd se propteşte coana Mariţa, cu şalele de spatele maşinii, ceilalţi mi se par cu totul de prisos. A fost de-ajuns să-i dea un brînci, pentru ca reputatul Volkswagen să-şi găsească naşul. Iese din şanţ, fără să mai patineze. Atît de zvîcnit, încît nimereşte cu botul... drept în piciorul scării de piatră a terasei. De la volan coboară precipitat un individ rotofei, înţolit numai din pachet (pantofi mocasini, ciorapi bicolori, vindiac „Trevira”, cămaşă cu gulerul rulat, „maletă”, cum i se mai zice, de parcă-i zgardă). Porneşte să examineze înciudat isprava. Dă din mînă enervat, apoi se îndreaptă spre portiera din dreapta a maşinii, o deschide smucit şi-o invită să coboare pe aşa numita Gilly. Nu se mai ocupă nimeni de stricăciunile Volkswagen-ului. Nimeni nu mai catadicseşte să-l bage în seamă pe amărîtul posesor, ci toţi o înconjoară pe Gilly. O îmbrăţişează, îi strîng mîna, o pipăie, o mîngîie, o bat pe umeri. - Gilly dulce şi scumpă – vocalizează coana Mariţa -, ce bucurie să te văd după atîţia ani. Ce frumoasă te-ai făcut... domnişoară în toată firea! Cine şi-ar fi închipuit c-ai să vii chiar azi? Pupăza protestează, evident contrariată: - Păi bine, Mamariţo, nu ţi-am scris acum o săptămînă?... Madam Nachtigal se face că plouă. Ciudat. De cine se ascunde? Înăltuţă, subţire ca o trestie de bambus, îmbrăcată ca o vitrină de la magazinul comerţului exterior, fătuţa se alintă în mijlocul entuziasmului general. Aud că-i zice doamnei Nachtigal „Mamariţo!”. Deci se cunosc de mult. Hai că-i bine! - Mi-ai scris, sigur că mi-ai scris. Dar nu mi-ai spus că vii cu maşina... Coana Mariţa o întoarce ca la Ploieşti. Dar dă şi mai mult de bănuit. - Păi nu era să vin cu avionul... Încă nu se primesc la CEC înscrieri pentru avion proprietate personală... Bubi, Bubi! Vino să te prezinţi lu’ Mamariţa!... El e cu maşina, a adus-o de peste hotare. E arhitect, dar mai mult se învîrteşte prin străinătăţuri, cu fel şi fel de delegaţii şi expoziţii. Altminteri nu-i băiat prost. Ştie meserie. De-aia şi cîştigă piţule frumoase. Bubi este înfăţişat întregii menajerii, pus să facă frumos în faţa coanei Mariţa. Zîmbeşte ca într-o reclamă de pastă de dinţi, arătîndu-şi o proteză sclipitoare. Se înclină, se ridică, iar mai pompează o mînă, iar îşi expune manechinul. Noroc că intervine, salvator, inginerul Siegfried Gaterek care potoleşte frenezia expozitivă. Vorbeşte în numele adunării: - Fii bine venită, domnişoară! Nici nu ştii cît eram de curioşi să te cunoaştem. Cu un gest vampos, imaginea multicoloră îşi dă la o parte coama roşcovană, se uită pe sub sprîncenele prea încărcate de substanţe cosmetice la coana Mariţa şi declară: - Dealtfel, eu vă cunosc mai de mult. Din scrisorile Mamariţei, bineînţeles. Dumneata eşti domnul inginer Gaterek, iar dînsul, domnul doctor „Bilă”, pardon, Hannibal Certega... Iar pe solistul Lucky-Lucky... - Despre el nu ţi-am scris niciodată!... Madam Nachtigal pare surprinsă, auzind amplele informaţii deţinute de domnişoara Gilly. - Cum aşa? Nu mi-ai scris că stă la matale? Atunci înseamnă că l-am recunoscut după fotografiile din reviste... Însă pe dînşii nu-i ştiu... Arătînd cu degetul la Bigam, Mogam şi Finichi cu-o mişcare plină de graţie suburbană, domnişoara Gilly îşi manifestă interesul. - Vai de mine – se scuză madam Nachtigal -, păi să ţi-i prezint. Fraţii Flintaş, Bigam şi Mogam, domnul Finchi, Sică Finichi, fotograful diavolului, care lucrează la o mare revistă. - Îmi pare bine de cunoştinţă! Şi ce plăcere să-l cunosc şi să-l întîlnesc, aici, pe domnul Finichi. I-am admirat întotdeauna coperţile de la „Actualitatea”, se pricepe să-şi aleagă femeile... păcat că multe-s cam trecute de vîrsta primei dragoste, ca să zic aşa, mai pe ocolite... Se simte cît de colo că Gilly întreprinde o acţiune de „flatulare” a fotoreporterului, dar nu-s în stare să determin scopul. Însă, numaidecît mi se aprinde lampa de control şi-mi dau seama c-ar da mult să devină şi ea o copertă. Bigam şi Mogam i se gudură prin faţă, ca nişte dulăi vicleni şi înrăiţi, care au bănuiala că stăpînul se teme de ei. În răstimp, văzîndu-se neglijat de asistenţă, impulsionat de-un semn discret al „persoanei”, numitul Bubi începe să descarce maşina şi să care bagajele în living-room. Nu-l mai bagă nimeni în seamă, satisfăcuţi intim de faptul că hamalul se dovedeşte de-o înaltă calificare în... branşă. Lucky-Lucky, vădit încîntat de aprecierile acestei necunoscute admiratoare, se vîră mereu în sufletul ei. Coana Mariţa o cuprinde pe după umeri pe Gilly, o mai pupă o dată zgomotos, ca o ventuză de cauciuc smulsă cu forţa de pe un geam, apoi o îmboldeşte duios în direcţia terasei. Atît de duios, încît musafira e gata să se poticnescă. Menajeria se orînduieşte în spatele lor, urcă ceremonios treptele scării şi aşteaptă momentul intrării triumfale în living-room. Madam Nachtigal şi scumpa ei protejată, pe care o ţine de braţ, dau să intre pe uşă, dar sînt silite să realizeze o coliziune - destul de violentă - cu domnul Bubi care venea în goană să-şi ducă la capăt ingrata misiune. Isaiia Finichi, mai înainte de intrarea în casă a gazdei şi-a oaspetelui de onoare, îi mai trage o dată în poză. Apoi pătrunde şi el în living-room. Pe terasă au mai rămas doar Bigam şi Mogam. Par preocupaţi. De la fereastra mea, de unde am urmărit întreg bîlciul, îi aud: - Ce zici măi, fratele meu, ea să fie? Parcă s-a schimbat! Am văzut-o de atîtea ori la Buftea şi tot nu-mi vine să cred că-i ea! Glasul piţigăiat al lui Mogam răspunde îngîndurat: - Dacă-i ea, de ce se face că nu l-a recunoscut pe urlător decît din pozele apărute în reviste? Ce, i-a apărut vreodată poza la ziar? - Ştii că nu eşti prost? Uite, la asta nu m-am gîndit! - Nu mă miră! Pentru aşa ceva este nevoie de un organ specializat! Bigam se uită trifazic la Mogă, renunţă la replică şi-i şuşoteşte ceva la ureche. În zadar mă aplec pe fereastră. Nu disting nimic. Noroc că mă retrag la timp. C-altminteri cădeam de la etaj şi praful se alegea de terasa doamnei Nachtigal. Mă spăl accelerat. Mă îmbrac cu harnaşamentul estival, adică un pantalon de doc – cam decolorat, ce-i drept, dar în care mă simt foarte bine -, o cămaşă antijeg, cu guler răsfrînt şi sandale. Deci, gata îmbrăcat, dezinfectat cu nişte lavandă, mă pregătesc să cobor şi eu în living-room. Mă chinuie o pîrdalnică de foame, atît de insistent, încît îmi închipui, fără nici o posibilitate de eroare, c-a sosit şi vremea prînzului. De vreme ce mi s-a rezervat nu numai o odaie, ci şi pensiune, trebuie să fiu şi hrănit. Puţin îmi pasă de musafirii coanei Mariţa. Nu-s oaspeţii mei, aşa c-o priveşte personal. Mie să-mi dea porţia mea. Cînd deschid uşa, mă lovesc nas în nas cu madam Nachtigal. - Ce-i cu dumneata, dom’le Conan, aşa vrei să slăbeşti, dormind pînă la prînz? Hai la masă, că azi nu mai ţii regim. Am o mare bucurie şi vreau să ne împărtăşim cu toţii din ea. Eşti invitatul meu şi te încadrez şi pe tălică la masa comună. Şi-o să vezi ce masă comună avem... Politicos cum sînt din fire, nu pot da îndărăt. Cînd mă gîndesc că de astăzi vroiam să încep lucrul la roman! Dumnezeule, vorba cîntecului pe care-l tot îngînă tanti Raliţa: „Unde e iluziile mele, pe care le-am pierdut!”. S-a dus romanul. S-a dus şi regimul. De mîine însă, trec sigur pe brînză de „veci”! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:09 PM | message # 14
14. PRÎNZUL DE GALĂ
Deşi madam Nachtigal declarase faţă de toată lumea că n-o aştepta chiar astăzi pe Gilly, dacă stau să apreciez la justa valoare masa întinsă în living-room-ul transformat în sufragerie, este clar că a încercat să ne ducă. Dacă nu pe toţi, în orice caz pe mine şi pe încă vreo doi sau trei naivi din menajerie. De unde o fi scos masa asta de douăsprezece persoane? Ce masă! Acoperită c-un damasc alb ca omătul, cu flori şi crengi de brad pe lîngă farfurii, cu tacîmuri de argint (probabil serviciul primit în dar la nunta cu răposatul căluşar), cu fel şi chip de platouri care gem, supraîncărcate cu nenumărate genuri şi subgenuri de sandvişuri, cu sumedenie de garafe obeze, pline ochi cu lichide pe care le recunosc de la o poştă, după culoare, strălucire şi densitate. Gata! S-a zis cu mine. Precis mă procopsesc c-o indigestie. Barem să-mi fi luat flaconul de „Carbicol”. Menajeria aşteaptă începerea ospăţului. Sînt toţi de faţă. Chiar şi Tudorică-nene. Ba nu. Lipseşte doctorul Hannibal Certega. Dar mă liniştesc numaidecît. Îşi are locul lui. La bucătărie. Coana Mariţa mă conduce (mai mult împingîndu-mă) înaintea proaspetei sosite: - Dînsu-i scriitorul despre care ţi-am vorbit adineauri. Domnul Conan. A venit la mine să-şi termine un roman de aventuri. Mă înclin respectuos, puţin tulburat. Multicolora jună îşi face o micro-autobiografie „blitz”: - Gilly Izverna, actriţă de film, de la studiourile Buftea. Încîntată să vă întîlnesc. Dealtfel, vă cunosc foarte bine... - Mă cunoaşteţi? Pe mine?... - Ce vă miraţi, domnule Conan? Mai citim şi noi, artiştii! V-am lecturat toate romanele... - Nu se poate! Mă copleşiţi!... - Nu mai faceţi pe modestul, că nu vă prinde, domnule Conan. Scrieţi în genul care mă înnebuneşte. Mor după romane poliţiste... Am toate cărţile din colecţiile „Aventura” şi „Enigma”. Mi-aduc perfect aminte, pe-acolo v-am întîlnit numele. - Nu se poate! – repet eu afirmaţia de acum cîteva clipe, ştiind prea bine ce spun. - Lăsaţi!... Nu-ncercaţi să mă amăgiţi. Cine n-a citit aventurile tovarăşului Şerlac Holms! Ca să nu mai pomenesc de „Moartea vine pe placa de gramofon”... Am mai citit şi „Abonament pentru tramvaiul infernal”. Tot de dumneavoastră, nu-i aşa?... - Mă aflu într-o situaţie jenantă, cum să vă spun... - Nu mai spuneţi nimic, domnule Conan! Nu vă aranjează modestia, zău aşa... Privesc chiondorîş la asistenţă. Îmi dau seama că inginerul Siegfried Gaterek zîmbeşte pe sub mustaţă. Tot coana Mariţa mă salvează, cînd anunţă festiv: - Masa e servită. Poftiţi la locurile dumneavoastră... Ne aşezăm după plac. Încerc să ocup un loc lîngă Finichi. Dar inginerul mă invită lîngă el. Alături, în stînga lui, ia loc Gilly Izverna (actriţa studiourilor de la Buftea). Coana Mariţa prezidează. Atacul porneşte. Şi întrucît nu vreau să fiu considerat nepoliticos, făcînd paradă de regimul meu dietetic, stimez şi apreciez concret fiecare tip de sandviş. Slavă Domnului, că-s din toate neamurile!... Cu salam de Sibiu, cu „filé” de muşchiuleţ, cu icre de Manciuria, cu icre de caras (mare raritate!), cu sardele Robert, cu batog... Nu le mai pomenesc, că iarăşi mi se face foame. Bănuind că trebuie să urmeze şi alte surprize, nu mă lăcomesc. Servesc doar cîte două-trei din fiecare. În vreme ce mesenii trudesc zdravăn din fălci, coana Mariţa ordonă lui „Bilă” să toarne din sticle şi garafe. Orice încercare de-a explica antialcoolismul meu înveterat este sortită eşecului. - Dom’le Conan, fii mai serios! Înseamnă că nu mă iubeşti... Să nu guşti din tăriile mele? Asta ar fi culmea! Nici Tudoriţă-nene nu mă refuză... Doctorul Hannibal, care şi-a păstrat un loc „peste drum” de Gilly, o cîntăreşte mereu din priviri, se uită pe furiş la inginerul Gaterek, după care iscodeşte la madam Nachtigal, toate astea fără a înceta să-şi lubrefieze gîtlejul cu ţuica de Proviţa, din care se află impresionante cantităţi pe masă. Bag seama că nici actriţa nu dispreţuieşte alcoolurile. Păhărel după păhărel – mai cu măsline, mai cu ridichi -, în curînd va atinge cifra de opt păhărele. Le-am numărat personal, din curiozitate profesională. Pe puţin, vreo 300 grame. Ceea ce, pentru un tînăr cadru din cinematografie, mi se pare exagerat. La un moment dat, datorită pesemne şi energiei acumulate astfel, îşi ia avînt şi întreabă: - Mamariţo, în materie de ţuică m-am documentat. Altceva nu mai ai? Madam Nachtigal se întunecă pentru o clipă, apoi arată la garafe: - Ce-ţi închipui că-i în ele? Numai ţuică? Gilly amorsează: - Păi, ce-ar mai putea fi?... „Black and White”? „Haig”? „Johnnie Walker”?... Nu s-ar zice! - Lăsaţi matale, Gilly scumpă, că nu m-oi fi născut şi crescut printre engleji. Ce-i în clondire a fost turnat pentru sufletul meu. Rachiu de caise de la Voila, prăştină de la Telega, comină dată de două ori la cazan, adusă de Bilă de la Galiciuica, frunte de drojdie, „spumă” de pere, afinată, cireşată, tot ce vrei... să bagi sub masă un regiment de scoţieni... şi nu-s trase din motorină, ca vizichiul lor, ci numai din poame culese cu mîna. Gustă şi-ai să te minunezi! - Atunci să ne minunăm, Mamariţo! – sughiţă entuziasmată actriţa. Exemplul „actriţei” este urmat frenetic de majoritatea comesenilor mei. Numai eu mă abţin. Gaterek simte nevoia să intervină educativ: - Domnişoara Gilly, fii atentă, pune temelie! - Ce să-nţeleg prin temelie, nene inginerule? – rosteşte aprinsă pupăza, alunecînd vizibil pe panta familiarismului. - Mîncarea! Asta-i temelia băuturii. Altminteri nu mai dau doi bani pe echilibrul dumitale, nici la propriu, nici la figurat. Mai ales că nu-mi închipui să ai cine ştie ce antrenament. Hlizindu-se la el, Gilly ezită o clipă, apoi fentează: - Nu prea arunci matale cu banii nici aşa, de-aia nu dai o leţcaie pe echilibrul meu. Pesemne că-i stîngi la ciorap. Ai? Gaterek o priveşte cîteva momente, cu multă luare aminte. Apoi dizolvă două tablete de zaharină în glas şi-o sfătuieşte precaut: - Cine nu mănîncă zdravăn, nu trebuie să bea! Ascultă-l pe bătrînul Siegfried, că ştie ce spune! Nu ştiu de ce, dar cînd o aude pe actriţă pomenind de bani, „urlatorele” încremeneşte cu sticla în mînă. Parcă se pregăteşte să sloboade un do diez, de sus, dar îi rămîne nota în gît. Actriţa pare să observe şi ea „blocajul” solistului. Plus uitătura aceea asasină, care-i execută pe loc o encefalogramă completă. Ca să schimbe subiectul, simulează (destul de prost) un nou val euforic şi porneşte să chiţăie spăşită, pe o melodie populară: - Uite-l, uite-l, uite-l că vine, vine pe şine, şi-n mînă ţine castronul cu... castronul cu... cu... În criză de inspiraţie spontană, abandonează ultimul vers şi, negăsind altceva mai bun de făcut, mai goleşte un păhărel de prăştină. Lucky îi mai toarnă unul. Ca şi cum ar vrea să se asigure de tăcerea ei. De fapt, chestia cu castronul nu era chiar un mod de-a abate discuţia. Pretextul îi fusese oferit de doctorul Bilă care, în aplauzele generale, aşează pe masă un castron uriaş din care abureşte ceva nemaipomenit de apetisant. Madam Nachtigal se ridică de la locul ei, înşfacă un polonic şi-l îndreaptă spre noi ca un baston de mareşal care ordonă asaltul ultimei redute. De fapt, vrea să ne prezinte conţinutul castronului: - Dragă Gilly, dragii mei, găina bătrînă face zeama bună! Aveţi prilejul să vă încredinţaţi de adevărul unor vorbe din popor. Supă de găină cu găluşti ca la mama acasă, că ea m-a învăţat să gătesc, fie-i ţărîna uşoară. După ce sorb prima lingură de supă, consimt la chestia cu ţărîna, ba chiar supralicitez, pentru că licoarea care-mi desfată limba este ceva dumnezeiesc. Păcat că doamna Nachtigal n-are farfurii mai adînci. Bigam şi Mogam fac „conversaţie”. Nu pot auzi ce-şi tot şopocăiesc, dar e clar că sînt frămîntaţi de nişte nelinişti extra-culinare. O examinează pe actriţă, o cîntăresc din priviri, de parcă ar fi un exponat la cine ştie ce prezentare a realizărilor zootehnice, apoi îşi mută obiectivul asupra solistului. De data aceasta, disting în răceala privirii lor o apreciabilă doză de stricnină. Pesemne că nu-i mai rabdă inima, deoarece îi aud: - Domnişoară Gilly, domnişoară... - Ce vă doreşte sufletul, fraţii mei?... - Ce film mai faceţi acu? Că astă primăvară parcă dădeaţi probe... Dacă nu ne-nşelăm, era şi Lucky-Lucky pe-acolo!... Actriţa încearcă să-şi aducă aminte: - Zău? Da, da, aşa-i, mă recomandase un prieten, dar nu s-a făcut nimic... „Urlatorele” intervine razant, cu intenţia vădită de-a destrăma iscoditoarele chestionări ale fraţilor Flintaş: - Vedeţi-vă de treabă, cum era să mă aflu la Buftea? Eram în turneu. Sînt eu omul care să dea probe? Păcat că Lucky-Lucky rupsese firul spuselor actriţei. Parcă începea să se-nţeleagă ceva din activitatea ei cinematografică. Pe tema asta, mă adîncesc în fel şi fel de gînduri. Numai evenimentul care urmează izbuteşte să mă trezească din starea de letargie. Căci este, într-adevăr, un eveniment. Dacă în living-room-ul coanei Mariţa ar fi răsunat marşul triumfal din „Yellow Submarine” (şi încă interpretat de Filarmonica Din Philadelphia, cu Ormandy la pupitru) şi tot n-aş fi fost emoţionat artistic ca la vederea cortegiului care-şi face apariţia. Doctorul Bilă, ajutat în muncă de Bigam şi Mogam, care fuseseră expediaţi pe urmele lui de coana Mariţa, păşeşte ca la paradă, purtînd pe-un fel de scut (de fapt o tavă uriaşă) un recipient nichelat, acoperit c-un capac tot atît de strălucitor. Bigă şi Mogă susţin laturile scutului cu o mînă. În cealaltă, fiecare transportă un „damijon” (cum spune tanti Raliţa) bondoc şi pîntecos. Comandatul suprem (mare regizor ar mai fi ieşit şi din coana Mariţa asta) ne dă amănunte despre scena în lucru: - Dragii mei, luăm în discuţie următoarea: sărmăluţe în foi de viţă! Nu-s sărmăluţe obişnuite. Potrivit îndrumărilor mele, doctorul Bilă a tocat cu satîrul şi nicidecum la maşină, piept de găină, o pulpă de berbecuţ, ceafă de purcel şi sfîrcuri de muşchi de văcuţă. Farşul a fost frămîntat cu cimbru, piper alb măcinat, piper negru boabe, cinci ouă de curcă, apoi a fost înfăşurat în frunze de viţă sălbatică, fierte în vin roşu de Valea Călugărească. Totul a scăzut numai la cuptor, fierbînd mocnit într-un amestec de unt proaspăt, de casă, cu seu fraged de batal. Căci aşa se găteşte pe la noi... Întreaga adunare pare străbătută de-un fior neobişnuit. De unde reiese că nu numai graşii sînt gurmanzi. Iar Sică Finichi, pe care pînă acum nu l-am auzit scoţînd o vorbuliţă, sare literalmente de pe scaun şi întreabă aproape bîlbîindu-se: - Şi... şi... şi-n clondirele ălea... ce-i în clondirele ălea?... - Cinstea cuvenită sărmăluţelor! – răspunde solemn madam Nachtigal. – Aligoté de Ceptura, recolta 1967, cînd i-a bătut seceta! - Dar sifon? - Cine-ntreabă de sifon? – se oţărăşte coana Mariţa. Domnul Bubi, el era nefericitul. - Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoşti, dar, dacă n-ai fi adus-o pe scumpa mea Gilly, te-aş pofti să mergi la crîşmă. În casa asta nu se bea sifon! Cine se-ncumetă să spurce Aligoté-ul de Ceptura? Bine că trăii s-o auz şi pe-asta!... De cîte ori încerc să număr sărmăluţele ce mi se topesc în gură, de tot atîtea ori dau greş. Deci renunţ la această neinspirată idee şi-i dau înainte, fără frică. Doctorul Hannibal Certega îşi mistuie în tihnă, şi pe meritate, triumful neasemuitei sale măiestrii. Pentru a-şi înlesni digestia amorului propriu, o ajută cu nenumărate pahare din lichidul acela miraculos, importat de la Ceptura. Se vede însă că-l asimilează prea repede. Spre uluirea mea, care încă n-am terminat studierea amănunţită a sărmăluţelor, îl văd că se ridică de pe scaun, se sprijină cu palmele de marginea mesei şi se adresează coanei Mariţa: - Va să zică aşa, coană mare, dumneata mi-ai dat îndrumări!... Mie? Că singur n-aş fi ştiut ce-am de făcut, nu?... Bun! Păi, ai călcat, matale, vreodată prin bucătărie? Poate-n tinereţe, cînd îţi hrăneai căluşarii şi armăsarii... - Bilă!... Răcnetul doamnei Nachtigal depăşeşte 110 decibeli. Mare minune că n-au crăpat paharele de pe masă. - De ce Bilă? De ce nu „domnule doctor Hannibal Certega”? De ce? Fiindcă acum nu mai sînt bun decît de spălat vasele şi de gătit? Inginerul se bagă şi el în vorbă ca musca în lapte: - Ce v-a apucat? Aţi înnebunit? Potoliţi-vă, oameni buni!... Coana Mariţa învineţeşte. Inginerul îngălbeneşte. Noroc că intervine Gilly: - Nene doctore, nene doctore, se poate să te superi aşa, din senin? - Dumneata să mă slăbeşti cu „nene”, nu-s cine crezi, pesemne că mă confunzi cu-altcineva de la masa asta... „Urlatorele” păleşte şi începe să-şi demonstreze posibilităţile vocale: - Domnule doctor, dacă nu te-astîmperi, să ştii că mă supăr şi-o să ai unele necazuri... Bilă se-ntoarce spre el ca ars: - Ce-ţi veni să te bagi în discuţie? De dumneata era vorba?... Lucky-Lucky rămîne fără glas. I s-a mai întîmplat aşa ceva, în plin concert, şi lui Gilbert Bécaud. Hannibal Certega exultă ca şi cum ar fi tras din borcan lozul cel mare. - Să vezi şi să nu crezi! Aşa-i Zighi? Păi, să ştii că-i chiar aşa, dacă asta te frămîntă!... Mă intrigă, din ce în ce mai mult, familiarismul ce începe să domnească între membrii acestei bizare menajerii. Pînă acum cîteva clipe nu-şi vorbiseră decît în limitele lui „dumneata” şi „tălică”. Şi iată că, după doar cîteva pahare de aligoté, încep să-şi spună pe numele mic. Ceva nu este în regulă! La un semn al doamnei Nachtigal, Bigam şi Mogam se apropie de doctorul Bilă. - Hai, nene, cu noi la bucătărie, că se arde friptura! - Cum? Ce-aţi zis?... Nu vă e bine? - Ce-ai auzit! Se arde friptura!... Doctorul se astîmpără instantaneu, de parcă l-ar fi scos din priză. Urmat de Bigă şi Mogă, se repede ca apucat spre bucătărie. Coana Mariţa oftează uşurată. Noi, cei rămaşi în jurul mesei, nu prea avem curajul să ne uităm unii la alţii. Şi-atunci, pînă la apariţia celor absenţi, întreprindem mai pe îndelete degustarea licoarei de la Ceptura. Mare secetă trebuie să fi bîntuit în anul acela de pomină. Pentru că vinul este excepţional. Sec şi înalt în grade. Mai întîi îţi lasă pe limbă un gust de miez de nucă şi-abia după aceea explodează în nări, cu salve mirositoare a smirnă. Iar după cîteva secunde, îl simţi cum sprintează prin vine, cum îţi înfierbîntează urechile, făcînd să-ţi troznească timpanul. Pesemne că trebuie să mai producă şi alte efecte, deoarece Gilly, pe nepusă masă, se apucă să-l interogheze pe inginerul Gaterek: - Ia spune, nene inginerule ce se mai aude cu casa? Zighi devine policrom. Dar, pe rînd. Mai întîi se înroşeşte, apoi îngălbeneşte ca ceara, pentru ca abia după aceea să învineţească la chip, precum un ficat bine fezandat. Cînd îşi recapătă darul vorbirii, glasul îi sună hîrîit şi înăbuşit. - Care casă? – reuşeşte să îngaime. - Ce, te faci că nu ştii? Aia din Bucureşti! Ai vîndut-o? Cred c-ai căpătat bănuţi frumoşi, nu-i aşa? Peste chipurile mesenilor se aşterne o ceaţă ciudată, un văl de negură, pîclos şi dens ca smogul. Ceea ce vrea să-nsemne, după cîte îmi dau seama, că nimeni n-a văzut, nimeni n-a auzit. Cu excepţia mea, bineînţeles. Dar mai am un partener, Lucky-Lucky. Pe chipul îngrozit al acestuia, galopează telegarii panicii. Interogatoriul actriţei pare să-l înspăimînte. Izbăvirea ne vine dinspre bucătărie. Bilă păşeşte iarăşi purtând o tavă cît toate zilele. Ca şi cum n-ar fi avut nimic de împărţit cu doamna Nachtigal, se duce la ea şi-i înfăţişează trofeul. Încercînd să reediteze figura cu sărmăluţele, coana Mariţa se ridică şi anunţă pompos: - Spinare de căprioară, cu smîntînă şi hribi! E bine? Numai că, de astă dată, nu mai are morga de adineauri şi nici nu mai obţine acelaşi succes. Reflexele adunării sînt lîncede. Pînă şi motanul personal, Tudoriţă-nene, toarce somnolînd. Totuşi, după cîteva momente de adîncire a problemei, lipsurile de regie ce-i puteau fi imputate coanei Mariţa sînt uitate. Toată lumea, inclusiv subsemnatul, organizează un asalt concentric asupra rămăşiţelor neînsufleţite ale răposatei sălbăticiuni. Pe neobservate, atmosfera se mai înseninează. Plouă ce-i drept, dar plouă sănătos, des şi mărunt, cu vin de Ceptura. Şi iarăşi se declanşează discuţiile. Cînd mi-e lumea mai dragă, îl aud hîrîind şi explodînd pe inginerul Siegfried Gaterek: - Ia spune, domnişoară Gilly, de unde ai aflat mătăluţă despre vînzarea casei de la Bucureşti? Actriţa amuţeşte. Coana Mariţa se uită ceva mai lung la doctorul Hannibal. Acesta receptează mesajul optic, cu-o rapiditate uluitoare, căci intervine: - Vezi-ţi de treabă, Zighi, ce ţi-a mai căşunat? Dar inginerul nu-i dus de multe ori la biserică. - Să-ţi fie ruşine! Acum faci şi pe megafonul Mariţei! Nu-i de ajuns c-ai ajuns bucătarul de pomină al pensiunii de la Posada?... De ce te-ai amestecat şi tu în treaba asta murdară? Cu ce te are la mînă patroana, de te pretezi la asemenea josnicie? Spune, dacă ai curajul, jigodie, hai spune!... Şi voi, ceilalţi, şi dumneata, domnule Lucică Stănărîngă, cîntăreţ la magnetofon, şi dumneata, domnule Sică Finichi, care mă fotografiezi prin gaura cheii, şi voi, Bigă şi Mogă, şi dumneata, domnişoară Gilly, haide, vorbiţi, ce vă-ndeamnă s-o slugăriţi pe Mariţa, să-i faceţi jocul, după cum vă cîntă? Dumneata, Gilly, nu te supăra, dar mă aşteptam să fii altfel... nu să te alături adunăturii ăsteia de minuşi... Scaunele se mişcă zgomotos, mărturisind sonor acumulările de tensiune (bănuiesc că paroxistică) ale asistenţei. Madam Nachtigal se decide să intervină. - Zighi! Nu-ţi îngădui să-mi jigneşti oaspeţii! Ce, ai înnebunit? De unde-ai scornit toate năzbîtiile astea? - Tu? Să-mi interzici mie? Tu? Amplitudinea glasului lui Gaterek se îndreaptă vertiginos spre fortissimo. Lucky-Lucky sare de pe scaun. Se repede la inginer, gesticulînd dezarticulat. Dar n-apucă să ajungă pînă la Gaterek, deoarece Bigam şi Mogam, ascultînd pesemne de porunca nerostită a doamnei Nachtigal, se aruncă la picioarele „urlatorelui”. Îl plachează ca la rugbi. Se prăvălesc tustrei la podea. Isaiia Finichi fuge la cuier să-şi ia „Linnhoff”-ul. Dar coana Mariţa, de pe scaunul ei, care se înscria pe orbita fotoreporterului, îi pune o piedică prin simpla întindere a piciorului. Şi se adaugă şi el mormanului care se zvîrcoleşte pe jos. Siegfried Gaterek urlă isteric: - Viperă nenorocită! Uite unde-am ajuns!... Asist înmărmurit la desfăşurarea evenimentelor. Nu înţeleg nimic. Dar mi se pare extrem de spectaculos. În afară de asta, mai constat că doamna Nachtigal îi spune inginerului „Zighi”, de parcă s-ar cunoaşte de cînd lumea. În afară de mine, numai Gilly pare să-şi păstreze calmul, deoarece o văd că-şi lubrifiază gîtul în permanenţă. Toarnă paharele de vin, unul după altul. Entuziasmul de care pare cuprinsă se exprimă şi în gura mare: - Mamariţo, e formidabil! Mamariţo, e nemaipomenit!... Ca la filmare... Parcă-s cascadori!... Însă madam Nachtigal îşi manifestă iarăşi calităţile organizatorice. - Gilly, mai tacă-ţi cloanţa! Bilă, ridică-te de jos! Iar tu, Zighi, nu uita că sîntem prieteni vechi şi nu se cade să ne bălăcărim astfel înaintea unor străini de marcă. Dacă-i vorba de marcă, eu trebuie să fiu străinul. Apoi continuă, nemaiaşteptînd executarea comenzilor lansate. Pesemne, nici o clipă nu-i trece prin gînd că n-or să fie îndeplinite. - Doctore, fugi la bucătărie şi îngrijeşte-te de desert!... Spre surprinderea mea, totul se potoleşte din senin. Ca într-un stop-cadru. După care, derularea continuînd normal, fiecare îşi reocupă locul. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Siegfried Gaterek, inginerul contestatar, tace şi-şi taie minuţios ultima bucăţică de carne. O întinge în sosul de smîntînă, o duce nepăsător la gură, masticînd-o preocupat. Gilly îşi mai toarnă un pahar de aligoté. Nu ştiu al cîtelea. Bigam şi Mogam se înverşunează să dea gata cel de-al doilea borcan cu hribi muraţi. Finichi şi-a dus la cuier aparatul de fotografiat, după ce-a verificat dacă n-a suferit vreo avarie. Pentru ca, apoi, să-l văd c-a mai făcut rost de nişte sărmăluţe în foi de viţă. În orice caz, o enigmă din cele mai stranii. Iar doctorul Hannibal Certega, reluîndu-şi rolul de „Bilă”, se îndepărtează agale în direcţia bucătăriei. Imensa roată arămie ce se lăfăie pe masă, scăldată în siropul cu reflexe ciocolatii, e demnă să figureze, cu cinste, în cele mai apetisante reclame colorate. Nu-mi vine să cred că o cremă-caramel posedă calităţi tranchilizante, însă este vizibil că tensiunea de acum cîteva momente se estompează, încetul cu încetul, barometrul bioreacţiilor pornind să se îndrepte rapid spre indicaţia „timp frumos”. - Bilă, îţi acord privilegiul de-a servi pe distinsul oaspete... Cu toată atenţia, ostentativ măgulitoare, pe care mi-o rezervă coana Mariţa, sînt nevoit să iau cuvîntul: - Scumpă coană Mariţo, iartă-mă, te rog, dar sînt un vechi şi consecvent diabetic: nu pot aprecia crema-caramel, realizată cu atîta măiestrie de doctorul Certega, decît numai vizual... Amabilitatea amfitrioanei depăşeşte orice aşteptare. Mai ales prin măsurile de prevedere, atît de mişcătoare. - Ştiam că suferiţi de boala asta nenorocită. Crema a fost preparată cu zaharină! De altfel şi domnul inginer Gaterek „serveşte” numai produse pregătite conform celor mai severe prescripţii medicale. Să fim serioşi, căci Bilă e doctor, nu? Însă doctorul porneşte să ţipe: - Coană Mariţo, stai că nu-i aşa! Crema a fost preparată cu zahăr. Numai pentru Zighi am o porţie pregătită cu zaharină... Doar dumneata mi-ai spus aşa! Ai uitat? Madam Nachtigal linişteşte agitatul spirit al doctorului: - Nu-i nimic, Bilă! Îţi spun eu, n-avea nici o grijă, domnul inginer o să renunţe bucuros la crema-caramel! E şi el tot un fel de gazdă!... Gaterek încuviinţează, suspect de grăbit: - Cu cea mai mare plăcere! Chiar sînt încîntat să-l văd pe domnul Conan apreciind arta de cofetar a doctorului nostru... Hannibal Certega, nu ştiu de ce, tremură din toate mădularele. Abia reuşeşte să bîlbîie: - Imposibil! Nu se poate! Mă fac de rîs înaintea domnului Conan!... Inginerul simulează o evidentă nedumerire: - De ce, dragă doctore? Nu-nţeleg! - Pentru c-am preparat-o numai pentru tine, Zighi! Şi nu-i chiar atît de reuşită... Noroc că inginerul îl consolează cu o infimă doză, aproape homeopatică, de sodă caustică în dulceaţa glasului: - Mai lasă modestia, stimabile doctor, că nu te prinde şi nici nu-ţi este în fire!... Coana Mariţa încearcă şi dînsa să-l îmblînzească pe Bilă. Dar, fără efect. Căci Hannibal Certega l-a luat în braţe pe: „Imposibil! Nu se poate! Nu-i reuşită!”. - Nimic nu-i imposibil, cînd poruncesc eu! – i-o retează madam Nachtigal. În cele din urmă, excedat, doctorul dă fuga la bucătărie. Se întoarce de-acolo, purtînd o farfurioară de dimensiuni acceptabile. Sincer să fiu, consimt din toată inima la iniţiativa doamnei Nachtigal şi la amabila şi rapida renunţare a inginerului. Crema-caramel tremură ca o piftie. Tremură şi mîna doctorului. Atît de violent, încît scapă farfurioara. Şi apetisanta cremă se lăbărţează pe duşumea, răspîndindu-şi pretutindeni sosul arămiu. Păcat! Dar asta-i piesa! Nu mai are nici un rost să-mi fac iluzii, căci motanul doamnei Nachtigal, tăcutul şi enigmaticul Tudoriţă-nene, se serveşte singur, fără să se mai lase invitat. Hannibal Certega se repede spre mîţ, încercînd să-l alunge. Prea tîrziu. N-a mai rămas nimic din cremă. Acum linge ultimii stropi de sirop. Invidios şi demoralizat, privesc la delectarea lui Tudoriţă-nene. Dar nu-s singurul. Privesc la el şi inginerul, şi doctorul Bilă. Parcă aşteaptă ceva. Eu, din păcate, nu mai am ce să aştept. Peste cîteva clipe - fantastic cît de repede trece timpul –, Tudoriţă-nene începe să se zvîrcolească pe podea. O spumă roşiatică îi ţîşneşte printre dinţi. Mai miaună de cîteva ori, apoi se încovrighează hidos şi... rămîne perfect ţeapăn. - Tudoriţă-nene! Tudoriţă-nene! – răcneşte disperată madam Nachtigal. Bineînţeles, după cum era de aşteptat, Tudoriţă refuză să-i răspundă. Inginerul se hlizeşte amuzat la Bilă. Apoi, zîmbind subţire, lansează provocarea pe care, pesemne, o pregătise mai de mult: - Am impresia c-ai dozat greşit zaharina, dragă doctore! Dacă nu cumva vei fi schimbat, fără să vrei, flaconul obişnuit. - Ce, eşti nebun? Zaharina mi-a dat-o chiar coana Mariţa. A luat flaconul de la tine din cameră. Era pe noptieră!... - Atunci e-n regulă, Bilă. Numai că-n flacon nu se afla zaharină, ci altceva. Un produs străin, pentru liniştirea nervilor mei zdruncinaţi. Madam Nachtigal încearcă să schiţeze un protest vehement, însă Siegfried Gaterek o potoleşte numaidecît: - Lasă, Mariţo, nu mai are nici un rost să joci teatru! Doar ştii prea bine că-mi port zaharina cu mine, în cutiuţa din vestă. Bine că n-aţi pus zaharina voastră şi-n crema celorlalţi invitaţi. Am fi avut ocazia să ne distrăm! Pe noptieră păstrez doar flaconul cu tablete de stricnină. Doza pe care mi-a prescris-o medicul este riguros calculată. Nu-mi dăunează. M-am obişnuit cu ea, ca Mitridate. Dar doctorul Bilă ştia, şi încă de multă vreme, că folosesc stricnină. O fi el doctor de femei, însă nu-i de conceput să nu recunoască o tabletă de stricnină... Totuşi, curios din fire, mă aplec şi iau pe deget o picătură de sirop, de pe un ciob al farfuriei. Miros precaut. Are un parfum extrem de ciudat. Acelaşi miros de migdale amare care mă izbise peste noapte, cînd îl vizitasem pe Bilă în bucătăria lui. Păstrez pentru mine observaţia şi, spre surprinderea tuturor, cer să mi se ofere şi mie o porţie din atît lăudata cremă-caramel. - Dă-l încolo de diabet, n-o să fie moarte de om, dacă o să gust şi eu o linguriţă... Pînă în clipa aceasta, nimeni nu îndrăznise să se atingă de desert. Bucuros, doctorul Hannibal se grăbeşte să-mi servească o porţie cît toate zilele. Apoi îi invită şi pe ceilalţi să-şi întindă farfuriile. Iau cu linguriţa puţin sirop. Miroase normal, a zahăr ars şi a vanilie. Nici urmă de parfum de migdale. Atunci, fără nici o ezitare, pornesc să apreciez concret darurile culinare ale extravagantului doctor Hannibal. Numai bietul Tudoriţă-nene, enigmaticul şi invizibilul motan personal al doamnei Nachtigal, zace pe duşumea, nemaiavînd cum să-şi manifeste încîntarea. - Parcă-i mai bună fără zaharină, nu? Inginerul Gaterek vrea să pară maliţios. Dar nu se atinge de cremă. Se vede că are glicemie mult mai crescută decît a mea. În vreme ce lumea îşi consumă tăcută desertul, examinez cu multă atenţie pe fiecare în parte. Parcă-s toţi de lemn. Nimeni nu mărturiseşte vreo urmă de emoţie. Iar doctorul Bilă, schimbînd pe furiş o privire cu coana Mariţa, îl solicită pe Gaterek: - De ce nu eşti curios să guşti din cremă, Zighi dragă? - Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile de casă... mai ales cînd sînt îndulcite cu stricnină! Hannibal Certega se autocatapultează de pe scaun şi începe să urle: - Infamie! Este o infamie ceea ce spui! Ţi-am preparat crema cu zaharina pe care mi-a dat-o Mariţa!... Madam Nachtigal, deloc jenată că i se spune pe nume, de parcă ar fi mîncat cu amîndoi din acelaşi blid, scrîşneşte din dinţi, fără să clipească: - Minţi, Bilă! Ca întotdeauna!... Ce-ai pus în crema lui Zighi? - Exact ce mi-ai dat, Mariţo! Am vrut să intervin şi să-i comunic doctorului Hannibal că stricnina n-are miros de migdale. Dar mă reţin. Şi bine fac!... Căci madam Nachtigal, nepăsătoare, ca şi cînd nici n-ar fi auzit cele discutate mai înainte, se ridică de la masă. Cu un gest plin de graţie, de-o amabilitate chiar exagerată, ne invită pe terasă, unde urmează să ni se servească finalul banchetului. - Nădăjduiesc să nu refuzaţi o cafeluţă neagră. Mai ales după atîtea emoţii! Se mai întîmplă. Mai greşeşte omul, n-ai ce-i face! Ce mi se pare de neînţeles, ba chiar foarte bizar, e faptul că nimeni nu pare afectat de gravele acuzaţii pe care şi le-au aruncat cu atîta dezinvoltură inginerul Siegfried Gaterek, doctorul Hannibal şi coana Mariţa. Extraordinar cît de repede se domolesc spiritele în casa asta. Cu inima-ntristată, mă alătur coloanei care se deplasează pe terasă, urmînd-o pe madam Nachtigal, la degustarea ceştii de cafea cu care avea să ia sfîrşit acest excelent şi fantastic prînz de gală. Sper să nu fie îndulcită cu „zaharina” doctorului Bilă! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:11 PM | message # 15
15. AMABILITĂŢI DE SALON
Cînd am auzit-o pe coana Mariţa că ne pofteşte la o cafeluţă pe terasă, îmi dau surprins seama că-i prima mea cafea din ziua asta. Care, să nu mîniem pe bunul Dumnezeu, nu fusese o zi tocmai obişnuită. Nu-mi place să-mi dau ifose de scriitor ce se alimentează în permanenţă cu alcooluri de import sau care îşi excită carburaţia cu zeci şi zeci de „Ness”-uri. În ceea ce mă priveşte, mă mulţumesc cu şase sau şapte căni (nu ceşti) de cafea turcească (de preferinţă din cea columbiană, fiind mai vertebrată). Mi-o prepar singur, după reţeta mea proprie, cu două linguriţe („cocoşate”) de boabe bine prăjite, măcinate la o străveche rîşniţă de mînă. Tanti Raliţa, scumpa mea mătuşă, se fălea c-o cumpărase la Constantinopol. Pe rîşniţa de alamă înverzită, chiar în clipa cînd mi-o dăruise, la cea de-a 40-a aniversare (a mea, nu a dînsei), descoperisem ştanţat: „Made in England – Măgeanu et Co./Gabroveni 17”. Chit că mătuşă-mea n-apucase s-ajungă la locurile sfinte, oprindu-se să viziteze călugării de la muntele Athos, toată mahalaua o saluta cu deosebit respect, spunîndu-i „hagiţa-Raliţa”. De fapt, rîşniţa era singura amintire adusă din hagialîcul mătuşă-mi. Nu îndrăznesc să cred c-a achiziţionat-o chiar la Bucureşti. Ar fi prea de tot. Însă Istambulul a fost totdeauna în bune relaţii comerciale cu meseriaşii bucureşteni. Nu m-am nărăvit la cafea şi la tutun decît în clipa cînd mi-am identificat vocaţia şi m-am apucat de scris. Oare Balzac nu băuse 12.000 de cafele, pînă să-şi desăvîrşească omeneasca lui comedie? Sorbind, plin de zîmbete recunoscătoare (şi false) din infecta zeamă căreia doctorul Hannibal îi zice cafea (aici sînt nevoit să deschid o paranteză şi să-mi exprim nedumerirea că un maestru al artei culinare, de talia lui Bilă Certega, se dovedeşte - în acest domeniu, al preparării cafelei – un analfabet penibil), privesc înciudat la atmosfera de încîntare în care se petrece degustarea odioasei şi infamei scursuri. - Ce aromă! – se „pamează” Gilly. „Aromă de piele nedată la dubală”, îmi zic eu (în sinea mea, se înţelege), blestemînd prefăcătoria actriţei. - Ce tărie! Ce bine potrivită la zahăr! – o susţine domnul Bubi, căruia faptul că posedă un Volkswagen 1600 TL n-ar trebui să-i dea dreptul la emanarea unor asemenea imbecilităţi. În ceea ce priveşte tăria – pot să declar cu mîna pe cord -, lichidul din fragilele ceşcuţe (cît nişte găoace de ou) din zestrea coanei Mariţa poate fi prescris fără teamă, ca somnifer şi sedativ. Iar în privinţa dozării zahărului, soluţia apoasă, de culoarea vopselei de păr „Tonal-4”, mult diluată, aduce de departe cu dulcele fad şi leşios al unei zemi de prune afumate. Ca o culme, madam Nachtigal mai incită la suplimente: - Cine mai doreşte? Spuneţi deschis, nu vă jenaţi! Cafetiera e plină!... Sînt laşi. Toţi. Cer în cor, cu gurile pocite, de parcă ar fi mîncat mere corivove, să li se mai toarne o porţie din diluţia aceea de cremă de ghete. Numai eu rămîn demn. Şi refuz categoric. Dar coana Mariţa mă înţelege greşit şi strigă la Bilă: - Doctore, fii mai atent! Adă o ceaşcă mare. Nu ştii că scriitorii nu beau cafeaua ca noi, muritorii de rînd? Ce Dumnezeu? Nici atîta lucru nu cunoşti? Serveşte-l cum se cuvine pe domnul Conan. Că poate ne bagă şi pe noi în vreun roman. De ce să m-ascund după „degete”, ideea coanei Mariţa nu-i lipsită de interes. Pînă s-apuc a mă gîndi mai pe îndelete la personajele de faţă, apte să-mi completeze menajeria mea imaginară, mă pomenesc în faţă cu-o imensă cană de cafea. Doctorul Hannibal mi-o serveşte zîmbind forţat. Este evident, şi pentru el, că preparatul său n-are cum să fie pe gustul meu. Cu atît mai mult, zîmbetul acesta inexplicabil. - Mersi, domnule doctor!... – încerc eu să rămîn în limitele bunei-cuviinţe. - Veţi avea pentru ce! Sînt convins, chiar foarte convins! Gust o sorbitură. Rămîn cu gura căscată. Abia acum înţeleg zîmbetul terorizatului doctor. Căci licoarea de culoarea cafelei, cam vreo sută şi cincizeci de grame, pare a fi un coniac de mare clasă. După aromă şi tărie, mai mult ca sigur un „Hennessy”. Şi încă decorat cu multe stele. Va să zică, doctorul nu-i chiar aşa de imbecil. Îşi dăduse seama că nu-i de mine poşirca pe care-o preparase în vederea oaspeţilor. Şi-atunci, pentru a se reabilita în faţa ochilor mei, îmi oferă un carburant pe care ştie că-l voi preţui. Madam Nachtigal observă strădaniile mele de a-mi ascunde surpriza şi mă întreabă în gura mare: - Nu-i bună, dom’le Conan? Nu-i destul de tare? E-n regulă, scumpă coană Mariţo! Dacă mai aveţi, aş mai bea o cană. Coana Mariţa patronează zîmbitoare instaurarea unei atmosfere de plăcută digestie postprandială. Pare mulţumită de starea actuală a lucrurilor. Deşi, pe cît o ştiu de inteligentă, mă îndoiesc să se-ncreadă în caiafele de pe terasă. Inginerul, posomorît, strangulat de înaltul guler care-i ascunde fioroasa cicatrice, pare adîncit în gînduri. Pesemne că-l obsedează leşul lui Tudoriţă din living-room. Putea să fie el pe post de Tudoriţă-nene. Cu toate acestea, nu-mi vine să cred în tentativa de asasinare a inginerului. Cel mult, este posibil ca totul să fi fost astfel organizat, încît să i se ofere o perspectivă mai îndepărtată sau mai apropiată a unui eventual deces similar. Bilă încearcă să zîmbească. Eforturile sale se dovedesc zadarnice. Inginerul pare atras de exerciţiile de micromimică facială ale actriţei. Aceasta depune eforturi vizibile să pară vampoasă şi inteligentă. Între Lucky-Lucky şi cei doi fraţi Flintaş, Mogam şi Bigam, s-ar zice că se înfiripă un soi de „conversaţie”. Deşi stau şi mă întreb, destul de justificat, ce fel de idei ar putea vehicula între ei. Finichi, posedat în permanenţă de demonul fotografierii, trage poză după poză, de parcă ar vrea să imortalizeze o reuniune de însemnătate epocală. Proprietarul Volkswagen-ului, sinistratul domn Bubi, dă semne de impacientare. Gilly încearcă să-l domolească prin cîteva ghionturi bine simţite şi discrete, dar nu dobîndeşte nici un rezultat. Pentru că domnul Bubi se ridică şi anunţă ritos: - Plec! Bravo lui. Vrea să pară bărbat. Dîndu-şi seama că toate privirile se întorc spre el, îşi pierde aplombul şi se fleşcăieşte. Atunci intervine prompt madam Nachtigal: - Vai de mine, domnule Bubi, că numele celălalt nu mi l-ai spus, cum se poate aşa ceva? Nu rămîi cu noi, la cină? Invitaţia răsună atît de fals, încît s-ar zice că, mai curînd, ar fi o aluzie la cît mai oportuna şi grabnica dispariţie a arhitectului. Ne luăm rămas bun. Însă rămînem pe terasă. Pentru a nu stingheri o idilică despărţire. Despărţirea dintre actriţa studiourilor noastre şi omul-cu-maşină-proprietate-personală. Discreţia noastră se dovedeşte inspirată. Gilly se potoleşte instantaneu, în clipa cînd domnul Bubi îi strecoară un plic de dimensiuni impresionante. Probabil că-i proiectul de scenariu despre care ne pomenise... În momentul cînd uruitul de rîşniţă electrică (atît de caracteristic motoarelor de Volkswagen) se pierde în văile Posadei, începe să mă semnalizeze mult aşteptata criză de indigestie. Înconjurat de compasiunea generală – mai mult sau mai puţin sinceră -, sînt condus de doctorul Hannibal Certega la odaia mea de la etaj. - Dragă domnule doctor, nu vă faceţi griji, iau numaidecît nişte „Lizadon”! Şi-o să fie bine! - Nu pentru asta am ţinut să vă însoţesc, domnule Conan – mi-o întoarce el -, dar doream să vă încredinţez că totul a fost preparat cu cea mai desăvîrşită acurateţă. Numai alimente din cele mai proaspete. Nu-nţeleg ce-i cu indigestia asta... - Parcă Tudoriţă-nene mai înţelege ceva? Greşeala îmi aparţine, nu trebuia să înfulec ca spartul. În orice caz, ţin să vă mulţumesc în chip deosebit pentru cana de cafea... Excepţională! Mai aveţi? Nu mi-ar face rău încă vreo sută de grame. E vasodilatantă. Se recomandă şi-n infecţii! Cred că sînteţi de acord, nu-i aşa? Chestia cu Tudoriţă-nene nu i-a căzut prea bine. - Trec mai tîrziu pe la dumneavoastră, să văd cum vă simţiţi... Deşi nu-s prea încîntat de vizita anunţată, întrucît ficatul începe să aibă o violentă discuţie (în contradictoriu) cu sărmăluţele în foi de viţă şi cu celelalte feluri de mîncare, atît de antipatice lui, accept totuşi, gîndindu-mă c-ar putea fi nevoie de această întrevedere. - Domnule Certega, vă mulţumesc foarte mult... - N-aveţi pentru ce! Deocamdată... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
