| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Vlad Musatescu- De-a puia gaia |
| Vlad Musatescu- De-a puia gaia |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:13 PM | message # 16
16. „EINE KLEINE NACHT (POP) MUSIK” SAU „MICA
SERENADĂ POP” Ce-o fi vrut să spună doctorul Bilă? N-apuc însă să-mi duc mai departe întrebările interioare, fiindcă simt nevoia inexorabilă să mă trîntesc la pat. Majoritatea animalelor care fuseseră sacrificate pentru confecţionarea festinului încep să ragă, să mugă, să behăie şi să cotcodăcească. Şi n-au găsit alt loc, decît în celulele mele hepatice, organizînd un concert de muzică absolut concretă, judecînd după instrumentele de percuţie care-mi zgîlţîie ficatul. Nu mai trag obloanele, deoarece terasa s-a golit de musafiri. S-au retras cu toţii în living-room. Nădăjduiesc să nu continuie acolo sărbătorirea actriţei. Căci, în cazul acesta, doctorul Hannibal va avea de făcut mai multe vizite nocturne. Înghit precipitat un pumn de tablete de „Lizadon” şi mă întind la orizontală. Bineînţeles, nu poate fi vorba s-adorm. Nu mă lasă nici ficatul, nici pancreasul, dar nici gîndurile. Simt că mi se umflă capul de atîtea gînduri. Şi, slavă Domnului, am la ce gîndi. Suferinţa ce-mi macină (pe meritate) măruntaiele nu se poate asemui cu chinul cugetărilor ce-mi năvălesc în minte. În living-room-ul care se află tocmai sub odaia mea, nu prea domneşte liniştea cea mai desăvîrşită. Se aud fel şi fel de mişcări, de parcă s-ar muta din loc întreg mobilierul. La un moment dat, răsună şi-o pereche de palme. Amintindu-mi de explozia scatoalcelor trase de madam Nachtigal lui Bigam şi Mogam, am toate motivele să cred că tot dînsa-i sursa sigură a acestui zgomot, devenit un fel de specialitate a casei. După vreo jumătate de ceas, colica începe să se astîmpere. Dacă nu greşesc, parcă mă cuprinde şi-un fel de toropeală. N-aş putea preciza cît am mai stat aţipit. Poate o oră, poate trei. Dar, în camera ce se află peste drum de-a mea, începe să răcnească, apucat de-o criză cumplită de violenţă, Chubby Checker. Urlă incontinent, fioros şi întărîtat: „Twist again! Twist again!”. Dîndu-mi seama că nu visez, mă trezesc imediat. Este magnetofonul lui Lucky-Lucky, despre care îmi pomenise madam Nachtigal. Un „Grundig TK 61”, după cum mă informase Finichi. Asta-i culmea nesimţirii! Ştie că mi-i rău şi se apucă de muzică, dînd potenţiometrul la maximum. Aştept ca Chubby Checker să-şi termine „Twist-again”-ul, răstimp în care mă ridic în capul oaselor. Formidabil! „Colebilul” şi-a făcut efectul. Nu mă mai doare ficatul. În schimb, mă dor urechile. Căci o nenorocire nu vine niciodată singură. Se vede că Lucky-Lucky fusese cel pe care-l pălmuise coana Mariţa, căci numai aşa îmi pot explica furia cu care-şi masacrează reputaţia de solist vocal contemporan. Noroc că trece la Presley. Tot cu înregistrare veche: „Rock around the clock”. Şi-n vreme ce Elvis numără sacadat: „one, two, three, four...”, mă hotărăsc să recapitulez evenimentele zilei şi să întreprind o analiză sumară a celor întîmplate. Sosirea funambulescă a divei mi-o reamintesc pe fondul sonor al unui alt rock (mai lent) interpretat de Elvis: „The train”. Pentru decesul parfumat cu migdale al motanului Tudoriţă-nene, Lucky-Lucky n-are la dispoziţie o melodie adecvată. În orice caz, marşul funebru al lui Chopin, transcris de „Single Singers” sau în versiunea lui Ray Conniff, ar fi fost mult mai bine venit. Va să zică, ia să vedem ce-i putred în Danemarca şi ce scîrţîie la pensiunea doamnei Nachtigal. Căci, e limpede, se impune o anchetă! Şi, întrucît tot l-a apucat pe cîntăreţ o criză acută de magnetofonită, iar pe mine una de ficat, care criză m-a lăsat, iar pe el abia începe să-l martirizeze, îmi iau inima în dinţi şi decid să-mi încep ancheta cu Lucky-Lucky. Tot îl am la îndemînă, pe acelaşi coridor cu mine. - Cioc! Cioc! – bat zadarnic la uşa „urlatorelui”. În plină euforie acustică, n-are cum să-mi audă semnalul. Atunci, îmi iau din nou inima în dinţi, har Domnului că am o dantură destul de zdravănă (încă), şi: - Bum! Bum! – răsună pumnul meu în uşa impasibilă a solistului. Degeaba. E clar că trebuie să aştept un moment de pauză, cînd îşi va întoarce banda pe cealaltă pistă. După un sfert de ceas se iveşte prilejul: - Toc! Toc! – de astă dată, cu falanga de la degetul mijlociu. Cu toate că de cealaltă parte a uşii se aşternuse o linişte mormîntală, nu-mi răspunde nimeni. Atunci, iarăşi îmi iau cordul în dinţi şi deschid, fără să mai aştept vreo invitaţie. Doamne Dumnezeule! Dar e-ntuneric beznă! De unde răsunase atunci recitalul zgomotos al mag-ului? Fac un pas. Şi mă poticnesc de ceva dur şi înfierbîntat. Cad în brînci peste un obiect metalic care începe să urle „Mother!”. Adică „Aoleu, mamă!”. Abia acum mi se limpezesc lucrurile. E John Lennon. Beatle-maniacul ăsta de Lucky obişnuieşte să-şi asculte mag-ul pe întuneric. Mă convinge şi duioasa interpelare care-mi mîngîie timpanul: - Care eşti, tontule? Dacă mi-ai turtit mag-ul, te sfîşii!... Deşi nu-mi prea convine să răspund, îmi dezvălui totuşi adevărata identitate: - Eu sînt, Al Conan! Fă, te rog, puţină lumină! Lustra din tavan se aprinde imediat, de parcă ei m-aş fi adresat. Ca într-un film de Hitchcock, după clipele de suspens, totul se clarifică. Acum stau de-a buşilea, bot în bot cu Lucky. Care, şi el, se află culcat pe covor, de cealaltă parte a mag-ului rămas între noi şi care continuă să cînte „Mother”. Lucky zace printre zeci de benzi învălmăşite şi răvăşite, tolănit într-o rînă. Atunci, îmi pun cea mai firească întrebare: cine a aprins lumina? - Fiţi bine venit, domnule Conan! Dar nu staţi aşa. Faceţi-vă comod! E glasul actriţei. O identific pe Gilly lîngă întreruptor. Realizez, destul de stînjenit, că deranjez o şedinţă de audiţie în doi. Mă adun de pe jos (destul de greu) şi-mi cer iertare pentru cele întîmplate. Lucky-Lucky trage un pumn mag-ului. „Mother” rămîne neterminat. Urlatorele îmi întrerupe şuvoiul scuzelor, se ridică şi-o pofteşte pe Gilly să iasă afară din odaie. Acum am rămas numai noi doi. Mă priveşte bovin şi întrebător. Stimulat de enigmatica amuţire a solistului, pornesc la atac: - Frumoasă voce mai are agregatul dumitale, domnule Lucky! - Păi, cum să n-aibă, dacă l-am plătit cu cîteva miare? „Grindig TK 61”, regele mag-urilor! Pare încîntat de aprecierea mea. Schiţează ceva, din muşchii obrazului, pe care sînt nevoit să-l interpretez (cu puţin efort) drept zîmbet. Dau ocol camerei, căutînd noi pretexte de cîntat osanale. Barem de-aş reuşi să-l plasez pe orbita pălăvrăgelii pline de îngîmfare, atunci cînd omul spune tot ce ştie despre autobiografia lui. - Frumoasă odaie! Adevărat cabinet de lucru pentru un artist. Lucky-Lucky începe să demareze. Cam încet, dar sigur. - Păi, cum să nu fie frumoasă, dac-am îmblănit-o numai cu poze din „Bravo”, plătite cu piţule grele. Pe pereţii mei sînt toţi regii „pop”-ului. „Urlatorele” se înfierbîntă şi se autocîntă din ce în ce mai vizibil. Într-adevăr, odaia e tapetată, de sus în jos, numai cu chipurile (în „Eastmancolor”) ale vedetelor muzicii uşoare. Doar tavanul a scăpat neîntinat de pop. Paul McCartney, John Lennon, Harrison, Ringo Star (pletoşi, ca în prima lor perioadă), toată formaţia Creedence Clearwater Revivals, Halliday, Presley, Ricky Nelson, Jimi Hendrix, taraful Bee Gees, Joan Baez, Bob Dylan, Led Zeppelin şi – spre uimirea şi încîntarea mea – Fărîmiţă Lambru! Lucian Stănărîngă creşte numaidecît şi vertiginos în ochii mei. - Dar, vă rog, domnule Conan şi maestre, luaţi loc... mă bucură să tăinuiesc cu matale... Şi solistul dă la o parte rolele de magnetofon, slobozeşte covorul, împingînd „Grundig”-ul sub pat şi-mi face semn să mă aşez. - Pe jos? - Nu ţin scaune în odaie, maestre. Nu-mi plac, strică decorul, îmi răpesc din perspectivă. - N-aş putea lua loc pe pat? Pe jos, mi-e cam greu. Şi-apoi, am mai stat pe duşumea! - Vai de mine, maestre, cum să nu! Ca la dumneavoastră acasă! Nu-i mai spun că la mine acasă am un fotoliu în care îmi place să mă lăfăi. Bineînţeles, cînd nu mi-l confiscă tanti Raliţa. Şi uite aşa, el pe covor, iar eu pe marginea patului, începem să ne împrietenim. Adică eu să-l trag de limbă pe solist, iar solistul să mă descoasă pe mine. Abia peste jumătate de ceas reuşesc să aflu că-l cheamă Lucică Stănărîngă (ceea ce ştiam, de la coana Mariţa), că-i de pe undeva din Oltenia, de lîngă Galiciuica (deci vecin cu doctorul Hannibal), că muzica pop este pasiunea vieţii lui şi că, deocamdată, n-are angajament. Formaţia acompaniatoare s-a lăsat temporar de pop, plecînd cu toţii la practică, pe şantiere, fiind studenţi la politehnică. El abandonase studiile încă din clasa a VIII-a, dedicîndu-se în exclusivitate artei. Iar pentru pîinea cea de toate zilele, cînta iarna pe la nunţi şi botezuri. Cam puţin pentru treizeci de minute. Dezolantă situaţie. Nu-mi rămîne decît să trec la tehnica întrebărilor ajutătoare, aşa cum procedează orice anchetator care se respectă. - Şi nu mai ai de gînd să te apuci de învăţătură? - Ferească Dumnezeu! Am terminat cu ea. Mi-ajunge!... - Este posibil să nu te tenteze conservatorul? Mai ales că-ţi închini tot timpul muzicii? - Vezi-ţi de treabă, maestre! Unde văzuşi, matale, solist de muzică pop, absolvent al conservatorului? Aici, în meseria mea, trebuie să studiezi şi ziua şi noaptea. Însă, acasă, unde ai linişte! - Dar nu mai au vecinii! Aşa ţi-ai luat atestatul la ARIA? - Chiar aşa. M-am prezentat la examen şi i-am năucit. Le-am luat maul cînd mi-au auzit vocea. Că nu-i de ici, de colo! Am fost şi la comisia pentru restaurante. La început, a mers greu. N-aveam pile. Pînă la urmă, s-a aranjat. Am găsit pe-unul cu ureche! - Şi-asta se cheamă că-i pîinea dumitale cea de toate zilele? - Cozonac, maestre, cozonac cu stafide! Lumea se dă în vînt după muzică uşoară. Un turneu la Bila-de-Jos, mai un altul la Troceşti, încă unul la Cocorăştii-Caplii şi, adunînd cu cele de la Comana, de la Giurgeni, Alexandria şi alte centre populare ahtiate după „pop”, c-aşa-i moda, gata, solistul Lucky-Lucky, vedetă bucureşteană, strînge bani albi pentru zile negre. - Şi cum se cheamă formaţia voastră? - „The Electronic Boys”! Ghitare electrice. Au scris despre noi şi la revistă. Ne-au cam criticat. Dar las` că prinde bine. Să nu fi auzit matale de „Electronic Boys”?... Cunosc eu cîteva formaţii mai acatării. Am auzit de „Sfinx”, de „Mondial”, de „Roşu şi negru”, dar de „The Electronic Boys”, zău că nu. Drept e, nu prea mă omor cu muzica pop, ci mai mult cu muzica bătrînului Johann Sebastian (Bach). - M-ar interesa tare mult ceva amănunte despre viaţa unui solist vocal din zilele noastre. Mă refer la unul de muzică uşoară. L-aş băga într-un roman. Cred c-ai fi un model ideal. - Viaţa-i grea în muzica uşoară! Se munceşte zdravăn. Nopţi nedormite. Mai ales la nunţi. Vai de mine, odată erau să ne caftească rău. Ziceau că să le cîntăm pînă luni, la prînz. Şi-o porniserăm de sîmbătă seara. Parcă-l aud pe naşu-mare: „Schimbaţi varza la lăutari, că s-a răcit!”. Şi-apoi cîte drumuri am bătut prin ţară. - Şi-n vara asta, pînă-şi termină băieţii din formaţie practica, ce-ai de gînd să faci? - Zac la Posada. Mă odihnesc şi-mi dreg plămînul. Să-l am pentru la iarnă. - Dar cum de-ai nimerit tocmai la doamna Nachtigal? - Prin cunoştinţe. Şi-apoi, auzisem vorbindu-se despre dînsa. - E-atît de cunoscută? - Cine n-o ştie pe Valea Prahovei? E cunoscută ca un cal breaz. - Văd că i-ai şi completat dosarul! - Parcă n-aţi fi de pe lumea asta, maestre Conan! Păi, ia să ne gîndim şi să le luăm pe rînd. Bărbatul şi l-a îngropat. Cu caii a rămas, deşi i-a făcut cuiere. Banii de pe urma căluşarului, cînd i-a vîndut instalaţia, i-a pus la teşcherea. Mai cu chiriaşii veniţi la aer, să se-ntărească, mai cu sezonierii de la Breaza sau Sinaia, iaca şi-a făcut un nume! Mai dintr-una, mai dintr-alta, aflu o mulţime de amănunte despre autobiografia (cam romanţată) a măgădanului. Mă uit la el cum stă tolănit pe covor, cu nădragii ăia soioşi, cu trei etichete cîrpite pe fund, şi mai că nu-mi vine să cred că se poate trăi şi-aşa, fără să faci nimic altceva decît să zdrăngăni la ghitară şi la mag. Maică-sa se prăpădise acum cîţiva ani. O bătuse bătrînul Stănărîngă (Lucky-Lucky senior) de-o băgase în spital. Apoi îşi luase nevastă proastă şi tînără care, în primul rînd, îl alungase de acasă pe Lucică. Nu se împăca deloc cu încetăţenirea lui Jimi Hendrix sau a lui Celentano în satul lor liniştit, de olteni isteţi şi muncitori. Dacă băiatul lui bărbatu-său se deteriorase la cap, n-avea decît să-şi ia ţambalul ăla electric şi s-o-ntindă. - Şi nu te mai vezi cu părinţii? - Cum să nu! Acum se lămuriră şi ei că-s om întreg, că am şi eu un nume mai acătării. Au citit şi-n ziar. De cîte ori îl verifică pe bătrîn la magazia cu grăunţe, nevastă-sa fuge la mine. Petrece cîte-o săptămînă, două, ca să facă praf banii din surplusurile de cîntar, pentru a scăpa de ilicit. S-o vezi ce mai bate twist-ul la ceaiurile dansante. - Trebuie să-ţi fie greu cu ea pe cap. Mai ales după ce te-a alungat din casa în care te-ai născut. - Nnţ! N-ai nimerit-o, maestre Conan! S-au schimbat lucrurile. Progresăm! Acum îmi dă şi ea o mînă de ajutor, cînd merge prost bişniţul. - Parcă spuneai că „bişniţul” dumitale e cozonac. - Şi cozonacul mai mucegăieşte, din cînd în cînd. Pornesc mai departe, întinzîndu-mi şi mai mult antenele: - Dar de inginerul ăsta, Gaterek, ce zici de el? - Ce-ai vrea să zic? Te interesează în chip special? - Da`de unde! Uite-aşa, din curiozitate profesională. Mi se pare un tip foarte pitoresc şi interesant. - Zău? Ai aflat şi matale că-i plin de biştari? - Habar n-am avut de-aşa ceva. Chiar se scaldă în bani? - Domnule Conan, maestre, păi matale eşti un dulce copil! Ăsta a fost om la viaţa lui. Ştii ce-i aia antreprenor de drumuri şi şosele? A avut o casă în Bucureşti, de rămîneai precis cu gura căscată. Am auzit că-n primăvara asta a vîndut-o unui gestionar. Cică ar fi luat vreo trei sute de miare pe ea. Bani grei, domnule! Unde dracu-i ţine? Că nu-i fraier să-i pună la CEC. - De ce nu i-ar depune? - Ăsta a învîrtit, toată viaţa, numai afaceri de milioane. Şi-acum, îl vezi matale strîngînd bani la ciorap sau la CEC, fără să-i pună la ouat, să scoată şi pui? Ce părere ai? În cele din urmă, parcă dîndu-şi seama că binevoieşte să vorbească prea mult, Lucky mă pofteşte la o audiţie de muzică „pop”. Nu mă entuziasmează invitaţia, apărîndu-mi mai mult ca un fel de obstrucţie la setea mea de informaţii. Dar n-am încotro. Dacă vreau să mai aflu cîte ceva, trebuie să ascult. Chiar şi muzică „pop”. Şi-n vreme ce Lucky-Lucky meştereşte pe la butoanele „Grundig”-ului, privesc pe sub sprîncene la mutrele celor de pe pereţi. Gata! „Grundig”-ul îşi dovedeşte posibilităţile, bubuind. Formaţia Rolling Stone intră în competiţie cu formaţia de turboreactoare a difuzoarelor instalate pe la colţurile odăii. Mă miră faptul că imaginile de pe ziduri mai stau la locul lor. Normal ar fi fost să se dezlipească, din pricina vibraţiilor. „Urlatorele” se trage mai aproape de aparatul pe care abia îl scosese de sub pat. Potriveşte potenţiometrul şi mai tare, ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns. Nivelul decibelilor depăşeşte limita de alarmă. Iar Lucky îmi face semn să mă apropii de maşina infernală şi să mă concentrez. De parcă ar fi posibil. Examinez în continuare încăperea, încercînd să depistez ceva din urmele lăsate de trecerea actriţei. Şi totuşi fusese aici, cu artistul nostru vocal; pe întuneric! Să fi ascultat muzică? Nu-mi vine să cred. Prea îi făcuse vînt. Şi nu tocmai politicos. Deci trebuie să existe între ei nişte relaţii mai mult decît muzicale. Îmi vine să-mi trag singur palme! Fiindcă descopăr, chiar sub nasul meu, la cîţiva centimetri, plicul lui Gilly, cel pe care i-l lăsase Bubi, la plecarea sa atît de precipitată. Plicul este întredeschis. De sub pleoapa nelipită a spatelui, răsar cîteva bancnote albăstrui. Pe noptieră, la capul patului, printre alte flacoane, bag de seamă prezenţa unui „Johnnie Walker”. Mai mult ca sigur că nu-i folosit pentru lipirea benzilor. Şi, pe neaşteptate, simt cum mă apucă o nevoie inexplicabilă (nefiind băutor) şi cumplită, să probez din conţinutul flaconului. Din clasele primare, cînd ne luam la întrecere, care din copii consumă mai mult pelikanol cu borcănelul, cîştigătorul primind un premiu de trei lei, de-atunci am rămas cu o traumă gustativă. Mă urmăreşte peste tot, orice aş pune pe limbă, gustul acela de parfum de migdale, de sîmbure de piersică, sau de caisă, pe care-l avea pelikanolul (acuma îi zice „Pescăruş”). Cînd duc la gură păhărelul de „Johnnie Walker” oferit de Lucky-Lucky, simt imediat parfumul de migdale. Acelaşi pe care-l simţisem şi la decesul neprevăzut şi tragic al lui Tudoriţă-nene, cînd se înfruptase ilicit din crema-caramel a doctorului Hannibal. Domnul Lucky-Lucky (alias Lucică Stănărîngă) nu intenţionează să folosească pe „plan local” băutura din care mă îmbie să-mi astîmpăr setea. - Noroc! – îngîn eu, subit îngîndurat, fără să sorb din ambrozia scoţienilor. Căutînd să nu mă observe solistul, torn conţinutul păhărelului într-o vază cu cîteva fire de garoafe, de pe noptieră. N-am ştiut, şi-abia acum aflu, spre stupoarea mea, despre slaba rezistenţă la alcool a garoafelor. Căci, imediat după ce le-am servit păhărelul de whisky, văd că se fleşcăiesc, se decolorează, virînd spre alburiu, de parcă li se făcuse rău. Apoi, parcă retezate, se culcă alene pe buzele vazei. - De unde ai whisky-ul? – îl întreb îngrozit pe Lucky. - În nici un caz de la „Alimentara”! Nu-s băutor şi nici nu-mi place porcăria asta! Strică la voce. Dar mi l-a dăruit inginerul Gaterek şi n-am putut să-l refuz. - Şi cum l-a apucat, aşa deodată, dragostea pentru dumneata? - Habar n-am. Mi-a spus că l-a primit şi el cadou de la doctorul Bilă. N-a vrut să-l mîhnească. Aşa că i-a acceptat atenţia. Mai ales că se cam certaseră. Însă mi-a mărturisit că nu-i amator de whisky-uri. Îl ard la gît. Are înăuntru o bubă care îl chinuie cumplit cînd bea chimicale de soiul ăstora. Nu-mi este deloc clară această problemă, cu repetatele atenţii ale doctorului Hannibal Certega faţă de inginer. Mai întîi fusese chestia cu crema-caramel şi-acum, sticla de „Johnnie Walker”. Şi toate mirosind a migdale! Să mai fac o încercare, să aflu care-i adevărul în privinţa relaţiilor dintre „urlatore” şi actriţă: - Şi ce-i cîntai lui Gilly, pe întuneric? - Aş! Crezi că-mi pierd vremea s-o vrăjesc pe una ca asta? Venise să mă roage să citesc un scenariu pe care i-l adusese domnul Bubi, ăla cu maşina. - Aveai de gînd să-l citeşti cu infraroşii, în beznă? - Glumezi, domnule Conan? - Zău că nu! Dar cînd am intrat în odaia dumitale, domnea întunericul cel mai desăvîrşit. Solistul are nervii tari. Nu-şi pierde cumpătul. - Aşa fac eu cînd ascult muzică. Sting lumina. S-o pot înţelege mai adînc. Nici n-am apucat să mă uit la scenariu. Abia mi-l adusese... Mi-ar face plăcere să-i dau o mînă de ajutor lui Gilly, mai cunosc şi eu pe cîte cineva la studiouri... Ce plăcere o să fie pe solist, cînd o să dea de scenariu şi-o să înceapă să-i numere filele! Face pe prostul. Şi nici nu-şi dă seama că este. Parcă n-aş fi observat şi înregistrat ocheadele din timpul prînzului de gală. Parcă n-am asistat la extrem de rapida ieşire a actriţei din odaia lui Lucky. Mi-am întipărit în minte, pentru veşnicie. Fişa signalitetică Lucică Stănărîngă. Ăsta-i Lucky-Lucky, marele solist de muzică „pop”.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:16 PM | message # 17
17. ZOO-ALBUM, ÎN ALB ŞI NEGRU
După ce părăsesc „studioul de audiţii nocturne” al solistului, am impresia că mă aflu în posesia a tot atîtea date informaţionale cîte avusesem mai înainte de-a fi declanşat prima fază a campaniei mele de investigaţii. Cele cîteva observaţii – nu chiar lipsite de valoare -, plicul cu „scenariul”, sticla de „Johnnie Walker”, ameliorat cu parfum de migdale, plus prezenţa actriţei în odaia cufundată în beznă, nu-mi oferă prea mult. Decît o şi mai supărătoare senzaţie de plutire în necunoscut. La capătul coridorului, pe sub uşa odăii lui Gaterek, ţîşnesc intermitent lumini. Judecînd după intervalele la care apar şi dispar sclipirile, sînt îndrituit să cred că inginerul se joacă la întrerupător. La un moment dat, dar numai pentru o clipă, îmi trece prin minte că transmite semnale cuiva din afara locuinţei. Deşi am unele vagi cunoştinţe de Morse, nu izbutesc să identific nici măcar o singură literă din alfabet. Dar este foarte posibil să nu se simtă bine şi-ncearcă, în felul acesta, să atragă atenţia. Doamne fereşte! Totu-i cu putinţă, la vîrsta lui. Ajuns în faţa uşii, chibzuiesc c-ar fi mai bine să bat. Ciocănesc încetişor. Lumina se stinge definitiv. Mai bat o dată. Iar se aprinde. Dar tot nu-mi răspunde nimeni. Mă sperii cumplit. Se întîmplă ceva grav. Împing brusc uşa, uitînd că putea fi şi încuiată (dar, din fericire, nu-i) şi se aude o bufnitură seacă, de lemn ciocnindu-se c-un corp dur. Iluzii acustice. Căci, de după uşă, apare Sică Finichi. Îşi apasă înverşunat, cu palma, bosa din dreapta frunţii. Mi se creează convingerea că, peste cîteva minute, acolo va lua naştere un monticul suplimentar de toată frumuseţea. - Cum daţi buzna aşa, ca tătarii! Puteaţi să-mi crăpaţi căpăţîna! - Dar dumneata ce-nvîrteşti prin camera inginerului? Acum nu mai umblă în slip. A evoluat. La pijama bicoloră: pantaloni cu dungi albastre pe lung, iar haina rozalie, vărgată pe lat. Ceva în cel mai pur stil „pop-art”. Ca efect decorativ, destul de frapant. Bineînţeles, este înhămat cu tot harnaşamentul profesional. Două aparate fotografice în bandulieră (un „Leika” şi-un „Linnhoff”), un mega-flash japonez, plus o trusă de obiecte. Repet întrebarea, dar acum pe un ton de somaţie: - Nu mi-ai răspuns. Te-a rugat domnul Gaterek să-l fotografiezi în halat şi-n papuci? Sică Finichi, trecînd pragul, iese de-a binelea din cameră. Închide uşa dintr-o bufnitură, apoi îmi transmite şoptit: - Să mergem jos, în odaia mea, trebuie să vă comunic ceva foarte important... - De ce nu la mine? Doar locuiesc la cîţiva paşi de-aici... - Ceea ce am de povestit trebuie văzut. În alb şi negru! Camera lui Finichi se află la parter, imediat după uşa din dos a clădirii. Este o încăpere suficient de confortabilă. Are un studio cu noptieră, două fotolii tapisate, un şifonier dublu, o masă de dimensiuni medii, o etajeră cu cărţi, iar în colţul odăii, lîngă fereastra acoperită c-o perdea de catifea groasă, o chiuvetă. În apropierea acesteia se mai află o măsuţă cu tăblie de marmură, pe care se lăfăie o sumedenie de tăvi şi tăviţe, un aparat de mărit şi de copiat, o instalaţie de developaj, plus alta de uscat filmele, mă rog, un mic laborator fotografic. După ce-şi extrage trupul din hamurile care-l închingau, Finichi îşi orînduieşte grijuliu aparatură pe măsuţa de lîngă chiuvetă. Apoi se îndreaptă spre noptieră, cotrobăieşte înfrigurat în sectorul interior şi... scoate o sticlă de „Johnnie Walker”. Îl privesc stupefiat. El mă priveşte invers. Dar încîntat. - Face bine la digestie! V-am auzit plîngîndu-vă c-aţi mîncat prea mult. Băuturica asta topeşte grăsimile pe loc, de-aia n-au englejii arteroscleroză. - Există ceva în spusele dumitale, domnule Sică, dar mie îmi este interzis alcoolul, cu cea mai absolută severitate. Mi se permit doar 50 de grame pe zi. Dar să fie coniac, de cea mai bună calitate. - Ura! E-n regulă! Whisky-ul este coniacul englejilor! Precis! - Dacă-i aşa, atunci hai să ne-ngrijim sănătatea! Numai o lacrimă. Un picuţ. Respectînd prescripţiile. Dar mai întîi să-mi spui de unde ai făcut rost de whisky-ul ăsta. - Cum de unde? De la prăvălie... Am luat o ladă întreagă, cînd am plecat din Bucureşti. I-am cedat şi doctorului Hannibal o sticlă. Avea neapărată nevoie, pentru a face faţă unei obligaţii. - De unde ştie că foloseşti ca tratament „Johnnie Walker”? - Ei, asta-i bună! Păi, nu vine-n fiecare seară la mine, să dizolvăm în colectiv ateromatoamele şi colesterolul? Mai stăm de vorbă, mai analizăm situaţia din pensiunea doamnei Nachtigal. Că, slavă Domnului, pe tema aceasta avem ce trăncăni. Mai cu seamă, pe socoteala balenei... - Care balenă? - Madam Nachtigal. Aşa a poreclit-o doctorul Bilă. - Toarnă-mi repede un păhărel de „asclerol”, că nu vă văd bine. Şi să-ţi intre în cap, domnule Finichi, eu nu ştiu nimic despre chestia cu „balena”. N-am văzut, n-am auzit! Hai, toarnă-mi mai repede. Dar să fie fără sifon! - Sifon n-am, ci numai apă minerală. Pot să vi-l servesc fără borviz? Primul gest pe care-l fac este să duc păhărelul la nas. Nici gînd să miroasă a migdale. Miroase ca orice whisky de calitate. A cauciuc ars. Încredinţat că totu-i în regulă, după ce gust primul păhărel, mai fac o verificare de control şi-l sorb şi pe-al doilea. Apoi îl întreb pe Sică ăsta, care-mi devine din ce în ce mai simpatic: - Ce s-a întîmplat? Spuneai că vrei să-mi comunici ceva extrem de important. Hai, dă-i drumul! - Nu s-a întîmplat nimic! - Ce, nu ţi-e bine? Atunci, de ce m-ai chemat? - Nu s-a întîmplat nimic încă! Dar o să se-ntîmple! Aici e baiul! C-o să se-ntîmple! De vreo cîţiva ani, fotoreporterul vine în fiecare vară să-şi petreacă vacanţa la pensiunea doamnei Nachtigal. Locul este minunat, aerul formidabil, mîncarea „mormîntală”, camera confort I sporit; într-un cuvînt, are cele mai ideale condiţii pentru refacerea celulelor nervoase. Nu-i meserie uşoară să fii fotoreporter la un „hebdromader” (formularea îi aparţine lui Finichi!). În tot acest timp, n-au absentat niciodată inginerul Siegfried Gaterek şi nici doctorul Hannibal Certega. De vreo trei ani încoace, s-au ivit şi fraţii Flintaş, Bigam şi Mogam. Iar din vara asta, s-a prezentat şi Lucică Stănărîngă (alias Lucky-Lucky). Pînă în sezonul actual, nu s-a întîmplat nimic deosebit. Nimic care să-l împingă pe Sică la crize de anxietate. Dar, de-o săptămînă încoace, de cînd Finichi a sosit la Posada, cu arme şi bagaje, se petrece ceva ciudat, ceva care nu-i mai îngăduie nici o clipă de tihnă sufletească. - Dar ce te îndeamnă să crezi că se va întîmpla ceva rău? - Păi şi astăzi s-a putut observa. În primul rînd, sosirea actriţei. N-aţi văzut ce primire triumfală i s-a organizat? Pînă acum, n-am auzit-o niciodată pe coana Mariţa pomenind de existenţa acestei Gilly. - Dacă pupăza îi spune „Mamariţo”, înseamnă că se cunosc mai demult. - Tocmai! Apoi, chestia cu moartea lui Tudoriţă-nene. - Mda! Şi-aici e ceva neclar! - Şi Lucky-Lucky ăsta. Păi, îl cunosc de la Bucureşti. L-am întîlnit adeseori la Buftea. Mai face şi el cîte-o figuraţie. Este o pramatie de mîna-ntîi. Ce caută aici? De ce se preface că n-o cunoaşte pe actriţă? Doar i-am zărit împreună, pe platouri. De altfel, tot acolo i-am întîlnit şi pe fraţii Fintaş. - Dar ăştia ce învîrteau la studiouri? - Figuraţie, cu „OZN”-ul! Aşa-i spun ei „IMS”-ului lor, droaga aia pe patru roţi, plus una de rezervă. Dacă se-ntîmplă să fie nevoie în vreun film de-o maşină, atunci îi angajează pe Bigam şi Mogam cu „OZN” cu tot. Şi-i plătesc pe post de cascadori, iar „OZN”-ul pe ştat de figurant. Dacă păţesc ceva cu el, îl repară pe socoteala studiourilor. Îl vopsesc din nou, îi mai pun vreun arc sau vreun amortizor, îi mai schimbă şi pistoanele, dacă nu, chiar motorul în întregime şi, pînă la urmă, se aleg cu droaga reprofilată integral. Ce-i drept, se mai dau şi ei peste cap, se mai pomenesc cu cîte-o coastă fisurată. - Mda! Mi se pare interesant. Eşti convins că Lucky şi cu Gilly sînt bune cunoştinţe, iar pe noi încearcă să ne facă să credem invers? Nu? Asta ţi-a trezit bănuielile? - Ba da. Precum şi toate celelalte aspecte despre care am vorbit. Pe scurt, se petrece, se „coace” ceva şi nu pot descoperi anume ce. Şi mai e ceva care mă sîcîie. Prezenţa simultană a tuturor acestor proaspeţi chiriaşi de vară ai coanei Mariţa. De ce, tocmai în vara asta, s-au suprapus sosirile actriţei, a fraţilor Bigam şi Mogam şi, mai ales, a clănţăului ăla? - Care clănţău? - Cîntăreţul Lucky-Lucky! - Atunci, cine crezi că manevrează organizarea acestui simpozion estival? Nu cumva doamna Nachtigal? Şi, dacă este „creierul” acestei ciudate convocări, ce se ascunde atunci în dosul zîmbetelor ei? Dar dacă nu-i coana Mariţa! Cine ar putea fi altcineva? Dacă mi-ai trezit în halul acesta curiozitatea, barem nu mă lăsa în „pom”. Spune-mi ce căutai în camera inginerului? - Îmi fac meseria, domnule Conan! De trei zile încoace, fotografiez camera în fiecare seară. - Eşti nebun? Îţi arde de glume, să risipeşti atîta peliculă. Nu era de ajuns să fotografiezi doar o dată? - O să rîdeţi, dar nu e de ajuns! Căci, în fiecare zi, se produce o nouă schimbare în aşezarea mobilelor. Nici cărţile nu le mai lasă la locul lor. Mereu le mută în altă parte. Şi cine se îndeletniceşte, cu atîta rîvnă, de treaba asta? Posibil, inginerul. Dar poate că şi alţii. - Care alţii? - Mulţi-s, Doamne, şi necunoscuţi! Madam Nachtigal, doctorul Hannibal, Bigam şi Mogam, clănţăul... Că pe toţi i-a apucat dragostea faţă de Gaterek. Nu-i ziulică de la Dumnezeu, în care să nu-l viziteze fiecare, cel puţin de două ori. Indiferent dacă-i în odaie sau dacă se află pe terasă. Cel puţin doctorul Bilă, care-i cel mai activ, îl vizitează şi noaptea. - Mă rog, coana Mariţa ar avea o justificare. Este datoare să-i deretice prin cameră. Dar Bigam, Mogam, Lucky? Ce rost au, toată ziua, bună ziua, pe capul inginerului? Conversează cu el? - Da, da! Şi ce-i mai ciudat e că inginerul acceptă să se întindă la palavre cu ei. El care face pe taciturnul. Oricît ar fi de inginer, e totuşi un om cultivat. Umblă cu-o întreagă bibliotecă după el. Ce anume ar putea discuta cu cretinii ăştia? Fotoreporterul are dreptate. Cel mai mult mă miră relaţiile dintre inginer şi „urlatore”. De fraţii Flintaş nici nu mai vorbesc... Şi, întrucît Finichi mi se pare serios documentat, îl iscodesc: - Dar cu doctorul Hannibal Certega? Zici că-l vizitează noaptea. Discută şi cu el? - Ba bine că nu. De multe ori s-a întîmplat să dea peste el cotrobăindu-i prin cameră, inspectîndu-i efectele personale. În loc să-l ia la pumni şi să-l dea pe uşă afară, închide uşa liniştit şi se aştern la poveşti. Nu se-aude nici o gîlceavă sau măcar cîteva cuvinte rostite pe-un ton mai ridicat. Într-o noapte, au stat de vorbă pînă la cinci dimineaţa. La plecare, Gaterek l-a condus pe Bilă pînă pe terasă. Au mai zăbovit şi-acolo vreo jumătate de ceas. Apoi s-au dus împreună la bucătărie, să-şi continue conversaţia. Ce-or fi avînd atîtea de împărţit? - Nu ţi se pare că Madam Nachtigal îl cunoaşte mai de mult pe inginer? - S-ar putea s-aveţi dreptate, maestre! E ceva şi-aici. Îşi vorbesc totdeauna amabil. Mai ales cînd sînt singuri. Dealtfel, se arată mult mai prietenoasă cu inginerul, decît cu Bilă. - Pare-se că şi pe doctor îl cunoaşte de foarte multă vreme. - Da. Sînt de acord. Dar de ce-l tratează ca pe-un argat, în timp ce pe Gaterek îl cruţă? - Trebuie să fie şi-aici o chichiţă. Deşi, nici pe inginer nu s-ar spune că-l alintă. Dar îmi stă pe limbă să-l chestionez în continuare pe Finichi, în privinţa fotografierii odăii lui Gaterek. Mă zgîndără serios problema mutării cotidiene a mobilierului. - Ai fotografiile? - Cum să nu! Ba le-am şi mărit. De cîteva zeci de ori. Ca-n „Blow-up”. - Bănuiai c-ai să găseşti un cadavru? - Pe dracu! Ce cadavru? Vroiam doar să identific diferenţele de aşezare, de la o zi la alta. Şi mai ales, să-mi dau seama dacă se urmăreşte o anumită dispoziţie a mobilelor. Singurul lucru pe care am reuşit să-l observ destul de clar, după efectuarea unei serii de măriri, este faptul că, de fiecare dată, se schimbă ordinea cărţilor. - Şi care-i deosebirea între schimbarea aşezării mobilelor şi cea a cărţilor? Ce poate să însemne? - Foarte mult. Operaţiile nu sînt îndeplinite de aceeaşi persoană. - Nu mai spune! De unde ai dedus şi năzbîtia asta? - Cine mută mobilele din loc, urmăreşte un anumit scop. Pe care vrea să-l atingă prin deplasarea lor. Dacă l-ar interesa cărţile, n-ar mai avea nevoie să împingă, de colo pînă colo, ditamai dulapurile. S-ar mulţumi doar cu schimbarea volumelor din raft. - Nu prea sună convingător deducţia ta, dragă Sică. Dar s-ar putea să fie şi-un dram de adevăr în ea. - Nu un dram, ci un camion! - Unde-i acum inginerul? - În living-room. Stă în fotoliu şi cască ochii la lună. - Singur? - Nădăjduiesc! - Ce vrei să spui prin „nădăjduiesc”? - O ţîrişică de răbdare, că spun tot! În vreme ce-mi făceam meseria, am descoperit în camera lui ceva extraordinar. Mult mai de preţ decît toate schimbările din bibliotecă şi din aşezarea mobilelor. Ia priviţi! Din buzunarul pijamalei extrage o poşetuţă plată, din lac negru. Mi-o înmînează triumfător. - Şi ce-i cu asta? – îl întreb nedumerit. - Cum? N-o recunoaşteţi? Dar e poşeta lui Gilly! Se afla pe noptiera inginerului. Înseamnă că şi Gilly l-a vizitat în seara asta. De-abia s-a înfiinţat la Posada şi-a şi luat legătura cu el. Cu el sau cu apartamentele lui, ca să zic aşa. Căci Gaterek n-a părăsit o clipă living-room-ul şi terasa, după prînzul de gală. - Trebuie dusă neapărat înapoi! - Total de acord cu antevorbitorul. Dar, mai întîi, să vedem ce-i prin ea. Ceea ce şi pornim să facem, deşi nu-i frumos. Conţinutul se dovedeşte nesemnificativ. Cîteva fleacuri cuconeşti – ruj (Max Factor), o pudrieră (căreia nu-i identific marca), o cheie Yale, două ace de siguranţă, alte două de păr. Asta-i tot. Cu excepţia unei minuscule oglinzi. Dar care-i femeia fără oglindă la ea? Privesc oglinjoara. Din apele ei, se uită la mine o mutră deteriorată, aprinsă la faţă, îmbujorată de abuzul alcoolurilor tari. Seamănă uimitor cu mine. Întorc înciudat oglinda pe dos. Dar altă figură mă priveşte ţintă. Nu mai sînt eu. De fapt, nu-i chiar o figură, ci o fotografie lipită pe spatele bucăţii de sticlă. Cam îngălbenită de vreme (sau de transpiraţie?!) şi prost copiată. În imagine... Gilly! Îmbrăcată într-un splendid costum, compus numai din două piese. O brichetă şi-o eşarfă... Restul, aşa cum o făcuse maică-sa! Nudă... Nu roşesc. Deşi s-ar fi cuvenit. Roşeşte în schimb Finichi. Tocmai el, care văzuse multe la viaţa lui, mai ales în viaţa lui de fotograf!... Dar se dovedeşte că alta-i pricina schimbării la faţă. - Formidabil! Seamănă uluitor! - Cum adică seamănă? Cu cine ai fi vrut să semene, de vreme ce-i domnişoara noastră Gilly? - Nu-i ea, maestre, nu-i ea! Îmi dau şi capul că nu-i ea. Însă, pentru un neprofesionist, poate fi foarte lesne confundată. Mai ales dacă nu-i ager de ochi. - Domnule Sică, nu cumva s-a consumat prea mult „asclerol”? - Lasă-mă-n pace, domnule Conan. Asta-i băutura mea naturală. Apa mă balonează. Dumneata nu te pricepi, nu-i ea şi gata, am terminat! Nu-mi place ieşirea fotoreporterului. Merit mai multă condescendenţă. Acum mă ia cu persoana a doua. În interesul cauzei, renunţ să protestez. Mă rog, ăsta-i omul, asta fumăm! În schimb, mă simt extrem de deconcertat. Să-mi fie privirea atît de nesigură? Mă uit mai bine la fotografie. Finichi trebuie să fie beat criţă! Goliciunea superbă a actriţei ar putea da naştere unui fulg de ezitare, dar, dac-o îmbraci, cu ochii minţii, este tot Gilly. - Haidem la culcare, domnule Sică! Discutăm mîine. Cînd vom fi mai „relaxaţi”. Finichi sare ca ars. Jignit la culme, umple două păhărele. Le răstoarnă, pe-amîndouă, pe gîtul său propriu. Fără să-mi mai ceară încuviinţarea de-a folosi şi păhărelul meu. După aceasta, mai umple o dată păhărelele şi, în sfîrşit, îmi întinde şi mie unul. Generos! - Beţi fără frică. Sînt la zi cu analizele! Şi-apoi, Johnnie ăsta-i dezinfectant. Discutăm acum ce-avem de discutat. Nu putem lăsa pe mîine. N-am terminat examinarea tuturor problemelor. Să ne uităm şi la album. Şi-n afară de asta, nu-mi mai spuneţi mie, Finichi întîiul, că mi-s beat. Păi, maestrule, eu sînt imun la tot ce-i potabil, exceptînd apa. - Care album? – îl interoghez eu, stînjenit de intimităţile pe care şi le îngăduie Sică. - Albumul menajeriei! – răspunde aţîţat Isaiia Finichi. - Slăbeşte-mă, domnule, cu albume dintr-astea. Am şi eu acasă. De cînd eram corijent la zoologie... - Meştere, nu-ţi fie cu bănat, dar eu nu te pot slăbi! Finichi dă la o parte un şir întreg de volume, face loc şi, din spatele lor, scoate un maldăr de dosare burduhănoase. Cu braţele încărcate, nemaivăzînd ca lumea pe unde calcă, e gata să se-mpiedice şi le răstoarnă pe măsuţa la care oficiaserăm, pînă atunci, degustarea scotch-ului. Se revarsă o puzderie de imagini. Mai mari şi mai mici, executate pe fel şi fel de hîrtii fotografice. Lucioase (cu „glanz”), mate şi semi-mate. Dar Finichi se grăbeşte să le-adune, vîrîndu-le precipitat la loc. După ce sfîrşeşte cu reaşezarea lor, se uită învingător la mine: - Ăsta-i albumul! Aici, în dosarele astea! Imaginile sînt aranjate după anumite criterii. Trebuie să mărturisesc – oricît ar fi de ruşinos pentru calmul meu proverbial – că ard de nerăbdare să văd şi eu pe ce criterii funcţionează mintea selectivă a fotoreporterului Isaiia Finichi. - Pot să le privesc? - Nu! - De ce? N-ai spus c-o să le privim împreună? - Împreună, da! Fiindcă trebuie să vi le înfăţişez într-o anumită ordine şi să vă furnizez şi explicaţiile corespunzătoare. Prima fotografie pe care o extrage din dosarul de deasupra poate fi considerată un autentic document de epocă. O scenă de bîlci. Pe căluşei, călare, zîmbesc înţepeniţi trei indivizi. În spatele lor, se mai distinge o figură... Finichi îşi pune degetul chiar pe ea: - Ai să rîzi, maestrule, ăsta-i domnul Nachtigal, în persoană... - Ia-ţi mîna de pe el! Cum vrei să mă uit, dacă l-ai îngropat sub arătătorul matale... - Lasă, că l-a îngropat mai zdravăn coana Mariţa! De fapt, cel mai mult mă interesează cei trei călăreţi şi nu căluşarul. După aprecierea mea, aşa cum mă pricep, fotografia trebuie să fi fost făcută acum vreo două decenii. Femeia arată ca o amazoană din stampele anilor 1830, aşa cum înfăţişau, pe vajnicele centauriţe ale Americii de Sud, revistele ilustrate ale timpului. Chipul ei aprig, de-o frumuseţe magnetică şi sălbatică, cu părul învolburat şi trăsăturile fruste, polarizează privirile celor doi centauri de lîngă ea. Trăsnită idee, să călăreşti un cal de lemn, sprijinindu-te în baston. Dar aşa înţelege ecvitaţia găliganul cel elegant care galopează în faţa amazoanei. Arată splendid ca mascul. Tăietura nasului, de-o virilitate agresivă, întipăreşte pe figura lui un aer de împărat aztec. Mai amărît mi se pare călăreţul din spatele femeii. Cam grăsuţ. Cu trăsături molatice, flasce. Priveşte hipnotizat la ochii aprinşi ai electrizantei trăpaşe. Trezeşte impresia unui berbec buimac, iradiat de uitătura feroce a unui boa. Ni mi s-a întîmplat să zăresc pe chipul cuiva, întipărită cu atîta pregnanţă, dorinţa de-a deveni soţul sacrificat al unei şerpoaice. Cam obscen zîmbetul ce i se ascunde în comisura gurii, dar nespus de grăitor. Călăreţul din faţă, în schimb, cu alura unui play-boy de acum trei sau patru decenii, îşi ţine capul întors cu maiestate, neezitînd să privească ironic la amazoană şi la nefericita ei pradă. - Zici că tipul din fundal ar fi Nachtigal? De unde ai aflat? El este. Precis. Seamănă cu fotografia pe care i-a spînzurat-o coana Mariţa pe peretele din dormitorul ei. Nu aici este problema. Mai spinoasă-i tripla întovărăşire a celor de pe căluţii de lemn. Nu-i recunoaşteţi? - De la bun început mi s-a părut că-i cunosc de undeva, dar totuşi nu reuşesc să-i identific. - Să vi-i numesc eu, atunci. Amazoana de pe poză este coana Mariţa de astăzi, bineînţeles la vîrsta epocii. Cavalerul din faţă, inginerul Siegfried Gaterek, iar pe postul de călăreţ adjunct, mai la urmă, nimeni altul decît doctorul în medicină Hannibal Certega. Locul şi data fotografiei: drăgaica de la Buzău, din vara anului 1949. Originalul l-am găsit pitit într-un sertar al bufetului cu etaj din living-room. Urmează apoi examinarea celorlalte piese din ciudatul album al fotoreporterului. Iată-l, bunăoară, pe Lucky-Lucky pătrunzînd pe furiş într-o odaie. Se simte de la o poştă că habar n-are că-i tras în poză. - Clănţăul îl vizitează destul de des pe inginer. Mai ales în lipsă. Camera în care se strecoară aparţine inginerului Gaterek. Apoi Bilă, fantasticul bucătar al pensiunii, într-o fotografie mai veche. Să aibă şi-aceasta vreo cincisprezece ani. Îmbrăcat într-un halat de doctor, iar pe cap cu tichia aceea, atît de dragă marilor specialişti cărora le place nespus să se deghizeze în pontifi ai misteriosului ritual scornit de Aesculap. - Asta-i de pe vremea cînd încă mai făcea parte din corpul sanitar. Interesant, nu? - Cînd l-au exclus? Şi de ce? - Rămîne de aflat. Singurul care ştie precis despre ce-i vorba, tot el trebuie să fie. Dar, în privinţa asta, nu-i prea vorbăreţ! Într-o serie de alte fotografii, o regăsesc iarăşi pe coana Mariţa. Una din ele o înfăţişează într-o barcă – cred că-n Cişmigiu, pe lac -, cu-o fetiţă care să aibă vreo şase ani. La vîsle: inginerul Gaterek. Cu pălărie, haină la două rînduri, baston. Apariţie cu totul nefirească într-o luntre de agrement. Copila s-a ghemuit lîngă madam Nachtigal care o învăluie cu braţele, parcă protejînd-o de uitătura scrutătoare a barcagiului în ţoale de bal. Într-o altă fotografie, madam Nachtigal „se pozează” la volanul unui Wartburg de prin anul 1959. Lîngă ea, pe „locul mortului”, privind-o fascinat... doctorul Hannibal Certega. - Pe-asta am cules-o chiar din noptiera automobilistului. Începuse să simtă gustul wartburghejilor. După cum se vede, lui Bilă porniseră să-i meargă treburile. Într-o fotografie „trasă” pesemne fără ştirea subiecţilor, Bigă şi Mogă privesc uluiţi la inginerul Gaterek care le înfăţişează o cutie din lemn negru lustruit. Formidabil! Este chiar cutia cu care se juca madam Nachtigal. Obiectivul aparatului l-a surprins pe inginer tocmai în clipa cînd se pregăteşte să deschidă dispozitivul cutiei. Fraţilor Flintaş le-au ieşit ochii din cap. - Ai apucat barem să vezi ce le arăta inginerul? - Nu s-a mai putut. Dăduse buzna în odaie doctorul Bilă, iar Gaterek s-a grăbit numaidecît să-şi pitească înspăimîntat cutia. - Şi unde-i acum? - În living-room, să urmărească fazele lunii. - Nu inginerul, domnule! Cutia! - A! Păi, cutia nu mai există. A dispărut! Am căutat-o în odaia inginerului de-am înnebunit. Nu-i şi pace! Bănuiesc că i-au furat-o. Mai ales că-l văd oarecum tulburat. O ţinea pe bibliotecă, în dosul celor trei volume de „Opere” – Rebreanu. Ciudat e c-au dispărut şi cele trei cărţoaie! - Cînd ţi-ai dat seama de absenţa celor trei volume? - Cînd am developat şi-am făcut măririle. Ieri! În clipa cînd am fotografiat biblioteca, n-am observat dispariţia lor. Eram şi grăbit, dealtfel, să nu mă prindă inginerul în exerciţiul funcţiunii. În cel din urmă dosar, mă găsesc şi pe mine. Ascuns sub patul fraţilor Flintaş. Nu-s prea bine luminat, dar mă recunosc cu uşurinţă. - Nu-mi dăruieşti mie fotografia asta, domnule Finichi? Să am şi eu o amintire din perioada cînd mă aflam în concediul de creaţie. M-ar interesa, mai ales, şi negativul! - Asta-i mai greu, maestrule! Mai am şi alte imagini pe acelaşi film. Uitaţi, de pildă, tocmai fotografia asta... Simt că înlemnesc! Bigam şi Mogam, sprijinindu-l pe inginerul Gaterek de subţiori, îl urcă grijuliu în „OZN”. - Se simţea rău? - Aiurea! O să rîdeţi, dar cred că era beat criţă. Duhnea de la o poştă a băutură. - Imposibil! Gaterek nu se dă în vînt după alcooluri. - Domnule Conan! Nu vă lăsaţi amăgit de declaraţiile celor din pensiunea Nachtigal. În casa asta bea toată lumea. Beau toţi, de parcă i-a lovit strechea. Parcă vor să uite ceva. Uite, aşa mi-a intrat mie în capul meu prost de fotograf. Şi Mariţa. Bea de stinge. Are amestecul ei preferat. Ţuică de prună, de la Proviţa, numai de-acolo o cumpără, combinată cu rachiu de cireşe amare. Bea şi cu inginerul Gaterek, bea şi cu doctorul Bilă, ba chiar şi cu guristul ăla de Lucky-Lucky. Uite-o, aici, în fotografiile astea, ciocnind cu mai sus-pomeniţii. - Ce-or fi vrînd să înece în atîta alcool? - Domnule Conan, ascultă la bătrînul Finichi, că ştie ce spune. Vor să se ameţească unul pe altul. Vor să-şi tragă reciproc clapa, ca să mă exprim mai pe şleau. Aici se joacă o carte mare, maestrule! Cu miză serioasă! Banii inginerului Siegfried Gaterek! - Hai că-i bună! Pe-asta de unde-ai mai scos-o? - Domnule maestru, ştiu că ţi se spune „detectivul”, dar acum ai încurcat-o. Pentru că aici, la pensiunea Nachtigal, situaţia-i albastră. Să nu crezi matale că-s nebuni. E şi mai rău. Fac pe nebunii. Toţi. Şi culmea-i că vor să se tragă pe sfoară între ei, dar vor să ne ducă şi pe noi. Oare vă-nchipuiţi că madam Nachtigal nu-şi dă seama ce-nvîrtesc eu cu aparatele prin casa ei? Şi-mi înfăţişează şi ultima fotografie. Madam Nachtigal în odaia lui Isaiia Finichi. Stă aplecată deasupra noptierei. Arată ca şi cum ar fi terminat de scotocit prin străfundurile departamentului cu „Johnnie Walker”. Pe pat, la îndemîna ei, zăresc dosarele cu fotografii. Celebrul album finichian. - Hait! Ţi-a depistat albumul! - Nix! Nu ţine, Maestrule, că nu-s prost! Mai am un album. Pentru intoxicarea curioşilor. Dar acolo-s numai fotografii apărute în „Actualitatea”. Copertele din ultimii cinci ani. Să se distreze şi coana Mariţa. Sau alţi amatori să-şi vîre nasul în dosarele mele. - Domnule Sică, să ştii că nu eşti prost! Isaiia Finichi primeşte complimentul flegmatic: - O să rîdeţi, ştiu! S-a făcut tîrziu. N-am „Omega” la mine, dar pe noptiera fotoreporterului ticăie un ceasornic burduhănos, din acelea „Roskopf-Patent”. Sînt convins că merge prost şi rămîne în urmă (în loc s-o ia înainte, cum procedează deşteptătoarele de calitate), dar arată ceasurile trei şi jumătate (adică 03.30h). Cînd trîntim cu fundul păhărelelor pe masă, luîndu-ne rămas bun de la ele, aceasta răsună sec şi întristat. Însă minunea se produce, fără să se lase aşteptată. Lemnul mai răsună o dată, chit că n-am mai ridicat păhărelele. Ce-i drept, cu alt ton. E însă lemnul uşii. - Cioc! Cioc! Ne uităm, surprinşi, unul la altul! Ne ridicăm. Destul de greu. Din păcate, nu ne prea putem ţine pe picioare. Orice tratament medical, la început, dă reacţii din cele mai neprevăzute. Chiar şi cu „asclerol”! - Domnul Finichi! - Cine-i acolo? – întreabă cu glas nesigur şi cleios Sică. Nu atît din pricina cantităţii de „asclerol” – destul de apreciabilă, după părerea mea de nepriceput în de-alde astea -, cît din cauza surprizei. - Eu sînt, Gilly Izverna. Pot să intru? La trei şi jumătate din noapte, actriţa se prezintă în vizită? - Poftiţi, vă rog! Pupăza îşi face apariţia într-un halat de noapte. Atît de transparent, încît i se desluşeşte de minune arhitectura pe care în zadar încearcă s-o ascundă. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:17 PM | message # 18
18. „INTERMISSION” – CA-N FILME
Finichi se fîstîceşte. Eu, dimpotrivă, mă dezmeticesc brusc. Arătarea la faţă a actriţei mă surprinde. După cum e şi normal. Dar îmi şi confirmă anumite bănuieli. - Mă iertaţi că vă deranjez la ora asta – gungureşte Gilly -, dar sînt disperată... La asta mă aşteptam. Nu la disperarea ei, pe care-o simulează destul de anemic, cît la faptul c-o nelinişteşte conversaţia mea cu fotoreporterul. După ce stătusem îndelung de vorbă cu „urlatorele”, iată-mă în vizită nocturnă la Sică Finichi. Pentru actriţă, asta trebuie să însemneze că există ceva care nu decurge normal. Şi-atunci, se decide să pornească într-o expediţie de recunoaştere. Eram mai mult decît încredinţat că aşa se vor desfăşura evenimentele ulterioare întîlnirii mele cu Lucky-Lucky. De aceea mă simt extrem de încîntat de atestarea facultăţilor mele deductive. O întreb degajat, manifestînd o indiferenţă enervantă: - De ce disperată, domnişoară Gilly? Nu cumva exageraţi? - Domnule Conan, dar s-a petrecut ceva îngrozitor! Mi-am pierdut poşeta. Mi-e teamă să nu-mi fi fost furată! Am înnebunit, căutînd-o. Am răscolit toată casa. - Aţi cercetat în toate odăile? - Bineînţeles. Pretutindeni. Numai la dumneavoastră şi la domnul Finichi n-am apucat să întreb. - Dar la inginerul Gaterek? Aţi fost să-l întrebaţi şi pe dînsul? - Mda... – îmi răspunde actriţa bîigîindu-se. N-am găsit-o nici acolo. - Vă aşteptaţi să fie la dînsul în odaie? - Nu, dar să vedeţi, oriunde se putea rătăci. Sînt o zăpăcită ce nu s-a pomenit. Îmi uit lucrurile pe unde nu gîndeşti... - Fiţi liniştită! Vă asigur că, pînă la urmă, o s-o găsiţi! Nu vă faceţi atîtea griji. Privirea actriţei alunecă pe lîngă poşeta care se afla pe noptieră. Se face că n-o bagă în seamă. După care bate (strategic) în retragere: - Îmi pare rău că v-am deranjat. Vă cer scuze. Acum vă las să puneţi ţara la cale, în continuare. Pesemne că mai aveţi multe de discutat! Intervin la vreme, oferindu-i prilejul unei plecări onorabile: - Convorbirea, extrem de plăcută şi instructivă (aici subliniez) pe care am avut-o cu domnul Finichi, s-a terminat. A ţinut cam mult. Dar merita. În curînd se crapă de ziuă, aşa că merg şi eu la culcare. Pot să vă conduc? Mi se pare c-aveţi odaia lîngă mine, nu? - Mulţumesc, mulţumesc din inimă! Aşa-s toţi scriitorii? - În special cei grăsuţi. Gîndiţi-vă la maestrul Balzac. Avea chiar şi diabet. Plecînd cu actriţa, îi şoptesc lui Sică: - Inginerul trebuie să fie pe terasă sau în living-room. Du bocceluţa fătuţei la loc. Dar fă o copie după imaginea lipită pe spatele oglinzii! Urcăm în tăcere la etaj. Diva se preface cufundată în gînduri. Fapt ce mi se pare a fi de domeniul „science-fiction”-ului. Mai curînd aş zice că-i neliniştită. Iar asta-i cu totul altceva. În definitiv, are şi de ce să-şi facă griji! Ştie prea bine acest lucru. Şi-l ştiu şi eu. Din păcate, într-o mai mică măsură. Abia cînd ajungem în faţa odăii ei, Gilly se hotărăşte să ciripească: - Domnule Conan, tare mult aş dori să fac şi eu o şedinţă de conversaţie cu dumneavoastră. Tot aşa cum aţi conversat şi cu domnul Finichi. - Cu multă plăcere! Dar nădăjduiesc s-o lăsăm pe mîine! - Auzisem că dumneavoastră, romancierii, lucraţi mai mult noaptea. - Zvonuri şi bîrfe! Uneori, se mai întîmplă, dar numai cînd rămînem singuri, în faţa maşinii de scris. - Regret. Nu prea mi-era somn. - Cu mine se întîmplă absolut invers. Îmi este un somn, de-mi vine să adorm pe mine. Dar mîine sînt la dispoziţia dumitale. E bine? - Mă rog. Să zicem că-i bine. - Atunci ne vedem jos, în living-room. - Nici să n-aud aşa ceva! Sînteţi invitatul meu, la breakfast. Am un ceai formidabil. - Încîntat. Îmi place ceaiul la nebunie, deşi îmi este interzis de doctori. Zaharina o aduc eu... - Are şi Mamariţa! - O prefer pe-a mea! Ne luăm rămas bun, pompîndu-ne mîinile viguros. Apoi mă înşurubez în odaia mea. Nici n-apuc să-mi descalţ pantofii, că se aud bătăi în uşă. - Domnule Conan, eu sînt, Gilly, nu vă speriaţi! Am vrut să precizez că voi servi ceaiul în odaia mea. Mă ocup personal de organizarea breakfast-ului. Aşa l-am obişnuit şi pe Bubi. Cînd auzisem ciocăniturile la uşă, nu mă speriasem cîtuşi de puţin. De-abia acum, însă, simt că mă cuprinde un val de spaimă. Un ceai, dacă-i englezesc, „pur sînge”! Mai întreprind o ultimă încercare de salvare: - Stimată domnişoară, nu credeţi că-i riscant să servim breakfast-ul în odaia dumneavoastră? N-aş vrea să compromit pe nimeni... - Fiţi liniştit! Dumneavoastră nu prezentaţi un pericol. Şi-apoi, nu există nici un risc. N-o să vă mănînce gaia. M-a jignit de moarte. Şi-asta, numai pentru că sînt oleacă mai trupeş decît căţeluşul ăla de Bubi. Răzbunarea va fi cruntă. Îndulcindu-mi mînia ce mă roade c-un pic de zaharină, îi spun printre dinţi: - Atunci am să vin, domnişoară Gilly. Dar mîine renunţ la regim!... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:19 PM | message # 19
19. A 7-A ARTĂ (CU SUBSOL)
Pickhammer-ul care s-a apucat să-mi perforeze uşa mă trezeşte pe la 10 (şi ceva). Bubuitul neîncetat al ciocanului pneumatic izbuteşte să mă extragă cu greu dintr-un coşmar de factură pur psihedelică. Se făcea că înot, alături de Sică Finichi, într-o sticlă uriaşă de „Johnnie Walker”. Pentru a seca lichidul spirtos în care ne era dat să murim, îl beam pe nerăsuflate. Lichidul scădea vertiginos, văzînd cu ochii. Însă un demon nevăzut avea grijă să umple din nou sticla şi iarăşi o luam de la capăt. Chestia cu mitul lui Sisif, binecunoscutul performer din mitologie, era un fleac pe lîngă ceea ce sufeream noi. - E zece, domnule Conan! Se-aude? Peste o jumătate de ceas vă aştept la ceai! Pesemne că actriţa bătea mai de mult la uşă. Numai aşa îmi pot explica intervenţia pickhammer-ului din vis. - Vin numaidecît, domnişoară! Poţi să sistezi operaţia de demolare a clădirii. În douăzeci de minute sînt la dumneata! Mă bărbieresc precipitat şi... încrucişat. Mai întîi cu maşina de ras electrică. Dar, în plină acţiune, se arde bobina motoraşului. Uitasem că la Posada au curent de 220. La noi, pe Calea Moşilor, avem numai 110 volţi. Decît să-l dau la cooperativă, pentru reparaţie, mai bine îl arunc. Ceea ce şi fac. După aceea recurg la clasicul aparat de ras. Nici acesta nu funcţionează prea satisfăcător. Abia cînd îl spăl, constat că montasem două lame deodată. Nenorocit sistem, să-mi păstrez rezervele în aparat! În timp ce mă îmbrac la repezeală, îmi formulez în gînd o scuză cît mai verosimilă (şi literară) pentru a mi se face iertată întîrzierea la breakfast. Dar actriţa mă copleşeşte, încă de la intrare, sub năvala unor politeţuri atît de bizantine, încît uit întorsătura de frază – şi ce frumoasă era – pe care o cizelasem îndelung pe coridor. - V-am pregătit un fotoliu, domnule Conan. Chiar lîngă măsuţă. E cel mai zdravăn şi mai comod din toată casa. L-am cărat aici ajutată de Lucky-Lucky. Imediat dă şi apa în fiert. - Dar nu vă grăbiţi. Eu sînt cel vinovat. N-am ştiut că-i atît de tîrziu. - Dimpotrivă, vina-i a mea! N-am precizat ora. Faceţi-vă comod, domnule Conan. Să vă mai dau o pernă? - Mă răsfăţaţi, domnişoară Gilly! - Meritaţi mult mai mult, maestre. Hait! Mă ia şi diva cu „maestre”! Sînt pomicol! - Cum preferaţi „bacon”-ul? Mai fraged sau crocant? - Care „bacon”? - Vai de mine! Se poate? Un scriitor de romane criminale care să nu servească la breakfast „eggs and bacon”, „jam” de portocale, ceai „Queen Mary” şi whisky „Johnnie Walker? Şi fără două sau trei ceşti de cafea zdravănă? Am pus la prăjit nişte costiţă afumată, formidabilă, de casă, pe care mi-a dat-o Mamariţa. Mi-a mai făcut rost şi de cinci ouă, de la găinile ei, imediat le azvîrl şi pe dînsele în tigăiţă, peste costiţă, pîinea se prăjeşte la „grill”, cafeaua vă aşteaptă fierbinte, la termos, preparată americăneşte, după cum am citit în „Paris-Match”, aşa că totu-i în regulă şi „okei”. Numai „Johnnie Walker” nu se mai găseşte în casa asta. Se pare că s-a terminat astă-noapte! Abia am găsit o sticluţă pitită, de „Black and White”. La cine credeţi? La bietul doctor Bila! - Doamne Dumnezeule! Dar mă omorîţi cu-atîtea atenţii!... - D- apăi ce sîntem noi, artiştii, domnule Conan, intelecţi sau vagabonzi? Muncesc de patru ani în cinematografie. Am mai învăţat şi eu cîte ceva. V-aţi închipuit, oare, că n-am absolvit şcoala vieţii? Păi, eu citesc de le rup, domnule Conan! Nu-i lună în care să nu lecturez un roman poliţist! Frecventarea clasicilor romanului negru îşi arată roadele. De unde, se poate deduce că există posibilităţi majore şi pentru obţinerea unei educaţii de autodidact. Constatînd că şi-a dat atîta osteneală pentru organizarea şi prepararea acestui breakfast literar, demn de cele mai reuşite pagini de James Hadley Chase, renunţ să-i mai comunic că una mănîncă eroii din romane şi alta, autorii lor. Şi, pentru a salva onoarea breslei, mă sacrific pe altarul artei şi încerc să fac faţă, cu cinste, acestei grele clipe. Mai ales că urmăresc un scop! Adunarea de informaţii personale... După îngurgitarea rapidă a celor cinci ochiuri pe costiţă prăjită („eggs and bacon”), bine rumenită, răspîndind un parfum ucigător de afumătură, după trei ceşti de ceai („Queen Mary Tea”, pe care nu-nţeleg de ce l-a adus domnul Bubi Volkswagen de la Londra, din moment ce se găseşte şi la noi), după două căni de ness atît de tare, încît putea să trezească şi-un mort, după lichidarea unei jumătăţi de flacon „Black and White”, simt că, literalmente, plesnesc. În răstimpul cît actriţa eliberează măsuţa de rămăşiţele breakfast-ului (rămăşiţe!? – asta-i un fel de a spune, pentru că n-au mai rămas decît farfuriile şi tacîmurile), cărînd totul în kicinetă, fumez tacticos, ca un paşă, plimbîndu-mi privirea prin încăperea rezervată marii noastre artiste de film. Judecînd după aspectul odăii, dragostea Mamariţei faţă de Gilly pare să nu cunoască margini. Eleganţa perdelelor de tul, studioul din lemn de nuc, intarsat cu trandafir, prevăzut cu două noptiere (că, dacă avea una, tuşea), măsuţa la care devorasem breakfast-ul, scaunele tapisate, moderne şi joase, dulapurile ascunse în perete, persianul de pe duşumea, faptul că există şi o kicinetă pentru prepararea diverselor colaţiuni de mai mică dimensiune, apoi şi baia personală spre care dă o uşă mascată în tapetul camerei, toate acestea dovedesc că actriţei i se acordă un privilegiu deosebit. Şi care, în orice caz, indiferent ce-ar spune coana Mariţa, fusese mai demult şi îndelung pregătit. Din toate punctele de vedere. Deasupra greoiului bufet de stejar masiv, înrudit de-aproape cu acela din living-room, se zgîiesc la mine două fotografii înrămate. Deodată, mă prinde curiozitatea să mă zgîiesc şi eu la ele. Se află acolo şi imaginea cu madam Nachtigal, inginerul Gaterek şi fetiţa plimbîndu-se în barcă. Apoi, într-o singură ramă, două chipuri ale pupezei – capete de studiu, de-un prost-gust revoltător – o înfăţişează pe Gilly în nişte roluri de mâna a cincisprezecea, deghizată în indiană (imitînd-o pe cea din „Awaramu”) şi în gospodină (pesemne pentru vreun film publicitar dedicat aspiratorului „Record”). - Ştiţi cine-i fetiţa din barcă? O recunoaşteţi? Gilly se apropie de mine pe nesimţite. Acum privim împreună la fotografia pe care, dealtfel, o cunosc foarte bine. - N-aţi vrea să ziceţi că sînteţi dumneavoastră? Mirarea mea este sinceră. Fetiţa arată cam smolită la faţă şi destul de neagră la păr. Gilly poartă o coamă de-un roşu agresiv. Bineînţeles, nu-i exclus ca aici să fi intervenit decisiv şi „Tonal”-ul. - Ba eu. Eu şi numai eu! Cred c-aveam vreo patru anişori! Gilly se înşeală. Încă din fotografia pe care o văzusem la Finichi, apreciasem vîrsta fetiţei la vreo şase-şapte ani. - Iar Mamariţa arată mai frumoasă ca oricînd. Era şi dînsa la vîrsta cea mai dragă, cînd umblau bărbaţii înnebuniţi după ea. Ce zi de neuitat! Pe lac, la Floreasca, cu Mamariţa şi cu nea Zighi. Toţi în haine de duminică. În splendida şi emoţionanta ei afirmaţie, există două lucruri tulburi. Primo: la sosirea triumfală, declarase că-i cunoaşte pe Gaterek şi Bilă numai din corespondenţa cu Mamariţa. Bun. Dar ce ne facem cu secundo: navigaţia celor trei avea loc pe apele Cişmigiului. Ceva nu funcţionează normal! Dar nedumerirea mi-o reţin numai pentru uz propriu. Cu toate acestea, demonul curiozităţii nedîndu-mi pace, simt nevoia ca, pentru completarea documentaţiei de care am atîta nevoie, mai ales acum, cînd văd că se încurcă lucrurile, să-i mai pun o întrebare actriţei: - Nenea Zighi este domnul inginer Gaterek, nu? Înseamnă că-i o veche cunoştinţă. Şi-a dumitale, şi-a coanei Mariţa! Sau mă înşel? - Ba nu vă-nşelaţi deloc! Numai că trebuie să lămuresc situaţia. Acum n-ar mai avea nici un rost să m-ascund de dumneavoastră. Îmi inspiraţi o deosebită încredere. Cărţile dumneavoastră m-au ajutat dintotdeauna. Sînteţi singurul om căruia-i pot dezvălui adevărul. - Mă simt onorat, domnişoară Gilly – pornesc şi eu să mint (în interesul cauzei) -, dar nu pot aprecia dacă am să fiu în stare de-a răsplăti, la adevărata valoare, preţuirea dumitale. Actriţa înghite în sec şi-mi serveşte în continuare urmarea discursului (pe care bănuiesc că-l avea pregătit mai de mult şi pe îndelete): - Să ne-ntoarcem la oile noastre, adică la mine şi la Mamariţa. Nenea Zighi, trebuie să vă mărturisesc, a avut şi mai are încă un rol foarte însemnat în cariera mea! - Chiar de la patru anişori aţi început să lucraţi în cinematografie? - Vă ţineţi de caragaţe, maestre Conan! Vai, iertaţi-mă, m-a luat gura pe dinainte, dar mi-a făcut impresia că faceţi mişto de mine. De-abia aştept să vă povestesc viaţa mea, greutăţile nemaipomenite prin care am trecut, pînă să ajung şi eu cineva, un nume în lumea filmului. Am suferit o viaţă întreagă şi văd că mi-i dat să mă chinuiesc şi mai departe... Şi simulează un suspin înăbuşit, un plînset interiorizat, sec, fără cuvenitele şiroaie de lacrimi. Îşi duce batistuţa la pleoape, izbutind doar să-şi mai întindă rimelul. Apoi toarnă un păhărel de „Black and Wihte” pe care-l soarbe demolată sufleteşte. Îmi repugnă maniera actriţei de-a consuma alcool la asemenea ore şi, pentru a-i servi o lecţie, declam educativ: - Mie să nu-mi mai turnaţi, domnişoară. De felul meu sînt un temperat! - Nici n-aveam de gînd, maestre! Deşi nu s-ar zice că sînteţi temperat în permanenţă. Că, la domnul Finichi, astă-noapte, n-oţi fi consumat Pesi Cola – avînt şi energie! Încerc să readuc discuţia pe un făgaş mai puţin periculos: - Nici o clipă nu mi-a trecut prin gînd să vă tachinez, ci, dimpotrivă, sînt nespus de curios să v-ascult povestea. Sînt realmente emoţionat. Daţi-i drumul. Vorbiţi deconectată. Sînt numai ochi şi urechi: Orice viaţă e-un roman şi-orice roman e-o viaţă! Înspăimîntat de tîmpenia „aforismului” comis cu-atîta grabă şi uşurinţă, aştept îngrijorat replica actriţei. - Mare vorbă aţi spus. Aşa scriitor mai zic şi eu! Mai tare ca-n „Vicontele de Monte-Capri”! Ar fi stupid să-mi uzez neuronii, străduindu-mă să identific dacă-i o aluzie la Dumas-tatăl sau la Axel Munthe. Lecturile actriţei sînt atît de vaste, încît sînt posibile şi referiri duble. - Fac şi eu ce pot, domnişoară Gilly! - Nu vă luaţi în derîdere, scumpe maestre. Chestia cu „orice viaţă e-un roman şi orice roman e-o viaţă” e ceva de-ţi stă mintea. Chiar aşa. Căci şi viaţa mea este un adevărat roman. Vorbiţi ca din maximalele şi aforismele pe care le-am citit eu într-un dicţionar de clasici moderni. Emoţionată, poate din pricină c-a reuşit să nu-şi uite textul, actriţa stinge chiştocul ţigării în scrumieră. - Sînt un copil din flori naturale, domnule Conan! Nu din plastic... Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Părinţi inculţi, maestre. Noroc că m-a cules de pe stradă, sau de pe bulevard, căci nici adresa nu mi-o ştiu, Mamariţa. S-a îngrijit de mine, ca o mamă de copilul ei legal. La vîrsta aceea n-aveam minte... adică ţinere de minte... vreau să zic că nu-mi mai amintesc nimic din anii aceia. Mamariţa spune că m-a dat la o doică de ocazie din Proviţa, un sat de prin împrejurimile astea, la nişte oameni de treabă, pe care i-a plătit din gros. Acolo am crescut pînă venise vremea, vorba cîntecului, să-nvăţ la şcoala elementară. Atunci m-au transportat la Bucureşti, unde nenea Zighi s-a îngrijit de cultura mea primordială. Am locuit la o gazdă, undeva prin bariera Vergului. Din cînd în cînd, la o lună, venea la Bucureşti şi Mamariţa. Bineînţeles, actriţa nu insistă asupra anilor de după absolvirea şcolii elementare. - De pe la zece ani, n-am mai văzut-o pe Mamariţa. Avea mari necazuri cu viaţa ei în proprietate personală. Căluşarul ăla nemernic, muieraticul de Nachtigal, îi făcea mizerii. Se ţinea ca scaiul de ea, învinuind-o că umblă după alţi bărbaţi. De la o vreme la alta, mai primeam cîte-o scrisoare. Povestea începe să devină tulbure, dar interesantă în acelaşi timp. - Bine, dar îl aveai ca sprijin pe domnul inginer Gaterek. Gilly păleşte, încearcă să recupereze şi-mi declamă melodramatic: - Nici de dînsul n-am avut parte. Era foarte ocupat. Lucra la drumuri şi şosele. Mereu plecat prin ţară. Pînă la urmă, s-a mărginit să trimită banii pentru întreţinerea mea. Şi iată, în chipul ăsta, am rămas pentru a doua oară orfană. Ce soartă amară! Numai pe drumuri! Părinţii, pe care nici astăzi nu am aflat cine sînt, m-au părăsit la margine de drum. Iar cei care mă adoptaseră au fost nevoiţi, datorită vitregiilor vieţii, să mă lase să-mi văd singură de drum. Care-i diferenţa, de la un drum la altul? Curată tragicomedie, nu-i aşa? - Cum adică, ai rămas de capul dumitale la zece ani? - Nici chiar aşa să n-o luăm. Se ocupa de mine gazda angajată de nenea Zighi. Dar pînă acum, pînă la sosirea mea la Posada, n-am avut prilejul să-i întîlnesc. Nici pe Mamariţa, nici pe nenea inginerul. Şi ce dureroasă reîntîlnire! Mi se par îmbătrîniţi şi schimbaţi. Nici n-am avut timp să schimb vreo vorbă cu dînşii, să aflu ce s-a întîmplat în aceşti ani, de nu s-au mai arătat la faţă. Dealtfel, mi-i teamă să nu-i jignesc, punîndu-le asemenea întrebări. Am impresia că nenea Zighi e cam suferind. De-aia a şi devenit atît de scump la vorbă. Şi-apoi, de unde s-o fi procopsit cu tăietura aia de la gît? Toată poliloghia divei miroase de la o poştă a fabricat. Ieftin şi de serie. Episoadele expuse cu atîta tragism de Gilly, nu se încheagă defel, iar cronologia este respectată destul de precar. Ceea ce aş vrea neapărat să aflu, ar fi scopul pe care-l urmăreşte actriţa, prin inabila ei încercare de-a mă emoţiona cu orice preţ. Consider că-i cazul să insist, aşa că mai lansez o întrebare: - Am impresia că-l cunoşti şi pe domnul doctor Hannibal Certega, tot de pe vremea aceea, nu-i aşa? Nu m-aşteptam la rezultatul pe care-l obţin: - Pe caiafa de Bilă, pe individul ăsta ordinar? Sigur că-l cunosc! Cine era tot timpul pe lîngă nenea Zighi? Cine-i dădea tîrcoale Mamariţei, dacă nu libidinosul de Bilă? De cîte ori Mamariţa şi cu nenea Zighi veneau la Bucureşti să mă vadă, mai totdeauna se vîra şi el. Apărea ca din senin, cu droaga lui de Wartburg, ne invita pe la restaurante, cel mai adesea la „Carul cu bere”, la şosea, la teatrul de revistă. - Domnişoara Gilly, îndrăznesc să te rog ceva – îi curm eu insinuările ei calomniatoare -, dacă nu te superi, tare aş mai dori o cafea, mai ales că te pricepi s-o prepari... lichidul din termos văd că s-a terminat... - Cu cea mai mare plăcere! Îmi pare rău că nu mi-aţi spus pînă acum. Se poate să vă jenaţi faţă de mine? Păi, pentru dumneavoastră aş face orice, darmite o cafea. - Dacă aşa stau lucrurile, atunci fă-mi una dublă, fără zahăr, tare şi groasă. Dar să nu fie „Ness”, că mă întărîtă la nervi... Sorb în tihnă din cafeaua servită de Gilly. Şi trebuie să recunosc că-i delicioasă (cafeaua). Gilly, în schimb, e generoasă. A umplut termosul din nou. Continui totuşi să fiu foarte atent la procesul de fabricaţie al unei false autobiografii, pe care diva se străduieşte să-l improvizeze cît mai „ad-hoc”. - Am răzbit tare greu în lumea filmului – declamă plîngăreţ Gilly -, nu ştiu ce m-aş fi făcut, dacă n-aş fi avut şi eu, ca orişice om, cîteva pile, acolo unde se cere... - Bine, bine, dar ce-ai meşterit, de la absolvirea şcolii elementare – sper că de şapte ani – şi pînă la vîrsta debutului pe ecran? - Cum adică? Păi, ce era să fac? M-am pregătit pentru actorie. Apoi m-am prezentat la fiecare solicitare de figuranţi, am luat lecţii particulare de dans, de mişcare scenică, de mimică, de dicţiune. Şi, uite-aşa, au trecut anii. Filmam cîte-o săptămînă, apoi iarăşi îmi reluam studiile de specialitate... - Şi de ce nu ţi-ai continuat învăţătura? De ce nu te-ai înscris la liceu sau măcar la şcoală de artă? - Cu ce? Fără o pară chioară? - Dar lecţiile particulare cu ce ţi le-ai plătit? - Cine-a zis că le-am plătit? Am avut noroc orb. Am fost descoperită de un om de artă, un adevărat meceneu, în orice caz un tip dezinteresat, dornic să mă admire şi-n filme. Avea relaţii, avea bani, avea maşină. M-a pregătit personal. Zi de zi şi ceas de ceas. M-a învăţat să dansez, mă ducea aproape în fiecare seară la „Melody-bar”. M-a învăţat să recit. Să ştiu ce-i aia un breakfast, un whisky, un gin-fizz, mă rog, tot ce i se cere unui actor de film modern. Patru ani de-a rîndul ocupat de mine. „Actriţa” continuă să mă aiurească: - Avea prieteni pe la studiouri cu duiumul. Mai un regizoraş, mai un maşinist. Cunoştea şi cîţiva din ăia care angajează figuraţia... O întrerup, curios să ştiu care-i situaţia actuală a „mecenei”: - Şi, astăzi, tot el se ocupă de dumneata? - Păi, se-nţelege, cine altcineva? Asistă la fiecare filmare. Mă îndrumează. Mă duce cu maşina. Mă povăţuieşte cum să cultiv relaţiile. Cum să primesc o invitaţie la masă, la dans, la o audiţie de jazz, la o vizionare de stampe. Mă rog, arta de-a întreţine atmosfera artistică. - Da! Mda! Văd c-ai trecut prin toată filiera. Şi cine-i „mecena” ăsta al dumitale? - Păi, l-aţi şi cunoscut! Bubi, arhitectul care m-a adus cu maşina. - Dumneata eşti singura lui descoperire? - Sigur că da. O dată în viaţă dai peste o asemenea ocazie, ca Gilly! Şi-apoi, să-l ferească Dumnezeu să umble şi după alte pupeze, că-l fac pensionar gradul unu, cu însoţitor. - Lucrezi mult, domnişoară Gilly? - Nu prea! Sînt nemaipomenit de gelozită. Nu-mi dau decît roluri mici. Şi-alea, mai mult în filme publicitare. Pe cîţi nu i-a dus Bubi, să-i convingă de valoarea mea, la „Mon Jardin”, la cîţi nu m-a trimis cu scrisori de recomandaţie. Cîte probe n-am dat la studiou, în odăi neîncăpătoare sau chiar la domiciliu, că n-aveau liber platoul. Curios să aflu ce mai fermentează în capul unei dive, mă încumet s-o interoghez în continuare: - Totuşi, dacă Mamariţa dumitale şi cu inginerul Gaterek îţi sînt ca nişte părinţi adoptivi, de ce nu te consulţi cu ei? De ce ţii neapărat să te sfătuieşti cu mine? - Dar v-am spus că nu i-am văzut de vreo zece ani. Ce ştiu ei despre problemele mele de creaţie artistică? - Bine, dar domnul inginer Gaterek te-a ajutat tot timpul. Cel puţin aşa mi-ai comunicat. - M-a ajutat, dacă ajutor se pot numi firimiturile pe care mi le-a azvîrlit de la ospeţele lui. Păi, ştii dumneata, domnule Conan, cine-mi este nenea Zighi? - N-aş putea zice! În orice caz, judecînd după spusele dumitale, ţi-a fost ca un tată! - Aiurea! O bestie! Ca şi doctorul Bilă, ca şi draga mea Mamariţă. S-au îndopat, au huzurit, s-au scăldat în bani. Mie ce mi-au dat? Nimic! S-au ascuns. Au fugit de mine. De ce m-am invitat singură aici, la Posada? Asta nu s-a întrebat nimeni. Dar dumitale pot să ţi-o spun. Anume am venit, să le cer socoteală! Să-i întreb de ce m-au părăsit vreme de zece ani. De ce m-au lăsat pe mîna meceneului de Bubi, de ce n-au mai dat nici un semn de viaţă atîta timp? Pentru asta am venit. Acum cred că li-i frică de mine. N-aţi văzut ce primire mi-au făcut? - Dar ce i-a determinat să te facă pierdută şi uitată? - Asta m-am întrebat şi eu mereu, ce învîrteşte nenea Zighi? Ce lucrează? Pe unde-i umblă paşii? În ultimii ani, l-am rugat şi pe Bubi să afle ceva. - Şi? A reuşit? - Bubi a răscolit pretutindeni, a-ntrebat o mulţime de lume. Toţi spun că din matrapazlîcuri ar fi adunat o groază de parale; zice-se că-s peste o jumătate de milion. Unde-s marafeţii? Tăcere, tăcere, tăcere! Mai tare ca-n „Hamlet”, filmul ăla poliţist pe care l-am vizionat la televizor!... Începe să devină mai interesant. Diva întoarce placa. - Nu te supăra, dar aş vrea să mai întreb ceva. Ai pomenit, în timpul prînzului de gală, despre vînzarea casei din Bucureşti a inginerului Gaterek. Adineauri ai afirmat că n-ai reuşit niciodată să-i afli adresa. De unde ştii c-ar fi avut vreo casă a lui şi de unde ai auzit de vînzarea ei? Gilly pune o frînă bruscă tonomatului de confidenţe. Văd de departe că nu prea pare dispusă să monteze discul cu adevărul. Continui: - De vreme ce intenţionezi să-mi ceri o mînă de ajutor, trebuie să-mi dezvălui tot ce-ai aflat. Nu ştiu de ce, dar am impresia că nu-ţi prea dă ghes inima să-mi mărturiseşti sursa informaţiei referitoare la vînzarea casei. Până la urmă, actriţa se hotărăşte: - V-am mai spus că-mi inspiraţi o încredere nemărginită. Deci am să vă transpir şi eu ce-am auzit de la nişte persoane de încredere. Adică de la Lucky-Lucky. - Parcă nu-l cunoşteai! - Aici e-aici! Din păcate, îl cunosc. Şi încă de mult. Dar n-am vrut să afle Bubi. Lucky-Lucky e-un băiat de treabă, fifti-fifti. Mă iubeşte şi-l iubesc. Vă spun sincer, o iubire ca-n „Traviata”. Odată şi-odată, tot va trebui să mă descotorosesc de Bubi. Dar nu pot chiar imediat. La urma-urmei, mă ajută material şi n-am de unde să-i înapoiez împrumuturile. Să mai aştepte. Deşi cred că meritam să-mi asigure întreţinerea, fiindcă am învăţat pe brînci, iar studiile mele de artă actoricească i-au folosit mai mult decît mie. - Dar Lucky se împacă atît de lesne cu relaţiile pe care le întreţii cu domnul Bubi? Cu relaţiile dumitale artistice? - Maestre, pe ce lume trăieşti? Aşa-i viaţa artiştilor, plină de sacrificii. Iar Lucky-Lucky e şi el artist şi mă înţelege. Evoluţia relaţiilor dintre scriitorul Al Conan şi actriţa Gilly Izverna începe să mă îngrijoreze. De la pronumele de reverenţă „dumneavoastră”, care-mi convenea, trecerea la „maestre” şi la profilarea unei persoane a doua (plus „pe ce lume trăieşti”) îmi declanşează semnalul de alarmă. Aşa că iau măsurile de rigoare: - Uite ce-i, domnişoară, trebuie să-ţi declar, sus şi tare, că am altă concepţie despre viaţă. Dacă solistul se-mpacă atît de lesne cu financiarul carierei matale, înseamnă că-n afara corzilor vocale nu mai dispune şi de vreo cîteva morale. - Ei, nu mai spune, măestrică! Va să zică te şifonează concepţia mea despre viaţă? Păi, ce-mi eşti tălică, atunci? Oi fi vreun zmeu? Ce, dumneata nu te-nvîrţi prin lumea asta „artistică”? La început, finanţarea carierei mele de către domnul Bubi nu te-a prea deranjat. Dar te şifonează faptul că mă iubesc cu Lucky. Da? Asta te zgîndără? Nu vezi nimic din ce se petrece în jurul matale, maestre? Şi mai zici că eşti scriitor? Halal de-aşa scriitor! Inginerul Gaterek poate să-şi îngăduie să fure ca-n codrul Vlăsiei, doctorul Hannibal Certega poate să fie dat afară din medicină pentru avorturi ratate, Mamariţa poate să-l ducă de nas pe căluşarul ei, numai eu n-am voie să fiu fericită cu Lucky. De ce? Peroraţia actriţei mă lasă rece. Sînt obişnuit cu teatrul. Mai ales cu cel ieftin, de duzină. Ca să-i domolesc falsa revoltă, îi declar tăios: - Am văzut altele şi mai şi. Nimic din ce-i omenesc nu-mi este străin. Dar nu mă-nvoiesc cu mişelia, spurcăciunea şi jegul sufletesc. Tot ce-mi spui matale este posibil. Dar e urît! Şi nu se mai poartă. Mai bine astîmpără-ţi nervii şi explică-mi mai limpede ce urmăreşti cu toate astea? Ce-i cu doctorul Bilă? N-am prea înţeles. - Numaidecît ai să-nţelegi! Doctorul, mumia asta hodorogită, s-a ocupat toată viaţa numai cu învîrteli. De-aia l-au şi băgat la pîrnaie. Bun! Dar cînd i-am spus că şi eu bănuiesc că nenea Zighi ascunde ceva, ce crezi că mi-a cerut? Să aflu cu orice preţ, unde şi-a ascuns nenea Zighi banii. - Care bani? - Banii de pe casă. Cel puţin vreo trei sau patru sute de mii de lei. E bine? Dacă nu aflu unde şi-a pitit inginerul magoţii, o să fie vai de capul meu... - Şi de cînd l-a încadrat Mamariţa dumitale pe post de bucătar-şef? - Nu ştiu precis. Dar se pare că imediat după ce-a ieşit de la internat. De-atunci n-a mai plecat de-aici. Atît am izbutit să aflu. - De la cine? - De la Lucky! Acum chiar că nu mai înţeleg nimic. Actriţa joacă teatru. Toată lumea goneşte înnebunită după banii inginerului. Este mai mult decît clar că se încurcă iţele. Trăgînd însetat din „Snagov”-ul pe care l-am aprins din numai patru chibrituri, sorbind însetat din cafea, degustînd cumpătat din lichidul de ambră, încerc să pun ordine în situaţia internă de la pensiunea Nachtigal. Şi, cum sînt meticulos, numerotez chestiunile la ordinea zilei. Primo: actriţa se prezintă la Posada, la cererea ei. Secundo: i se organizează o primire mai mult decît călduroasă. Care, după toate semnele, pare să fi fost îndelung şi în secret pregătită. Terţio: Lucky-Lucky o cunoaşte pe Gilly. În răstimpul perioadei de odihnă de la Posada, unde s-a prezentat înaintea actriţei, stă cu ochii pe inginer, pe Mamariţa, pe Bilă şi pe ceilalţi pensionari ai menajeriei, pentru a putea furniza informaţii la zi ultimei sosite. Deci, o primă concluzie: cei doi artişti, cîntăreţul „pop” şi actriţa de filme particulare, clocesc ceva, în coproducţie. Quatro: doctorul Hannibal Certega rîvneşte cu patimă la paralele bunului şi vechiului său tovarăş. Mai departe nu mai numerotez. Prea sînt multe probleme. Deci, renunţ. Şi bine fac. N-are nici un rost. Pentru că totul este atît de încîlcit – şi numai în capul meu -, încît se cere imperios continuarea cercetărilor, pentru a afla cît mai mult. Coana Mariţa, pitoreasca mea gazdă, unelteşte şi ea ceva. Bunăoară, enigmatica zuruire a pietricelelor din cutie. Moartea lui Tudoriţă. Are, precis, şi ea un tîlc ascuns. Iar veghea, de fiecare noapte, a inginerului denotă că stă la pîndă. Că aşteaptă să se petreacă un eveniment despre care pare să fie avizat. Nici Finichi nu mi se pare a fi uşă de biserică. Prea adună documentaţie. Ceea ce nu reuşesc să definesc clar este rolul fraţilor Flintaş, caraghioşii de Bigam şi Mogam. Pe neaşteptate, mi se aprinde o diodă: - Domnişoară Gilly, acum că ne-am mai liniştit, aş vrea să mă lămureşti în privinţa nepoţilor doamnei Nachtigal. Îi cunoşti, au ba? - Asta-i bună! Păi, cum să nu ne ştim? Bigam şi Mogam sînt foarte cunoscuţi pe platourile de la Buftea. Colaboratori externi. Cascadori cu „OZN”-ul lor, pe care-l mulg ca pe-o vacă de tracţiune. Scot şi untul din el. Ăştia au făcut ceva parale la viaţa lor. Dar se mai îndeletnicesc şi cu altele. Cinematografia-i doar o chestie întîmplătoare. Transporturile sînt temelia comerţului lor. Cum vine vremea bizonului, pe la începutul lui iunie, nu mai ştiu ce-i aia zi şi nici noapte. - Bizoni? La noi? - Nu, domnule, că parc-ai fi de pe altă planetă. Bizon se cheamă roşiile alea timpurii. Nu există sat sau cătun din preajma Bucureştilor unde să nu fie cunoscuţi ca nişte cai breji. 24 de ceasuri din 24, Bigam şi Mogam aleargă mai dihai ca şoferii iadului. Fără cinci sutici nu se întorc acasă. Pe zi! - Atunci, de ce n-au dezvăluit faptul că te cunosc? - Personal, n-am avut niciodată de-a face cu ei. Dar n-ar fi exclus să se ferească de mine, pentru că ştiu prea multe despre activitatea lor de tîrgoveţi. M-a mirat însă, foarte mult, să-i găsesc aici. Ştiam de la Lucky că vin în fiecare vară la Mamariţa, dar acum ar fi trebuit să se ocupe de transporturile lor de roşii, doar sîntem în plin sezon. Gîndesc - ceea ce mi se întîmplă destul de des, fiind o caracteristică a profesiei mele de scriitor – că Finichi n-a remarcat apariţia prematură a „OZN”-ului şi-a tinerilor săi proprietari. Or, îi cunoaşte la fel de bine ca şi Lucky, doar s-a întîlnit cu ei în fiecare vacanţă. De fapt, şi eu mă întreb ce-ar putea să însemne apariţia tuturor neamurilor şi cunoştinţelor coanei Mariţa, tocmai acum, în preajma solstiţiului de vară. Nu cred să fie vreo dovadă de pasiune astronomică, ci cu totul altceva. - Dragă maestre, bănuiesc că ţi-ai dat seama că mai avem multe să ne povestim! Actriţa arborează un zîmbet nedefinit, ceva între grimasa pe care-o schiţează cineva care a muşcat dintr-un măr pădureţ şi contracţia unei stridii peste care ai stors o jumătate de lămîie verde. Fără să mai studiez aprofundat zîmbetul de răspuns, îmi rînjesc şi eu resturile frumoasei mele danturi şi-i dau cuvenita replică: - De mult mă gîndeam la asta, dragă domnişoară. Căci nu mi-ai spus ce serviciu trebuie să-ţi aduc. Doar asta doreai să mă rogi, nu? - Atunci, înseamnă că nu m-am înşelat în privinţa dumneavoastră. Doar un adînc cunoscător al sufletului omenesc, numai el putea să observe că încă nu mi-am exprimat dorinţa care a dat naştere acestui breakfast. Care sper că v-a plăcut, nu? - Mai încape vreo îndoială? Nu vreau să vă flatez, dar a fost ca-n visele mele cele mai frumoase, ca atunci cînd mă culc flămând, după o zi de regim sever... - Cred şi eu. Cinci ouă şi un sfert de kil de bacon prăjit, o sticlă de whisky, plus firimiturile celelalte. - Şi ce facem acum? – întreb eu nerăbdător. - Bem o cafea stropită cu whisky! Iar eu am să vă rog ceva. Sînteţi în branşă, vă pricepeţi la presă, aşa că puteţi să-mi daţi o mînă de ajutor. Sînteţi bun prieten cu domnul Finichi. Domnul Sică este fotoreporter la „Actualitatea”. Iar în „Actualitatea” apar fel şi fel de fotografii. Mai ales pe copertă. Actriţe şi actori, din ţară şi din străinătate. Mai toate-s făcute de el. Puneţi o vorbă bună şi pentru mine!... - De ce nu l-ai rugat pe domnul Bubi? - Meceneul meu s-a specializat numai în cinema! N-are pile în presa ilustrată!... - Am să vorbesc cu domnul Finichi. Să vedem ce se poate face. Am să pledez în favoarea dumitale, domnişoară Gilly. - Vreau să vă mai rog ceva. Spuneţi-i domnului Finichi, rugaţi-l din partea mea, să-mi arate şi mie albumul cu menajeria de la Posada. Nu de altceva, dar vreau să-mi dau seama dacă-i un fotograf atît de mare pe cît se zvoneşte. - Albumul! Care album? - Hai să lăsăm bancurile, maestre! Ştiţi dumneavoastră care! - Să zicem c-aş şti! Dar dumneata de unde ai auzit de el? - De la dumneavoastră! - De la mine? Imposibil! - Ba-i foarte posibil. V-am auzit vorbind cu domnul Finichi. - Poate ascultînd la uşă, c-altminteri nu înţeleg cum. - Aţi ghicit. V-am spus eu că sînteţi un mare scriitor! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:21 PM | message # 20
20. NU-I FRUMOS SĂ TRAGI CU URECHEA, DAR... CE
SĂ MAI VORBIM! N-aş putea declara, cu mîna pe cord, că mi-a căzut prost breakfast-ul oferit cu-atîta dezinteresare de divă. Dar, dacă stau să mă gîndesc bine, nici prea strălucitor n-o să-mi fie. Şi nu din pricina obişnuitelor dezagremente digestive ce-mi apar după asemenea destrăbălări alimentare, ci datorită supărătorului angajament pe care mi l-am asumat faţă de domnişoara Gilly. De obicei îmi respect promisiunile. Chiar atunci cînd mă pripesc şi nu cumpănesc îndeajuns urmările. Dar, în cazul de faţă, mai cu seamă după ultimele cafele şi, în special, după ultimele două (dacă nu chiar trei) păhărele din blestemata aia de băutură cu miros de cauciuc ars, nu ştiu dacă nu m-am lăsat tras pe sfoară. Am făgăduit un lucru care nu depinde de mine. Oricît de cumsecade şi de binevoitor ar fi Finichi, nu sper să privească cu ochi buni traficul de influenţă pe care am de gînd să-l încerc. Cu atît mai mult, cu cît are şi el părerile lui – nu în privinţa copertelor, pe-astea ştiu cum le rezolvă, să nu mai pomenim -, ci în materie de componenţa menajeriei de la Posada. Rumegînd în minte cele mai negre presimţiri, stau întins pe pat şi privesc în tavan. Nu-mi spune nimic. Nu are, aşa cum se întîmplă în unele romane, pete sau crăpături în stare să schimbe cursul gîndurilor, inspirînd cine ştie ce asociaţii de idei. În lipsa unui tavan adecvat, întind mîna spre noptieră şi dau de volumul lui Hitchcock, cel care-mi distrusese noaptea trecută. Deschid cartea la întîmplare. Dar mă grăbesc s-o închid la loc. N-am citit decît titlul povestirii şi-mi este de ajuns. Nu puteam găsi unul mai nimerit: „Viaţa-i un teatru interpretat de criminali amatori”! O fi bătrînul Alfie specializat în branşa prozelor de groază, dar să fie sănătos, eu m-am săturat de-atîtea suspense. Mai ales cînd intenţionez să scriu în linişte un roman. Şi încă, detectiv. Capul îmi clocoteşte. Stomacul îmi apasă diafragmul. Cordul fîlfîie. Aşa-mi trebuie! Să mă-nvăţ minte. Cinci ouă, whisky, cafele peste cafele, plus bacon prăjit. Prăjeala-i de vină! Mi-a spus Doru-doctoru să nu mă mai ating de alimente preparate în grăsimi încinse. Trebuie să întreprind ceva pentru a-mi linişti nervii. Mă îndrept spre baie. La etajul unde se află odaia mea, avem o cameră de baie care deserveşte întreg palierul. Exceptînd, bineînţeles, baia personală a actriţei. Nu m-aşteptam să găsesc la Posada, în creierii munţilor, o asemenea instalaţie sanitară. Mozaic pe jos, faianţă albăstruie pe pereţi, tavan dat în ulei. Las duşul să-mi inunde capul înfierbîntat. Reuşesc, într-o oarecare măsură, să mă răcoresc. Apoi opresc apa. Mă privesc în oglindă. Sincer să fiu, nu-mi place mutra celui care se zgîieşte la mine. Ochii sînt vitroşi, un facies cianotic, de alcoolic cu stagiu, iar părul, leoarcă de apă, zbîrlit ca la viezuri. După cîteva secunde de ezitare, reuşesc să recunosc persoana. Atunci decid să desfăşor cîteva operaţii de renovare. Mă pieptăn (ăsta-i un fel de-a vorbi, deoarece mă tund foarte scurt), mă „frotez” cu prosopul pe obraji, pînă ce capăt un pic de culoare naturală, după care îmi periez înverşunat dantura, să-mi dispară gustul de cauciuc. Deschid fereastra să văd ce se întîmplă cu vestitul ozon de Posada. Aerul curat şi rece năvăleşte în baie. Răsuflu adînc, răsuflu uşurat! Asta-i culmea! Să fug din Bucureşti, pentru a-mi găsi liniştea creatoare în această bizară şi afurisită pensiune, tocmai în camera de baie. Numai că-i cineva acolo, jos, care nu mă iubeşte! Căci se aude o gîlceavă în toată regula. Mă apropii curios de fereastră şi, fără să mă las văzut de cei de jos, trag precaut cu ochiul şi, mai ales, cu urechea. Ştiu că nu-i frumos s-asculţi pe furiş la discuţiile altora, dar de mic copil am manifestat o curiozitate maladivă faţă de tot ce se întîmplă în juru-mi. Fereastra băii dă spre curtea din dos a pensiunii doamnei Nachtigal, chiar în grădiniţa unde o găsisem pe coana Mariţa jucînd table de una singură, în aşteptarea subsemnatului. Pe-o bancă mare şi curbată, de tipul acelora pe care le întîlnim în parcurile publice, grupul scandalagiilor şi-a coborît cu două trepte volumul glasurilor. Dar spre norocul meu, fereastra fiind exact deasupra lor, îi văd şi-i aud destul de bine, fără ca ei să poată realiza acelaşi lucru. Deşi îi disting dintr-un unghi întrucîtva dificil, recunosc cu uşurinţă scăfîrliile lui Bigam şi Mogam. Iar între ei doi... coama „auburn” aparţinînd lui Gilly! Abia acum înţeleg de ce nu-i poate înghiţi. Pentru că Bigă, cu glasul lui piţigăiat, de ţîvloi, face muncă de lămurire cu actriţa. - Bine, bine, lady-madona, dar ce iese din bişniţul ăsta? Că nu sîntem la Popeşti-Leordeni, să ne joci tu pe deşte! - Lady-madona să-i spui mă-ti, nu mie, măgarule! Mogam, pesemne şi datorită numelui său de origină „anglo-saxonă”, după cum se pronunţă Lucky-Lucky, o potoleşte într-o britanică pură: - Tekitizi! Ştii ce-i asta? Adică las-o moale, că-ţi demolăm faţada! Aşa se spune în filmele ălea cu caft, că doar eşti în branşă! Nu ţine să te răţoieşti la noi, Miss Bubi! Actriţa se domină. Nu-i vine uşor, dar n-are altă soluţie pe plan local. Pesemne că există şi alte motive, deoarece îşi continuă expunerea: - Vreau să lucrăm împreună. Să ne avem ca fraţii, nu să ne ciondănim toată ziua bună ziua. E bine? - O. Key! – răspund pe două voci, în terţă, Bigam şi Mogam. Dar să vedem pe ce! Că nu te-o fi apucat, aşa, tam-nesam, dragostea de noi. - Atunci să ne întoarcem la oile noastre. Cred că nu v-a dat prin cap să mă mulgeţi de parale!... - Drept cine ne iei, Miss Bubi? - Mi se năzărise mie o bănuială, mă rog! Dar hai să trecem mai departe... - De acordeon! Dar fără să ne-nvinuieşti de lucruri scîrboase, aşa cum ai zis! N-avem voci de cîntăreţi, dar sîntem băieţi curaţi la suflet... - E-n regulă şi olărit! Am eu pe altul care se îndeletniceşte cu mărunţişurile astea. Şi-o ştiţi prea bine! M-am săturat şi de el, şi de alte anexe. Avem ocazia să ne umplem de marafeţi, hai s-o facem împreună! Fiindcă am găsit vaca de muls!... - Care-i aia? Ca să nu murim proşti! - Inginerul! Din păcate, nu se poate reda în scris exclamaţia de stupoare a celor doi Flintaşi. Deci, transcriu pe scurt: -!?! Tradiţional, adică în proza de comportament, se spune c-au rămas cu gurile căscate. Dar nu-i tocmai aşa. Bigam şi Mogam, în realitate, şi-au muşcat limba, deoarece îşi încruntă mutrele de parcă ar fi înghiţit mătrăgună. Efortul pe care-l depun amîndoi, cu forţe reunite, ca să realizeze şi să tragă imediat toate concluziile de rigoare din „bomba” comunicată de actriţă, le aşterne pe chip o expresie-robot de-o rară frumuseţe. Arată ca doi buldogi ieşiţi la pensie, pe motive medicale, pentru lipsă de fler şi agresivitate canină. - Glumezi? – o întrebă Bigam neîncrezător. - Pe mormîntul maică-mi, că-i aşa! - Şi cine-i maică-ta? Răspunsul actriţei pare să fie mai mult decît satisfăcător. Nici una, nici două, îi apucă pe după gît pe cei doi fraţi, se opinteşte niţel şi, fără vreun efort vizibil, îi ciocneşte cap în cap, de li se aud trosnind frontalele. Întocmai cum procedase şi coana Mariţa. Deh, casă cu tradiţie! Dacă ar fi fost vorba de alte capete, ar fi trebuit chemată „Salvarea”. Dar, în afară de zgomotul înfundat şi scurt, nu se întîmplă nimic important. Bigam şi Mogam îşi fricţionează de mama focului cucuiele pe cale de formare. Dar se mărginesc numai la această operaţie de autoliniştire. Mă aşteptam la o reacţie pe măsura insolenţelor proferate faţă de actriţă acum cîteva clipe. Însă instinctul de conservare acţionează. Deci, se abţin de la vot! - Acum să vă spun despre ce-i vorba – decide actriţa. După cum v-am mai spus şi după cum şi bănuiţi, trebuie să-l ajut pe cîntăreţul Lucky, şi încă din banii agonisiţi cu sudoarea frunţii, pe care mi-i aduce Bubi de la studiou. - Mda! – confirmă recepţia cei doi Flintaşi. - Trebuie să pun capăt jafului. Gata! A-nţărcat bălaia! Nu mai am răbdare şi nici nu mă simt în stare să mă descurc de una singură. - N-am ce zice! – se-ncumetă Mogam să lanseze o apreciere destul de aproape de realitate. - Fără! Lasă-te de goange! Ce-a mers cu voi, nu se prinde cu Lucky. Ăla-i cît malul. Nu mă pot lupta cu el. Voi sînteţi doi, cu mine trei, dacă mai punem şi ceva minte, cred că-i venim de hac. Şi lui, şi inginerului! E bine? - Zi mai departe! - Bun. Va să zică îl scoatem pe Lucky din competiţie. Căci şi el ştie de marafeţii inginerului. Nu ştiu cum o fi făcut, de-a aflat de ei, mai ales că mi-a pomenit şi de totalul sumei încasată de Gaterek pe casă; peste trei sute de miare! - Care casă! – se miră, pe două voci, bişniţarii. - Inginerul a avut o casă la Bucureşti. În primăvara asta ar fi vîndut-o. - Şi unde-s paralele? - Asta aş vrea să aflu şi eu. Dar, împreună, le dăm noi de urmă. Numai că nu vreau să se-nfrupte şi cîntăreţul meu din ele. Lucky nu trebuie să ştie c-aţi intrat şi voi pe fir. Dacă prinde de veste, mă face beefteak-tartar! - Ce-i aia? – se piţigăieşte Bigam. - Carne tocată, cu pătrunjel, ceapă şi piper. Se mănîncă crudă! - Nu folosim aşa ceva! - Se vede. - Iar te iei de noi? - Vedeţi-vă de treabă. Ce-am eu cu voi? Sîntem intraţi în coproducţie, hai să lucrăm! Repede şi cu spor. Trebuie să fiţi cu ochii pe Lucky, să-l ţineţi sub observaţie pe inginer, că nu ştiu ce tot sporovăieşte, de ieri încoace, cu doctorul Bilă, să fiţi atenţi şi la Mamariţa, că şi ea... - Dar ce ţi-a căşunat pe coana Mariţa? - Pe ce lume trăiţi, blegilor? Uite, aşa-i cu inginerul... Şi actriţa le explică, fără cuvinte, frecîndu-şi între ele arătătoarele. Bineînţeles, fraţii pricep numaidecît. Le este mai la îndemînă. Metodele vizuale au dat totdeauna rezultate superioare celor audio. - De la mine n-aveţi cum să scoateţi piţule. Nu ţine figura care v-a trecut prin cap, cu şantajul. Puţin îmi pasă de Bubi. Ce-o să cîştigaţi dacă o să-i dezvăluiţi că mă am bine cu Lucky? Cîteva sutare? Planul meu e mai rentabil. Împărţim în trei, nu nişte biete hîrtii de-o sută, ci-o grămadă întreagă de bancnote. Peste trei sute de mii! Numai să vă intre bine la căpăţînă, eu mă ocup de organizarea muncii! - Aiurezi, Lady-Madona? Trei sute de mii? - Întocmai! Ceea ce nu înţeleg, şi sînt sigur că nici Bigam şi Mogam nu-s capabili să-nţeleagă, este de fapt chichiţa cea mai importantă. Pe ce se bizuie actriţa, cînd afirmă că dă ea de paralele inginerului? Sper că nu-şi face iluzii c-o să-i spună, de bună voie şi nesilit de nimeni, nen-su Zighi. Atunci va trebui să-mi schimb şi bruma de impresii despre posibilităţile cerebrale ale divei, şi-aşa destul de costelive. Că-i incultă, asta se mai poate înţelege. Dar să fie şi cretină, nu-mi mai vine să cred! - Mîine vă repeziţi pînă la Bucureşti. Vă duceţi la notariatul sectorului 3 şi vă interesaţi de actul de vînzare al casei lui Gaterek. E clar? Apoi, imediat ce-aveţi toate datele, vă-ntoarceţi cît mai degrabă. Restul organizez eu! Bineînţeles că despărţirea celor trei nu se petrece ca-n romanele de capă şi spadă, unde eroii îşi iau rămas bun bătîndu-se pe umeri şi îmbrăţişîndu-se muşchetăreşte. Nimic din aceste procedee romantice şi perimate. Mai întâi pleacă fraţii Flintaş. Fără să-şi ia nici un rămas bun. Fără să se mai uite îndărăt la actriţă. Deşi ar fi făcut foarte bine dacă ar mai fi privit o dată în urma lor, căci l-ar fi văzut apărînd, de după colţul casei, pe Lucky-Lucky. „Urlatorele” zîmbeşte canin. Gilly se uită la el ca la un Dumnezeu. Lucky plezneşte de fudulie. Simte cît este de iubit. Dur şi mascul, o interoghează pe Gilly: - E-n regulă? N-am izbutit s-aud mai nimic! Ştiau ceva de mangoţii lui Zighi? - Habar n-aveau. Dar îşi puseseră în cap să mă şantajeze pe mine. C-au şi găsit pe cine! - Şi cum ai aranjat? Eliberează terenul? - Îi expediez la Bucureşti. La notariat. Să vadă ce-i cu actul de vînzare. Cred c-am găsit un pretext fantastic, nu-i aşa? - Să zicem. Şi mai departe? - Profitînd de absenţa lor – în definitiv sînt doi mai puţini la Posada, poate aranjăm ceva şi cu fazanii ăilalţi; pe scriitorul cel grăsuţ l-am aiurit -, pornesc să răscolesc peste tot, pînă dau de comoara lui nenea Zighi. Dacă o să obţinem rezultate serioase de pe urma cobzărelii grasului, poate reuşesc să-mi arunc o privire în albumul fotografului, despre care şopocăiau ei noaptea trecută. S-ar putea să găsim, în pozele nebunului, cheia care să ne dezvăluie tîlcul mutării cărţilor şi-a mobilelor. Cred c-aici se-ascunde ceva. Cel puţin aşa am înţeles din conversaţia grasului şi-a fotografului. Se auzea cam greu prin uşă, dar tot am prins cîte-o vorbă. Pe chipul cîntăreţului se aşterne o expresie destul de ciudată. Cu o oarecare bunăvoinţă, s-ar crede că gîndeşte. Dar mie, unul, aşa ceva mi se pare o imposibilitate. Nu mi-l imaginez pe „urlatore” decît cîntînd, şi încă la mag, nicidecum gîndind. Că nu e om să poată gîndi cu corzile vocale! După ce constată zădărnicia efortului care-l chinuie, dă a lehamite din mînă, în semn de supunere faţă de inteligenţa actriţei. „Îşi face iluzii, săracul” – îmi zic eu. După care, solistul se decide să plece. Se mai uită o dată la Gilly. Cam lung. Prea lung pentru unul care ar fi trebuit să dea impresia c-a înghiţit momeala. Dispare după colţul casei. Tot aşa cum a venit. Actriţa a rămas singură. Se întinde pe spătarul băncii. Oftează uşurată şi zîmbitoare. Pe mine, simt că mă apucă toate năbădîile. Ceea ce se petrece, depăşeşte orice limită. Uite, dom`le, unde-am picat! În ce viespar! Gilly priveşte spre orizontul Comarnicului. Trîmbele de praf de ciment se înalţă alene spre ceruri. Nu ştiu ce i-or fi dezvăluind, dar spre surprinderea mea o aud cîntînd în gura mare: - Ura! Ura! Trăiască nea Marin, trăiască nea Marin! Că are submarin, că are submarin! Unde sînteţi voi, Beatles, domnilor, s-o auziţi pe divă cîntînd şi s-o trageţi în ţeapă! Cîntă fals şi scîrţîit. Strident şi neconvingător. Dar, ceea ce se intonează, este un şlagăr mondial: „Yellow submarine”. Şi încă pe text propriu. Mai că-mi vine să mă închin, auzind şi bazaconia asta. Dar un zgomot, de fereastră care se închide, mă trezeşte la realitate. Şi mă determină să mă aplec puţin în afară, să văd despre care fereastră e vorba. În stînga camerei de baie se află odaia inginerului Gaterek. Fereastra n-are perdele. Aşa că desluşesc silueta bătrînului Zighi. Sper că-i el. Deşi ar fi mai nimerit să fie altcineva. Căci, fără îndoială, dacă a auzit toată conversaţia veselă dintre cei convocaţi la şedinţă, sub fereastra odăii lui, numai bine nu i-a picat. N-aş fi crezut că pereţii despărţitori, dintre baie şi odaia domnului inginer Gaterek, sînt atît de insuficient izolaţi fonic. Căci – şi-aici sînt nevoit să mărturisesc, fără a mă ruşina – rămîn literalmente cu gura căscată! Îl aud cîntînd pe inginer! Dumnezeule! Ce virus transmite Lucky, de se apucă toţi de performanţe vocale? Deşi peretele estompează întrucîtva glasul hîrîit al inginerului, disting totuşi, destul de limpede, linia melodică a faimosului „Yellow submarine”. Numai că, de data asta, inginerul Siegfried Gaterek manifestă serioase înclinaţii pentru meseria de textier al şlagărelor la modă. Însă, textul compus de dînsul mi se pare încărcat de semnificaţii mult mai la obiect. Căci refrenul sună obsedant: - Ura! Ura! Nu trageţi în Siegfried! Nu trageţi în Siegfried! Că n-are un ban lichid! Că n-are un ban lichid! Rezultatele de pînă acum, ale anchetei mele personale, mi se par totuşi insuficiente. Dacă stau să adun cele aflate de la Sică Finichi, de la Lucky, plus confidenţele (false) ale actriţei, başca organizarea unei acţiuni de jaf, şi încă ingeniată şi condusă de-o pseudoactriţă, totalul, care îmi rezultă, arată cu totul neconcludent. Ăsta-i adevărul. Trist şi deconcertant! În clipa cînd mă hotărăsc să părăsesc insolita cameră de gîndire, atît de puţin recomandabilă în condiţii normale, cineva încearcă să-mi violeze spaţiul vital. - Ocupat! – strig eu, intrînd în panică. Şi, pentru a fi şi mai convingător, trag lanţul recipientului pe care stă gravat „Torrent”. Apoi, încredinţat că mi-am interpretat de minune rolul, deschid uşor uşa. - M-aş fi mirat să n-aveţi dificultăţi, după cele îngurgitate la breakfast-ul domnişoarei Gilly! Inginerul Gaterek mă priveşte surîzînd diabolic. Apoi înaintează în direcţia mea. - Sper că-mi permiteţi să folosesc şi eu baia. Nu în aceleaşi scopuri ca dumneavoastră. Datorită poziţiei privilegiate a odăii mele, am putut asculta totul. Exact totul. La fel ca şi dumneavoastră, maestre Conan. Numai că pe mine, realmente, m-a apucat o colică insuportabilă. Trebuie să recunoaşteţi că, după cele auzite, este ceva absolut firesc. Nu-i aşa? Nici eu nu reuşesc să desluşesc ceea ce bîlbîi în chip de răspuns. Mă îngrozeşte gîndul că inginerul a auzit ce se pune la cale. - Domnule Gaterek! Ce se întîmplă aici? Lămuriţi-mă şi pe mine, c-altminteri simt că-nnebunesc! - Domnule scriitor de romane de aventuri, păstraţi-vă cumpătul. Aşa-i viaţa! Dar. Pînă la urmă, se vor limpezi toate. Îngăduiţi-mi să ejectez fierea provocată de uneltirile ce se urzesc împotriva mea. Pînă atunci, vă poftesc să intraţi la mine în cameră. Aşteptaţi-mă doar cîteva minute. - Dar nu-nţeleg! Ce să fac la dumneavoastră în odaie? - Tocmai pentru ca să înţelegeţi! De aceea vă şi invit. Numai că n-am ce să vă servesc. Produsele ce se vehiculează prin casa asta nu-mi inspiră nici o încredere. Cred că v-aţi dat şi dumneavoastră seama. Vin numaidecît! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:23 PM | message # 21
21. BIGAN ŞI MOGAM NU-ŞI ASUMĂ RISCUL!
Inginerul Gaterek intră tacticos în camera de baie. Iar eu, la fel de tacticos, ba şi flegmatic pe deasupra, mă pregătesc să pătrund în odaia lui. Numai că un tropot de paşi, de parcă ar da năvală toţi taurii de la staţia comunală, face să se cutremure scara. Pensiunea doamnei Nachtigal este zgîlţîită zdravăn, din toate încheieturile. Duşumeaua trozneşte. Pereţii intră în trepidaţie. Iar eu intru în panică. De-ar fi iarnă, aş zice că s-a prăvălit asupra noastră o avalanşă în stare să acopere toată Posada, plus teritoriile învecinate. Cînd îi văd însă pe cei doi fraţi, Bigam şi Mogam, urcînd treptele, îmi vine inima la loc. Cu toate că nu prea am motive să mă autoliniştesc, deoarece nu reuşesc să-mi explic rostul acestei năprasnice cavalcade pedestre, îi ascult îndemnîndu-se: - Dă-i bătaie, Bigă! - Bagă gaz! – supralicitează sus-pomenitul. Un răcnet victorios lămureşte numaidecît pricina vertiginoasei ascensiuni întreprinsă de fraţii Flintaş: - Iacă-l, e-aici! Conform deprinderii lor de-a se exprima economic, exclamaţia răsună pe două voci, frecvenţele înalte îmbinîndu-se atît de armonios cu cele joase, încît zbîrnîie geamurile. Ajunşi pe palier, frînează brusc, glisînd pînă în apropierea mea. Dacă nu mă trăgeam fulgerător îndărăt, puteam deveni victima unui groaznic accident de circulaţie, datorită vitezei excesive a nărăvaşilor pietoni. Fără să-şi mai potolească suflarea, mă interpelează agresiv: - Pe unde ne umbli, dom’le Conan? Te căutăm înnebuniţi peste tot şi matale, nicăieri! Unde erai pitit? Le răspund calm: - În baie! Respiraţia lor, de compresor solicitat la maximum, şi-a preluat ralantiul. Mă privesc oarecum încurcaţi, neştiind cum să înceapă. De milă, accept să-i ajut: - Ce s-a întîmplat, de mă căutaţi atît de disperaţi? - Musai să stăm de vorbă cu tălică, nene maestrule! Inginerul Siegfried Gaterek trebuie să iasă dintr-o clipă în alta din baie. Eram invitatul lui. Aşa că n-am de gînd să fac conversaţie cu viţeluşii aceştia năstruşnici. - Îmi pare rău, dar deocamdată sînt ocupat. S-o lăsăm pentru după amiază. - Nu ţine, măiestrică! E belea mare la mijloc! - Regret, dar n-am ce face! - Las`c-aranjăm noi. Inginerul mai poate s-aştepte. Că pe el îl aveţi la ordinea de zi, nu? Sistemul lor de informaţii funcţionează perfect. Eliminînd prealabila consultare oculară reciprocă, mă înhaţă amîndoi de subsuori, de parcă ar fi fost mai dinainte înţeleşi, şi mă ridică pe sus, tîrîndu-mă în direcţia scării. Numai că, pe cît sînt de trupeş, pe-atît sînt de slab. Împotrivirea mea îi lasă reci şi nepăsători. Acum coboară scara. Mai lent decît o urcaseră. Motivele sînt lesne de înţeles. Mă poartă între ei, ca pe-un container de transporturi internaţionale. Ce-i drept, cam gîfîie. Şi încă, zdravăn. Dar nu se dau bătuţi. Pînă la urmă, reuşesc să mă deplaseze forţat pînă în camera lor de la parter. - Măi băieţi, aţi înnebunit? Ce v-a apucat? Ne vede lumea. Ce-or să creadă cînd ne-or vedea aşa, ca-n filmele cu gangsteri? - Las-o aşa, nene maestrule! Cînd o să auziţi, tălică, despre ce bubă-i vorba, are să ţi se blocheze organul vorbirii! De fapt, acum sînt foarte curios să văd ce va mai urma. Aştept cu nerăbdare palpitantele (bănuiesc) declaraţii ale fraţilor Flintaş. Neapărat trebuie să aibă ceva important de spus, de vreme ce-au îndrăznit să recurgă la o răpire de persoană, infracţiune condamnată sever de legile noastre. După ce mă depun, niţel cam brusc, pe marginea patului de stejar masiv, atît de binecunoscut mie, acesta (oricît de masiv ar fi el) porneşte să geamă şi să trosnească îngrijorător. Se-aşează şi ei, de-a dreapta şi de-a stînga mea, răsuflînd şuierător ca nişte pompe absorbante de ecarisaj, ajunse în stadiul de-a fi date la casare. Aşa că, profitînd de epuizarea lor fizică, preiau iniţiativa: - Dac-am ajuns pînă aici, încît să mă răpiţi, barem spuneţi-mi mai repede ce v-a determinat s-o faceţi! Ce se întîmplă? Haide, daţi-i drumul, că mă supăr. Şi n-o să fie bine pentru unii dintre noi! În cele din urmă, Mogam se hotărăşte să-şi dea drumul la gură: - Nene Conan, iartă-ne, dar n-aveam altă cale. Vroiam neapărat s-o luăm înaintea inginerului. Trebuie să ne dai o mînă de ajutor, vă rugăm din inimă să ne scuzi, să nu fii tălică al dracului, dar credem că eşti singurul om zdravăn la plămîn (şi-mi arată capul) din balamucul de-aici. Se întîmplă ceva nemaipomenit. Cineva vrea să ne vîre într-un bucluc mai tare ca-n „Coruptibilii”. Nu ştim ce să facem. Nu sîntem chiar aşa cum ţi-oi fi închipuit tălică, nişte vagabonzi sau găinari de trei parale... - Liniştiţi-vă – le spun eu, măgulit de încrederea generală pe care constat c-o inspir locatarilor acestei pensiuni de pomină -, nu-s cîtuşi de puţin supărat. Să luăm lucrurile de la capăt, să analizăm pe îndelete situaţia. Dar mai întîi, daţi-mi o gură de apă, c-am băut nişte porcărie dintr-aia, cu gust de vecie, şi mă arde pe beregată. Şi-apoi, am trecut prin destule emoţii. - Parcă noi, nu? Amîndoi se vîră sub pat, cotrobăiesc pe undeva, tocmai în fund, şi reapar la suprafaţă cu-o sticlă de lichid alb, transparent. - N-avem vizichi, nene maestrule, dar asta face mai multe parale! - M-aţi înţeles greşit, fraţilor-cumnaţilor, să nu mai aud de spirt! Apă vreau. Apă curată, de la cişmea! - Păcat. Aveam aici o frunte de Proviţa, mormîntală! - Fugiţi de-aici, satanelor! Fără tării! Apă! Altminteri nu vă ascult! Aduceţi o cană de apă, faceţi-mi o cafea şi-atunci ne-mpăcăm! Se poate aşa? - Ba bine că nu, maestre! Avem o cutie întreagă de Ness. - Nu se prea potriveşte Ness-ul cu mine, dar dacă n-aveţi altceva, ne profilăm şi pe cafea solubilă. În doi timpi şi trei mişcări, extrem de diligenţi, fraţii îmi prepară un borcan de Ness. Unul în care fusese nişte iaurt, după gustul pe care-l simt pe limbă. Chestia asta mă indispune profund, dar n-am ce face. Enervat, ridic tonul: - Ei, daţi-i drumul, fraţilor-cumnaţilor! N-are nici un rost să transcriu pe larg „conversaţia” pe care am fost silit s-o întreţin cu cei doi fraţi. Şi nu din pricina dificultăţilor, nenumărate, ivite pe parcurs – care ar fi putut da naştere unor penibile referiri, destul de concrete, la falsa teorie a incomunicabilităţii, dacă n-aş fi un îndîrjit vrăjmaş al acesteia -, ci din cauza evidentei lor indisponibilităţi de a se înscrie pe aceeaşi orbită cu mine, în privinţa orizontului de idei. Cu chiu cu vai, izbutesc să descopăr ce anume îi frămîntă. Adevărate probleme de conştiinţă. Care îi chinuie vîrtos. Ceea ce mă bucură. Pentru ei. Înseamnă că nu-s chiar pierduţi pentru omenire. Din clipa în care au zărit-o sosind la Posada pe Gilly, ca şi în timpul triumfalei primiri, şi-apoi şi la prînzul de gală, oferit de coana Mariţa, şi-au dat seama că actriţa se fereşte să dea de-nţeles că-i cunoaşte, ca şi cum s-ar fi ruşinat să afle lumea că frecventează asemenea elemente dubioase. Vorba lor: „Parcă eram trataţi cu „verde de Paris”, aşa ne ocolea!”. Şi, ca s-o înveţe minte, s-au gîndit să organizeze un mic şantaj, dîndu-i de veste că sînt la curent cu relaţiile „biblice” dintre ea şi „urlatore”, speranţa unică a „pop”-ului naţional. Numai că actriţa le-a răsturnat toate planurile, mai înainte de a fi apucat să-şi formuleze pretenţiile mai concret. - Să vezi, nene maestrule – îmi spuneau ei terifiaţi -, actriţa vrea să pună mîna pe părăluţele inginerului. Gilly se socoteşte un fel de moştenitoare a domnului Gaterek. Zice că el a crescut-o. Pe post de tată. Că-i plin de piţule şi că toată grămada de bani, pe care a căpătat-o din vînzarea casei de la Bucureşti, casă boierească, i se cuvine ei. N-are de gînd să mai aştepte pînă o să-şi dea gagiul duhul, ci vrea să-l silească să-i transmită partea de moştenire încă de pe acum. Pentru asta-i nevoie să se descotorosească de Lucky, apoi să-i îndepărteze şi pe ceilalţi vînători ai comorii inginerului. Ba şi mai mult, se teme să nu-i facă de petrecanie Bilă, cu prăjiturile lui. Pentru a-şi îndeplini planul, are nevoie de nişte băieţi isteţi şi de ispravă, ca de-alde noi, care să-i dea o mînă de ajutor. Cum zice ea, să fim un fel de parteneri în coproducţia „Gaterek”. Ce ziceţi de-asta? - Cînd aţi discutat cu domnişoara Gilly? - În două rînduri! Azi-dimineaţă, pe la şase, şi-a doua oară, acum cîteva minute. Abia acum îmi explic bogăţia de informaţii aflate în posesia fraţilor Flintaş. Mai avuseseră o scurtă întrevedere cu multitalentata actriţă. Lucrează rapid domnişoara Gilly. Pesemne că-şi dăduse seama că nu-i convinsese întru totul de la bun început. Le mai adăugase şi niţeluş adevăr, ca să-i cîştige definitiv pentru cauza ei. Însă nu se aştepta la reacţia de-acum a băieţilor. - Nene maestrule, om fi noi spurcaţi la rele mai mărunte, poate şi la altele mai măricele, dar să ştiţi că la dintr-astea n-avem de gînd să ne băgăm. Ce, vrei s-ajungem la pîrnaie? - Tot e bine că v-aţi gîndit şi la respectul faţă de lege. - Păi, nene Conane, ne-ajunge cît am tremurat, de ne-au clănţănit măselele în gură, cîţiva ani în şir. Că ne-ndemnase dracul şi ne puseserăm pe transporturi „di granda” cu „OZN”-ul nostru. Să mai iasă ceva marafeţi. Eram nedormiţi, goneam nopţile, mereu cu frica-n sîn şi cu ochii cît cepele, să nu dăm în vreun pom sau peste specialiştii de la circulaţie. Nu mai era viaţă, ci patimile lui Christos! Aşa că-n vara asta ne-am zis să ne lăsăm de găinării. - Poate era şi timpul! – îmi exprim eu satisfacţia. - Dar nu vezi matale, că nu ne lasă diavolul nici acum în pace? Şi-a vîrît codiţa în mintea domnişoarei Gilly, să ne facă gangsteri. Dar nu ţine, nene, nu ţine, maestrule! De-aia te-am ridicat pe tălică. Să ne povăţuieşti ce-avem de făcut. Că fătuţa nu-i zdravănă la minte. Ajută-ne, nu ne lăsa, spune-ne ce-avem de făcut, c-altminteri chiar dăm de dracu`! - Măi, băieţi! Hai să descurcăm iţele mai pe îndelete. Mai întîi lămuriţi-mă într-o privinţă. Cine-mi sînteţi voi, de unde v-aţi adunat şi cine v-a adus aici? - Cum adică? Iarăşi să ne facem autobiografia? – scheaună Bigam. - Nici chiar aşa. Dar aş vrea să ştiu ce aveţi de gînd să faceţi în viaţă. Ce-aţi făcut pînă acum şi, mai ales, ce-nvîrtiţi în clipa de faţă, aici la Posada? Povestea Fraţilor Flintaş nu-i chiar atît de simplă. Pe la vreo cincisprezece ani, s-au pomenit deodată şi fără tată şi fără mamă. Întocmai ca diva. De parcă am trăi într-o lume de orfani! Mămica lor s-a urcat într-o bună zi în cabina unui camion. Camionul avea 90 de cai putere şi-un şofer care era băiat frumos. Şi-avea şi ceva parale. Au ţinut-o numai în ciolhanuri, vreo cîteva săptămîni. Într-o zi, cînd era mai cu chef şi cu vinul în nas, şoferul şi-a virat camionul la stînga, într-o prăpastie, pe la Gura-Beliei, în loc să vireze la dreapta, pe serpentina unde se găsea şoseaua. Camionul şi şoferul au fost daţi la casare. Însoţitoarea, mama lor cea năzdrăvană, a fost transportată la spitalul din Cîmpina. Cînd a ieşit de-acolo, s-a angajat ca femeie de serviciu la familia Nachtigal. Căluşarul, care n-avea astîmpăr, o mai lua cu el în deplasările sale pe la bîlciuri, unde-l ajuta la rotirea armăsarilor din lemn vopsit. Într-o altă bună zi, femeia a fugit c-un geambaş de cai. De data asta, de cai adevăraţi. Şi dusă a fost. Din cele cîteva lucruri, legate într-o bocceluţă, care-i rămăseseră în odaia sa de la Posada, n-au fost în stare să afle mai nimic despre rosturile ei pe lumea asta. Doar un petic de hîrtie, cu-o adresă. Adresa casei pe care şi-o părăsise. Cînd madam Nachtigal a avut un drum la Bucureşti, a trecut pe la locuinţa rătăcitei, să predea celor în drept boarfele acesteia. A nimerit tocmai la înmormîntarea lui Flintaş, bărbatul înşelat şi abandonat. De inimă amară, îşi înecase durerea în hîrdaie de trăscău – operaţie cu care se îndeletnicea şi mai înainte de evadarea soţiei necredincioase, dar cu totul din alte pricini - şi se urcase şi el, întocmai ca şi dînsa, tot într-un camion. Însă fără şofer, căci era dotat cu un singur cal putere, şi acela „hipo”. Şi-o virase de-a dreptul spre cimitirul Pătrunjelu. Accident şi-acesta. Dar ireversibil. Cei doi Flintaşi juniori au fost crescuţi după aceea de-o mătuşă care , în vară, se deplasa la Posada, la pensiunea doamnei Nachtigal, unde lucra ca femeie la toate, în cele cîteva luni cît dura sezonul „bucureştenilor” veniţi la aer şi la odihnă. În restul anului, spăla pe la diferite case din mahala, îi mai spăla şi pe cei doi găligani, îi hrănea, îi expedia la şcoală, îi mai muştruluia, să n-ajungă vagabonzi, şi-a ţinut-o tot aşa, pînă s-a dus şi dînsa să spele rufe la etajul III, acolo unde începe cerul. Pesemne că era mai bine acolo, deoarece nu s-a mai întors! Băieţii n-au murit de foame. Îşi vedeau mai departe de şcoală, apoi au intrat la profesională (electrotehnică). Trăiau din descărcatul lemnelor, la centrul unde lucra vecinul care-l transportase pe răposatul Flintaş, mai salahoreau la Obor (specializîndu-se în cartofi), mai tăiau şi spărgeau lemne prin cartier, mai cărau mobile. Verile se duceau la madam Nachtigal, la Posada, unde se îndeletniceau cu mai toate treburile pensiunii. Aduceau alimente de la piaţa din Comarnic, se îngrijeau de curăţenia curţii, frecau duşumelele, mai reparau cîte-o fereastră, înlocuiau siguranţele arse, schimbau şi spălau aşternuturile din odăile chiriaşilor, cîştigîndu-şi astfel pîinea cea de toate zilele. Mai din bacşişuri, mai din ciupelile realizate la cumpărăturile din piaţă, strînseseră ceva parale şi contribuind substanţial şi coana Mariţa, îşi cumpăraseră de ocazie faimosul „OZN”. Pentru banii pe care îi împrumutaseră de la madam Nachtigal, trebuiau să robească din greu, punînd la contribuţie cei 45 de cai ai „OZN”-ului. Nu se găsea carne la Comarnic, dădeau băieţii o goană pînă la Braşov. Era tîrg mare la Nistoreni, unde veneau ciobanii cu brînzeturi şi ardelenii cu afumături, băieţii se sculau cu noaptea în cap şi se înfiinţau primii, să ia caimacul bîlciului. Pîinea o aduceau de la Ploieşti, roşiile, de la Izvorani, cartofii, de la Lunguleţu. Îşi mai scoteau pîrleala – dar şi asta cu preţul liniştii lor -, încălcînd legalitatea în lunile de trufandale, mai şi iunie, înainte de deschiderea sezonului de la Posada, cînd cărau pe toată Valea Prahovei roşiile timpurii ale celor de la Izvorani, Ţigăneşti şi Tîncăbeşti. Iar restul anului, primăvara şi toamna tîrziu, îşi exploatau „OZN”-ul la maximum, prestînd cu el cascadorie la filmările care solicitau o anumită cotă de risc. Presimţind totuşi – pe temeiul binecunoscutului proverb popular că: ulciorul nu merge de multe ori la apă -, anul acesta se lăsaseră de transporturi. Pînă în iunie lucraseră la Buftea, într-un film de aventuri, o coproducţie italo-germano-iugoslavo-spaniolă, hurducăindu-şi oasele şi caroseria „OZN”-ului pe toate coclaurile. Acum, că-şi terminaseră cu bine şi şcoala, şi filmările, veniseră la Posada, să-şi poarte crucea mai departe. Şi, ca o culme, le mai căzuse pe cap şi Gilly, cu ideea ei bezmetică de a-l moşteni mai rapid pe nen-su Zighi. Evenimentul pica tocmai la timp, pentru a le scoate pentru totdeauna din cap gîndurile de căpătuială. Apar primele semne de epuizare. Broboane de sudoare le perlează frunţile. - Păi, nene scriitorule, ăştia sîntem! – oftează din adîncul sufletului Mogam. Hala de-aşa autobiografie! Nu? Bigam ţine să-l completeze pe măgădan, cu glasul său piţigăiat: - Ce te faci, maestrule? Mai pregeţi să te ocupi de noi? Acum a sosit şi clipa cea grea. Niciodată nu mi-au plăcut lecţiile moralizatoare, dar e cazul să lămuresc lucrurile: - N-am afirmat nici o clipă c-am să mă ocup de voi! Dacă n-o să vă astîmpăraţi, dacă nu mai aveţi conştiinţă, or să se îndeletnicească alţii cu problemele dumneavoastră. Şi încă, nişte oameni de ... specialitate. Cu vechime în branşă. - Lăsaţi matale, maestrule, ştim şi noi ce-nseamnă să mai umbli pe la conştiinţă, că n-om fi de la Popeşti-Leordeni! Dar dacă aşa se profilează treburile, că nu mai sîntem vrednici de încrederea lu` tălică, atunci o să lămurim singuri situaţia. Iartă-ne, că te-am cărat pîn-aici. Te ducem îndărăt. Tot pe sus, dacă vrei să ne osîndeşti atît de amarnic pentru păcatele noastre. - Nu eu v-am silit! Aşa că să-mi fiţi sănătoşi! - Dracu ne-a îndemnat! Că el şi-a vîrît coada! – îngînă printre buze Mogam. Ce să mai vorbim, nene maestrule, hai să plecăm de-aici, că nu mai avem ce ne spune. - O să rîdeţi, am să vă spun eu cîteva vorbe. Iar voi va trebui să-mi spuneţi şi mai multe. Şi-o să vedeţi că avem ce ne destăinui. M-aţi confiscat, m-aţi răpit. Acum suportaţi consecinţele! Pornesc să mă plimb prin odaie, cu mîinile la spate, măsurînd distanţele de la un perete la altul. Camera celor doi fraţi se cutremură ca un vagon de clasa a II-a, pe o linie secundară. Cînd mă opresc, după parcurgerea a vreo două sute de metri în circuit închis, încetarea bruscă a trepidaţiei îi determină pe Bigam şi Mogam să-şi revină din starea de năuceală. - Aş dori să vă ajut! Dar nu în felul în care vă veţi fi închipuit voi, dragii mei. Mai înainte de toate, vreau să mă dumiresc în anumite privinţe. Fraţii izbucnesc pe două voci, pline de entuziasm viţelin: - Nene maestrule, al nostru eşti! Ai lu` tălică sîntem! Spunem tot. Numai întreabă-ne... Întreabă-ne chiar de două ori, dacă vezi că nu-nţelegem prea bine! Ne-a slăbit mintea, de-atîtea probleme cîte s-au adunat în capul nostru! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:26 PM | message # 22
22. DOSARE DE CADRE – MAI MULT SAU MAI PUŢIN
IMAGINARE Pornesc la interogatoriul fraţilor Flintaş, bizuindu-mă numai pe datele ce mi se întipăriseră haotic în neuronii însărcinaţi cu ţinerea de minte. Trecînd rapid în revistă problemele mai însemnate, eliminîndu-le pe cele rezolvate parţial, atac frontal: - Pe Gilly mi-aţi încondeiat-o! Aţi relatat, cu destulă fiere, de unde o cunoaşteţi, ce-nvîrte şi ce are gînd să comită. Despre coana Mariţa, am cules de la voi o seamă de amănunte pitoreşti şi inedite, ştiu acum care-s „mişculaţiile” ei, ca să folosesc vorba voastră. Dar ceea ce mă interesează în clipa de faţă, mai presus de orice, este rolul real al lui Lucky-Lucky. Ce caută el în toată daravera asta? Are vreun amestec? Un arc, bine întors, îi pune în mişcare pe cei doi Flintaşi. Îi văd că abia aşteaptă să-i pocească portretul moral „uraltorelui”. Primul se avîntă scundul de Bigă: - Iaca-na! Cum să nu aibă? Păi, nu-l întreţine actriţa – casă şi masă – pe firfiricii arhitectului Bubi? - Şi-atunci, n-ar avea toate motivele să se descotorosească de el? - Uite că n-are! – intervine prompt Mogam. La nedumerirea mea, pe care mi-o descifrează lesne pe faţă, lunganul completează urgent: - N-are, maestrule, n-are, zău aşa! Geaba îşi bate gura pupăza, spunîndu-ne că nu-şi doreşte nimic mai mult, pe lumea asta, decît să-i facă vînt guristului. Aiurea, cine stă s-o creadă? Ăsta nu-i bărbat de lăsat. Şi nici guristul n-are motive s-o scape din mînă. Mai ales acuşica, de cînd cu paralele pe casa inginerului. Aşa că se amestecă. Şi încă vîrtos! Şi-au făcut împreună planul să pună mîna pe marafeţii lui Gaterek şi-apoi să-i dea cu tifla arhitectului. După părerea noastră, cam aşa stau treburile: actriţa, mai iute la minte decît bouleanul de gurist, pune la cale planul, iar Lucky-Lucky se ocupă de executarea lui şi de vrăjeala fazanilor... - Ce „vrăjeală”?... Mogam şi Bigam mă privesc neîncrezători. - S-ar zice că n-aţi priceput, ai? Vrăjeală curată, zău aşa! E limpede ca bună ziua. El face pe prostul. Asta-i sarcina pe care i-a trasat-o actriţa. Iar noi să credem, să luăm plasă. Dar n-a nimerit-o, nu se prinde! E bine? Nici proşti nu sîntem, asta se vede, nu-i aşa? Şi nici prea duşi la biserică. Dacă or să pună mîna pe biştari, chiar şi fără sprijinul nostru, praful se alege de ei. Că-i papă guristul, pînă la unul. O fi avînd domnişoara Gilly planurile ei, dar şi prietenaşul are ceva în căpăţînă. E şi mai viclean, şi mai lacom decît actriţa. De-aia am zis că se ocupă de vrăjeala fazanilor... pentru aiurirea ălorlalţi... - Care ăilalţi? – îmi manifest iarăşi nepotolita mea curiozitate. - D-apăi cum! Haita care aleargă după comoara inginerului. Că n-or fi numai actriţa şi cu guristul! Parcă ar fi cîte ceva în spusele fraţilor Flintaş. Încep chiar să pricep. - Atunci înseamnă că nu-i idiot! - Sigur că nu! Lucky, din păcate, e numai prost, şi-asta-i altceva decît idiot. Dar să te ferească Dumnezeu de prostul care şi-a pus în cap să facă pe deşteptul. Nenorocire mare, maestrule... Privesc la mine bovin, aşteptînd cine ştie ce minune. De parcă mi-ar sta în putinţă să le-o depun pe Gilly în braţe şi să le-o dau s-o înfulece, cu bani cu tot, ca pe-un şniţel pané. Dar uite că, în ciuda aparenţelor amăgitoare, au simţit înscenarea regizată de cei doi aliaţi ai întunericului, actriţa şi „urlatorele”. Fără să le dau prilejul de-a-şi lua nasul la purtare, le transmit un soi de felicitare estompată, cu jumătate de gură: - Bravo vouă, fraţilor-cumnaţilor, cu guristul m-aţi lămurit cum nu se poate mai bine. Încă o dată: bravo! - Slavă Domnului că v-a picat fisa! Nu mă aşteptam la această insolentă răsplată. Renunţ să-i reped şi să le atrag atenţia că nu merit şi nici nu-mi place să mi se vorbească golăneşte. Prefer să-mi continui aşa-zisul interogatoriu: - Voi, care sînteţi de-atîta vreme în casa asta, care-l cunoaşteţi de ani de zile pe domnul inginer Gaterek, ce ziceţi, este posibil oare să nu-şi dea seama de ceea ce se unelteşte împotriva lui? Nu simte că i-au pus gînd rău banilor săi? Ce-i cu el? Doarme? Bigam şi Mogam arborează nişte mutre pline de compasiune, ca şi cum le-ar fi milă de naivitatea mea. Piţigoiul lui Mogă, strident ca un ţîvloi, se îndură să mă pună în temă: - Va să zică, v-a dus şi pe matale, maestre, cu moaca lui de pocăit adormit? Nu v-aţi prins că-i teatru? Că face pe moţăitul, ca să poată privi mai adînc în sufletele strîmbe ale bunilor săi vecini? Cum de v-a trecut prin cap aşa ceva? Inginerul să n-aibă habar că-l pîndesc hienele! Păi, ăsta-i mai şmecher decît toată liota de zmei din pensiunea coanei Mariţa. E uns cu toate alifiile... - Bine, dar e un om în vîrstă şi bolnăvicios. Nu vedeţi ce amărît arată? Mereu înfofolit în şaluri, în halat de casă şi cu botoşei de iarnă. Şi-a pierdut şi somnul, nu mai doarme şi el, ca toţi oamenii, în patul lui... L-am găsit de vreo două ori, în toiul nopţii, mototolit în fotoliul din living-room. - Aiurea! Asta-i sanchi! – îmi explică Mogam. - Cum? - Cum am zis! Uite-aşa, foarte simplu. Mă miră că tălică nu piguleşti mişculaţia. Nu doarme de frică. I-a pierit somnul fiindcă se teme. De cei din preajma lui. Şi-atunci se fereşte s-adoarmă la el în odaie, unde ar fi singur şi unde n-ar putea face nimic împotriva prietenaşilor care ar da năvala să-i vină de hac, la adăpost de privirile unor martori nepoftiţi. Oţ mare, bătrînul. Mai degrabă cred că doarme ziua, cînd ceilalţi se supraveghează unii pe alţii. Depăşind faza de agitaţie motrice, în circuit închis, care mă silise să parcurg, pe puţin, doi kilometri prin odaie, efectuez o rapidă analiză a datelor culese pînă în clipa de faţă. Apoi, risc să emit o nouă remarcă: - Haida de, fraţilor-cumnaţilor, că n-oţi fi vrînd să mă faceţi să cred într-un cross demenţial al tuturor pensionarilor doamnei Nachtigal, gonind ca apucaţii după presupusa comoară a inginerului. - Sigur că da! Despre ea e vorba. - Bun. Dacă-i aşa, atunci să-mi spuneţi ce caută aici fotoreporterul. De unde şi pînă unde l-aţi vîrît în maşinaţia asta şi pe Sică Finichi? Flintaşii se înviorează. Le convine că le dau apă la moară. - Maestre, parcă nu l-ai cunoaşte! Păi, ăsta-i omul dracului. Nu-i lucru curat ce se petrece cu el! Îşi bagă nasul pretutindeni. Scormoneşte prin casă, prin fiecare odaie, de parc-ar fi moşia lu` tac-su. Vede tot, ştie tot. Fotografiază tot ce-ntîlneşte în cale. Ce caută? Să nu-mi spuneţi matale că, subiecte pentru coperţile lui de la „Actualitatea”! Căci îndoi-m-aş... Din cele replicate de Mogam, se dovedeşte că „duo” Flintaş pare a fi la curent cu investigaţiile pe cont propriu ale fotoreporterului. Totuşi, răspunsul nu mi se pare prea limpede. Cunosc de la Finichi rostul întocmirii faimoaselor „albume”, aşa că suspiciunile Flintaşilor nu-mi demonstrează cîtuşi de puţin eventuala lui participare la cursa celor trei sute de mii de lei. Încerc să-i dezmeticesc: - Măi, fraţilor-cumnaţilor, ce legătură să aibă omul ăsta cu deocheatele afaceri ale inginerului, actriţei şi „urlatore”-lui? De unde să fi aflat despre banii lui Gaterek? Şi, la urma urmei, ce-i pasă lui de soarta averii domnului Zighi? Bigam se revoltă: - Cum să nu-i pese, nene maestrule! Ce, trei sute de mii sînt de ici de colo? Ş-apoi, mai este o chestie tulbure şi încurcată rău de tot, cu agoniseala domnului Gaterek... - Dragule, ai dreptate, este o problemă tulbure, încîlcită şi încă avînd multe necunoscute. Dar explică-mi şi mie, de unde ai aflat atîtea din secretele finanţelor lui Gaterek? Pe ce te bazezi, cînd afirmi c-a încasat trei sute de mii de lei pe casa vîndută? Mogă îl consultă din priviri pe bondocul de Bigam, acesta îi dă liber şi vlăjganul îmi răspunde pe loc: - Maestrule, nu ştiu ce veţi fi crezînd tălică despre noi, poate ne iei drept nişte săraci cu duhul, dar să ştii că greşeşti rău de tot, ascultaţi-mă pe mine! Nu ne judeca după ce-i pe dinafară, după suprastructură, că aia s-ar putea să nu facă nici o pară chioară. În capetele ăstea, ale noastre, avem şi noi ceva material cenuşiu. Nu le purtăm de pomană, doar ca s-avem pe ce pune pălăriile. Am trăit printre oameni. Am văzut multe, multe. Am şi învăţat multe lucruri. Mai de la coana Mariţa, mai de la unul, mai de la altul, am aflat de toate învîrtelile inginerului. Şi nu numai despre ale lui. Cîte ştim noi despre scumpii noştri vecini de pensiune... Mai bine n-am fi apucat să-i cunoaştem!... N-am suficiente disponibilităţi pentru a mă lăsa înduioşat de melodrama pe care mi-o ţese Mogam (din gîţe multicolore), ci îmi reiau cu încăpăţînare interogatoriul: - Bun! Dar tot nu mi-a reieşit prea limpede rolul lui Finichi... - Nu ţi-o reieşi matale, că sînteţi om de salon. Nouă însă, cărora nu ne stă scris „înger” pe frunte, nouă ne reiese. Şi încă foarte limpede! Atît de limpede, încît, pînă la urmă, tot noi îl traserăm în poză pe domnul fotograf. Oricît o fi de şmecher Finichi, tertipurile şi scornelile lui ne lasă reci. Găliganul de Mogam abia se ţine să nu pufnească în rîs. Dar, se pare, îi sînt simpatic, de vreme ce-l îmboldeşte cu cotul pe Bigam, spunîndu-i: - Hai să turnăm maestrului tot ce ştim. Să nu-l lăsăm în văzduh! Scundacul, milostiv, acceptă. - Păi, să vedeţi matale care-i chestia cu nefericitul ăsta de Sică. Lumea bîrfeşte c-ar fi cam nebun. Dar nu-i aşa! C-ar avea o goangă la scăfîrlie, asta da, se mai poate. Însă nu-i acelaşi lucru că ar fi sărit de pe şine. Nene maestrule, fii atent! Mai înveţi şi tălică unele chestii de viaţă! Domnul fotograf, ăsta, joacă tare. Vîrtos al dracului! Se întîlneşte pe-ascunselea cu inginerul. De ce? Faţă de noi, ăştelalţii, pasămite prostovanii, se preface că-l fotografiază pe inginer în secret, fără de ştirea babalîcului, ca şi cum s-ar da de ceasul morţii să-l prindă în ofsaid cu cine ştie ce chestie. Sau poate vrea să ne facă să-l credem c-aleargă şi el după magnoţii pitiţi de Gaterek. Ajurea! Şi încă cu „je”! Asta-i numai de ochii fraierilor... Bigam continuă să-şi deruleze banda: - ... fiindcă altul se cheamă că-i adevărul, după cum vă mai spuserăm matale. Doar l-am prins noaptea, stînd ceasuri de-a rîndul la palavre cu domnul Gaterek. Pun ei ceva la cale, nu se poate! Şi-atunci, stăm şi ne-ntrebăm: ce tot învîrtesc împreună? De unde şi pînă unde se înfiripă între ei atîta prietenie? Căci, de-ar fi pe bune, fotograful ar avea toate temeiurile să-i tragă în piept domnului inginer... - Stai, domnule, o clipă! Sari de la una la alta, fără noimă. Ce-i cu goanga asta, a lui Sică? De unde ai mai scornit şi chestia cu întîlnirile de noapte? De unde ştiţi de ele? Şi-apoi, ce-nseamnă să-i tragă în piept? Scundacul nu se pierde cu firea: - Haideţi, s-o luăm pe puncte. Mai întîi, goanga lui Sică. Păi, cum să n-aibă şi el, drăguţelul, goangă la scăfîrlică, dacă unii din neamul lui îşi petrec vacanţele numai la „Central”? Eu bănuiesc că de la goangă i se trage lui Finichi patima fotografiatului. C-altminterelea se-alegea şi el cu-o meserie mai serioasă. Întrebarăţi matale ce-i cu întîlnirile lor de noapte. Păi, am da mult să ştim şi noi. Apoi ziserăţi că de unde ştim de întîlnirile lor pe furiş. Iete-na, mare scofală! De cînd ne-am priceput că prea se nimeriseră toţi la Posada, deodată şi laolaltă, de-atunci am stat numai la pîndă, cu ochii pe ei. Pe inginer, pe doctorul Bilă, ba chiar şi pe coana Mariţa. Fiindcă nici unul nu se mai purta ca-nainte. Iacă, taman asta ne-a băgat la idee! Şi, de atunci, i-am urmărit pe toţi, fără osebire de rang şi de simpatii. Că nu numai inginerul şi cu fotograful se întîlneau pe ascuns, ci şi ceilalţi. Coana Mariţa tăifăsuia în taină cu doctorul Hannibal. Actriţa studia muzica, pe întuneric, cu guristul. Chiar ieri noapte. Pînă şi tălică discutaşi camuflat, cu fiecare din ei în parte. Hai că ştim tot, lăsaţi matale! - Bravo vouă, fraţilor-cumnaţilor! M-aţi luat şi pe mine în evidenţă. Sînt şi eu suspect? Mogam nu-i mai îngăduie lui Bigă să răspundă, ci se intercalează urgent în discuţie: - Maestrule, nu ne jigni! Că ne supărăm! Păi, se poa` să spui aşa ceva? Să te bănuim tocmai noi? Păi, noi vă iubim sincer, nene maestrule! Dacă am luat aminte la vizitele pe care la făcuşi găinarilor, era din pricină că vroiam să fim informaţi ce se petrece cu ei, nu cu tălică! - Bun! Să spunem că-i aşa. Dar ce-i cu chestia cu trasul în piept? Bigam reacţionează prompt şi conştiincios, niţel cam bosumflat: - Pentru povestea cu unchiu-său. Se pare că unchieşul lui Finichi era cît pe ce să intre la pîrnaie. Din vina inginerului. - Aşa, de florile mărului? - Ajurea!... Unchiu-său lucrase ani de zile ca diriginte de şantier, la reparaţiile de drumuri şi şosele. Iar şef peste toate şantierele, cine credeţi că era? D-apăi cine altul, dacă nu domnul inginer Gaterek. O fi dînsul doctor în chimie, după cum se laudă, dar toată viaţa a lucrat ca inginer, ocupîndu-se numai de drumuri şi şosele. Încă din 1944, cînd se construise şoseaua cea nouă, de la Milcoveni, încă de pe atunci erau cît pe ce să dea de bucluc. Amîndoi. Şi inginerul, şi nenea lu` Finichi. Zeci de mii de vagoane de balastru, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată. - L-au condamnat şi pe inginerul Gaterek? - Iete-na! O ziseşi, maestrule! Păi ce, parcă pe nenea unchiul îl condamnară? Ehei, ce vremuri, maestrule! Nu se inventaseră masele plastice. Pe-atunci se lucra cu muşamaua. Şi-au ţinut-o tot aşa, pînă ce, într-o bună zi, li s-a rupt căruţa-n drum. Taman pe şoseaua Cîmpinei. Căci acolo lucrau. Numai că acilea nu mai găsiră cimitire cu răposaţii semnaţi indescifrabil. Oamenii muriseră în urgia bombardamentelor de la Ploieşti. Şi neamurile le ridicaseră cruci de piatră, cu nume săpate adînc. Aici o traseră în bară inginerul şi cu nenea unchiu'. Căci toţi zilierii lor de pe ştate cărau acum balastrul pentru Sîn-Petru, în rai, deoarece zburaseră spre ceruri o dată cu avioanele. Şi toţi îşi dăduseră duhul în păstrare, în aceeaşi zi şi-n acelaşi ceas. Iar unul din revizorii contabili, care verificau ştatele, căzu pe gînduri – ceva mai mult decît era nevoie -, cînd îşi găsi rubedeniile la casierie, în loc să stea la coadă pentru a semna condica de prezenţă laolaltă cu îngerii. Mamă-mamă! Ce mai dandana a ieşit! La proces, Gaterek, mînca-l-ar tata, dădu vina pe dirigintele şantierului, punîndu-i în cîrcă tot muntele de balastru furat. Dirigintele, văzînd că-i lată rău şi că proteguitorul său îl sloboadă din braţe, făcu pe nebunul şi ceru transferul la „Central”. Gaterek, cu toate că se alesese cu-o groază de biştari, se mai alese, de data asta, şi c-un costum nou, de haine vărgate. - Ziceai c-a scăpat de condamnare! - Prima oară, cînd cu panamaua de la Milcoveni. Însă acuma, nu-i mai merse figura cu muşamaua. Se schimbaseră lucrurile în ţara asta... - Şi? Mai departe? De vreme ce inginerul şi unchiul şi-au primit cele cuvenite, ce mai caută aici şi Finichi? - Păi, acuşica vine chestia cu trasul în piept. Finichi ajunsese pe drojdie. Şi încă zdravăn! Pînă atunci trăise ca-n sînul lui Avram. Nen-su îl înfiase, neavînd copii. Viaţă pe picior mare, domnule maestru! Balastru greu. Şi mult. Pînă în clipa cînd îl lăsă unchiu-său în pom. Atîrnat în văzduh! Cînd suferi din pricina cuiva, nu-i normal să-i pui cu prima ocazie o piedică, de să nu vază? Dumneata n-ai face la fel? - Sigur că nu! - Păi da, oi fi şi tălică vreun lord! Mogam consideră că-i cazul să intervină: - Cred că inginerul Gaterek lucrează întocmai ca şeful fostului imperiu austro-ungar, ştii matale care, Franţ-Ioşka. Ăsta-şi avea peste tot, ca să nu scape frîiele din mînă, numai spioni. Sau Sică este angajatul lui Gaterek, care vrea să-i aiurească pe scumpii noştri vecini sau este manevrat de inginer, fără să-şi dea seama. - Cu ce scop? - Prea bine nu ştiu nici eu. Dar bănuiesc că Gaterek vrea să adune material împotriva celor care-l hăituiesc. Dar mai este un bai! - Ce-ţi mai trece prin cap? - O fi sau n-o fi Sică în tamşă cu inginerul, i-o fi sau nu i-o fi duşman, asta rămîne de văzut. Însă baiul cel mare e altul. Dacă ăştia se fac că aleargă după banii inginerului numai de sanchi? - Ei şi? Cum adică? - Dacă se ascunde altceva în spatele goanei după comoară? Nu umva or fi avînd de gînd să-i facă de petrecanie inginerului? Finichi, ce-i drept, porneşte să capete alte dimensiuni, candidînd serios la postul de suspect. Ce-l îmboldeşte oare, să se zbată ca un disperat, pentru adunarea insolitei documentări vizuale? Să fie chiar numai o iniţiativă proprie? Sau o face pe contul lui Gaterek? Iar dacă ceilalţi, şi nu prea văd care din ei, au de gînd să-l cureţe pe inginer, atunci care-i mobilul? Trebuie ca inginerul să le fi făcut un rău cumplit, de se simt obligaţi să-l ucidă. Flintaşii asistă răbdători la frămîntările mele. Şi, ca să mă aiurească total, îmi mai toarnă o bombă. De astă dată Mogam: - Ar trebui să lămurim şi care-i situaţia dintre fotograf şi gurist. Pentru că, pe vremea cînd lucram astă primăvară la Buftea, erau prieteni la toartă, De ce n-ar fi şi aici? - Nu-i obligatoriu! Prieteniile se mai destramă, se mai răcesc. - Sau se încălzesc la loc, dacă există un combustibil de calitate. Chiar că mă scot din sărite, nebunii de Flintaşi. - Ascultaţi, măi fraţilor-cumnaţilor, nu vi se pare că-s prea mulţi antrenaţi în această acţiune? Şi încă avînd două obiective: jaful şi crima. Trebuie să mai simplificăm lucrurile. - Nu ţine, maestrule! Dimpotrivă, se încurcă şi mai abitir. Pentru că n-am pomenit nimic despre doctorul Bilă. Dar ce ne facem cu coana Mariţa? Credeţi, nene maestrule, că dînsa nu-i vîrîtă cu nasul în ciorbă? - Opriţi-vă! Pînă la urmă o să mă amestecaţi şi pe mine în toată harababura asta! - E o idee! - Aveţi un dosar de cadre şi pentru domnul doctor Hannibal Certega? - Ba bine că nu! Că n-o fi scutit de la primărie! Dacă-l ştim atît de bine pe inginer, cum să nu-l cunoaştem şi pe Bilă? - Ce-are una cu alta? - Păi, are! Fiindcă unde-i Zighi, se-nvîrte şi Bilă. Dacă Gaterek, după spusele Flintaşilor, şi-a desfăşurat activitatea în aer liber, construind şosele şi drumuri, doctorul Bilă a activat într-un cerc mai închis. Ginecolog cu renume, pînă la desfiinţarea cabinetelor apucase să strîngă o avere frumuşică. Numai că se alesese praful de ea, domnul doctor avînd patima nespus de costisitoare: femeile. Fapt e că, în momentul cînd medicii au pornit să lucreze în cadrul organismelor sanitare de stat, Bilă a fost nevoit să-şi restrîngă, la dimensiuni mai acceptabile, cheltuielile sentimentale. Dar, neîmpăcîndu-se cu soarta, s-a ocupat să profeseze clandestin... Ceea ce a determinat încadrarea dînsului, pentru o oarecare perioadă de timp, la o instituţie nesanitară: Văcăreşti. După eliberare, n-a mai vrut să lucreze în meserie. Şi-atunci s-a petrecut una din cele mai bizare întîmplări din viaţa lui: s-a abandonat total în mîinile coanei Mariţa! Ce nu puteau să-mi spună Flintaşii era raţiunea acestei enigmatice decizii. Filantropia coanei Mariţa este totuşi exagerată. Iar Bilă, care accepta împăcarea cu soarta, atît de lesne, preferînd să facă pe bucătarul pensiunii, decît să-şi reia meseria, mi se pare cu totul de neînţeles. Ce-l leagă de madam Nachtigal? Dragoste veche, ce nu se poate stinge nici la bătrîneţe? Cu ce-i este obligat, de-o ascultă ca pe Dumnezeu, în ciuda ararelor răbufniri de revoltă? Întrebările mi se oglindesc atît de limpede pe faţă, încît Bigam se simte obligat să-mi complice şi mai mult problemele: - Şi dacă Bilă-i cleştele cu care madam Nachtigal vrea să-i scoată inginerului banii, aşa cum scoţi nişte măsele de aur. - Nu se poate! - Ba se poate! Şi, ferească Dumnezeu, avînd în vedere că-i doctor, să nu poftească coana Mariţa, cumva, să-l vindece pe inginer! - De ce boală? - De boala aia care se cheamă viaţă? Dacă-i vîri cuiva pe guriţă, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz şi seara, cîte-o linguriţă de cremă-caramel, se vindecă numaidecît. Într-o clipită! Şi-atunci se face bine! Nu mai aude, nu mai vorbeşte, nu mai mişcă. Deci, nu se mai chinuie. Ce fel de nas aveţi matale, nene Conane, de nu miroseşti deloc parfumul ăsta de migdale, care-mpute toată pensiunea? Formidabil! Chiar în aceeaşi secundă, mi se declanşează sistemul olfactiv. Vechea mea traumă psihică. O aromă puternică, de flori de migdale, îmi trăsneşte nările. Geniul meu investigatoric nu-mi dă pace. Fac semn fraţilor Flintaş să nu mişte. Tiptil, mă îndrept spre uşă. Mă plec cu ochiul la gura cheii. Privesc mijit, c-un singur ochi. Încremenesc. Căci văd... tot un ochi. Deschid brusc uşa. Doctorul Hannibal Certega a rămas înţepenit în poziţia în care se angajase. Plecat de şale, la nivelul broaştei. Pentru a-l scoate din penibila situaţie, îl invit: - Poftiţi înăuntru, domnule doctor, tocmai discutam despre dumneavoastră! Certega se îndreaptă anevoie, pesemne că-l chinuiesc şi pe el artrozele, şi păşeşte peste pragul uşii. - Fără să vreau, am auzit pomenindu-se numele meu. Tocmai intenţionasem să bat la uşă şi să vă cer îngăduinţa de-a participa la discuţie. - Cu ce-aveaţi de gînd să bateţi la uşă? Cu capul? - Domnule Conan – îl aud grăind pe sinistrul personaj deghizat în aceeaşi costumaţie de selenaut -, ironia dumneavoastră este gratuită şi mă jigneşte... - Domnule doctor, ţin să vă comunic, faţă de martori, că acesta era şi scopul întrebării! Atîta timp cît vă surprind pîndind şi ascultînd la uşă, daţi-mi voie să vă răspund cu-aceeaşi monedă. - Nu este de-ajuns că se proferează la adresa mea cele mai infame insinuări, acuma consideraţi că trebuie să şi loviţi în cel căzut? Doctorul ne examinează pe rînd, cerîndu-ne înţelegere. - Erau nişte simple constatări, domnule doctor! Nicidecum insinuări. Iar pentru a stabili dacă sînt infamante sau nu, rămîne ca dumneavoastră să ne explicaţi provenienţa acestui enigmatic şi persistent miros de migdale. Bilă îşi scoate un şervet din şorţul său de bucătar şi-şi şterge fruntea de năduşeala care-o brobonise. Apoi caută din ochi un scaun. Îi este rău sau se preface. Bigam îi oferă un loc pe pat. Aşezîndu-se, doctorul Certega oftează din greu, apoi porneşte să debiteze, cu-o viteză de necrezut: - Domnule Conan, dragă Bigam şi dragă Mogam, sînt o victimă. Nu ştiu ce se petrece. Habar n-am de unde provine mirosul acesta. Mă uluieşte şi pe mine, la fel ca pe voi. Am ajuns să-l simt şi noaptea, în vis... - De ce în vis? Cînd v-am vizitat noaptea trecută, la dumneavoastră în bucătărie, fiertura, care clocotea în oala de pe maşina de gătit, duhnea de la 30 de metri a migdale amare. Bigam şi Mogam, vrînd să-şi onoreze tratatul de alianţă, îmi sar în ajutor: - Nene doctore, nu ţine, zău că nu ţine! Tromboane dintr-astea am mai auzit şi de la alţii. Tălică eşti om cu carte, nu se face să ne iei la mişto! Nu-ţi dai matale seama că, pe unde treci, mor şi muştele în jur, din pricina miasmei care te însoţeşte? Spune-ne drept, ce fierbi tălică, toată ziua bună ziua, în laboratorul matale din bucătărie? Doctorul Hannibal Certega ne ascultă cuprins de disperare. Îşi frămîntă în mîini şervetul pe care-l folosise ca batistă, îl duce la gură, apoi îl vîră urgent la loc. Miroase şi acesta a migdale. - Şi voi vă daţi la mine? Neruşinaţilor! Nu-s doctor în chimie, ca să fabric esenţe parfumate. - Şi ce vrei să zici cu asta, nene doctore? – se enervează Mogam. Te gîndeşti la domnul inginer Gaterek? Bagă bine la scăfîrlie, domle Bilă, nu-ţi şade frumos s-arunci măgăoaia pe alţii! Nu inginerul miroase a „verde de Paris”, ci matale! Doctorul se trage un pic îndărăt, apoi porneşte să urle: - Să nu strigi la mine, scîrnăvie, că-s om bătrîn şi bolnav! Cum îţi permiţi aşa ceva? Toţi intenţionaţi să-mi puneţi în cîrcă blestematul ăsta de parfum. Şi voi, şi domnul Conan. V-am mai spus şi v-o repet, n-am nici o legătură cu el. Muncesc ca un cîine. Şi de pretutindeni mă împresoară mirosul de migdale. N-apuc să pun o apă la încălzit, că începe să se răspîndească parfumul afurisitelor de migdale. Ce vreţi să insinuaţi, că gătesc cu acid prusic? Cineva încearcă să arunce asupra mea o bănuială îngrozitoare. Cum că aş fi un otrăvitor! Dar este o prostie! Cianura de potasiu nu se obţine în condiţii de bucătărie. Să vă intre bine în cap. Se învaţă şi-n clasa a şasea elementară! M-auzi? M-auziţi, domnule Conan? Interpelat direct, răspund aproape fără vrerea mea: - Evident! Mai ales că Tudoriţă a murit prezentînd simptome de otrăvire cu stricnină... - Şi ce vă face să fiţi atît de sigur, în stabilirea acestui diagnostic? - Spuma pe care am zărit-o apărînd pe botul bietului motan. Dar s-ar putea ca mirosul să fi fost adăugat, pentru a contribui la inducerea în eroare a unui eventual investigator. - Investigator? – rînjeşte şi se miră doctorul Hannibal. Un imbecil, nu un investigator! Nici un om de meserie n-ar accepta o tentativă de otrăvire cu stricnină, mascată sub arome de cianură. Nu ştiu dacă trebuie să mă consider „aluzionat”, însă sînt nevoit să-i dau dreptate doctorului Hannibal Certega. Fraţii Flintaş, vădit nu prea încîntaţi de etichetele cu care-i catalogase Bilă, pesemne că sînt şi ei frămîntaţi de aceeaşi întrebare. Însă – cred că mai curînd dintr-un dor de răzbunare -, îi apucă o criză de isterie „suspicionistă”. Pentru a-i plăti poliţa doctorului Certega, îl chestionează mieros: - Şi-atunci, care-i situaţia, nene doctore, cu acidul ăla, prusian? Se fabrică singur? Hannibal nu-i mai suportă şi-şi iese din fire: - Orice cretin îşi poate da seama că este imposibil de obţinut cianura de potasiu în afara unui laborator specializat. Iar manipularea ei presupune cunoştinţe deosebite. Numai un profesionist şi-ar permite să se plimbe prin pensiune cu flaconul de otravă şi încă, în buzunarul de la vestă. Bigam se căzneşte să ricaneze: - Iete-na! Că n-om fi noi profesioniştii!? - Sigur că nu! – îl repede doctorul. Nici n-aţi fi capabili! Fraţii Flintaş înghit în sec. Amîndoi. Probabil dintr-un sentiment de solidaritate. - Mersi, nene Bilă, mersi! Atunci, cine? Coana Mariţa? – se interesează parşiv Mogă. - Nici gînd. - Poate că fotograful? – pune o întrebare ajutătoare Bigam, zîmbind doar c-un singur colţ al gurii. - Unde să elaboreze substanţa? În laboratorul lui nenorocit? Crezi că metabisulfitul sau alte din chimicalele lui pot da cianură? Bigam tace ofuscat. În schimb, intervine Mogă, pus pe rele: - Dar dacă o fi Gilly? - Imposibil! Mirosul exista şi înainte de sosirea ei. - Şi cine-a mai rămas? - Nu ştiu! - Ajurea! Ţi-e frică să-i mai spui o dată pe nume. Adică domul inginer Zighi, care-i şi doctor în chimie, el n-ar putea să ne parfumeze cu acidul ăsta prusac, cum îi zici matale? - Voi aţi spus! Eu nu i-am pronunţat numele. Amîndoi fraţii se reped ca apucaţi la doctorul Hannibal Certega, gata să-l sfîşie, nu altceva. Din sperietură, Bilă se trage îndărăt, se împiedică de piciorul meu şi se întinde pe covor. Ochelarii îi cad de pe nas şi-abia atunci îmi dau seama că ochii doctorului n-au culoare. Adică, mai corect spus, se apropie, ca nuanţă, de culoarea sticlelor de sifon. Ceva mai spălăcită. Te uiţi la ei şi nu zăreşti nimic, ci două găuri cu apă stătută, verzuie, fără fund. Bigam şi Mogam îl saltă de subţiori şi-l pun pe picioare. Fără ochelari, doctorul Certega arată ca un crap rasol, cu ochii albiţi de fiertură. Flintaşii ridică ochelarii de jos şi-i aşază pe nasul îmbrobonat de sudoare al doctorului Bilă. Cînd îl scutură mai zdravăn. Aceştia coboară pe locul ocupat mai înainte. Fraţii continuă să-l scuture, răcnind la el: - Vrei să ne bagi în belea, doctore? Încerci să pui pe seama noastră învinuirea adusă inginerului? Lucrurile capătă o turnură neplăcută. Nu-mi plac violenţele. Şi nu-s de acord ca doi hăndrălăi de douăzeci de ani să-şi bată joc de-un om în vîrstă, tutuindu-l şi brutalizîndu-l. Şi încă, faţă de mine. - Domnule doctor, fraţilor-cumnaţilor – intervin eu în discuţie -, vă rog, astîmpăraţi-vă! Nu lămurim astfel problema parfumului de migdale. De ce stăruiţi să-l acuzaţi pe domnul inginer Gaterek? Nu-i frumos. Nu-i corect. Mai ales în lipsa dînsului. Domnul Gaterek nu-i de faţă şi n-are cum să se apere... - Ba sînt aici, domnule Conan!... Uşa se deschide dintr-o îmbrîncitură. Atît de violent, încît mă împinge în spate, îmbiindu-mă să-l iau în braţe pe doctor. Hannibal Certega mă susţine, mă ajută să-mi recapăt echilibrul şi se uită, cu ochii holbaţi, la uşă. Inginerul Gaterek stă în prag. Ne priveşte mînios. Scrutător. - Pot să pledez în apărarea mea, scumpii mei domni. Nici nu-nţeleg de ce nu m-aţi poftit la această judecată în lipsă, cu uşile închise! Acum, pentru că am auzit tot ce s-a discutat în această cameră, şi ţin să subliniez că am ascultat la uşă, ceea ce, bineînţeles, nu prea e frumos, dar se dovedeşte că-i extrem de sănătos, sînt la dispoziţia dumneavoastră, gata să răspund la orice întrebare. Dorind, pesemne, să ne scoată din impasul în care ne aflam şi din care nu izbuteam să găsim o ieşire, cît de cît onorabilă, inginerul Siegfried Gaterek întreprinde o tentativă de izbăvire a celor prezenţi. - Stimaţii mei domni, întrucît am sentimentul că sînteţi posedaţi de-o inexplicabilă sfială, totalmente diferită faţă de limbuţia care vă cuprinsese înainte de ivirea mea, permiteţi-mi, vă rog, să comunic că renunţ la întrebările pe care le aşteptam din partea onoratei instanţe... Ne ia peste picior. Se simte de la o poştă. - Deoarece am ascultat cele dezbătute aici, am înţeles că vă preocupă posibilităţile mele profesionale de-a fabrica pe loc, la pensiunea doamnei Nachtigal, o cantitate oarecare de acid cianhidric. Bigam, pe care nu-l dă afară din casă aptitudinea de-a percepe rapid orice, oriunde şi oricum, sare ca prostul din baie: - Asta-i chestiunea, vorba lui nea Hamlet, dom`le inginer! Puteţi sau nu puteţi! Sau, pe limba principelui danemarcian: tu bi sau nu tu bi! E clar? Inginerul, înfofolit în acelaşi halat de casă pe care-l avea şi-n clipa cînd intrase în baie, mai înainte de kidnaparea mea de către fraţii Flintaş, cu botoşei în picioare, cu gîtul înfăşurat în şalul cel floconos, răspunde cu glasul cel mai hîrîit pe care-l avea atunci la dispoziţie: - Impasibăl! Asta ca să-ţi răspund tot în limba marelui Will. - Formidabil! Ca-n româneşte, nene inginerule! Va să zică, nu poţi fabrica acidul prusian de care pomenea domnul doctor Bilă? - Nu! Tăcere! Sau cum zicea Fărîmiţă Lambru: „Silanţ”. Bilă îşi şterge ochelarii cu prosopul din şorţ. Bigam se uită fix la frate-său. Mogam, invers. - Îmi dau seama că lucrurile s-au lămurit neaşteptat de rapid – mormăie, maliţios, făptura camuflată în dosul ochelarilor de soare -, înseamnă deci că putem trece la scopul prezenţei mele aici. Dragă domnule Conan, îmi îngădui să reînnoiesc invitaţia. Poftiţi, să mergem în odaia mea. Acolo, vom putea discuta liniştiţi, cu îngăduinţa stimaţilor noştri prieteni, problemele pe care le ştim prea bine. Poftiţi, că se apropie şi prînzul, mai avem abia o oră la dispoziţie. Dacă nu cumva, din motive lesne de scuzat, domnul doctor Hannibal Certega nu va avea oarecari deficienţe în muncă. Să nu-ntîrziem, că şi-aşa v-am aşteptat cu destulă răbdare. Schiţez un gest de plecare, făcînd o jumătate de pas spre uşă. În pragul acesteia, inginerul, care nu se clintise din locul ocupat de la bun început, vădeşte un început de intenţie pentru a-mi elibera spaţiul necesar. Dar n-apuc să-mi duc la bun sfîrşit pasul întreprins, că mă pomenesc smuls de braţ, tras brutal îndărăt şi întors cu spatele la inginer. În faţa-mi se află acum doctorul Hannibal Certega, trăgînd zdravăn de braţul meu care pendulează în chip îngrijorător. - Staţi locului, domnule Conan! Rîndul meu, de-a vorbi cu dumneavoastră, se află înaintea lui Zighi! Problemele inginerului nu mă interesează, ale mele mi se par mult mai importante! Şi n-ar fi exclus ca, după dramul nostru de conversaţie, să renunţaţi la plăcerea, destul de suspectă dealtfel, de a mai asculta şi alte personalităţi prezente în această pensiune. Cu chiu cu vai, îmi eliberez braţul. - Domnule doctor, vreau să-nţelegeţi că n-am acordat bilete de ordine, ca la frizer, celor care-şi manifestă dorinţa de-a sta de vorbă cu mine. Asta-i una la mînă. Iar în al doilea rînd, am să vă rog să-mi permiteţi a respecta o promisiune făcută. Şi-apoi, asta în al treilea rînd, ţin să vă asigur că n-aş vrea să pierd, ceea ce m-ar face să sufăr adînc, un excelent prînz preparat de dumneavoastră. Cred că doamna Nachtigal v-a pus la curent cu prescripţiile dietetice cărora trebuie să mă supun... În răstimpul prelungitei mele munci de lămurire cu doctorul Bilă, inginerul Gaterek trece pragul în odaie şi trînteşte uşa în spatele său. Uşa bubuie atît de tare, încît fraţii Flintaş sar de pe pat ca electrocutaţi. Privesc uimit la domnul inginer. Se apropie agale de doctor, tîrîndu-şi botoşeii cu talpă de pîslă, îşi decamuflează ochii, dîndu-şi jos ochelarii de soare, şi porneşte să cate lung şi insistent la Bilă. Apoi pune în funcţiune rîşniţa aceea de cafea care ar vrea să sune a glas omenesc: - Ascultă, Bilă! Termină inepţiile! Cum îţi permiţi să impui domnului Conan supliciul unei conversaţii stupide... cum îndrăzneşti? Tu n-ai probleme, aşa că n-ai ce discuta cu domnul Conan! Să fie clar. Chiar te avertizez să-ţi ţii gura! - Aha! Păi, asta nu-ţi convine! Vezi? – dă o replică, aptă să-mi trezească bănuielile cele mai neaşteptate, doctorul Certega. Încerc să intervin. Zadarnic. Siegfried Gaterek ridică turaţia rîşniţei, care, acum, devine supărătoare la ureche. - Du-te la bucătărie! Vezi-ţi de treburile tale. Altminteri o să afle şi Mariţa... - Ei şi? - Nu mă-nnebuni! Chiar ţi-ar fi indiferent să ştie Mariţa că vrei să te aşterni la poveşti cu domnul Conan? Ia mai spune o dată! Doctorul Hannibal nu cedează. - Hai să fim serioşi, Zighi! A venit vremea să spunem lucrurilor pe nume. Lasă-mă să discut cu domnul Conan, că de nu, ai să-ţi muşti pumnii! E clar? Mariţa nu mă mai sperie. Crede-mă, zău aşa! Şi, ferească Dumnezeu, să nu vorbesc mai mult decît ţi-ar conveni. Fii atent! Sper să fiu iertat că-i răpesc maestrului posibilitatea de a-şi respecta promisiunea, dar n-am altă cale. Trebuie să mă suporte. Barem, o jumătate de ceas. Că n-o fi moarte de om! Sau, dimpotrivă, s-ar putea să fie moarte de om! E bine?... Doctorul îşi întrerupe o clipă peroraţia, pentru a-şi şterge năduşeala de pe frunte. - Domnule Conan – se adresează el, de astă dată direct mie -, nu vă faceţi griji în privinţa prînzului. Veţi fi hrănit la timp şi cum se cuvine. Conform celor mai severe şi ştiinţifice principii dietetice. - Nu admit! – urlă inginerul Gaterek. Şi, fără să mai aştepte, porneşte să mă tragă de braţ, tîrîndu-mă spre uşă. Bigam şi Mogam, trezindu-se din reveria în care-i cufundase rostirea celor cîteva ameninţări ale doctorului Hannibal Certega, îmi sar în ajutor. Era şi vremea. Peste cîteva clipe, riscam să rămîn invalid. Fiecare din ei îl apucă de-un braţ pe doctor şi pe inginer. Dac-ar fi intrat cineva în odaie, ar fi jurat că dansăm o congă. Desprinzîndu-se din încleştarea lui Bigă, doctorul priponeşte locului şiragul dansatorilor, printr-o replică de final de act: - Dacă nu mi-l cedaţi de bună voie pe domnul Conan, în seara asta va muri cineva! - Cine? – întreabă, înfricoşat şi curios, inginerul. - Nu ştiu nimic sigur, dragă Zighi. Tocmai asta vreau să vorbesc cu maestrul Conan. Că nu degeaba i se spune detectivul Al Conan Doi! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:30 PM | message # 23
23. HANNIBAL ANTE PORTAS, SAU ŞI MAI RĂU
După ce-a zăvorît uşa bucătăriei, trăgînd zăvorul, doctorul Certega mă pofteşte să iau loc. Întrucît nu se află acolo decît două taburete slinoase şi hodorogite, îl întreb: - Mă pot aşeza pe vreunul din ele? Doctorul rosteşte blajin: - Altele n-am, după cum se vede! Totuşi, încercaţi. Există o şansă. Şi-anume să nu se demonteze de la prima probă!... Frumoasă primire, n-am ce zice. Autosugestionîndu-mă, mă las cu duhul blîndeţii pe taburetul din partea uşii. Mai mult ca să pot supraveghea intrarea. Taburetul geme îngrijorător, strănutînd din toate încheieturile. Însă rezistă bărbăteşte. Balansul pe care i-l imprimă personalitatea subsemnatului nu pare să-i creeze stări anxioase. Doctorul Bilă, asigurîndu-se că nu s-a produs nimic iremediabil, porneşte să elibereze masa de bucătărie de reziduurile specifice meseriei. Vraful de farfurii este mai mult azvîrlit, decît aşezat, în chiuveta pentru spălatul vaselor. Cuţitele, lingurile, furculiţele şi linguriţele zboară, zdrăngănind asurzitor, spre aceeaşi destinaţie. Firimiturile de pîine, cojile de cartofi, cele cîteva păstăi de fasole, resturile de morcovi şi ţelină sînt măturate cu mîna pe jos. Doctorul Hannibal pare cuprins de-o adevărată furie purificatrice. Peste cîteva clipe, masa a rămas liberă de orice sarcini. - Mai rapid ca la Capşa, domnule detectiv, nu-i aşa? - Mai rapid, domnule Certega! – îi răspund politicos, nevrînd să-l dezamăgesc. Numai că acolo pot risca să mă mişc pe scaun. Pe cînd la dumneata, nu ştiu ce s-ar alege din bietul taburet, dacă aş cuteza să mă ridic ceva mai smucit... - Nici o grijă, domnule Conan! Este taburetul preferat al Mariţei. Şi nu se poate afirma că-i o femeie uşoară. Privesc intrigat la înfăţişarea încăperii. Cînd îl vizitasem întîia oară pe doctor – cam pe nepusă masă, ce-i drept -, n-apucasem să examinez ca lumea acest interior, de neconceput la Posada. În afara celor două taburete slinoase şi hodorogite, din care unul plînge şi suspină sub importanţa mea, totul, în această bucătărie (de film publicitar pentru demonstrarea calităţilor mobilierului „Apetit”), este nou şi strălucitor. Dulapurile, care ocupă doi din pereţi, rafturile sînt vopsite cu „Duco”, cum era, pe timpuri, „Fiat”-ul meu, cînd sticlea şi sclipea de te lăsa cu leziuni oculare. Există şi un complex de chiuvete. Trei la număr. Maşina de gătit este uluitoare. Bănuiesc că-i o comandă specială. Aragaz cu şase ochiuri n-am întîlnit decît în producţiile de la Buftea. Ceea ce mă uimeşte – dat fiind că ne apropiem de ora prînzului -, e faptul că nimic, dar absolut nimic nu fierbe pe extraordinarul agregat culinar al lui Bilă. Şi, totuşi, în încăpere, de cînd am intrat, continuă să persiste un iz de fum acriu. Doctorul Hannibal trebuie să fie cumplit de tulburat, de vreme ce-a hotărît să suprime hrana de amiază a locatarilor pensiunii Nachtigal. Singurul scutit de această acţiune arbitrară par să fiu eu. Pentru că Certega aşterne pe masă o serie de alimente scoase din frigiderul ascuns în dulapul din peretele de lîngă uşă. Isprăvindu-şi treburile, doctorul Hannibal se aşază în faţa mea, pe celălalt taburet. - Să luăm şi să mîncăm, domnule Conan. După indigestul breakfast pe care l-aţi îngurgitat la domnişoara Gilly, cred că bucatele mele vă vor prinde bine!... Ce să-mi pice bine? Pe farfurii se află (în porţii infime, ca să nu zic inefabile) brînză de „veci”, urdă (probabil dulce), şuncă de Praga, pîine prăjită, ridichi, roşii, salată verde şi alte produse similare (cvasinecomestibile, după părerea mea). Plus două borcănele de iaurt (fără dată). - Domnule doctor, totu-i ca la carte! Vă mulţumesc, dar nu mai mi-e foame. E de-ajuns să văd ce-i pe masă şi m-apucă o poftă nebună să slăbesc. Doctorul mă dezamăgeşte şi mă umileşte cumplit, pornind să lichideze merindele de pe masă. Asist indispus. Ironia soartei. Marele maestru al artei culinare ţine regim în locul meu. Lăsîndu-l să masticheze liniştit, mă decid să-i fac puţină conversaţie, aşa, ca de la om la om, poate că-i stă brînza de „veci” în gît: - Dragă doctore, m-ai cărat aici să-mi comunici nişte informaţii de însemnătate capitală. Ai pomenit de cîteva ori cuvîntul „moarte”. Pe cine vrei să înspăimînţi? Nu te grăbi să-mi răspunzi. Mănîncă liniştit. Dacă poţi. În răstimp, am să formulez cîteva întrebări. Şi-n vreme ce-ai să dai gata aceste inofensive alimente, gîndeşte-te bine la răspunsurile pe care ai să le furnizezi. În primul rînd, ţin să ştiu ce-i cu afirmaţia dumitale că-n seara asta va muri cineva? Apoi, va trebui să mă lămureşti, cît mai pe îndelete, dacă-i posibil, în privinţa tuturor fenomenelor neobişnuite ce se petrec în pensiunea asta blestemată. Am venit aici să lucrez liniştit. Am de terminat o carte. N-am apucat să scriu un singur rînd. Colocatarii mei mi se par extrem de tensionaţi. Noaptea, nu-şi găseşte nimeni somnul. Fiecare pare posedat de-un demon. Care-i demonul, domnule doctor? Cum se cheamă? Pesemne c-am vorbit destul de mult, deoarece Certega a isprăvit de mîncat tot ce era pe masă. Se şterge la gură cu prosopul din buzunarul şorţului de bucătărie. Apoi îşi dă jos ochelarii. Şi observ, îngrozit, că mă priveşte. - V-aş răspunde cu-o întrebare, domnule detectiv. - Serviţi! - Cine v-a recomandat Posada? Cine v-a spus c-aici o să găsiţi liniştea necesară pentru scrierea cărţii? Dacă nu-s indiscret, bineînţeles! Nu mă supără indiscreţia doctorului. Nu. Mă necăjeşte faptul că nu-i pot răspunde. Fiindcă nici eu nu ştiu cine mi-a făcut pustiul ăsta de bine, expediindu-mă în stabilimentul doamnei Nachtigal. - N-are importanţă, dragă doctore. Cineva... - Şi care, după cum îmi dau seama, n-are nume! - Să zicem... - Bun! Rămîne pentru altă dată. Într-adevăr, nu-i chiar atît de important. Vă intrigă, aşa cum rezultă din prima dumneavoastră chestionare, de unde ştiu că-n seara aceasta va muri cineva, nu-i aşa? - Chiar aşa... - Foarte simplu, domnule detectiv, Deşi-s doctor, adică om de ştiinţă, sînt adeseori cuprins de crize misticoidale. Fantasticul, iraţionalul mă domină, îmi dictează cele mai idioate prevestiri. Din dimineaţa asta, mereu îmi şopteşte cineva că va fi moarte de om... Cine? O bănuială mă frămîntă. Dar nu-ndrăznesc să rostesc numele viitorului răposat. Mi-e teamă să nu se împlinească presimţirea mea. Mi-e groază. Pentru că, acela care va urma să treacă dincolo, mi-e foarte apropiat. E sînge din sîngele meu. Mi-e frate. - Dragă doctore, te simţi bine? - Excelent! Nici brînza de vaci, nici roşiile n-aveau parfumul acela oripilant de migdale. Deci, totul e cît se poate de bine! - Domnule Certega, nu mă lăsa să-mi pierd minţile. Cine-i fratele dumitale? Şi tocmai aici, la Posada, în pensiunea doamnei Nachtigal! Bilă zîmbeşte amar, de parcă ar fi sfărîmat între dinţi o pilulă de „Carbicol” (conţine „fel tauri”, adică fiere de vită): - Ce fel de detectiv sînteţi dumneavoastră, domnule Conan Doi? Prefer să nu-i răspund. N-ar crede afirmaţia mea. Şi-anume că-s un mare detectiv. - Să ştii, domnule Certega, eu nu mă dezumflu atît de lesne, oricît ai încerca să mă demoralizezi! Mai bine explicitează-te. Ce-i cu fratele dumitale? - Propun să rezervăm pentru sfîrşitul convorbirii noastre această problemă. Deocamdată să vă liniştesc în privinţa fenomenelor ce se petrec în pensiunea noastră. Nu-i nimic extraordinar. Totul este nespus de firesc şi explicabil. Iar tensiunea pe care aţi remarcat-o la membrii colectivităţii este şi ea la fel de omenească. Pentru că demonul, care-i posedă, nu este de domeniul supranaturalului. Ba dimpotrivă. Aparţine acestei lumi. Tocmai de aceea-i bîntuie atît de violent. Demonul are şi-un nume, se cheamă... - Ei? - Are un nume care se scrie în cifre! Cu cinci zerouri! 300.000! Poate, chiar 400.000! - 300.000! De lei? - Vezi că ştii, domnule Doi! – remarcă pe-un ton intimist doctorul Bilă. - Banii lui Gaterek? - Întocmai, domnule Conan! - Banii rezultaţi din vînzarea casei de la Bucureşti? - Eşti totuşi detectiv, domnule Al Conan Doi! Născut, iar nu făcut! Vrăjitorule! Din nou mă nelinişteşte absenţa parfumului de flori de migdal. În schimb, mă zadără iarăşi, mă pişcă la nas fumul acela, acriu. Adulmec atent. Dar nu depistez provenienţa. A sosit timpul să trecem la lucruri serioase. Dacă doctorul Hannibal vrea să amînăm soluţionarea problemei enigmaticului său frate, atunci să aflăm ce-i cu scumpii mei colocatari. - Domnule doctor – întreb eu arogant (dar nu cine ştie ce) -, nădăjduiesc că persoana subsemnatului nu face parte, în lista neagră stabilită de matale, printre vînătorii posedaţi de patima banilor şi încă, a unor bani ce nu mi se cuvin? - Oarecum! De ce să te mint, domnule Conan, atîta timp cît nu-mi dezvălui numele celui care ţi-a recomandat Posada, trebuie să te consider printre vînători, aşa cum te-ai exprimat atît de plastic. - Mulţumesc, doctore. Mi-ai luat o piatră de pe inimă. Să trecem la următorul. Solistul Lucky-Lucky îţi inspiră ceva? Bilă grimasează: - Ba bine că nu! Ăsta ar vinde-o şi pe maică-sa, pentru un pumn de sutare! De vreme ce-i în stare să trăiască din banii unei femei, nu vreau să rostesc nume, este capabil şi de alte grozăvii. - Să mergem mai departe. Lucky rămîne pe lista neagră. - Bineînţeles. Printre primii. - Dar Finichi? Cu el ce intenţii ai? - Amestecate! - Adică? - Cum am spus. Amestecate. Ar avea toate motivele să-l uşureze pe Zighi de suferinţele pricinuite de bani. Dar, în acelaşi timp, e laş, fricos, lingav, muieratic, curios ca o babă. Nu vezi cum fotografiază fiecare mişcare de-a noastră? - De ce? - Ca să-şi creeze un alibi. Bănuiesc că posedă toate imaginile în stare să-l scoată din cauză. - Dar Gilly? Actriţa de-abia a venit. - Ei bine, tocmai asta mă face s-o consider a fi în capul răutăţilor. Mai ales că are şi aliaţi; nu ţi-i numesc nici pe aceştia, deoarece mi-a spus o păsărică să nu cred în întrebările aparent nevinovate. Sînt sigur că-i cunoşti! - Deci, Gilly, actriţa, după părerea dumitale, e cap de pluton? - Exact. Şi bine încadrată. Singurul lucru, pe care-l iubeşte pe lumea asta, e banul! Mai ales la plural! Sîntem întrerupţi de cîteva violente şi zgomotoase bătăi în uşă. - Nene doctore! Nene doctore! Răspunde-mi, nu mai face pe surdul. Ştiu că te afli aici. Este glasul actriţei. - Ce doreşti, domnişoară? Sînt aici. Şi nu mă ascund de nimeni. Mai ales de dumneata. - Nu ne serveşti prînzul? Mi-e foame... De ce te-ai zăvorît în bucătărie? - Mă priveşte. Iar astăzi, n-am poftă să gătesc. Mîncaţi şi voi ce găsiţi prin bufet. Gilly nu mai insistă. I se aud paşii pe coridor. Doctorul îmi face semn să nu mă las înşelat de aparenţe, dîndu-mi de înţeles că actriţa a ascultat la uşă şi că se va reîntoarce tiptil să-şi reia ocupaţia de pînă acum. Totodată, dă din mînă a lehamite, exprimîndu-şi lipsa de interes faţă de acţiunile de spionaj ale pupezei. - Văd că nu te interesează deloc părerea mea despre Bigam şi Mogam! – reîncepe Bilă. - Ba da! Sînt chiar foarte curios să ştiu unde îi încadrezi. - Am să te dezamăgesc. I-am eliminat. Găinarii nu-s capabili nici de-o lovitură spectaculară, nici de crimă. N-au aptitudinile necesare. Nu-s proşti, ca să-şi petreacă restul zilelor în saline. Oricît de modernizate ar fi! Miroase din ce în ce mai tare a fum pişcăcios. Privesc neliniştit în juru-mi. Zadarnic. Nu arde nimic. Şi totuşi, fumul acesta mi se pare cunoscut. Reiau conversaţia: - Cine mai rămîne, atunci, doctore? - Gaterek şi Mariţa! - Inginerul urmează să fie cel prădat, deci îl scoatem din competiţie. - Rămîne de văzut. N-aţi mai pomenit simulanţi de furturi? - Nici aşa să n-o luăm. - Provizoriu. - Şi ce facem cu coana Mariţa? Cînd rostesc numele mic al doamnei Nachtigal, se produce un fenomen neobişnuit. În dulapul cel mare, aflat în peretele de lîngă uşă, chiar în spatele meu, se prăbuşeşte toată văsăria dinăuntru. Sărim electrocutaţi de pe taburete. Al meu se răstoarnă. I se desfac toate încheieturile, împrăştiindu-se care încotro. În dulap, continuă cataclismul. Se aud zgomote înăbuşite, ca înaintea unui cutremur, rafturile interioare trosnesc, se rup, cad (probabil) unul peste altul, stîrnind o reacţie în lanţ, deoarece deflagraţia sporeşte neîncetat. Intră în rezonanţă întreaga instalaţie de tip „Apetit”. În cele din urmă, spre spaima noastră, uşile dulapului sar din balamale, se dau la o parte. Dinăuntru se rostogoleşte un balot imens. Lung de vreo doi-trei metri. Gros (să zicem) cît mine. Poate mai puţin, ca să nu exagerez. După o clipă de ezitare, rămîne nemişcat pe duşumea. O dîră de fum se ridică alene dintr-o latură a balonului. Abia acum reuşesc să determin şi să identific mirosul pişcăcios care mă deranjase tot timpul. Mirosul specific al trabucului. Ţigara de foi scoate o şuviţă firavă, de fum aburiu. Arde singură. Balotul se întoarce, de la sine, pe spate. Se aude un sforăit monstru, urmat de un sughiţ. Nu-i un balot, cum crezusem la început. Căci are mîini şi picioare. Şi răspîndeşte o duhneală de tescovină, trăsnitoare. Ne apropiem înfricoşaţi. Dăm la o parte şalul care acoperă presupusul balot... Coana Mariţa, beată moartă, sforăie în pace şi onor. Iar în mîna dreaptă, un trabuc pe sfîrşite îşi dă duhul fîsîind şi fumegînd. - Sîntem în pericol, domnule detectiv! – şopteşte, înspăimîntat, doctorul Bilă. Mai cu seamă dac-a ascultat conversaţia noastră, înainte de-a adormi din pricina alcoolului. Formidabilă idee, să se pitească în dulapul cu farfurii. Cum dracului o fi încăput? Pesemne să sub rafturile de jos. Încă nu reuşesc să-mi revin. Îngaim penibil: - Înseamnă că ştia despre intenţiile dumitale, de-a mă aduce aici, la o discuţie între patru ochi. - Pe cuvîntul meu de onoare, domnule Conan, că nu aveam nici măcar posibilitatea s-o anunţ! Îţi jur! Precis c-a tras cu urechea, trebuie să se fi aflat pe coridor, în faţa uşii, cînd mă certam cu Zighi pentru confiscarea dumitale. Altminteri nu-i posibil! Este singura explicaţie plauzibilă. - Ce-i facem acuma, doctore? În clipa cînd se pregăteşte să-mi răspundă, răsună un ciocănit discret la uşa bucătăriei. Sărim ca arşi. - Nene doctore! Slavă Domnului! Nu-i Gilly. Bigam şi Mogam, pe două voci, ale căror frecvenţe, joase şi înalte, ne sînt prea bine cunoscute, se află de cealaltă parte a uşii. De data aceasta, doctorul se repede imediat să deschidă. Flintaşii pătrund în bucătărie, strecurîndu-se unul după altul. Încremenesc cu gurile căscate. Priveliştea neaşteptată le-a suprimat uzul corzilor vocale. Dar şi ale raţiunii. Căci tac îndobitociţi. Abia după ce le explicăm pe îndelete cele întîmplate, după ce sîntem nevoiţi să repetăm anumite amănunte, chiar de două ori, abia atunci îşi recapătă glasul şi puterea de discernămînt. - Nene maestrule – întreabă, disperat, Bigam, scobindu-se preocupat în nas -, ce facem cu cadavrul? Îl îngropăm în grădiniţă şi anunţăm Miliţia, fără zăbavă, c-a dispărut coana Mariţa, sau îl lăsăm aici, în păstrarea doctorului? - Care cadavru? Ai înnebunit? Unde ai mai pomenit cadavru care să sforăie atît de activ? – îl aduc la realitate pe reprezentantul fracţiunii deficitare a clanului Flintaşilor. Consultîndu-mă rapid, numai din priviri, cu doctorul Hannibal, îi solicit pe fraţii Flintaş să ne dea o mînă de ajutor. Doamna Nachtigal trebuie transportată în odaia ei. Mogam o apucă de picioare, doctorul Certega şi cu Bigam, de cîte un braţ, iar eu, de ceafă, petrecîndu-i ambele mîini pe după grumaz. Ne opintim zdravăn. Inutil. Imposibil s-o clintim din loc. Inversăm sarcinile. Doctorul trece la cap, eu, la picioare, iar fraţii Flintaş, în stînga şi-n dreapta, încercînd să-şi petreacă mîinile sub mijlocul ei. Dau comanda: - Hei rup! Victorie. Coana Mariţa se lasă dusă. Dar numai parţial. Pentru că, eroare cumplită, reuşesc s-o scot doar din pantofi (care, de fapt, sînt nişte ghete din pînză), dînsa rămîne pe loc, iar eu mă proptesc cu fruntea în tăblia uşii, unde sînt nevoit să mă opresc. Uşa se cutremură dureros, iar creierii mei urlă sfîşietor. Cînd întorc ceea ce-a mai rămas din fostul meu cap, îi văd pe Flintaşi şi pe doctorul Bilă răsturnaţi peste balotul cu trabuc. Mogam încearcă să-şi scoată dintr-o nară muştiucul trabucului, iar doctorul îşi caută ochelarii, cu gesturi stîngace, prin ciorapii coanei Mariţa. Dar chinurile nu s-au terminat. A rămas cea mai dificilă sarcină. Urcarea în pat a coanei Mariţa. Dar, după stăruinţe demne de cauze mai nobile, bunăoară ridicarea unei piramide, izbutim s-o culcăm de-a curmezişul patului. Altfel nu s-a putut. Eram tuspatru la capătul puterilor. Bigam schiţează un bilanţ al ispravei noastre: - Mai dihai ca-n muncile lui Hercule, maestrule! Constatînd că ne-am revenit, doctorul Hannibal Certega propune: - Haideţi s-o culcăm ca lumea. Daţi plapuma la o parte, întoarceţi-o pe Mariţa de-a lungul, aranjaţi pernele. Ar fi necuviincios s-o lăsăm aşa. Nu s-ar putea spune că doctorul n-are dreptate. Aşa că pornim din nou la munca de jos. O împingem cătinel pe madam Nachtigal, imprimîndu-i o mişcare giratorie. Doar, doar o plasăm pe orbită. Numai că Bigam se grăbeşte şi, dintr-un exces de zel, depune un efort prost calculat. Madam Nachtigal părăseşte patul, aterizînd zgomotos pe duşumea. Pensiunea se clatină din temelii. Lustra pendulează ameninţător. Tencuiala, în vreo două locuri, se desprinde de pe pereţi. Coana Mariţa sforăie în continuare. Cu chiu cu vai, o urcăm iarăşi în pat. Dar am uitat să dăm la o parte plapuma. Din nou o împingem pe madam Nachtigal la marginea patului. Numai că, de data asta, stau de strajă. Cele o sută şi ceva de ocale ale coanei Mariţa se sprijină de monumentul subsemnatului. Şi nu-i chiar atît de uşor. - Trageţi mai repede plapuma, fraţilor! – le strig, la capătul puterilor, celor trei aliaţi. Nu garantez că pot suporta mai mult de 30 de secunde! Operaţiunea decurge mult mai rapid decît îmi închipuiam. Însă, de sub plapumă, lîngă perne, se iveşte un obiect bine cunoscut mie. Valiza cea neagră. Dacă-i cea pe care o ştiu, înăuntru trebuie să fie caseta cu pietricelele. Dar nu sînt singurul ei cunoscut, deoarece un răcnet victorios izbucneşte din piepturile tustrei confraţilor: - Uite-o! Uite-o unde era! - Nu mai sta, Bigă! – urlă Mogam. Umfl-o! Însă doctorul s-a şi repezit asupra valizei. Bigam o apucă de mîner. Trag amîndoi de ea, ca disperaţii. Valiza se desface de la sine. Cînd văd apărînd caseta, rostogolindu-se din pat lîngă mine, îmi părăsesc postul şi mă aplec după ea. În acelaşi timp îşi părăseşte locul şi coana Mariţa. Iarăşi aterizează pe duşumea. Mogam zboară peste pat şi peste doctor, într-un salt de cascador, ţintind spre casetă. Calculîndu-şi greşit traiectoria, se prăbuşeşte alături de Mariţa, pe duşumea. Doctorul Bilă şi Bigam, cu valiza desfăcută în mîini, luptă să-şi descleşteze degetele de pe mînerul ei. Înlănţuiţi, dau ocol patului, virînd în aceeaşi direcţie. Spre cutie. Mogam o împinge. Doctorul o pasează spre mine, urlînd: - Ia-o, dom`le Conan! Ia-o, nu mai sta! În ea se află demonul. Precis! Deoarece acum mi-este la îndemînă cutia, apropiindu-se zuruind de mine, mă aplec şi vreau s-o înhăţ. O scap. Lunecă spre coana Mariţa. Mă reped într-acolo. Iarăşi încerc s-o apuc. Un urlet înfricoşător ne perforează timpanele: - Nemernicilor! Bandiţilor! Ce căutaţi în camera mea? Coana Mariţa, pe care, pînă în clipa aceasta, o crezusem pierdută în neagra veşnicie a valurilor de tescovină, răcneşte ca scoasă din minţi. Zăreşte în mîna mea cutia. Priveşte la Bigam care se zbate încrîncenat în braţele doctorului, zbenguindu-se amîndoi peste trupul celui care a fost Mogam. - Ţine caseta, dom’le Conan! N-o lăsa din mînă! – îmi strigă madam Nachtigal ridicîndu-se. După care, fără nici un efort vizibil, îi saltă pe tustrei combatanţii, dintr-o singură mişcare. Apoi îi bubuie de perete, de li se aud trosnind oasele. Îi sprijină niţel de-a-n-picioarelea, atît cît să aibă timpul necesar pentru a le trăsni o serie de salve mormîntale. Reuşesc să număr pînă la opt scatoalce. Opt împuşcături. Opt focuri de Colt 38 (judecînd după tonalitate). Bilă, Mogam şi Bigam ridică mîinile năuciţi, ducîndu-şi-le la obraji. Schiţează o mişcare de balans, suficient de incertă. Apoi se prăbuşesc la picioarele peretelui. Ca morţi. Nemaiaşteptînd învierea celor trei executanţi, coana Mariţa se apropie ameninţătoare de mine. Dau îndărăt. Patul se află în spatele meu. Aşa că mă împiedic şi cad de-a latul acestuia. Cutia îmi scapă din mîini, zuruind la fel de straniu ca şi în celelalte ocazii. Madam Nachtigal înşfacă de jos cutia, o duce la piept şi mă întreabă dispreţuitoare şi rece: - Dom`le Conan, ce caţi tălică în albia cu tărîţe a ăstora? Că nu-mi vine să cred că te-ai înhăitat cu măgarii de colo, pentru a-mi răpi singura nădejde a bătrîneţelor mele! Jignirea mi se pare cumplit de nedreaptă. Încerc să mă ridic. Imposibil. Sînt, pesemne, prea emoţionat. Dar mă ajută coana Mariţa. Reţinîndu-mi geamătul ce sta gata să-mi explodeze pe buze, o pun la curent cu realitatea: - Cum poţi să spui aşa ceva, coană Mariţo! Dacă nu eram eu, cine te căra aici, tocmai din bucătărie? Căci zăceai acolo, asfixiată în dulap, de parcă erai într-o stare cataleptică. - Ia mai slăbeşte-mă! Vrei să mă aiureşti? Eram o ţîrîşică băută, şi-atît! Mă pitisem în dulap s-ascult ce vrea să uneltească, laolaltă cu tălică, bestia de Bilă. Dacă n-aţipeam, cînd porniserăţi să vorbiţi despre mine, v-arătam eu vouă ce are de gînd să facă Mariţa... Că asta vă interesa, nu? În răstimpul cît îmi oferă explicaţiile suplimentare, madam Nachtigal zdrăngăne întruna, fără încetare, caseta cu pietricelele. Ascultă încordată zuruitul interior, rînjeşte înciudată şi leapădă o înjurătură foarte puţin ortodoxă. Cei trei luptători, căzuţi la datorie, încep să dea semne de viaţă. Mariţa Nachtigal asistă la infructuoasele lor stăruinţe de-a se plasa pe verticală, apoi se hotărăşte brusc, se repede la ei şi, din trei ghionturi zdravene, îi ridică în picioare. Caseta din dreapta coanei Mariţa, folosită drept pumn, răsună şi mai ciudat. Doctorul Hannibal Certega îşi propulsează persoana spre cutie. Neaşteptata sa iniţiativă o ia pe nepregătite pe madam Nachtigal. Cutia cade pe duşumea. Bigam se aruncă după ea. Mogam aşişderea. Numai că doamna Nachtigal, net superioară ca pregătire fizică, îi înşfacă pe tustrei, din voleu, şi-i buşeşte de pămînt, alături de cutie. Cu mîinile întinse spre ea, cîntă cu toţii în cor: - Nu-i cutia matale! N-ai dreptul s-o iei! Dă-ne cutia, că nici morţi nu ţi-o lăsăm. - Nenorociţilor! – le replică Mariţa -, ce vă băgaţi voi unde nu vă fierbe oala? De unde ştiţi ce-i cu cutia sta? Habar n-aveţi ce-i înăuntru! Numai cine poate s-o deschidă, numai acela are dreptul s-o păstreze! Hannibal, care s-a ridicat în patru labe, o întreabă curios: - Ce, ai deschis-o? Madam Nachtigal îl aplatizează la podea, punîndu-şi piciorul pe spinarea lui. - Încă nu! – îi răspunde ea. Dar am s-o deschid! Şi-atunci înseamnă că-i a mea! Mă pune dracu să intervin: - Doamnă Nachtigal, nimic nu te îndrituieşte s-o deschizi, de vreme ce nu-ţi aparţine! - Te-a întrebat cineva, ceva, domnule Conan? Iar pe voi cine v-a angajat să-mi şterpeliţi caseta? Ai? Se-aude? Nefericiţilor! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:30 PM | message # 24
Vă-ncontraţi cu mine, în halul de neputinţă în care vă aflaţi?
Fără să mai zăbovească în aşteptarea răspunsului cuvenit, Mariţa Nachtigal deschide rapid uşa odăii. Dintr-o şutare magnifică, doctorul Bilă este expulzat din cameră. Coridorul răsună în urma impactului ce are loc între capul bietului vraci şi perete. Al doilea şut, cu efect, îi expediază, tîrîş pe duşumea, laolaltă cu covorul, pe fraţii Flintaş. Pesemne c-au nimerit peste doctor, deoarece nu se aude nici un zgomot. Văzînd uşa deschisă, nu mai aştept următorul şut. O zbughesc ca din puşcă, dîndu-mi abia acum seama de latentele mele rezerve interne, în calitate de sprinter. Am o detentă incredibilă! Uşa odăii doamnei Nachtigal bubuie asurzitor. După care se-aude cheia răsucindu-se în broască. Apoi o invitaţie, clamată nouă, tuturor: - Dacă vă pune dracu să rostiţi o vorbuliţă despre cutia care-i la mine, să ştiţi că vă stîlcesc în bătăi. Şi pe tălică, dom`le Conan, cît oi fi de mare scriitor. Ne regrupăm forţele. Pe coridor. Oleacă demoralizaţi, dar plini de bunăvoinţă. Ne scuturăm ţoalele, ne verificăm articulaţiile, după care manifestăm evidente intenţii de despărţire. Stînjeniţi, ne privim încrucişat. E şi normal. Sîntem patru. Doctorul Hannibal îmi face semn să ne luăm valea. Bigam şi Mogam, iuţi la minte cum sînt dînşii, ne-o iau înainte. Însă eu şi cu doctorul ne îndreptăm spre bucătărie. - Ce-i în cutie, domnule doctor? – îl întreb pe Bilă. - Nu bănuieşti? - Bineînţeles că nu! - Cutia i-a dispărut lui Zighi, de ieri. Ce mă depăşeşte, e faptul că nu arată să sufere din pricina pierderii ei. Dacă înăuntru se află ce bănuiesc eu, atunci ar trebui să fie disperat. Cred că în cutie sînt ascunşi banii căpătaţi din vînzarea casei! - Imposibil! Că n-o fi vîndut-o pe pietricele. - Ba-i foarte posibil. Sînt pe lumea asta nişte pietricele care se cheamă diamante, rubine, safire, briliante... - Şi dispariţia lor îl lasă rece? – nu-mi pot stăpîni şi eu uimirea. - Aici nu-i ceva în regulă! Singurul lucru, care îi poate da această stare de nepăsare, ar fi doar intangibilitatea casetei. Pînă acum n-a reuşit s-o deschidă nici Mariţa. Şi, dacă n-a izbutit dînsa, care-i as în materie, înseamnă că Zighi n-are temeiuri să se teamă. E singura explicaţie posibilă!... - Ar mai fi şi altele! – îi zdruncin eu încrederea în forţa deducţiilor sale. - Care? - Nimeni nu şi-ar abandona o avere, căci e vorba de 300.000 de lei, bazîndu-se numai pe faptul că broasca seifului portabil este de nedescuiat. Neîndoios că şi-a mai asigurat o rezervă. De fapt, aşa obişnuiesc minţile lucide, cerebralii. Totdeauna mai ai şi-un plan ascuns, pentru orice eventualitate. Doctorul Hannibal cade pe gînduri. Atît de dureros, încît îl văd crîmpoţindu-şi chipul ascuns în dosul acelor formidabili ochelari de cosmonaut. Căţărîndu-se iarăşi pe scara iluziilor, Bilă îngaimă: - Nu-mi vine a crede! Mai întîi, nu-i sigur c-a luat numai 300.000. Nimeni nu ştie precis cu cît şi-a vîndut casa. S-ar putea să fie şi mai mult Chiar 400.000. Iar pietricelele astea, afurisite, îşi schimbă valoarea de la o zi la alta. Şi-n afară de asta, Zighi nu-i o minte atît de lucidă, cum zici dumneata, domnule detectiv. În ultima vreme mi se pare sărit zdravăn de pe şine, Deocamdată însă, cutia-i în mîinile Mariţei! Şi asta nu-i bine. Zău că nu-i bine! Deloc! Ne aflăm din nou în bucătăria-laborator a doctorului Certega. În răstimpul cît dăm gata două căni de cafea, sîntem deranjaţi în nenumărate rînduri. Bat la uşă, ciocănesc neîncetat fel şi fel de inoportuni. Toţi cer de mîncare. Şi Finichi, şi Gilly, şi Lucky, ba chiar şi Flintaşii. Ori le este foame ori îi zgîndără faptul că doctorul îmi destăinuie cine ştie ce grozăvii. Numai că Hannibal Certega îi alungă pe toţi, comunicîndu-le că n-are poftă de gătit. Resemnarea lor pare destul de bizară. Părăsesc, unul după altul, cîmpul de bătaie, fără să insiste cîtuşi de puţin. E clar că lucrurile nu decurg normal. Sînt decis să-l interoghez ca lumea pe doctor. - Domnule Hannibal, hai să punem lucrurile la punct. Pînă în clipa cînd doamna Nachtigal a apărut în dulap, în chipul pe care-l cunoaştem, discutasem despre bănuielile dumitale în privinţa unei crime iminente, iar în al doilea rînd, despre satanica patimă a colocatarilor noştri, pentru banii inginerului Gaterek. Deci, două probleme, două. Primo: asasinarea unui om. După afirmaţiile sau bănuielile dumitale misticoidale, ar fi vorba de-un frate misterios, tot al matale, aflat aici, la Posada. Secundo: un furt. Sau, ca să zicem altfel, intrarea în posesia unei imense sume, aparţinînd lui Zighi... - Domnule Al Conan Doi, în ciuda pretenţiilor dumitale de detectiv, sînt nevoit să constat, din nou, că eşti un simplu diletant. De unde ai scos chestia asta, că-i vorba de două probleme? - Din desfăşurarea discuţiilor. Prin deducţie! - Vax! Mă scuzi de expresie, domnule Conan, dar mi-a scăpat fără voie. Continui să mă dezamăgeşti. Problema nu-i decît una singură. Se încearcă uciderea omului care posedă trei sute de mii. Şi acela e fratele meu. - Cum? Inginerul Siegfried Gaterek e fratele dumitale? Îţi baţi joc de mine, doctore? - Sigur că nu. Însă Zighi e fratele meu. Chiar şi numele său, anagrama lui Certega, ar fi trebuit să-ţi trezească atenţia. Dar matale zburzi după cai verzi pe pereţi, depistînd mistere inexistente, în vreme ce crima se unelteşte lîngă dumneata. Doctorul a părăsit pronumele de reverenţă. Nu-mi mai vorbeşte de mult cu „dumneavoastră”. Gata. Ne batem pe burtă. Profită de faptul că posed articolul respectiv. Acum îmi spune „matale” şi, fără îndoială, după cum se obişnuieşte la Posada, nu va trece mult şi mă va lua cu „tălică”. Rău am mai ajuns! Enervat, dar nu cine ştie ce, îl chestionez brutal pe doctorul Bilă: - Şi de ce v-ascundeţi de lume? De ce v-aţi pocit numele? Şi care-i cel adevărat? De ce vă prefaceţi? De ce aţi încercat tot timpul să-mi creaţi impresia că sînteţi nişte străini? Ba chiar că vă urîţi!... - Domnule doi, dacă în lecturile dumitale l-ai întîlnit cumva şi pe bătrînul Rudyard Kipling, un biet coleg de breaslă de-al dumitale, ţi-aş răspunde în felul acesta: „Asta-i altă poveste!”. - S-o auzim, doctore! Cred că merit, după ce m-ai fiert atîta vreme în suc propriu. Doctorul Hannibal îşi înclină capul, de parcă l-ar apăsa toate păcatele lumii, după care demarează „au ralenti”: - Povestea-i tristă, domnule Conan Doi! Ne-am născut amîndoi, şi eu, şi Zighi, în casa unui moşier sărac din Galiciuica. Ultimele cincizeci de pogoane le-a pierdut la poker, relansîndu-le o dată cu nevastă-sa, adică mama noastră. Maică-mea, văzîndu-se mizată şi abandonată, n-a mai putut îndura ocara... şi... am rămas orfani de mamă. Iar cîştigătorul potului n-a mai stat mult timp pe gînduri şi s-a dus după pereche. Se pare că o iubise într-adevăr pe maică-mea, căci toată bruma de avere, pe care o mai avea, a lăsat-o unei mănăstiri, cu obligaţia ca aceasta să aibă grijă de creşterea orfanilor doamnei Tegarcea. Ai aflat astfel şi adevăratul nostru nume. Banii, pe care ni-i înmîna administraţia mănăstirii, ne-a ajutat să terminăm cu bine şcoala primară şi liceul. Apoi, Zighi a plecat la studii superioare, în Belgia, la Gand. A obţinut diplomă de inginer, după care a făcut şi chimia, fapt pentru care s-a mai ales şi cu titlul de doctor în chimie. Eu, mai modest, am căpătat, la Bucureşti, unde am urmat Institutul medico-farmaceutic, dreptul de a mă numi ginecolog. Zighi s-a vîrît în afaceri, antreprize de drumuri şi şosele, în vreme ce eu mă îndeletniceam cu stabilizarea procentului de creştere a populaţiei. Pentru a nu purta numele celui care-l pătase, ruşinîndu-ne de lume, am cerut schimbarea lui. Există Monitoarele Oficiale în care s-au publicat anunţurile respective. Zighi şi-a ales Gaterek, iar eu, Certega. Amîndouă, nu prea departe de Tegarcea. - Cum s-a desfăşurat, apoi, povestea voastră, domnule doctor? - Trist! Din ce în ce mai trist, domnule Conan! Pentru că frate-meu n-a găsit altceva mai bun de făcut decît să se îndrăgostească nebuneşte de-o nevrednică. Pentru ea şi-a sacrificat totul, şi carieră, şi liniştea vieţii. Căci ajunsese cineva. Om cu avere, cu-o meserie care făcea să curgă banii ca robinetul, apa. De ce-a trebuit să nimerească peste o asemenea otreapă umană? - Dar nu-nţeleg, în ce măsură te deranjau pe dumneata problemele afective ale inginerului. Frate ca frate, dar dragostea nu-i pe bani. Orice om are dreptul să iubească pe cine vrea. - Dar nu pe femeia vieţii mele! - Cum adică? Otreapa era marea dumitale dragoste? - De ce nu? Pentru mine, femeia aceasta însemna marea pasiune. Ne-am certat îngrozitor. Gata s-ajungem la omor. Ea continua să ne-ncurajeze, iubindu-ne pe amîndoi. Ca o culme, i-a turnat lui Zighi şi-un plod. Atunci am vrut să-l distrug. Să-l denunţ autorităţilor, pentru matrapazlîcurile ce se petreceau pe şantierele lui. M-am răzgîndit în ultima clipă, considerînd că-i mai dureros să-i răpesc femeia. Şi-am fugit cu ea tocmai în Sighetul-Marmaţiei. Ne-am pomenit cu Zighi, într-o seară, pe nepusă masă. A început să plîngă, să urle şi să ameninţe. Femeia asista în tăcere, smiorcăind uşor. L-am dat afară în brînci. Atunci, pe stradă, în faţa casei, şi-a tăiat beregata cu briciul. Dar n-a ştiut cum să se opereze. Pe neaşteptate, începe să-mi funcţioneze unul din tranzistorii integraţi în organul gîndirii: - Dar inginerul Gaterek mi-a spus că cicatricea o datorează coanei Mariţa. - Ei şi? - Păi, ce legătură are dînsa cu voi doi? - Domnule Conan, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că minte nu mai are cum. Pesemne că n-avea stocuri supranormative în depozit, atunci cînd te-ai născut. Femeia pe care o iubeam, cu are se încurcase Zighi, căsătorită fiind, se cheamă Mariţa Nachtigal. Pauză. Neuronii, acei două miliarde şi ceva (aproximativ) pe care-i posed, pornesc să se conecteze, realizînd fel şi fel de combinaţii. Mi se luminează capul, începînd să pîlpîie ca o lampă cu neon. Abia acum îmi explic prezenţa celor patru personaje – Gaterek, Nachtigal, Mariţa şi Certega – în fotografia cu căluşei. - Doctore, nu te supăra, dar simt nevoia să mai beau o cafea! - Într-adevăr, ar fi şi cazul. Nici eu nu m-aş da în lături. Imediat pun ibricul la fiert. Din cele relatate în continuare de doctor, aflu că ambii fraţi au cunoscut-o pe vampă (recte coana Mariţa) acum vreo treizeci de ani. La Bucureşti. Fugise provizoriu de la bărbat. După efectuarea unor calcule de rigoare, deduc că nu putea fi vorba de Nachtigal, căluşarul. Pe vremea aceea, Mariţa, deşi trecuse de prima tinereţe, călătorea din oraş în oraş, ca „dizeuză” de local. Şase ani de-a rîndul, pînă ce Mariţa nu şi-a epuizat repertoriul, nici n-a vrut s-audă de Zighi sau de Bilă. Dar, pe neaşteptate, s-a îndrăgostit de căluşar, la o drăgaică, după care s-a şi căsătorit cu el. Ceea ce, însă, n-a împiedicat ca, totodată, să se îndrăgostească lulea şi de inginerul Gaterek. Iar Hannibal, stăruitor în patima lui pentru această femeie a nenorocului, fusese acceptat doar pe post de contribuitor. După un an, Mariţa a născut o fetiţă. Nachtigal se afla de vreo cîteva luni prin ţară, cu căluşeii, aşa că, pînă să se întoarcă din turneu, fetiţa fusese încredinţată unor străini care s-o crească. Anii, care au urmat, au fost ani de groază. Munceau cu toţii ca nebunii. Nachtigal, pe la bîlciuri. Zighi, pe şantiere, iar Bilă, la cabinet. Cu banii lor şi-a construit Mariţa vila la Posada. Cel mai îngrozitor lucru era că, atît Nachtigal cît şi Gaterek cu Bilă, ştiau unul despre altul. După încercarea ratată de sinucidere a inginerului, încheiaseră un fel de „gentlemen’s agreement”, acceptînd tustrei să contribuie din plin la fericirea materială şi sufletească a Mariţei... Numai că Nachtigal nu avea habar despre existenţa copilei lui Gaterek. Inginerul, bănuind că-i şi tată, se simţea obligat să verse o sumă lunară, îndoită. Anii treceau. Afacerile mergeau din plin. Fapt care a dus la „încadrarea” inginerului pe un şantier, în calitate de deţinut. Bilă a fost condamnat mai tîrziu, pentru practicarea ilegală a unei laturi a medicinei. În vara lui 1965, au fost eliberaţi amîndoi fraţii. Chiar în primăvara anului următor, Zighi şi-a cumpărat o casă în proprietate personală. Bilă, însă, lipsit de orice mijloc de trai, fiind şi puţin cam anemiat după anii de pension, a fost adoptat de madam Nachtigal. Masă, casă şi are curat. Vila avea nevoie de-un om la toate, iar doctorul Hannibal, care tot nu-l mai slujea pe maestrul Aesculap, s-a resemnat să activeze în domeniul artei culinare. Devenise întreţinutul celei pe care o întreţinuse o viaţă întreagă. În vara aceasta, coana Mariţa îl mobilizase şi pe Zighi. Venise la Posada definitiv. Fără sarcini precise. Doctorul Certega amestecă în zaţul cafelei şi soarbe o înghiţitură de lichid gros şi amar. Strîmbă din nas, înghite cu noduri, după care mi se adresează: - Domnule Conan, eu m-am împăcat cu viaţa. Nu mai aştept nimic de la ea. Mă doare însă, după cîte am făcut pentru Mariţa, că se poartă cu mine ca şi cum aş fi o vită de povară, în vreme ce pe Zighi îl cocoleşte. Iar acum îşi concentrează toate atenţiile asupra parvenitei ăsteia tinere... Tresar. Pricep uimitor de rapid. - Că n-oi vrea să spui că Gilly e fata coanei Mariţa şi a inginerului Gaterek? - Păi, cineva altcineva să fie? Sică Finichi? Piesele afacerii de la Posada încep să se orînduiască, întocmai ca un joc de cuburi. - Dar de ce-a chemat-o la Posada, abia acum, după atîţia ani? - Păi, să-mi spui dumneata, fiindcă eşti detectiv, ba încă şi scriitor de romane cu poliţişti. Caută şi dezleagă şi celelalte mistere. De ce-mi miroase bucătăria numai a flori de migdali? De ce vor să-i fure banii lui Zighi? De ce vor să-i vină de hac? Şi cine anume? E neapărată nevoie să-i ofer o demonstraţie: - Domnule doctor, conform celor mai elementare şi clasice legi ale deducţiei, Gilly a fost convocată pentru a participa la săvîrşirea furtului. Un singur lucru mă nedumireşte. De ce trebuie să fure nişte bani pe care, oricum, îi va moşteni într-o bună zi? Şi-apoi, de ce tocmai coana Mariţa să fie cea care organizează, „creierul”? Problema mirosului de flori de migdali, după părerea mea, cred că-i o falsă problemă. Mai mult ca sigur, se încearcă o aşa numită operaţie de intoxicare. Vor să abată atenţia asupra dumitale. Ştiu că nu-ţi face nici o bucurie, dar asta-i situaţia. Mă mai întrebi de ce vor să fure banii inginerului? Nici aici nu-i cine ştie ce grozăvie. Pesemne că nu-i aparţin. Nu crezi? Iar în privinţa asasinării lui, în ciuda presimţirilor dumitale misticoidale, am impresia că se doreşte eliminarea lui de pe suprafaţa pămîntului, din cu totul alte motive. Şi anume, ca să te liniştesc, din dor de răzbunare! Iar singurul, care ar avea toate motivele de a-şi plăti o veche poliţă, nu poate fi decît... Doctorul părea că arde de nerăbdare: - Ei! Cine? - Persoana care a suferit cel mai mult de pe urma lui. Omul căruia i s-a răpit iubita. Cel care, la anii bătrîneţii, trudeşte din greu în pensiunea fostei iubite a fratelui său. Ex-doctorul Hannibal Certega! E bine? În loc să se prăbuşească la pămînt, doborît de invincibila mea putere deductivă, Bilă îşi scoate prosopul ce-i serveşte drept batistă şi-şi suflă violent nasul. Ireverenţioasa sa reacţie nu mă deconcertează. Căci n-are altceva de făcut decît să-şi camufleze cutremurătoarea emoţie sub această mască de nepăsare flegmatică. Logica mea pare să fie de fier. Căci doctorul Hannibal se pregăteşte de confesiuni, după cîte îmi dau seama. Aştept încordat. Certega mai expectorează nişte deşeuri, după care declară spăşit: - „Vax-Albina-Cavaler-Pasta!” Aşa se spunea în tinereţea mea unor asemenea tîmpenii. - Mă jigneşti, doctore! Dacă nu intenţionezi să-l ucizi pe Zighi, fiind singurul care posedă motive serioase, înseamnă că nu inginerul va fi cel omorît în această seară. Bănuielile dumitale, mistice, nu fac două parale. Sau ai încercat să mă derutezi, îndreptîndu-mi atenţia asupra unui fals obiectiv sau ştii precis că altcineva va muri în astă seară. N-apuc să-mi duc la bun sfîrşit desfăşurarea expunerii, că se aud violente bătăi la uşă. - Doctore, domnule doctor, deschide numaidecît! E glasul lui Isaiia Finichi. - Nu vreau! – răspunde doctorul, enervat. - Bilă, vino urgent, nu mai zăbovi o clipă. Gilly e la mine în odaie. Trage să moară!... Nu mă lăsa, nu te-ncăpăţîna! I-a venit rău, pe neaşteptate. Acum horcăie! Vino, Bilă! Te rog, aşa cum nu te-am rugat niciodată. De astă dată, se aude inginerul Siegfried Gaterek, cel care, după presimţirile lui Bilă, trebuia să moară în seara asta. Acum se vaită, rage ca o vită dusă la tăiere. Mă reped la uşă, o deschid şi-l împing pe doctorul Hannibal afară. Alergăm gîfîind pe coridor. Din mers, îi suflu doctorului: - Quod erat demonstrandum! Adică, deducţiile mele se confirmă! Aşa se pronunţa Aristoteles, de cîte ori dezlega o problemă poliţistă! - Pitagora, detectivule! – îmi răspunde Bilă, insolent. Degeaba scormonesc prin memorie. Releele nu-mi funcţionează normal şi nu izbutesc să-l identific pe autorul real al celebrei şi clasicei afirmaţii. Ar fi fost de preferat să nu mă avînt în sloganuri latine. Totdeauna eram corigent la această materie. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:31 PM | message # 25
24. ALA BALA PORTOCALA, CIOC BOC, TRECI LA
LOC!... Deşi nu înţeleg ce vrea să insinueze doctorul Hannibal, citîndu-l pe Pitagora într-o asemenea situaţie, urc scările în goană după el şi după ceilalţi eroi care lansaseră disperatul semnal de alarmă. Camera inginerului se află la etaj, peste drum de a mea. Dinăuntru răzbat nişte strigăte înspăimîntătoare. Doctorul frînează brusc. Nesemnalizînd intenţia de oprire, conform celor mai elementare reguli de circulaţie rutieră, se produce un tragic telescopaj. Nu s-ar fi petrecut nimic grav, dacă m-aş fi aflat eu în faţă. Însă inginerul se propteşte în spatele doctorului, Finichi se lipeşte de Gaterek, iar eu dau peste tustrei, avariindu-i serios. După cum era şi de aşteptat, Siegfried Gaterek şi Finichi scapă uşor, aplatizîndu-se niţel. Cel mai mult suferă doctorul Hannibal. Presat de trupurile celor îndesaţi între mine şi el, plus greutatea subsemnatului, este nevoit să se reazeme de uşă. Să se reazeme e un fel de-a vorbi. Pentru că, de fapt, pocneşte uşa, cu fruntea, cu nasul şi cu pieptul. Impactul dă naştere unui zgomot absolut insolit. Sună surd, înfundat. Ca atunci cînd frămînta şi bătea tanti Raliţa coca pentru cozonacii de Crăciun. Uşa se deschide de la sine. Iar doctorul Bilă, proiectat de masa celor din spate, se azvîrle ca un disperat în braţele lui Lucky-Lucky. Neaşteptîndu-se la atîta iubire, solistul de muzică pop emite un „hîc!”, cu-o octavă mai sus decît ar fi normal. - Mor! Nu mă lăsaţi să mor! – strigă în continuare actriţa, zvîrcolindu-se. Doctorul Certega izbuteşte să se extragă din sălbatica îmbrăţişare a solistului. Mai înainte de-a acorda vreo atenţie muribundei, porneşte să-şi frece frenetic capul, nasul şi celelalte accesorii, cu-o frecvenţă rar întîlnită. Împreună cu inginerul şi cu Finichi asistăm înmărmuriţi la exhibiţiile doctorului, pe de o parte, şi la baletul pupezei, pe de alta. Spectaculoase, şi unele şi celelalte. Intensitatea urletelor sporeşte. Cu cît Bilă îşi fricţionează mai rapid cucuiele, cu atît actriţa răcneşte mai puternic: - Nene Bilă, nu mă lăsa să mor. Mor, nene Zighi!... Nu-mi dau seama pe ce se bazează actriţa lansînd afirmaţii atît de peremptorii, dar mă îngrijorează ritmul şi amplitudinea mişcărilor pe care le execută sub pled. Orice om normal, întreprinzînd o gamă atît de variată şi spasmodică de zvîrcoliri de braţe, mîini şi picioare, ar risca să repauzeze instantaneu, prin cel mai clasic stop cardiac. Actriţa, neîncetînd o clipă să urle, să ţipe şi să răcnească, se zbate, se zvîrle de la un capăt la celălalt al patului, se dă cu capul de pernă, sfîşie cu mîinile cearşaful, muşcă din pled de-i ies toate scamele, bate cu picioarele în tăblia patului. Mă rog, într-un cuvânt, se poate spune că execută un număr de acrobaţie, la orizontală, din cele mai dificultoase. Nemaiaşteptînd diagnosticul doctorului Hannibal, îl stabilesc singur. În ciuda posibilităţilor mele modeste, sînt convins c-asist la o criză de isterie vulgară. Brusc, strigătele încetează. Actriţa se potoleşte deodată, înţepenind ca un buştean. Apoi porneşte să se jăluiască în şoaptă, rostind o sumedenie de cuvinte (mai mult sau mai puţin coerente). - De ce mă laşi să mor, nene Zighi? Nu vezi că-mi dau ultima suflare? Lucky se apropie temător, de pat. Schiţează gestul de a-i oferi un pahar cu apă, dar actriţa, după ce i-l ia din mînă, i-l azvîrle în faţă. Solistul pop se scutură ca un pudel, stropindu-ne pe toţi cei din jur. Doctorul se uită la Lucky şi-l întreabă curios: - Cum s-a declanşat criza? - Care criză, nene doctore? Nu vezi că moare? - Moare pe dracu! Am mai văzut eu istericale dintr-astea! Auzind neaşteptatul diagnostic, Gilly porneşte din nou să urle: - Mor, nene Bilă. Fă-mi ceva! Nu mă lăsa! Apoi, interpretînd după cum se şi cuvenea rezerva doctorului, schimbă adresa vaietelor: - Nene Zighi, nene Zighi! Şi se duce averea de rîpă. Nu vezi că mor? Cine o să te mai moştenească? Are să-ţi pape banii ascunşi Mamariţa. Aşa-ţi trebuie, dacă i-ai pitit, de nu-i mai găseşte nici dracul... barem acuma, înaintea morţii, spune-mi unde i-ai pus, ca să mor împăcată! Inginerul Gaterek, care în tipul acesta aşteptase flegmatic sfîrşitul spectacolului, se apropie de Gilly, se uită la ea îndelung şi rosteşte cu glasul hîrîit, sunînd a doagă spartă: - Fii pe pace. Poţi să mori liniştită. Banii nu mai există. I-am transformat în briliante, în rubine şi alte pietre preţioase. Iar cutia, în care erau ascunse nestematele, dacă vrei să ştii, află că mi-a dispărut. Însă cine mi-a luat-o, s-a înşelat. N-are s-o poată deschide niciodată... Iar cheiţa o port legată la gît... Aşa că, asta-i situaţia. Dac-ai vrut să ştii unde-s banii, ţi-am spus... Deci, dacă deocamdată n-ai alte planuri mai presante, nu te chinui chiar în halul ăsta, fără să te mai zbănţui atît... Actriţa încasează răspunsul, provocat inabil, într-un chip cu totul neaşteptat. Sare din pat drept în papuci (cred că-s ai inginerului, deoarece arată a fi, cel puţin, măsura 48), fără să ţină seama că este doar într-o cămaşă de noapte, excesiv de transparentă. Cu părul vîlvoi, pocindu-şi gura la fiecare vorbă scîrnavă pe care o sloboade, porneşte să urle indecent: - Nefericitule! Va să zică aşa... asta vrei, să mor cît mai degrabă... Să rămîi cu banii, să-i papi mai departe cu Mamariţa! Să vă faceţi de cap, arieraţilor! Iar doctorul Bilă să vă îndoape, pînă o să plesniţi, cu bucatele cele mai alese. Şi eu, cu nenorocitul ăsta de cîntăreţ, să n-am un bănuţ al meu, să murim de foame şi de mizerie... Uiţi că sîntem doi? Că Lucky trebuie să-şi continue studiile, să-şi cumpere un magnetofon mai bun, să împingă parale în stînga şi-n dreapta ca să poată da cîte un concert păgubos? Nemaiaşteptînd cuvenita replică din partea inginerului, Gilly se năpusteşte asupra guristului şi-l înşfacă de gulerul cămăşii, scuturîndu-l de-i curge mătreaţa din pletele soioase. Îl zgîlţîie, pînă ce marele solist de muzică pop începe să gîngăvească: - Ce-ai cu mine? Ce te-a apucat, nebuno? - Nebun e băiatul maică-ti, cretinule! De ce taci din gură? Spune şi tu ceva. Nu vezi că hodorogul abia aşteaptă să dau ortul popii. Cine m-a vîrît în asta? Taci, ai? Cînd îşi descleştează ghearele de pe gulerul ferfeniţit al fostei cămăşi, solistul se prăbuşeşte în genunchi, tremurînd ca o piftie. După ce-i cîrpeşte o palmă, actriţa se întoarce spre restul asistenţei. Ne măsoară dispreţuitor. - Şi voi ce vă zgîiţi la mine? N-aţi mai văzut muieri în cămaşă de noapte? V-ar fi plăcut să mor, nu-i aşa? Doctorul Bilă, nefericit inspirat, încearcă s-o domolească: - Nu se moare din pricina maladiei pe care o ai, fetiţo. În cel mai rău caz, te putem interna la spitalul de glumeţi... Atît i-a trebuit divei şi se repede spre vaza de flori din cristal masiv, fapt care îl face pe Bilă să aterizeze, benevol, în punctul cel mai îndepărtat al camerei. Intervenţia lui Gaterek mi se pare salutară. După ce stătuse indiferent, ca o baterie descărcată, ascultînd bălăcărerile talentatei actriţe, îl văd că se apropie de ea, şi-o examinează atent, de sus şi pînă jos, ca şi cum n-ar mai fi văzut în viaţa lui o asemenea jivină turbată. Apoi, brusc, ca din puşcă, îi trage o pereche de palme trăsnitoare. „Plop!” – „Plop!” Gilly se prăbuşeşte peste Lucky-Lucky. Acesta o zvîrle la o parte şi se aruncă asupra inginerului. Îl înhaţă de mîneca hainei, încearcă să-l întoarcă cu faţa spre el şi-i răcneşte: - Să nu dai în Gilly! Să nu dai... că te pocnesc! M-auzi? - Tu? Tu să mă pocneşti, macroule? – se răsteşte, dispreţuitor, Gaterek. - Cum ai spus? Nu ţi-e ruşine? Eu-s cîntăreţ, hodorogule! Şi, fără să mai zăbovească, Lucky trage de mîneca hainei cu intenţia să-l culce la pămînt pe inginer. Cicatricea acestuia capătă o culoare cu totul stranie. Dintr-o smucitură, se scutură de solist, rămîne fără mînecă, după care îi trînteşte şi lui o pereche de palme. Solistul, cu detaliul-anexă al hainei în mînă, încearcă să i-l petreacă pe după gît lui Gaterek. Vrea să-l sugrume. Sar spre el. Gaterek mă îmbrînceşte, îndepărtîndu-mă din drumul lui. Nici Finichi n-are mai mult succes. Inginerul se descurcă şi singur. De minune. Cu mîneca hainei petrecută, ca o lavalieră, în jurul grumazului, îi pune o piedică solistului (un soi de figură de judo, cum am mai văzut în „Sfîntul”), îl trînteşte iarăşi peste Gilly, apoi îi adună pe amîndoi de jos, îi saltă pe picioare şi-i îndeasă, unul într-altul, împingîndu-i spre uşă. - Afară! Hoţi ordinari! Voi v-aţi găsit să mă jumuliţi? Barem de-ar fi ceva de capul vostru! Cu toată împotrivirea (cam apatică) a celor doi aliaţi, izbuteşte să-i mîne pînă în prag. Gilly se străduieşte să-l zgîrie pe faţă. Zadarnic. Inginerul are mîna lungă şi-i ţine la distanţă, şi pe actriţă, şi pe nefericitul ei acolit. În acelaşi timp manevrează cu piciorul, trăgîndu-le nenumărate îndemnuri de eliberare a terenului. Zguduiţi zdravăn de loviturile încasate, în ritmul de cinci sau şase pe secundă, perechea arată jalnic. Milos, decid că-i cazul să intervin. Din păcate, ultimul picior, ce le era destinat, mă otînjeşte în şale. Icnesc înfundat. Abia acum mă observă inginerul Gaterek. Îşi întoarce chipul spre mine şi, după ce-i buşeşte pe uşă, afară, pe ce doi, mi se adresează: - Domnule Conan, rămîi aici. Avem de vorbit. Doctorul Bilă, însoţit de Finichi, înţelegînd că-s de prisos, ies din odaie. Ce oameni! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:33 PM | message # 26
25. „CURRICULUM VITAE” APOCRIF
Rămas singur cu inginerul Gaterek, m-aş fi aşteptat ca atmosfera din odaie să fie mult mai „destinsă”, Dar, dimpotrivă, lucrurile stau invers. În încăperea care fusese teatrul evenimentelor binecunoscute, simt că există o sarcină electrică neobişnuită, aşa cum se întîmplă în ceasurile premergătoare dezlănţuirii unei furtuni. Inginerul s-a retras în spatele unui paravan. Pesemne că se îndeletniceşte cu îndepărtarea ravagiilor. Nici nu-i politicos să stai de vorbă cu un oaspete atît de distins (mă refer la mine) într-o haină cu-o singură mînecă. Ca să mă relaxez, studiez detaliile încăperii. Cred că-i cea mai modestă odaie din pensiunea doamnei Nachtigal. Patul, ca orice pat, o noptieră obişnuită, o măsuţă scundă, două scaune tapisate, vechi şi ponosite, plus cel pe care m-am aşezat (neinvitat), un şifonier cu două uşi, şi cam atît. Ba nu. Se mai află şi o bibliotecă. De fapt, nişte simple dulapuri cu cărţi. Cele care îşi schimbă locul în fiecare zi. Nu apuc să-mi termin investigaţia, că mă şi întrerupe glasul hîrîit al inginerului: - Puţintică răbdare, domnule Conan, peste cîteva clipe servesc şi cafeaua. Sînt mare băutor al turcitei licori. Ai văzut ce cafea a servit Bilă, pe terasă, după dejunul de gală? Deşi, dacă-mi amintesc bine, dumitale ţi-a dat altceva, nu zeama aia infectă, pe care ne-a oferit-o nouă, muritorilor de rînd. Cel puţin aşa mă îndrituia să bănuiesc expresia dumitale extatică, după ce-ai sorbit întîia oară din ceaşcă. Greşesc cumva?... De ce să-l dezamăgesc? Că le ştie pe toate, după cîte îmi dau seama. - Nu, domnule inginer. Chiar sînt curios să gust şi din cafeaua dumitale. - Mă bucură sinceritatea. Cu atît mai mult cu cît nu cred în ea. Dar o să ai o surpriză. Vei depista, în ceaşcă, aceeaşi substanţă strecurată de Bilă pe sub mînă. Pentru că sursa se află la mine, domnule Conan. Mă zvîrcolesc nelinştit pe scaun. Acesta preia starea mea de spirit şi geme suspicios. Inginerul îmi azvîrle o privire încîntată, după care se retrage iarăşi în dosul perdelei. Halatul de casă, acelaşi din noaptea în care făcusem cunoştinţă la mine în odaie, botoşeii din picioare, fularul înfăşurat de două ori în jurul gîtului, totul contribuie la reconstituirea vechii imagini a inginerului Siegfried Gaterek. Reapare peste cîteva clipe. Poartă o tavă cu două ceşti măreţe, plus un termos nu mai puţin impresionant. Trage măsuţa cu piciorul, aşază tava, apoi se apleacă înaintea noptierei. Cînd o deschide, întrezăresc o întreagă colecţie de coniacuri („Hennessy”, „Martell”, „Metaxa”, „Napoleon”, „Courvoisier” şi alte cîteva mărci, necunoscute mie). Oricît de rapid închide la loc uşiţa noptierei, reuşesc să citesc pe eticheta unei sticluţe: „Aromă de migdale”. Însă flaconul depus pe măsuţă poartă numele de „Hennessy”. Într-adevăr cafeaua inginerului Zighi Gaterek este „mormîntală”. Iar cînd i se adaugă şi „substanţa” denumită „Hennessy”, capătă valenţe neaşteptate. Oricît mă străduiesc să adulmec nocivul şi enigmaticul miros de flori de migdal, sînt obligat să constat totala lui absenţă. Deocamdată sîntem amîndoi pe scaune, cu cafelele în faţă. Inginerul îşi completează (destul de des) cafeaua din ceaşcă. Bineînţeles, cu coniac. Politicos, ca un gentleman, procedez aşijderea. Sorbim tacticos din ceşti. Gaterek mă priveşte pe sub sprîncene, iar eu îl privesc întrebător. - Să dăm cărţile pe faţă, maestre. Cine eşti dumneata, domnule Conan? - Pardon!? - Întocmai cum ai auzit. Cine eşti în realitate, că nu-s atît de naiv, încît să mă iau după recomandarea Mariţei. Ce-nvîrţi pe-aici? Pentru cine lucrezi? De cînd ai sosit la Posada, nu te-am auzit folosind nici o clipă maşina de scris. Ce fel de scriitor eşti matale? După aproape o jumătate de ceas de autobiografie orală, reuşesc să-i povestesc straniului personaj întreaga mea poveste. Nu-mi dau seama dacă am izbutit să-l conving, căci îl văd prăbuşit într-o adîncă reverie. Dar, posibilităţile mele de răbdare fiind mult mai reduse decît ale domnului Siegfried Gaterek, pornesc la asalt. - Mai mult de aşteptat, domnule inginer? Acum ar fi cazul, dacă nu cer prea mult, să-mi răspunzi şi mie: cine eşti dumneata, domnule Gaterek? Gaterek soarbe din cafea, destul de impasibil, după care rosteşte alene: - Să cred că n-ai aflat nimic despre mine? Bilă să nu-ţi fi relatat, cu detalii, romanul zbuciumat al existenţei mele? N-aş prea crede! - Mă interesează şi versiunea dumitale; cea reală, dacă-i posibil. Cu toate că fiecare avem cele mai greşite şi aleatorii păreri despre noi înşine. Gaterek se încruntă. Cicatricea virează spre stacojiu. Mîrîie înfundat, ca un buldog, apoi se decide: - Fiind inginer, n-am să vorbesc prea mult. Deşi părinţii ne-au văduvit de prezenţa lor, datorită unor reprobabile năravuri, eu şi Bilă, despre care sînt sigur c-ai aflat că este fratele meu, ne-am descurcat de minune în viaţă. Pînă în clipa cînd, din pricini pe care n-aş dori să le pomenesc, ne-am trezit amîndoi în nişte instituţii de stat, destinate reeducării celor cu defecte de etică. Am trăit, am plătit. Iar acum pătimesc. Pătimesc cumplit. Pentru că am greşit. Şi atunci cînd m-am îndrăgostit de-o femeie nevrednică, dar pe care, şi astăzi, nu mi-o pot scoate din suflet, şi atunci cînd, vrînd să fac un bine, am crescut o năpîrcă. E vorba de Gilly. Ai văzut cîte parale face. Nu-mi vine să cred că Gilly acţionează numai de capul ei. De aceea te-am întrebat cine eşti, domnule Conan. - Păi, ţi-am spus. - Mă rog. S-admitem povestea dumitale ca verosimilă. Dar de ce m-au poftit la Posada? Mai ales cînd s-a aflat că mi-am vîndut casa din Bucureşti. Cine a furnizat informaţiile? Cine îmi doreşte moartea, pentru a intra în posesia celor patru sute de mii de lei? Cînd mă gîndesc la ceea ce ştiu, la numărul celor care ar da mult să pună mîna pe averea lui Gaterek, mi se zbîrleşte părul, deşi îl port tuns scurt, la opt milimetri. Mă încumet să aţîţ destăinuirile inginerului: - Dumneata ai vreo bănuială mai întemeiată? - Situaţia-i dilematică! Majoritatea locatarilor Mariţei mi se par suspecţi. La început, am bănuit că se ocupă de lichidarea mea scumpul meu Bilă. Mai ales că detaşarea mea pe şantierul „special” s-a datorat unui denunţ anonim, dar care nu putea proveni decît numai din partea doctorului. Era singurul care cunoştea dedesubtul afacerilor mele. Sau, ca să fiu şi mai sincer, mai era o persoană. Mariţa. Dar doamna Nachtigal era femeia vieţii mele. Acuma, chiar stau şi mă întreb: nu cumva invitaţia pe care mi-a adresat-o, de-a veni să locuiesc la Posada, în subsistenţa ei personală, masă-casă, nu cumva a fost elaborată împreună cu Bilă? Mobiluri există. Nu numai banii. Cel puţin pentru Bilă. Mariţa a fost tot ce şi-a dorit mai mult pe lume. Dar, cîndva, i-am luat-o. Deci, vrea să-mi plătească poliţa. Firesc, nu? Mobilul Mariţei însă îmi rămîne necunoscut. - Dar ceilalţi? Gilly, Lucky, Bigam şi Mogam, Finichi? - Gilly şi Lucky, ăştia lucrează împreună. Sînt lacomi. Nu le-ajung banii dobitocului de Bubi. Fraţii Flintaş, după cum ştii, sînt nişte găinari de mică anvergură. - Dar Sică, fotograful? - Deocamdată acţionează pentru mine. Adună dovezi, în imagini, despre manevrele interesaţilor de mai sus. Nu prea am încredere în el, deoarece i-am pricinuit, mai demult, nişte necazuri lui unchiu-său, pe care l-am avut în subordine, dar, pînă una alta, văd că se descurcă de minune. Însă nu-i exclus să opereze şi pe cont propriu. - M-am lămurit, domnule inginer. Toţi sînt suspecţi. Pînă acum ai enumerat întreaga menajerie de la Posada. - Ba nu! Am omis un personaj. Destul de suspect, totuşi. - De unde l-aţi mai scos şi pe-ăsta? Cine-i? Gaterek mă examinează circumspect: - Dumneata, domnule Conan! Povestea dumitale mi se pare destul de tulbure. Cum de nu ştii cine ţi-a recomandat pensiunea doamnei Nachtigal? Are dreptate. La fel aş raţiona şi eu. - Uite ce, domnule Gaterek, singurii bani, care mă interesează, sînt cei pe care i-aş putea cîştiga prin muncă cinstită. Dumneata cum i-ai cîştigat? Cu ce ţi-ai cumpărat casa de la Bucureşti? Inginerul nu ezită nici o clipă. Îmi răspunde pe loc, ba şi cinic pe deasupra: - Aş putea spune că, din pietriş. Dar, pentru balastru, am ispăşit la timpul său. Anii de pensiune, petrecuţi pe şantier, m-au ajutat să-mi dau şi singur calificativul de rigoare. Afacerist veros! Afaceri, numai afaceri. Necurate, ce-i drept, dar bănoase. Cu ce mi-a mai rămas, am cumpărat imobilul din Capitală. Nenaţionalizat, într-un cartier domnesc. - Domnule inginer, toată povestea asta sună a roman poliţist, şi încă unul de calitate dubioasă. - Şi eu nu reprezint un personaj dubios? - N-aş zice! Nu eşti chiar atît de inabil, încît să rămîi descoperit. Acest „curriculum vitae”, înfăţişat de matale, mi se pare, într-o bună măsură, cam apocrif. Pare scris de altă mînă. Nu sînt convins că l-ai semna cu inimă uşoară. - Nu posed acest organ, domnule Conan! Inima-mi lipseşte cu desăvîrşire. Totdeauna mi s-a părut inutilă. - Totuşi, ai mărturisit că-n viaţa dumitale a existat şi-o iubire. - Mda! Poate că-i singura oară cînd m-am folosit de inimă. Dar şi-atunci a ieşit prost. Cred că şi-n clipa de faţă am comis o prostie gigantică. Mi-am vîndut casa. Banii, după cum ai auzit, i-am transformat în pietre. Din pietriş i-am dobîndit, în pietre i-am întors. Numai că-s preţioase. Şi nu mă sperie cîtuşi de puţin faptul că mi s-a furat caseta cu mica mea comoară. Nimeni n-o va putea deschide. Uite, asta-i cheia, o vezi? Îşi desface halatul de casă, în dreptul pieptului. Întrezăresc un lănţişor. La capătul acestuia se alintă vrăjita cheiţă, care valorează patru sute de mii de lei. - Şi cine bănuieşti că ţi-a furat caseta? – fac eu pe prostul, deoarece se ştie foarte bine că-l cunosc pe posesorul actual al valoroasei cutii negre. Cine să-ţi fi furat pietricelele? Gaterek îşi acoperă la loc pieptul, trăgînd violent de reverele halatului. Apoi îşi toarnă înciudat o altă ceaşcă de cafea. Dar, din ea, nu se mai scurge decît un infam firişor de zaţ. Atunci, apucă sticla de „Hennessy” şi umple cu vîrf ceaşca. - S-ar putea să fie fapta iresponsabilului de cîntăreţ. Dar, cum nu-l prea ajută celulele cenuşii, fără cheie n-o să izbutească niciodată să deschidă caseta. Doar dacă o trece peste cadavrul meu. De data asta mă reţin. Nu-i spun că ambiţia de a deveni cadavru e-o chestie inutilă şi vanitoasă, atîta vreme cît este de ajuns să-l adoarmă cineva cu-o simplă pastilă (eventual mai multe) de „Ciclobarbital”. Fără să mai adaug faptul că actualul proprietar al cutiei este capabil să născocească şi alte modalităţi de anihilare a briliantei personalităţi a inginerului Gaterek. Mă rog, să-l las legănat de iluzia că solistul pop este hoţul. De ce să-i stric plăcerea? Însă mă zgîndără o întrebare, gîdilîndu-mi buzele: - De ce-ai vîndut casa, domnule inginer? - Ce să fac, singur cuc, într-o locuinţă de şase odăi? Şi-apoi, în afară de casă, nu posedam nici o altă avere palpabilă. Trebuia s-o vînd, ca să fac rost de lichid, adică de bani din care să pot trăi. Sînt bătrîn, nu mai am putere să lucrez. Am vîndut-o pe pietre. Multe pietricele. Din cînd în cînd, am să scot la vînzare o bucăţică de soare, vreun briliant sau vreun smarald, şi-o să am cu ce trăi un an. Destul de modest domnul inginer. Piatra şi anul. După cum le-am auzit zuruind în casetă, apucă precis suta. - Păi, adineaori mi-ai spus că doamna Nachtigal ţi-a oferit adăpost şi masă, complet dezinteresat. - Domnule Conan, nu mă obliga să reconsider gradientul de inteligenţă ce ţi-l acordasem. Dumneata nu ai de unde s-o cunoşti pe Mariţa Nachtigal. Mariţa nu m-ar fi poftit să trăiesc la ea, aşa, de florile-mărului. Pesemne i-o fi suflat cineva că sînt în posesia a patru sute de mii de lei. Iar Gilly, pe care ai văzut-o cît îi poate pielea, s-a înfiinţat şi ea la Posada. A adulmecat mirosul banilor. Sau, cine ştie, poate o fi convocat-o tot Mariţa, să aibă un aliat. - Cu pupila dumitale, am impresia că te-ai cam lămurit. - Da. Însă cred că s-a lămurit şi ea, în privinţa banilor. Acuma ştie precis că n-o să vadă un sfanţ. Şi-a ratat marea scenă... Bătrînul joacă tare. Îşi imaginează că sînt în stare să-l cred. - Atunci, mai există o şansă. Ca doamna Nachtigal să fi intrat în zodia remuşcărilor. - Aşa mi-am zis şi eu, domnule Conan. Dar mai am cîte ceva de organizat, pentru ca totul să decurgă normal. Şansa trebuie ajutată, nu mă pot bizui pe întîmplare... - Cum adică? - Foarte simplu. Trebuiesc eliminaţi şacalii. Dacă le-au pus gînd rău bănuţilor mei, atunci am să-i las să se încaiere între ei. Nenea inginerul ăsta mi se pare duios de naiv. Arteroscleroza începe să-şi arate primele simptome. Cum de-şi poate imagina o asemenea neghiobie, c-or să înceapă masacre în masă, că fiarele o să se sfîşie între ele, ca-n junglă? Uită că trăim într-o lume cibernetică. Uită că există şi alte modalităţi, mai moderne, pentru obţinerea unor nenorociţi de bani. Omorul (ca-n filme) nu mai este la modă. După mine, Gaterek este sortit pieirii, şi el şi paralele lui. Am auzit de la tanti Raliţa un soi de proverb turcesc: „De harem au fost, de harem s-au dus”. Asta, în legătură cu procopselile ilicite. Adîncile mele cogitaţii sînt întrerupte de-un zgomot binecunoscut. Pe coridor se-aude un zuruit de pietricele. - Domnule Gaterek, am impresia că-ţi vine şansa. Şi chiar aşa este. Mariţa Nachtigal ciocăneşte violent la uşă. - Zighi! Deschide, nu face pe mortul. Vreau să ţi-l răpesc pe domnul Conan, să-l fac o tablă. Mă plictisesc de moarte. Hai, mai repede. După care (iarăşi) se aude zuruitul de mai înainte. Gaterek se grăbeşte. Deschide uşa. În prag, coana Mariţa stă proţăpită, cu tablele în mîna stîngă. Le agită cu îndîrjire, ostentativ, tentant. Îmi zic în sinea mea: „Conan, băiete, eşti pomicol! Noaptea asta ai să dormi scurt. Barem de ţi-ar da şi ceva de mîncare!”. Mai mult n-apuc să gîndesc, căci madam Nachtigal mă extrage din odaia inginerului (niţel cam bruscat). După care îi trînteşte lui Zighi uşa în nas, fără să gîndească o clipă că-i poate distruge definitiv organul olfactiv. Abia acum îmi dau seama că Siegfried Gaterek n-a mai apucat să-şi ducă la capăt ameninţarea, exprimată atît de neliniştitor: „Avem de vorbit!”. De fapt, s-a vorbit ceva. Dar numai palavre. E clar! Inginerul Siegfried Gaterek a intenţionat să experimenteze, asupra mea, o operaţie de intoxicare. Ca în romanele de spionaj. Dar dacă mă înşel? Mai ales că nu-i pentru prima oară! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:35 PM | message # 27
26. CĂLUŞEII NU MOR ÎMPUŞCAŢI, CI MÎNCAŢI DE
CARII... Frămîntat de gîndurile menţionate în finalul capitolului precedent, mîn zdravăn după coana Mariţa. Terifianta tablagioaică lărgeşte compasul, făcînd nişte paşi de-o poştă. După cîteva secunde, observ primele semne ale unei tahicardii de efort. Coborîm scările în trombă, cîte două trepte deodată. Clădirea se cutremură îngrijorător, tablele zuruie, iar madam Nachtigal nici nu se sinchiseşte. Puţin îi pasă. Şi de soarta vilei, şi de soarta mea. Gîfîi. În stil compresor. Surpriză, de două ori surpriză. Binecunoscuta măsuţă, din mijlocul odăii patroanei, este aşternută pentru cină. Două tacîmuri, două. Două şervete, două. Două farfurii, două. Noi doi, deci. Căci nu văd pentru cine altcineva o fi pregătit madam Nachtigal masa de seară. Oricît e ea de mîncăgioaică, tot n-are nevoie de două tacîmuri. Privesc înlemnit farfuriile goale. Sper că n-o să fim iarăşi serviţi de doctorul Bilă. Prea ar fi de tot. Dar nici nu văd ce-o să mîncăm! - Ia loc, maestre. Nu te teme, c-avem ce înfuleca. Nu mă las eu pe hachiţele lui Bilă. De aceea, mi-am instalat în cameră un frigider. Mi se întîmp0lă, şi încă de multe ori, să mă trezesc noaptea de foame. - Dar nu trebuie să te deranjezi, coană Mariţo! - Aiurea! Asta s-o spui la alţii. Parcă nu ştiu că Bilă te-a lăsat aproape flămînd? Toate le ştiu, maestrule. Mai dihai ca un cîine poliţist! Dar, în seara sta, ne răzbunăm. Şi cu regimul de slăbire, şi cu tablele. N-am poftă să afle lumea că m-a bătut un ageamiu. Pe cît e de mătăhăloasă, pe-atît e de uşoară în „deplasare”. În doi timpi şi trei mişcări, coana Mariţa scoate din frigiderul ei miraculos nişte bucate de pomină. Cînd Dumnezeu o fi avut vreme să le gătească? Aşterne pe măsuţă, şi chiar mă mir cum de pot să aibă loc un cocoş întreg, fript la cuptor, unt de casă, urdă dulce, roşii de expoziţie, cred că are peste şapte sute de grame una, ardei graşi, un hartam de şuncă afumată, o lipie (aproape cît roata „Fiat”-ului meu), salată de vinete şi, spre bucuria şi nefericirea mea, o farfurie uriaşă cu... fasole bătută, scăldată în ulei şi boia, peste care navighează binecunoscuta ceapă prăjită. Încă de la vederea cocoşului fript, rumen ca o garofiţă, începe să-mi lase gura apă. - Poftim la masă, nene maestrule, să gustărim cîte ceva. De astă dată, nu-i nevoie să repete invitaţia. Am şi luat loc pe scaun. Iar în faţa mea, scoţînd de sub măsuţă o sticlă cu celebrul vin de Ceptura, se aşază madam Nachtigal. Scaunul emite nişte proteste discrete, cărora coana Mariţa nu le acordă nici o atenţie. Cutia cu table a aşezat-o lîngă ea, pe covor. Mai cercetează o dată cele întinse pe masă, după care comandă: - Să-i dăm drumul, dom’ le Conan! M-a pălit o foame nemaipomenită. Încă de la prînz n-am luat nimic în gură. Serveşte-te singur, că n-am vreme să mă ocup de tălică. La urma urmei, eşti om de-al casei, după cum te vînturi prin toate încăperile. Cînd o aud pe doamna Nachtigal rîgîind sonor, îmi dau seama că-i cazul să ne ridicăm de la masă. Chiar încerc să întreprind mişcarea de rigoare, de a mă mişca de pe scaun. Nu pricep ce se întîmplă, dar nu sînt capabil să duc la bun sfîrşit intenţia avută. Parcă sînt lipit de fundul scaunului. Renunţ. Madam Nachtigal, care a supravegheat eşecul manevrelor mele, mă linişteşte: - Nici mie nu-mi vine să mă scol de la masă, darmite s-o mai şi strîng. Lăsăm tablele pe altă dată. Hai, mai bine să stăm o ţîrişică de vorbă, domnişorule Conan. Avem atîtea lucruri de povestit. Nu-i aşa? Imposibil s-o refuz, aşa cum sînt, imobilizat de greutatea celor vîrîte în mine. - Hai să tăifăsuim, coană Mariţo! După ce sorb din cafea, sînt nevoit să constat că doamna Nachtigal trebuie plasată cu mult deasupra celorlalţi fabricanţi de cafele din pensiunea ce cu onoare conduce. - Şi, va să zică, de-ăstea mi-eşti, nene Conan! – demarează madam Nachtigal. - Ce să fac, coană Mariţo! Lacom am fost, lacom rămîn. Nu pot rezista unei asemenea ispite. Ţin şi eu regimul cît pot... - Lasă, dom’ le Conan. Nu face cu mine pe detectivul! Ştii prea bine ce-am vrut să spun. - Zău că nu! - Nu zi zău, că-i păcat. Te bate bunul Dumnezeu. Crezi că n-am fost tot timpul cu ochii pe tălică, că nu te-am urmărit mereu? Madam Nachtigal s-a roşit ca un gogoşar de octombrie. Abia suflă. Parcă-i gata să plesnească. Ceea ce se şi întîmplă. - Ce te vîri în sufletul oamenilor, maestrule? Ce tot iscodeşti? Ţi s-a urît cu binele? Care-i, la urma urmei, meseria dumitale? Ce vrei de la noi? De ce-i tragi de limbă pe toţi? - Doamnă Nachtigal, greşeşti profund. Asta mi-i profesia. Doară sînt scriitor. Mă interesează tot ce se întîmplă în jurul meu. - S-o spui lu’ mutu, nu lu’ Mariţa Nachtigal. De cînd ai venit aici, i-ai luat pe toţi la rînd. Ce vrei să afli? Ce nu-ţi convine? Ţi-am dat să mănînci cît patru, nu m-am uitat la cheltuieli. Ce ai cu noi? Spune o dată, că de nu, îţi ofer sticla asta în cap! M-auzi? - Scumpă doamnă Nachtigal! Iubită coană Mariţo!... - Mai slăbeşte-mă cu marghiolelile astea!... - Uite ce-i, doamnă Nachtigal, tot ce se petrece în pensiunea dumitale nu-i lucru curat... De cînd am sosit aici, constat că se pune la cale o ticăloşie, dacă nu, şi-o crimă. Personajele, pe care le-ai adunat aici, convocîndu-le pe baza unui calcul destul de abil, cred că sînt cele mai ciudate exemplare umane pe care le-am văzut vreodată. Şi nici mata, ca să ţi-o spun verde în faţă, nu-mi faci o impresie mai acătării... Madam Nachtigal îşi iese din fire (ceea ce, dealtfel, şi urmărisem) şi bate cu pumnul în masă. - Puţin îmi pasă de impresia pe care ţi-o fac. Sînt în casa mea şi fac ce vreau. Dă-ţi drumul la gură, maestrule, că te iau în pumni... Ce vrei de la mine?... Grăbeşte pasul, că mă enervez!... - Vreau să aflu adevărul... Adevărul adevărat... Pentru că fiecare din clienţii dumitale încearcă să mă ducă de nas... Care-i povestea reală, cum s-au întîmplat lucrurile de aţi ajuns să vă pîndiţi ca fiarele?... Brusc, cum nu mă aşteptam dealtfel, doamna Nachtigal se potoleşte. - Păi, spune aşa, omul lui Dumnezeu! De ce n-ai venit de la bun început la mine? Pentru că numai eu ştiu adevărul... şi nu mă tem să-l dau pe faţă. Mie aşa mi-i felul, ce-i în guşă, şi-n căpuşă... În mai puţin de-o jumătate de ceas, îţi spun autobiografia tuturor celor de-aici. Şi pe-a mea, scumpule, dragul meu tont. Căci acum m-am lămurit cîte parale faci... Credeam că eşti vreun poliţist mascat, dar văd că eşti un nefericit de scriitor, alergînd după cai verzi pe pereţi. Hai să mai bem un păhărel. Madama Nachtigal a revenit la culoarea ei naturală. Ba mai mult chiar, dintr-o pornire pe care nu-s în stare să mi-o explic, se pleacă peste masă, destul de greu, şi mă trage de cap, cu amîndouă mîinile. - Vino să te pup, nene Conan, că eşti dulce! După ce-mi aplică o ventuză sonoră („plop!”), îmi sloboade fruntea de pe care-mi şterg discret urmele umede ale afecţiunii doamnei Nachtigal. Mă prăbuşesc în scaun năucit. În răstimp, coana Mariţa se ţine de cuvînt şi-mi face plinul cu vin de Ceptura. Sînt obligat să-mi revin din starea de prostraţie, căci madam Nachtigal porneşte să depene în turaţie redusă. - Am fost toată viaţa o biată copilă, mereu sedusă şi abandonată. Şi-acum, la aproape şaizeci de ani (şi ceva, dar ăştia nu mai contează), iubesc la fel ca-n tinereţe. Numai c-atunci iubeam pe alţii, iar acum pe nenorocitul de Zighi. Am fost o mare cîntăreaţă, dom’ le Conan. La cele mai bune baruri de noapte din Capitală şi din ţară. Mi-am părăsit cariera pentru inginer. Doamne, că frumos mai era! Şi bani avea, şi maşină, şi casă, şi educaţie aleasă. Dar femeia-i fire păguboasă, mereu se lasă înşelată în amor. Aşa că m-am iubit, o vreme, nu prea mult, şi cu Bilă. Era doctor. Bani cu maldărul. Relaţii. Ce mai, era cît pe ce să mă duc după el. Dar rămăsesem c-un copil de la Zighi. Să mă căsătoresc, nu puteam, că mă băgau la bigamie. Îl aveam de bărbat pe căluşarul de Nachtigal. Nici ăsta nu era de lepădat. Nu mi-a fost uşor să port trei bărbaţi în cîrcă. Dar m-am distrat. Şi, uite-aşa, din distracţie în distracţie, mi s-a prăpădit viaţa. M-au chinuit hoţii ăştia, şi Zighi, şi Bilă, şi Nachtigal, ca pe Sfînta Filofteia. Trebui s-o întrerup, că nu mai suport: - Bine, coană Mariţo, dar pe care din ei îl iubeai? - Asta-i bună! Pe toţi... - Dar aveai un copil cu Gaterek, de ce nu te-ai măritat cu el? Trebuia să divorţezi de Nachtigal... - Ce vorbeşti tălică? Pe vremurile ălea. Păi, în 1952, lui Zighi a-nceput să-i meargă prost. El, ce mai cîştiga, dădea pentru Gilly, s-o creştem ca lumea. Eu, pe de altă parte, adunam bănuţii la ciorap, păstrîndu-i pentru zile mai negre. Cît îmi dădea Bilă, că lui îi mergeau afacerile, ce mai luam de la Nachtigal, ce mai scoteam cu pensiunea, am strîns vreo sută de mii de lei... Cînd a ieşit Zighi de la puşcărie, i-am dat paralele să-şi cumpere casă în Bucureşti. Lui îi confiscaseră toată averea. Ziceam s-avem o casă pentru bătrîneţe, să-i lăsăm fetiţei ceva după moartea noastră. Dar ce spui de Zighi? N-au trecut nici doi ani, şi-a vîndut şi casa. Se pare c-a luat pe ea aproape patru sute de mii. Cînd a fost eliberat Bilă, că şi el păţise ruşinea, după ce s-au desfiinţat cabinetele, l-am adus la Posada, să nu moară de foame. Zighi nu vroia să ştie de el. N-a vrut să de nici un sfanţ. Spunea că-i păstrează pentru fată. Nici el, dar nici eu n-o mai văzusem de peste zece ani. Ştiam că-şi făcuse un rost, că lucrează ca actriţă. Niciodată nu socotisem că-i bine să afle că-i fata mea şi-a lui Zighi. Am lăsat-o tot timpul să creadă c-am înfiat-o, ca să nu rămînă pe drumuri. Şi uite cu ce ne-am pomenit pe cap! Ai văzut ce pramatie ne-a blagoslovit Dumnezeu? Nici gînd să semene cu vreunul din noi. Pînă la zece anişori, era un copil cuminte, care făgăduia să iasă om. Şi ce-a ieşit? - Aveţi şi voi o parte de vină. De ce nu v-aţi ocupat de educaţia fetei? - Ce-ţi baţi gura acolo, dom’ le Conan? Cum să te ocupi de ea? Nachtigal încă nu murise. Iar Zighi era fie pe un şantier, fie pe altul. Destul că-i trimiteam banii pentru întreţinere. Şi iată, dragule, acum tot greul s-a abătut asupra capului meu. Trebuie să-i întreţin pe toţi. Bănişorii mi-au fost înhăţaţi de Zighi, pe Bilă trebuie să-l hrănesc, iar pe Gilly trebuie s-o scot din mîinile domnului Bubi. C-altminteri n-o mai ia nici dracu’ de nevastă. Dar Zighi a înnebunit. Fata nu-i place. Drept fie spus, nici mie. Banii i-a făcut pietre. Noroc c-am izbutit să pun mîna pe ele. Dar, după cum ai aflat, mai vor să le înhaţe şi alţii. Cu ce drept, dom’ le Conan? Dumnezeule, minte şi baba de-ngheaţă apele. Inginerul Siegfried Gaterek se jură că banii sînt ai lui. Madam Nachtigal spune că-s ai ei. Ce să cred? Numai un singur lucru: este posibil ca banii să nu fie nici ai inginerului, nici ai holodroanţei. - Coană Mariţo, de ce l-ai chemat aici pe Zighi al dumitale? - Cum de ce? Foarte simplu. Să limpezim problema banilor. - Şi pe Gilly, de ce-ai poftit-o şi pe ea? - Aveam de gînd să-i spunem – o dată şi-o dată tot trebuia – că-i fata noastră. S-o îndrumăm pe calea cea bună. Să-i găsim un soţ de ispravă. Numai că ne-am trezit că vine însoţită de fazanul de Bubi. Plus că acum mai avem şi bănuiala că-i moartă după gurist. - Inginerul se-nvoieşte cu planul dumitale? - Acum, nu! Dar nici banii nu vrea să-i înapoieze. - Păi, nu i-ai confiscat caseta cu pietricelele? - Şi cine s-o deschidă? Cheiţa este la el. Să-l omor? - Sigur că nu. Deşi dînsul spune că i-ai pus gînd rău, că vreţi să-l lichidaţi. - Hai să fim serioşi, dom’ le Conan! Eu zic că te-am lămurit. Bineînţeles, dacă îţi lucrează devla. Sfatul meu este să te potoleşti. Mai bine, apucă-te serios de scris. Ce rost are să-ţi prăpădeşti timpul, umblînd după crime, comploturi şi alte năzbîtii. În pensiunea Nachtigal a domnit totdeauna liniştea, aşa cum domneşte şi acum... Biata coana Mariţa! Nici nu dovedeşte să-şi termine apologia pensiunii de la Posada, că, din tavan, porneşte să curgă molozul. Sus, deasupra noastră, probabil în odaia actriţei, are loc un cutremur de gradul 7. Dacă nu, chiar 8! Se-aud urlete de groază, zdupăituri, prăbuşiri de mobile. Seismul creşte în intensitate, pe măsură ce se scurg secundele. Primul gînd, care-mi dă prin cap, este s-o şterg cît mai degrabă afară, să nu mă prindă dărîmăturile sub ele. De unde, acum cîteva minute, nu eram capabil să mă mişc de pe scaun, de astă dată mă sperii singur cînd văd de ce sînt în stare. Sprintez spre uşă, ca un apucat. Dar n-am ţinut seamă de intervenţia promptă a doamnei Nachtigal. Fără să se deplaseze, întinde niţel picioruşul ei de elefant. Iar eu aterizez la sol, proptindu-mă cu ţeasta în uşă. Aşa că, avem un cutremur şi la parter. - Adună-te de pe jos, domnule detectiv, şi hai după mine. Să vedem ce se petrece sus, la etaj. Deoarece operaţia. De culegere de pe jos a subsemnatului, nu mai decurge cu rapiditatea manifestată în acţiunea anterioară, coana Mariţa mă saltă de cureaua pantalonilor. Se aude un pîrîit groaznic. Neţinînd seama de tragismul situaţiei, vajnica patroană mă îmboldeşte înaintea ei. Aflat în dificultate, alerg pe coridor ţinîndu-mi betelia cu mîna. Tărăboiul se înteţeşte. Madam Nachtigal grăbeşte pasul. Nu mai are nici ea răbdare. S-a dus dracului liniştea care trebuia să domnească la pensiunea din Posada. Un nou răcnet. Înfiorător. Reuşesc să disting minimum trei voci. Mariţa intră în panică. Mă depăşeşte, nereglementar, pe dreapta, şi se avîntă la escaladarea scării, urcînd cîte două trepte deodată. Pantalonii mei pornesc să coboare. Îi ridic înspăimîntat. Alerg cît mă ţin puterile, pe urmele doamnei Nachtigal. Cînd ajungem pe palierul etajului, abia îmi mai trag sufletul (şi pantalonii). Uşa odăii lui Gilly stă deschisă. - Ajutor! Se omoară! În aceeaşi clipă, pe uşă ţîşneşte pupăza, doar în cămaşă de noapte. Coana Mariţa o culege din mers, o ia sub braţ şi-o sileşte să facă drumul îndărăt. Actriţa se zbate. Urlă ca din gură de şarpe: - Îl omoară pe Lucky! Îl omoară pe Lucky! Dar madam Nachtigal îi astupă gura. - Ei şi? Pagubă-n ciuperci! Ce-i fac? Îl strîng de gît?... Vezi tu, fetiţo, asta-i deosebirea: căluşeii nu mor împuşcaţi, ci mîncaţi de carii... Pe cînd, bidiviul tău trebuie să dea din copite! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:36 PM | message # 28
27. BĂTĂLIA PENTRU GĂINA CU OUĂ DE AUR
Încremenit locului, la auzul formidabilei maxime emise de madam Nachtigal, simt că, pesemne din pricina efortului mental de-a descifra enigmatica afirmaţie, iarăşi slăbesc din mînă baierele pantalonilor. Recuperez instantaneu, trag în sus de ei, după care mă pregătesc să sar în ajutorul solistului de muzică pop. Din odaie se aud nişte buşituri ce depăşesc cota decibelilor admişi. Coana Mariţa mă ţintuieşte, punîndu-şi laba piciorului peste omonimul meu. - Nu te repezi ca musca-n lapte, dom’ le Conan. Aşteaptă să aflăm mai întâi despre ce-i vorba!... Fără să-mi elibereze piciorul, o coboară pe Gilly de sub braţ, o sprijină de perete, cu cotul, şi-o ia la întrebări: - Ia spune tu, lu’ Mamariţa, ce-au cu guristul? Şi cine s-a legat de el? Gilly se uită la madam Nachtigal de parcă ar avea dezintegratoare în ochi, ca-n „Invadatorii”. - Netrebnicii ăia doi, Bigam şi Mogam, au năvălit peste mine, în odaie. Fără să bată la uşă, fără să mă întrebe dacă sînt dispusă să-i primesc. Nici una, nici două, că să mă îmbrac şi să mă duc la ei în cameră. Că n-au nici un gînd rău, că nu-mi vor face nimic. Pe nepusă masă, i-a apucat cuminţenia. Şi, ca să-şi dovedească bunele intenţii, au început să mă vrăjească cu tot soiul de tîmpenii. Că vor să mă scoată din ghearele clănţăului. Că vor să mă izbăvească de ruşinea de-a fi pupila babalîcului de Bubi. Că-i păcat de mine. Că or să mă ajute să pornesc o nouă viaţă, aşa cum au şi ei de gînd. Că i-a prelucrat un mare om de omenie, nu ştiu cine-o fi dobitocul, şi că vor să se lase de găinării... Cînd aud de dobitoc, începe să mă doară piciorul şi mă avans: - Coană Mariţo, saltă-te, te rog, doar o clipă! – o implor pe madam Nachtigal. - Iartă-mă, dom’le Conan, uitasem de tălică. Şi, numaidecît, purcede la eliberarea piciorului strivit. După care se adresează din nou pupezei: - Ia desfăşoară-te mai departe, că-i interesant!... Gilly continuă, străfulgerînd din priviri: - Tolomacii nu ştiau cu cine au de-a face. Credeau c-am să mă las atrasă în camera lor. Atunci am început să-l strig pe Lucky. Cînd a auzit, s-a înfiinţat imediat. Dragul de el, şi-a dat numaidecît seama ce se întîmplă. S-a repezit la găinari ca un leu. Numai că găinarii erau doi, iar el, unul singur. Şi-au pornit să-l pocească, bietul de el, ca pe hoţii de cai. - Aşa bărbat mai zic şi eu! – îşi clamează admiraţia coana Mariţa. Ia să vedem şi noi bătălia... Hai, dom’le Conan, că-i circus mare! Abia aşteptam invitaţia. Nu-mi place violenţa, dar, cînd văd că există totuşi un Dumnezeu care-i pedepseşte pe cei răi (în speţă, guristul), simt cum mă furnică palmele şi sînt gata să-i dau şi eu o mînă de ajutor. Tustrei (coana Mariţa în frunte) ne apropiem de prag. Priveliştea mi se pare încîntătoare. Bigam şi Mogam au izbutit să-l extragă pe solist de sub pat. Lucky se agaţă cu disperare de saltea. Pînă la urmă reuşeşte să şi-o tragă peste el. Flintaşii se aruncă deasupra, dar guristul (isteţ) se strecoară de sub saltea. Vrea să se repeadă spre uşă. Însă ieşirea este blocată de madam Nachtigal, subsemnatul şi de Gilly. Actriţa porneşte să strige isteric: - Nu-i lăsa, Lucky! Nu-i lăsa! Învaţă-i minte!... Văzînd că nu-i altă scăpare, decît să-i înveţe minte, deşi avusese intenţia să abandoneze cursa, face cale întoarsă şi se năpusteşte spre perdeaua de la fereastră. Aşijderea şi fraţii Flintaş. Lucky trage de cordon, Flintaşii din partea opusă. Perdeaua cînd se deschide astupînd fereastra, cînd se dă la o parte. Bineînţeles, asta în funcţie de cine trage cordonul. Deocamdată fac cu rîndul. În sfîrşit, perdeaua cedează. Se prăbuşeşte peste fraţii Flintaş, învăluindu-i. Lucky a rămas cu cordonul în mînă. Cred că-s vreo şase metri. Înţelegînd să profite de avantaj, desfăşoară cordonul, cu intenţia vădită de a-i lega pe Bigam şi Mogam. Pînă să-şi descurce guristul cordonul, Mogam izbuteşte să apară de sub perdea. Îl înhaţă de picior pe Lucky. Acesta cade, producînd un zgomot corespunzător. Se iveşte şi Bigam. Se apucă să descurce cordonul. Dar acesta, fiind înfăşurat pe mîna lui Lucky, opune rezistenţă îndîrjită. Mogam îi sare în ajutor lui frate-său. Trăgînd amîndoi de frînghie, Lucky se rostogoleşte ca un mosor. Cu mîna vînătă, prinsă în colacii cordonului, urlă ca apucat, oferindu-ne o splendidă demonstraţie a vocii sale. Gilly strigă şi ea, realizînd o terţă precară: - Ajutor! Săriţi! Îl omoară. Au să-i frîngă mîna. Cum o să mai cînte?... De la capătul coridorului, se aude un bubuit de paşi. Parcă năvăleşte cireada comunală. Spre surprinderea mea, nu-s decît doctorul Hannibal Certega şi fotoreporterul Sică Finichi. Bilă poartă în mînă o tigaie imensă, iar Finichi, trepiedul „Linhoff”-ului. Madam Nachtigal îşi întoarce încet capul spre ei. Apoi dă comanda: - Despărţiţi-i! Ajunge! Au început să mă plictisească! Fiind vorba de-o poruncă adresată tuturor celor de faţă, îmi dau seama c-a sosit clipa să-mi manifest şi eu posibilităţile. Sprintez spre cordon. Cu-o mînă îmi ţin de pantalonii, cu cealaltă smulg frînghia de pe mîna solistului. Fără să-şi întoarcă privirea, Bigam îmi administrează o bleandă magistrală. Vrînd nevrînd, îmi dă o fantastică mînă de ajutor. Mă învîrtesc ca un titirez. Dar, în acelaşi timp, îmi îngăduie să-mi înfăşor cordonul în jurul mijlocului. Din şapte răsuceli, ajung la capătul şnurului. Altă viaţă! Asigurat în privinţa pantalonilor, mă reped între cei doi combatanţi, nădăjduind să-i despart. Deşarte speranţe. Pentru că, intrat în horă, acum alcătuim un grup statutar din patru obiecte, mai mult sau mai puţin mobile. Ne străduim amarnic să ne descleştăm. Dar, ca o culme, ni se adaugă şi Bilă. Iar peste o secundă, răpindu-ne orice posibilitate de mişcare liberă, ne pomenim în cîrcă şi cu fotoreporterul. „Bang!” Tigaia doctorului Bilă mă pocneşte în cap. Noroc că-i de aluminiu. Tigaia. Constat asta, judecînd după cucuiul pe care-l posedă în fund. Modelat perfect după conturul tigvei mele. „Aoleu!” În scris, nu se poate reda efectul sonor, chiar muzical, al expresiei de mai sus. Pentru că este emis pe patru voci. Membrii grupului cantabil: Conan, Bilă, Bigam şi Lucky. Sică Finichi ne otînjise peste picioare cu trepiedul. Iar satanica unealtă, spre nefericirea noastră, nu era fabricată tot din aluminiu. Cu ţurloaiele zobite, încropim o bătută sau o „ca la Breaza” , vrednică de cel mai mare premiu interjudeţean. În ciuda ţopăielilor noastre, durerea insistă. Lucky, văzîndu-se omis din competiţie, consideră că-i timpul s-o întindă. Dar uită că-i solist. Şi încă, de muzică pop. Ceea ce-l determină pe doctorul Bilă, care sesizează intenţiile guristului, să-i ardă una în cap, din voleu, cu tigaia care răsună sec „pop!”. Solistul se ţine cu mîna de cap, emiţînd un do diez, de sus, rarisim. Nu mi s-a întîmplat, de prea multe ori, s-aud un glas atît de percutant şi obstinat. Şi ce volum are băiatul! Din dor de răzbunare, se repede cu pumnii întinşi către doctorul Hannibal. Finichi îl interceptează. Tot cu trepiedul. Lucky urcă c-o octavă. Acuma sună a bocet de jale. De un „doloroso” perfect interpretat. Lucrurile se încurcă. Cred că acesta-i motivul care o obligă pe madam Nachtigal să-şi asume răspunderea executării operaţiei „despărţire” pe care ne-o poruncise şi pe care nu fusesem în stare s-o ducem la capăt. După ce-i trage o palmă zdravănă actriţei, care nu-nceta să urle, lipind-o de perete, pătrunde în odaie, cu paşi rari şi lenţi. Din patru blende, ne risipeşte pe toţi în patru puncte cardinale. Împreună cu doctorul Hannibal nimeresc direct în pat. Bigam şi Mogam aterizează lîngă şifonier. Lucky se îmbrăţişează afectuos cu Finichi, după care se aşază agale pe tigaia lui Bilă, neuitînd să-şi monteze, pe cap, trepiedul fotoreporterului. Tigaia, aluminiu ce să-i faci, cedează resemnată, devenind extraplată. Însă cu trepiedul e mai greu. Se încăpăţînează. Deşi i s-au desfăcut picioarele, totuşi ţine strîns, între ele, căpăţîna guristului. Bine că şi-a pierdut vocea. Cine ştie ce-ar mai fi născocit în materie de muzică pop. Amuţirea lui aduce linişte în odaie. Gilly îşi priveşte încremenită idolul. Acesta tace în continuare. Săltîndu-mă uşurel peste doctorul Bilă – cu vădită intenţie de a-l cruţa -, privesc minunat la operaţia de ecarisaj pe care o întreprinde doamna Nachtigal. Ce mai calea-valea, femeie îndemînatică, pricepută la toate. După ce-mi aruncă un zîmbet ştrengar, demontează instalaţia fotoreporterului de pe craniul lui Lucky, aruncă trepiedul la picioarele patului şi-l poartă pe solist în braţe, ca pe-un copil, drept la şifonier. Îl închide înăuntru, fără să mai răsucească mînerul. Solistul, bucuros de soluţie, trage după sine uşile. Dintr-un picior bine plasat, îl expediază pe Finichi tocmai sub fundul patului, în cel mai îndepărtat punct al orizontului. După care împinge trepiedul în aceeaşi direcţie. Doar aparţinea fotoreporterului. Dar Bigam şi cu Mogam nu se astîmpără. Văzîndu-l pe Lucky la adăpost, în şifonierul lîngă care ajunseseră şi ei, se forţează să deschidă uşile. Dinăuntru, Lucky întreprinde aceeaşi operaţie, dar invers. Coana Mariţa nu se grăbeşte. Zîmbind în continuare, tot şăgalnic, mă înşfacă de brăcinari şi-mi desfăşoară, rotindu-mă ca pe-o sfîrlează, cordonul ce-mi asigura suspensia, atît de precară acum cîtva timp, a pantalonilor. Degeaba încerc să mă împotrivesc. Nu se poate lupta împotriva naturii. Domolind, cu gingăşie, printr-o simplă apăsare, neastîmpărul frenetic la fraţilor Flintaş, îi leagă, strîns laolaltă, cu cordonul ce-mi aparţinuse pînă acum cîteva clipe. Satisfăcută de rezultatele obţinute atît de rapid, coana Mariţa se întoarce spre noi (adică spre mine şi spre Bilă) şi ne explică fazele următoare: - Duceţi-vă în odăile voastre, oblojiţi-vă şi încercaţi să vă odihniţi. Nu-i de voi o treabă ca asta. Iar tu, Bilă, ia-ţi şi tigaia. Altă dată să nu-mi mai vii cu dintr-ăstea. Tingirea de aramă-i mult mai sigură. După ce ne dăm jos din pat, aşteptăm ca madam Nachtigal să părăsească odaia. Dar amazoana ne îmboldeşte energic: - Haideţi, roiul! Trecem pragul, nu mai înainte de-a o auzi pe coana Mariţa dînd ultimele dispoziţii lui Gilly: - Dă-i afară din odaie pe Lucky şi pe Finichi. Să nu te prind că-l corcoleşti pe netrebnicul tău de gurist. Dă-l afară în brînci, că ăsta nu-i bărbat, ci balegă... Gilly tace. Şi plînge. Halal găină de aur! Uite pentru cine ne-am pus noi, atîţia bărbaţi, vieţile în primejdie. Ce idee şi pe nărozii de Flintaşi! Nu puteau să găsească altă schemă de reabilitare morală? Dar la ce să te aştepţi de la ei... dacă atîta îi ajută capul. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:37 PM | message # 29
28. „NOAPTEA” JUDECĂŢII DE APOI
Adînc zdruncinat (atît psihic, cît şi fizic), mă îndrept, tremurînd din toate mădularele şi cu nervii întinşi la uscat pe funie, către odaia mea. Slavă Domnului că nu-i departe. Doar vreo şase, şapte metri. Mă doare groaznic acoperişul capului. Oricît o fi aluminiul de moale, ţeasta mea (mai mult ca sigur) n-a fost calculată pentru impacturi de acest soi. Mă doare şi stomacul. Din pricina dezmăţului culinar, oferit atît de generos de madam Nachtigal. Mă dor şi ţurloaiele, otînjite de afurisitul ăla de trepied al fotoreporterului. Totul mă doare, inclusiv sufletul. Nu mă pot împăca, cîtuşi de puţin, cu desfăşurarea şuie a evenimentelor de la Posada. Oază de linişte? Hai că-mi vine să rîd. Unde eşti, tanti Raliţo, să constaţi ce înseamnă a fi scriitor! Vroiai să colaborăm. Păi, de ce nu te afli aici, să te bucuri de toate drepturile de autor? Tigaie, trepied, desconsiderare, încălcarea regimului alimentar etc., etc. Cred că-i trecut de zece (22.00 h). După ce mă îmbăiez rapid, frotîndu-mă violent cu buretele de baie, mă culc uşurel pe pat. Uşurel, pentru că există proteste din anumite părţi. În sfîrşit, iată şi prima dată, cînd simt dulceaţa relaxului, din clipa nenorocită a debarcării mele la pensiunea coanei Mariţa. Sting toate luminile. Mă dor şi ochii, de cîte am văzut în ultimul timp. Ochii, zice-se, ar fi oglinda sufletului (de la tanti Raliţa citire). Dar, şi în deplina beznă ce s-a aşternut în odaie, tot mă dor. Sclipiri violete, gălbui, roşietice, albăstrui îmi rănesc retina. Hipertensiunea mea arterială începe să-şi facă de cap. Plus că-mi bubuie şi urechile. Tot din pricina tensiunii. Dar nu-i chiar aşa. Spre binele meu şi-al familiei mele. Sînt fulgere autentice. Privesc în direcţia ferestrei. Bolta cerului începe să ardă. Bubuiturile trăsnetelor se apropie vertiginos. Mă rog, trebuie să se dezlănţuie şi-o furtună, ca să fie spectacolul complet. Nu trec nici cinci minute şi cineva se apucă să bată darabana în acoperişul vilei. Începe să plouă. Bătăile se înteţesc, făcînd să trepideze fiecare ţiglă în parte. Nu-i nevoie să mă declar meteorolog, pentru a putea declara că avem de-a face cu-o grindină. Greloanele, că aşa le-au botezat specialiştii de la prognoza improbabilă a vremii, apreciind după intensitatea loviturilor, trebuie să depăşească mărimea oului de porumbel. Vîjîitul sinistru şi lugubru, ce răzbate de afară, din ce în ce mai turat, îmi dă de-nţeles că ventilatoarele naturii au intrat în acţiune. Deci, total general (pînă acum) fulgere, trăsnete, ploaie şi grindină. Ce ne mai lipseşte? Diluviul! Dar uite că avem şi diluviu. Apa începe să pătrundă în odaie, pe sub fereastra balconului. Mă scol precipitat, adun covorul şi-l îndes lîngă perete. Fiind absorbant, este obligat să sugă apa. Iluzii deşarte. Covorul coanei Mariţa e din plastic. Deci, în concluzie, nu absoarbe nimic. Decît, cel mult, praful. Trăsneşte. Chiar lîngă vilă. Atît de puternic, încît mă arunc iute în pat, aşa cum făceam pe vremea cînd nu depăşisem şase ani. Cînd trăsneşte a doua oară, mă acopăr cu plapuma. Se dezlănţuie o vijelie sălbatică, bezmetică. Vîntul presează asupra ferestrei, gata s-o plieze. Uşa, fereastra, acoperişul, podeau încep să tremure. Tremură clădirea. Tremur şi eu. Nu pentru că mi-ar fi frică. Ci din pricina tensiunii nervoase. Cred că toţi clienţii doamnei Nachtigal se întrec în dîrdîituri. Dar, pentru a doua oară, mă înşel. Cineva n-are reacţii omeneşti la declanşarea stihiei de-afară, căci aud izbucnind, pe undeva pe-aproape, ritmurile unui rock-and-roll. Precis că nebunul de Lucky, evadat din dulapul actriţei, şi-a pornit „Grundig”-ul. Emoţiile, comoţiile şi toate celelalte sînt în stare să genereze cele mai aiurite idei. De pildă, ideea asta dementă de-a asculta muzică în plină furtună. Pe măsură ce urgia de-afară creşte în intensitate, ameninţînd să demoleze munţii Posadei, să potopească văile şi văioagele Prahovei, în aceeaşi măsură guristul măreşte volumul sunetului. Nu mai sînt în stare să rabd. Mă reped pe coridor şi-alerg în direcţia odăii lui Lucky-Lucky. Magnetofonul, însă, nu funcţionează în camera guristului. Am o ureche muzicală, îndeajuns de calificată, pentru a-mi da seama dacă un sunet îşi are sursa în stînga sau în dreapta mea. Indiferent cu care din urechi funcţionez. Voce n-am, căci cînt ca un buhai, dar în ce priveşte urechea, ţin să vă asigur că poate fi asimilată cu-o ureche absolută. Este capabilă, adică, să identifice orice notă din gamele general utilizate. Iar în cazul de faţă, poate stabili cu-o precizie de 1%, în plus sau în minus, că persoana insensibilă la manifestările turbate ale naturii nu-i nimeni alta decît inginerul Siegfried Gaterek. Ce-i drept, am mai avut prilejul să-l aud demonstrîndu-şi propensiunea faţă de muzică. Dar atunci cînta el (înfiorător de fals şi pe de lături) o variantă proprie a cunoscutului şlagăr „Yelow submarine”. Dar pînă acolo, încît să-mprumute magnetofonul guristului, cu care nici nu se află în relaţii prea bune, nu mi-l pot închipui pe domnul Zighi. La vîrsta lui, ar fi mult mai recomandabil să se resemneze cu Bach. Dealtfel, se ştie că Bach, la fel ca şi predecesorii săi, Vivaldi sau Corelli, posedă nebănuite efecte tranchilizante. Există chiar pensionate pentru „glumeţi” care oferă audiţii colective (de trei ori pe zi: dimineaţa, la prînz şi seara, cîte 30 de minute de preclasici), obţinînd rezultate spectaculoase. După o cură de cîţiva ani, numai, „glumeţii” pot fi trimişi, fără riscuri, în sînul familiilor care, însă, sînt consiliate să-şi procure (pentru orice eventualitate) un electrofon şi-o discotecă adecvată. Apăs pe clanţa uşii, în speranţa că Siegfried Gaterek nu a avut şi ideea de-a se zăvorî în odaie. Mai ales p-o vreme ca asta. Uşa se deschide lent, ca într-un film de Hitchcock. Nu numai că era neîncuiată, dar fusese lăsată chiar puţin întredeschisă, ca şi cum inginerul ar fi aşteptat un oaspete. Dovada cea mai limpede a acestei intenţii e faptul că odaia este luminată „à giorno”, avînd aprinse toate luminile posibile. Cu spatele la uşă, tolănit în fotoliu, inginerul Gaterek ascultă cu capul aplecat pe umăr Îmi anunţ prezenţa, strigînd încet: - Domnule inginer!... Mi se răspunde: - Nobody hear... Dar nu-i glasul binecunoscut al lui Gaterek, ci al solistului melodiei cu titlul de mai sus. Care, fără să ţină cont de sosirea subsemnatului, continuă netulburat recitarea textului de bază: „Nu-i nimeni aici, nimeni care să te-aştepte, dragul meu, nimeni care să-ţi spună adevărul despre dragostea noastră uitată!...”. Păşesc în vîrful picioarelor, pentru a nu deranja extazul ascultătorului. Ajung în faţa fotoliului. Gaterek stă cu ochii închişi. De-aia nu mi-a răspuns, fiindcă a adormit. Doarme dus. E şi firesc, după emoţiile unei zile atît de suprasaturată de evenimente neobişnuite. Îl bat uşurel pe umăr. Zighi, în loc să se trezească, se tolăneşte alene, proptindu-se cu capul în butonul de oprire al magnetofonului. Deodată, se lasă o tăcere cumplită. Numai în odaie, pentru că, afară, furtuna îşi face de cap. Grijuliu, văzînd cît de adînc doarme inginerul, îl ridic şi-l repun în drepturile sale. Dar n-am mai văzut pe cineva care să doarmă nerăsuflînd. În afară de asta, inginerul mi se pare cam rece. Cam rece şi cam ţeapăn. Simt că-nţepenesc şi eu. Căci îmi dau seama, avînd oarecari cunoştinţe medicale, că inginerul Siegfried Gaterek este niţel mort. Pe măsuţă. Lîngă magnetofon, se află un bilet. Îl citesc de la distanţă, ştiind că nu-i permis să m-ating de vreun element din preajma unui om asasinat, Căci, miroase de la o poştă că inginerul, aşa cum se şi temuse, fusese lichidat. Biletul îmi este adresat. Stă scris, cu litere mari, caligrafiate distinct: „Domnule Conan, dacă vrei să nu mă dezamăgeşti, ascultă banda pînă la capăt. Ai cafea fierbinte în termos, iar în noptiera mea, colecţia de coniacuri. Îţi recomand, totuşi, „Hennessy”-ul. Pe curînd, al matale sincer preţuitor, ing. S. Gaterek.” Se impun două concluzii. Inginerul ştia că va fi asasinat. Asta-i una la mînă. Iar, două la mînă, asasinul n-a observat, pesemne de emoţie, biletul. O năprasnică rafală de vînt deschide fereastra. Vijelia se năpusteşte în odaie, mătură totul de pe măsuţă şi noptieră, flutură disperată perdelele, după care se retrage tot atît de neaşteptat după cum dăduse năvală înăuntru. Nu însă, mai înainte de-a lua pe aripile ei biletul ce mi-l lăsase inginerul. Se impune, deci, să dau alarma. Mă reped pe coridor şi încep să urlu: - Doctore! Coană Mariţo! Sică! Bigam! Mogam! Gilly! Săriţi! Veniţi imediat sus!... Nu mai staţi! A murit inginerul!... Deşi uitasem să-l mobilizez, primul care-şi face apariţia este guristul. Lucky-Lucky. După el, incredibil de repede, îşi arată mutrele toţi ceilalţi solicitaţi. Rămîn cu gura căscată. Toată menajeria e-mbrăcată. Înseamnă că nimeni nu dormea la ora aceea. De ce? Pînă şi Gilly, pe care mai înainte o văzusem în cămaşă de noapte, acum e într-un taior de vară. Sică Finichi soseşte cu aparatul de fotografiat în bandulieră. Doctorul Hannibal, probabil urmînd indicaţiile de adineaori ale doamnei Nachtigal, agită în mîna dreaptă un satîr de bucătărie. Ceilalţi mi se par îmbrăcaţi normal, dar de zi. Chiar şi coana Mariţa, cu ochii cît cepele, tremurînd toată, are pe ea o rochie de rigoare. Afară se înteţeşte furtuna. Vîntul suflă sălbatic, făcînd să vibreze geamurile. Ploaia curge cu găleata, ca şi cum o întreagă armată de pompieri ne-ar ataca cu furtunele de incendiu. Din două în două secunde, fulgeră orbitor. Iar din cînd în cînd, pentru atmosferă, bubuiesc nişte trăsnete de pomină. Dacă m-ar atinge cineva, precis că s-ar produce o descărcare electrică de aceeaşi intensitate. Sînt atît de încordat, încît abia îmi supraveghez ţinuta. Probabil că arăt atît de îngrozitor, bîţîind din toate mădularele, încît observ că sînt privit cu osebită atenţie, ba chiar şi cu suspiciune, de membrii colectivului de la Posada. Stau adunaţi grămadă. Deodată, ca şi cum n-ar fi auzit strigătele mele de alarmă, cu care prilej anunţasem repauzarea inginerului, pornesc să urle şi să răcnească în cor. E un fel de-a zice, în cor. Pentru că nimeni nu ţine să fie în acord (de terţă sau chintă). - Ce s-a întîmplat? De ce ne scoli în toiul nopţii? Ţi-ai pierdut minţile, dom’le Conan? (asta-i Mariţa) Ce caţi aici, în faţa odăii lui nea Zighi? (Gilly) A murit inginerul? (Lucky) Eşti sigur, maestrule? (fraţii Flintaş) Cine l-a ajutat să moară? (Finichi, singurul la zi cu problema) Trebuie să-l văd, poate nu-i decît un leşin! (Doctorul Hannibal) Uluit de manifestaţia declanşată prin declaraţiile mele, nu ştiu ce să răspund. Prea multe întrebări, pentru un singur răspuns posibil. Madam Nachtigal, ca întotdeauna, vrea să preia iniţiativa: - Să-l vedem! Nu cred că-i mort! Nu se poate! Are cheiţa la el?... Gilly se adresează guristului: - Ce stai de lemn, haidem înăuntru. Mamariţa are dreptate. Dacă i-a şterpelit cheiţa? A sosit momentul să acţionez conform prevederilor legii. Mă proţăpesc înaintea uşii inginerului, după ce am grijă s-o închid. Apoi rostesc clar, ca să fiu bine înţeles: - Nimeni n-are voie să intre în camera mortului. Inginerul Gaterek n-a murit de moarte naturală. A fost asasinat. Iar asasinul se află printre noi. Adică, printre voi!... Toţi fac un pas înainte. Mariţa Nachtigal, în calitate de amfitrioană, doi paşi. - Care noi, nefericitule? Păi, nu tălică ai fost în camera bietului Zighi? Fac un pas înapoi. Drept care, mă lipesc de uşa inginerului. Abia acum îmi dau seama c-am uitat să răsucesc cheia în broască, căci uşa e gata să se deschidă. Răcnesc autoritar: - Toată lumea să se retragă în living-room. Trebuie să anunţăm organele de Miliţie. Apoi mă întorc cu spatele la ei, închid uşa cu cheia şi vreau să mă îndrept spre odaia mea. Însă, nimeni nu se mişcă din loc. - Sînteţi surzi? Nu v-am spus să v-adunaţi în living-room? Mariţa Nachtigal mă întreabă mieroasă: - Dar matale unde te duci, iubiţelule? - În odaie, la mine. - De ce? – insistă scumpa mea gazdă. - Nu vedeţi că-s singurul în pijama?... Trebuie să mă-mbrac şi eu. Nu se cade să distonez. Văd că v-aţi îmbrăcat de oraş... Sau, unde voiaţi să vă duceţi?... Gilly, care pare să fi devenit aliata de nădejde a Mamariţei, rosteşte răspicat, adresîndu-se colectivului: - Fraţilor, să nu-nghiţim figura scriitorului, nu ţine! Are cheia la el. Oricînd poate intra la nea Zighi. Îl aşteptăm aici, pînă se îmbracă! Bine c-a pomenit de cheia respectivă. Uitasem s-o scot din broască. O iau, o vîr în buzunarul pijamalei şi pornesc, păşind demn, spre odaia mea. Mă îmbrac la repezeală, iar peste cîteva secunde sînt iarăşi pe coridor. Nu m-aşteptam să fiu primit cu ovaţii. Dar nici cu-atîta evidentă ură. Nu chiar generală, deoarece Finichi, Bigam şi Mogam par ceva mai puţin agresivi. Îi invit cu glas autoritar: - Să mergem jos, în living-room. Cortegiul, tot cu madam Nachtigal în frunte, porneşte spre destinaţia indicată. Coborîm scările în grup, păşind ca după mort. Asta în ciuda faptului că mortul rămînea de unul singur, în ultimul său somn. În living-room, bate vîntul ca-n tundră. Etanşeitatea geamlîcului lasă mult de dorit. Mariţa aprinde luminile. Menajeria se înghesuie în jurul mesei, aceeaşi unde servise faimosul prînz de gală, şi se aşază zgomotos pe scaune. Deoarece eu sînt cel care conduce operaţiile, ocup locul de onoare, cel din capul mesei. Sînt impresionat. Nimeni nu pare să-l plîngă pe inginerul Gaterek. Nimănui nu-i lăcrimează ochii. Toţi se aşteaptă să iau cuvîntul. Ceea ce şi fac: - Cum procedăm ca să anunţăm organele de Miliţie? Cine se duce? Rumoare. Doctorul Hannibal bate cu satîrul în masă. - Linişte! Ia spune-ne, domnule Conan, crezi că-i posibil, mai înainte de-a se potoli vijelia şi potopul de-afară, să putem coborî pînă în sat? Dumneata te-ai încumeta? - Sigur că nu! Că n-oi fi nebun să vă las singuri cu inginerul. Asta ar mai trebui. Ştiu că vă interesează cheiţa!... Din nou rumoare. Dar nu indignarea îi determină să vocifereze în surdină. Ci faptul că le-am demascat intenţiile. Aşteptînd să se liniştească spiritele, mă îndrept spre geamlîcul dinspre terasă. La lumina fulgerelor, încerc să văd care-i situaţia de-afară. Urgia lui Dumnezeu. Plouă cu găleata. Tună şi bubuie ca-n faimoasele comunicate ale Institutului meteorologic, cînd se anunţă: „cer variabil, vremea în ameliorare...”. Izbutesc să disting „OZN”-ul fraţilor Flintaş. Ciudat! N-aş fi crezut că-i vehicul-amfibie. Zgîlţîit de puhoaie, înoată cufundat în apă pînă deasupra roţilor. Mă trece un fior de groază. Unde-i bombiţa mea? Nu se vede nicăieri. Ba da. Slavă Domnului! Iată-i portbagajul. Restul este... submarin. Noroc c-am parcat-o între cei doi brazi, de lîngă gardul împrejmuitor. Altminteri trebuia s-o caut pe decindea Prahovei. Doctorul Hannibal are dreptate. Sîntem, cel puţin deocamdată, sechestraţi în vila de la Posada. Îmi reocup locul din capul mesei. Probabil că arăt destul de preocupat, de vreme ce disting zîmbetele strîmbe pe chipurile unora dintre membrii menajeriei. Ei, dacă-i aşa, lasă că vă învăţ eu minte. Mi se oferă posibilitatea, de astă dată pe viu, nu în scris, să-mi dovedesc multiplele mele calităţi de investigator privat. Am cea mai bună ocazie de-a mă face folositor organelor de anchetă, pînă la sosirea acestora. - Deoarece nu pot îngădui nimănui să se retragă în odaia sa, fiind obligaţi să rămînem aici, împreună, chiar pentru simplul motiv că ne suspectăm reciproc, vă propun un joc interesant. Garantez că nu ne vom plictisi. Se cheamă „de-a puia-gaia”. Gaia, adică asasinul, iar puii, nevinovaţii mei colocatari care vor reuşi să dovedească neparticiparea lor la acest oribil omor. Nu-i aşa că vă pasionează? În zadar mă străduiesc să disting pe chipul distinşilor mei ascultători vreun simptom de nelinişte. Arată toţi ca nişte gînditori de piatră. Mă salvează madam Nachtigal. Se preface încîntată de propunere, exclamînd: - Să ne jucăm, dom’le Conan. Tot sîntem în noaptea judecăţii de apoi! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:39 PM | message # 30
29. APOCALIPSA SFÎNTULUI... CONAN!
- O fi ea noaptea judecăţii de apoi, după cum spune coana Mariţa, dar nici aşa să n-o luăm! – porneşte să vorbească Sică Finichi. Pînă şi-n biblie, aşa mi se pare, stă scris că, înainte de răstignirea lui Christos, s-a servit o cină. Sper c-aţi auzit de ea. „Cina cea de taină”! Astăzi n-am prînzit. Şi-mi suflă cineva la ureche că n-am fost singurul. Iar de cinat, nici pomeneală. Doar ştiţi prea bine ce anume ne-a împiedicat. Nu mă bag în vorbă, deoarece mă consider privat de autoritate morală. Mai ales după cele „gustate” la coana Mariţa în odaie. Aia, mai zic şi eu „Cina de taină”! Şi cină zdravănă, şi-n mare taină! Însă doctorul Hannibal îşi asumă riscul să lămurească penibila insinuare a fotoreporterului: - Frumos ne-ar sta, cu mortul în casă, să ne punem pe înfulecat. Ruşine! Mie, unul, mi-ar rămîne mîncarea în gît. Şi, ca să vă liniştiţi, aflaţi că-n cămară nu se află nici urmă de produs alimentar. Chipurile participanţilor la şedinţă se crispează. Gînditorii de piatră suferă. De foame. Pentru că, într-adevăr, eu ştiu precis că la prînz n-au avut ce băga în gură. Mă rog, nu din vina mea. Totuşi, cuprins de remuşcări, îl întreb pe doctorul Bilă: - N-ar fi posibil să preparăm nişte cafele? Dar nu din cele cu zeamă de baiţ, cum ni s-au servit la prînzul de gală. Nişte cafele cinstite, fără pretenţii. Cînd aude că-l acuz de-a fi fiert cafele cu zeamă de baiţ, Bilă Certega aproape că răcneşte: - Mariţa mi le-a comandat aşa. Mi-a spus să fac „cafele pentru musafiri”! Nu-i aşa, coană Mariţo? - Sigur că nu-i aşa! Minţi! La urma urmei, ce ţi-ai fi închipuit? Să dau cafea din import mocofanilor, după cîte bunătăţuri am băgat în ei? Ce, m-aţi cîştigat la belciuge? Încerc să aplanez diferendul: - Domnule doctor, n-are nici un rost, în asemenea momente, să ne certăm. Îmi cer scuze c-am semnalat calitatea echivocă a cafelei de la primirea domnişoarei Gilly. Avem sau n-avem cafea? - Avem! Un kilogram, rîşnită, de 10,30 lei suta de grame şi două kile, nerîşnită, din cea de 8,30 suta. Dar n-am să mă apuc acu să macin cafea. Astă-seară, adică în noaptea asta, o să ne desfătăm cu cafea superioară. Accept propunerea, dar îl opresc din drum pe domnul Bilă care pornise în direcţia bucătăriei: - Doctore dragă, n-ai să te superi, dar am să te rog să aduci aici aragazul. Au să te ajute fraţii Flintaş şi domnul Finichi. Ne vei prepara cafeaua la faţa locului. Ştii, în felul acesta eliminăm orice posibilitate de suspiciune. N-am vrea să ne pomenim morţi, dintr-o intoxicare cu cafea. S-au mai întîmplat asemenea cazuri. Cred că n-ai nimic împotrivă, nu-i aşa? După ce rămîne ţintuit locului, doctorul Bilă se-nvoieşte, printr-un semn făcut cu capul, şi porneşte s-aducă aragazul. Îl însoţesc Bigam, Mogam şi Sică Finichi. Aşteptăm cu toţii sosirea delegaţiei. Ce-ar fi să ne facă figura şi să se ducă la inginer în cameră, să-i fure cheiţa? Nu pot crede aşa ceva. Nu ştiu de ce, dar parcă am oleacă de încredere în fraţii Flintaş. Ba chiar şi-n fotoreporter. Mai ales după întîmplarea din camera actriţei, cînd încercau s-o reeduce la locul de muncă. Dragii mei colocatari încep să se frămînte pe scaune. Pesemne că-i chinuie şi pe ei aceeaşi problemă. Mariţa se uită la mine, cu-o privire plină de semnificaţii. Îi întorc privirea impasibil, fără semnificaţii. Ceilalţi doi observă ping-pong-ul privirilor noastre, drept care declanşează instantaneu un chinuitor schimb de ochiade. Aproape imposibil de urmărit. Numai sosirea delegaţiei, trimisă după aragaz, reuşeşte să restabilească echilibrul anterior. Şi coana Mariţa, şi actriţa, şi Lucky, constatînd că se înspăimîntaseră degeaba, răsuflă uşuraţi. Întreb curios: - Nu aveţi impresia c-aţi zăbovit prea mult în bucătărie? Supărat, mai mult ca sigur din cauza efortului depus, şi nicidecum datorită avalanşei de suspiciuni ce se năpusteşte asupra lui, doctorul Bilă îmi răspunde oarecum agresiv: - Uite ce-i, domnule Conan, aş vrea să te văd demontînd butelia, eliberînd maşina de gătit de toate cratiţele şi oalele, căutînd cafeaua prin toate rafturile, cărînd aici întreg calabalîcul, şi toate astea în mai puţin de o jumătate de ceas. Ţi-este uşor să judeci stînd în fotoliu. De ce n-ai venit cu noi, să vezi ce facem? Examinez chipurile membrilor delegaţiei. Scăldate de năduşeală, mă privesc contrariate. Într-adevăr, avuseseră ceva de transportat. Uitasem că aragazul, cu cinci sau şase ochiuri, trebuia să cîntărească peste suta de kile. Plus butelia, ceasul de reglare, cheia de montat, o găleată cu apă, ibricele, borcanul cu cafea, plus ceştile (opt la număr). Consider însă că nu-i cazul, în asemenea momente de tensiune, să-mi fac autocritică, fie ea chiar şi formală. Autoritatea mea nu trebuie să sufere cîtuşi de puţin. Altminteri, mi se urcă toţi în cap. - Atunci, fii amabil şi organizează nişte cafele, pe plan local. Mariţa îmi sare în ajutor: - Haide, Bilă, nu mai arde gazul de pomană. Ne-apucă dimineaţa, pînă cînd te hotărăşti o dată. Mor după o cafea şi-o ţigară. Chiar, te rog, dă-mi trabucele din bufet. Atmosfera este destul de încărcată. Şi-afară, unde vijelia continuă să-şi facă de cap, şi-n living-room. Sorbim toţi cafeaua amară şi tare, trăgînd ca disperaţii din ţigările jilăvite. Trabucul doamnei Nachtigal ne învăluie într-un smog irespirabil. Ne resemnăm să tuşim discret, doar, doar s-o îndura de noi. Însă coana Mariţa intensifică tirajul. Maşina de gătit, cu toate ochiurile aprinse, se află lîngă masă, la îndemîna doctorului Hannibal. Ibricele, umplute iarăşi cu apă, aşteaptă să dea în clocot. - Cînd începem să ne jucăm, nene maestrule? – întreabă Finichi. Adîncit în studiul a tot soiul de ipoteze, uitasem de joaca făgăduită. - Tocmai la asta mă gîndeam şi eu! – răspund după o mică pauză, pentru a întări efectul adormitoarei mele declaraţii. Cred că toată lumea-i de acord să-ncepem! Nu? Doară ştiţi cum e jocul!... Doctorul Hannibal are rezerve, deoarece îşi manifestă o curiozitate cu totul nepotrivită: - Ar trebui ca, mai întîi, să ne explicaţi regulile jocului... Eu, unul, n-am auzit de bazaconia asta: „de-a puia-gaia”... Nenorocirea este că nici eu nu-l mai ţin minte. Dar cum să recunosc, atîta vreme cît intenţionez să conduc această anchetă camuflată sub numele de joc? În disperare de cauză, mă hotărăsc să blufez: - Dragă domnule doctor, binecunoscutele reguli vor fi, într-o oarecare măsură, uşor modificate... în scopul unei maxime simplificări. Subsemnatul are să pună o serie de întrebări, acţionînd de partea puilor, iar dumneavoastră veţi binevoi să răspundeţi... - Acţionînd de partea cui?... A asasinului?... Nu-i prost doctorul Bilă! - Nici chiar aşa să n-o luăm! Eu fac pe investigatorul, iar dumneavoastră faceţi pe asasinii... învinuiţi pe nedrept, bineînţeles, fapt pentru care, în răspunsurile furnizate, veţi încerca să vă apăraţi... - Şi dacă nu există nici un asasin? - Păi, tocmai asta vrem să aflăm! Poate că răposatul s-a asasinat singur. Deşi nu-mi vine a crede... Madam Nachtigal se enervează, explodînd intempestiv: - Dă-i drumul o dată, dom’le Conan, şi nu ne mai bate la cap cu ce crezi sau nu crezi tălică... Ne apucă somnul de atîta boscorodeală! - Atunci, coană Mariţo, ca să n-adormi pe scaun, încep cu matale. Cînd l-ai văzut pe inginer ultima oară? La ce oră?... Madam Nachtigal ezită cîteva secunde, apoi declară bîiguind: - Cînd am venit să te iau de la el, din odaie!... Ştiu că minte, deoarece, încă de cînd băusem cafeaua servită de Gaterek, mă bîntuise un gînd tulbure. E cazul să-l limpezesc: - Domnule doctor, i-ai preparat cafea la termos răposatului dumitale frate? - Sigur că nu! Mariţa Nachtigal sare ca arsă de pe scaun, apoi se aşază la loc, atît de ferm, încît scaunul scrîşneşte din toate mădularele. După care mărturiseşte: - Uitasem de cafea... Eu i-am fiert un ibric de cafea... Mă rugase, spunîndu-mi că nu vrea să-l deranjeze pe Bilă... Mai ales că, pînă atunci, stătuseră împreună de vorbă. Mă uit insistent la doctorul Hannibal Certega. Dar doctorul îmi ocoleşte privirea. Nu mă las dus, aşa că-l întreb direct: - La ce oră ai fost în camera inginerului, domnule doctor? - N-aş putea preciza... Dar am stat la taclale vreo jumătate de ceas. Nu mi-a spus nimic de cafea. Mă mir c-a rugat-o pe Mariţa. Tot aşa cum mă miră faptul că dînsa are cunoştinţă de vizita mea. Cu atît mai mult cu cît discutasem despre ea. Nu-i exclus să fi ascultat la uşă, după cum îi stă în obicei... Mariţa Nachtigal parcurge, într-un timp record, toate culorile curcubeului. Dacă nu se descarcă vorbind, am convingerea că va exploda ca un cazan sub presiune. Spre satisfacţia generală, însă, vorbeşte: - Măgarule! Ştiam c-o să vorbiţi despre mine şi fără să mai fiu silită s-ascult pe la uşi. O viaţă întreagă m-aţi bîrfit... De ce nu i-ai spus că l-ai ciripit la Miliţie? Ai? Doar cunosc denunţul pe care l-ai expediat autorităţilor economice, turnîndu-ţi propriul frate... Doctorul Hannibal amuţeşte pentru o clipă. Apoi îşi dă drumul: - Ei, nu mai vorbi! Parcă n-am fi ticluit amîndoi textul memoriului. Doar tu mi-ai spus că trebuie să-l dăm în gît pe Zighi. Nu-i aşa? Madam Nachtigal se închide într-o tăcere rău prevestitoare. Rapid, conformîndu-mă procedeelor mele, îndelung verificate, decid să atac din flanc. Deci, mă adresez fotoreporterului: - Domnule Sică, dumneata cînd l-ai văzut pe inginer? - Imediat după încăierarea din odaia domnişoarei Gilly... - Te-a chemat dînsul? - Bineînţeles! Dar a trebuit să aştept cîtva timp, pînă să se elibereze terenul. Avea musafiri... - Pe cine? - Fraţii Flintaş. Bigam şi Mogam... - Şi ce-avea să-ţi comunice inginerul Gaterek? - Nimic. Mi-a predat cheiţa pe care o purta la gît. Dealtfel, eram omul lui de încredere. Acum pot să mărturisesc... Mariţa Nachtigal nu se mai poate abţine: - Năpîrcă!... Ai furat-o!... - Ba dimpotrivă, mi-a dat-o ca să nu i-o furi matale. Zău că aşa mi-a spus... Ba mai mult, m-a rugat ca, în cazul cînd se va întîmpla ceva, să înmînez cheiţa domnului Conan... N-am înţeles de ce, dar am preferat să tac. Inginerul era tare amărît. N-avea nici un rost să-l mai supăr şi eu. - Cum adică? Ai cheiţa asupra matale? – îl chestionez, surprins, pe fotoreporter. - Nu! Am ascuns-o. De frică să nu mi-o şterpelească vreun amator din pensiunea noastră. Că, slavă Domnului, sînt destui... Notez în minte destinaţia cheiţei, după care îl interoghez pe Bigam, că tot e mai greu la pricepeală: - Ce făceaţi în camera inginerului? Bigam se uită întrebător la Mogam. Mogam îl priveşte încurajator pe frătîne-său. Ceea ce-l determină pe acesta să demareze fulgerător: - Nene maestrule, tălică ne ştii cine sîntem şi cîte parale facem. De cînd ne-ai prelucrat, am mai stat pe gînduri. Să nu-ţi închipui că sîntem atît de reduşi, încît să-ţi luăm de bune toate cîte ni le-ai îndrugat. O parte din cele discutate, însă, m-am învoit cu Mogă s-o punem în practică. Ce mai calea-valea, ne-am hotărît să-i mărturisim domnului inginer, fie-i ţărîna uşoară, că nu sîntem chiar nişte fiare. La urma urmei, sîntem încă tineri şi mai avem vreme să ne încropim şi noi o viaţă mai acătării. Aşa că i-am vorbit despre planurile domnişoarei Gilly, aşa cum bine am făcut că v-am informat şi pe matale. I-am dezvăluit c-a vrut să ne angajeze pe post de gangsteri, ca-n „Incoruptibilii”. L-am pus la curent cu tot ce se mitoceşte pe socoteala lui şi că noi nu ne lăsăm amăgiţi de influenţele cosmopoliţiste ale caftangiilor din filme. - Şi ce-a zis inginerul? – îl întreb curios. - Ne-a ţinut o întreagă conferinţă! – intervine Mogam. Spunea că marile imperii, din trecut şi din prezent, s-au prăbuşit şi se descomplectează datorită paraziţilor intestini, adică dinlăuntru. - Bine, dar ce-a spus despre planurile domnişoarei Gilly? - Că le ştie de mult! Actriţa sare în picioare şi se repede la mine: - Maestre Conan, dumneata, care cunoşti abisurile sufletului omenesc, care ai citit atîtea romane poliţiste, care ai şi maşină de scris, că de-aia eşti scriitor, nu poţi crede în născocirile găinarilor ăştia. Minciuni sfruntate... bîlmăjeli... E drept, am trecut pe la nenea Zighi... am vrut să-l încredinţez că n-am nici un gînd rău cu banii lui, că-i doresc numai binele, că vreau să-l apăr de hoţii de-aici, care vor să-i pape paralele... Începe să mă enerveze. Recită prost, fără dicţiune. Fals. - Domnişoară Gilly, treci. Te rog. La locul dumitale. - Matale îmi spui aşa ceva? Mie? Care ţi-am dat să crăpi bunătăţile de pe lume?... Că de-aia ai ajuns ca o butie... - Fără atacuri la persoana, dacă se poate. Sînt un glandular. N-am nici o vină că-s atît de gras, tot aşa cum nici dumneata n-ai vreo vină că nu te ajută mintea... - Adică, mă iei pe ocolite, nu vrei să-mi spui direct că-s neajutorată mintal? Ei bine, măiestrică, află că nu-s dusă de multe ori la biserică. O viaţă întreagă am muncit din greu, ca să răzbat în arta cinefilă şi să ajung şi eu o vedetă. Nu mi-e ruşine să spun c-am fost ajutată. Dar şi eu am ajutat arta. Nu-l ţin pe trîntorul ăsta de Lucky? De ce-o fac? Nu de amorul artei? Să ajungă şi el un cineva în lumea stelelor fără nume şi noroc!... Guristul face o criză de mîndrie jignită. - Tu mă faci... trîntor, actriţă din mase plastice? Dacă mi-ai împrumutat, ca între colegi, nişte miare, înseamnă că-s întreţinutul tău? Asta să i-o spui lu’ mutu’, că nimeni nu te crede. Diva devine verde la chip, ca un praz degerat. - Actriţă din mase plastice, va să zică? Las’ că te-nvăţ eu minte, gurist nenorocit şi fără talent. Ce-ai căutat la nenea Zighi în odaie? Că doar te-am văzut. Ce cărai acolo? Sesizez din mers afirmaţia actriţei. Interesant. Îl întreb pe guristul rămas cu ochii holbaţi: - Cînd l-ai vizitat pe inginer? - M-a chemat, nene maestrule! Zău aşa! M-a rugat să-i împrumut magnetofonul. M-am întors în odaia mea şi i l-am dus. Asta-i tot. Să fi fost cam după zece şi-o litră... - Şi ce-aţi discutat? - Mi-a cerut să-i spun de cînd o cunosc pe Gilly... De-afară se aud iarăşi cîteva salve de trăsnete. Furtuna, care o clip păruse că se domoleşte, porneşte din nou să-şi alerge telegarii. Actriţa înnebuneşte brusc. Aproape răcneşte, cînd îl întreabă pe Lucky: - Şi ce i-ai spus nenorocitule? - Adevărul! – îi răspunde guristul înspăimîntat, cu glasul stins. - Nefericitule! Ai stricat totul... Ceva nu-i în regulă. Aşa că-l solicit pe solistul de muzică pop: - Nu ne poţi informa şi pe noi, acum, cînd cineva dintre cei prezenţi l-a lichidat pe inginer, care-i adevărul acesta? Gilly intervine disperată: - Să taci, cretinule! Nenea Zighi e mort, nu mai poate ciripi... Fără să insist, îl lămuresc pe Lucky: - Uite ce-i, domnule cîntăreţ, dacă vrei să mai interpretezi un cîntec, indiferent de-i pop sau folk, spune-ne adevărul. C-altminteri pleci în turneu la săpat sare, purtînd în cîrcă învinuirea de asasinat... Se pare că nu era nevoie de insinuări, căci Lucky, după ce aruncă o privire obosită tuturor celor aşezaţi la masă, porneşte să depene: - Adevărul tot trebuia să iasă o dată la suprafaţă, ca margarina... deasupra apei... Mai bine să-l spun, decît să fiu luat de criminal. N-am ce face, Gilly, mi-e mai scumpă pielea mea, decît tenul tău... Îl întrerup, pentru că pornise să bată cîmpii: - Dragul meu, treci, te rog, la subiect... Madam Nachtigal, căreia ultimele declaraţii ale actriţei îi treziseră o apetenţă neobişnuită pentru informaţii de la cea mai sigură sorginte, mă susţine călduros: - Chiar aşa, puiule, ia spune, tălică, ce-i povesteai bietului Zighi! Năucit de atîtea presiuni, solistul îşi reia recitalul: - I-am povestit tot ce ştiam despre Gilly... că-i moartă de-acum trei ani, cînd şi-a dat duhul într-un accident de maşină!... Coana Mariţa se ridică în picioare şi se uită foarte atentă la actriţa ce se frămîntă pe scaun. Apoi se deplasează agale spre ea, se apleacă deasupra mesei şi, pe neaşteptate, sfîşie rochia actriţei în dreptul umărului. Cînd aceasta încearcă să se apere, o înşfacă de ceafă şi priveşte încremenită la spatele despuiat. - Da! Acuma cred şi eu că-i moartă... De la început am bănuit că-i ceva în neregulă cu fie-mea... Îmi ies din pepeni. Indivizii s-au pornit să joace teatru, pentru anihilarea investigaţiei mele. - Terminaţi o dată cu imbecilităţile! Cum să fie moartă, dacă se află aici, lîngă noi? Madam Nachtigal, care între timp îşi reluase locul, prăbuşindu-se îndobitocită pe scaun, completează spusele mai înainte: - Dom’le Conan, individa asta nu-i Gilly... Fiică-mea avea o aluniţă pe spate, taman sub umărul stîng... Obosită de moarte, se întoarce spre gurist şi-l mitraliază cu întrebările: - Spune ce-i cu Gilly, dobitocule! Ce-ai făcut cu fata mea? De unde ştii că a murit? De ce-ai tăcut pînă acum?... Ce-ai vrut să faci, aducînd-o aici pe făptura asta?... Spune, c-altminteri te strîng de gît cu mîinile mele... Dobitocul (botezat astfel de madam Nachtigal, nu de mine) geme încetişor, după care îşi derulează mărturisirea: - Am cunoscut-o, încă din copilărie, pe adevărata Gilly. Stăteam pe aceeaşi străduţă... Tot timpul eram împreună. Mă însoţea la toate concertele pe care le dădeam la nunţi şi la botezuri... Era cea mai sinceră admiratoare a mea. Acum vreo trei ani, ne întorceam de la Popeşti-Leordeni, unde susţinusem un recital la nunta unui grădinar... Ne aducea cu maşina lui Dorel Măduvă, tehnicianul cu instalaţia de amplificare. Cînd să intrăm în Bucureşti, a dat peste noi o basculantă. Şi atunci s-a petrecut accidentul. Gilly, care se afla în faţă, lîngă Dorel, a murit pe loc. Prietenul meu a scăpat cu viaţă...însă, fără maşină. Singurul care n-a păţit nimic, am fost eu... adormisem pe bancheta din spate. Cînd m-am trezit, eram la spital. Pierdusem totul. Şi fata pe care o iubeam, şi ghitara mea electrică. Dorel pretindea să-l despăgubesc... dar, cu ce? Mi-am revenit cumplit de greu. Am început din nou să muncesc, iarăşi concerte, din nou nunţi şi botezuri. Aveam nevoie de-o fiinţă care să mă iubească... Şi-atunci m-am încurcat cu fata asta, pe care o ştiam mai de mult. Era cea mai bună prietenă a lui Gilly, aşa că am botezat-o tot Gilly. Însă era mereu ocupată cu filmele ei, cu domnul Bubi, cu regizorii şi cu probele... Lăcomia a împins-o la gîndul ăsta nenorocit, să-i ia locul lui Gilly. Ştia că răposata are aici, la Posada, un fel de mamă din flori... Precum şi-un tată denaturalizat... dar ştia şi că există o moştenire... mă rog, ştia totul din ce-i povestise biata Gilly... Semăna atît de mult cu răposata, încît, cînd şi-a vopsit părul, nu mai eram în stare s-o deosebesc nici eu de fosta mea dragoste. Şi-atunci am iubit-o, chit că era subvenţionata lui Bubi... Răcnetul coanei Mariţa face să zbîrnîie ferestrele: - Nemernicule! Ticălosule! Îţi trebuia şi banii ăşteia, tot aşa cum păpai şi paralele fetiţei mele... - Nu-i adevărat, coană Mariţo! Mă jur că nu-i adevărat! Adevărata Gilly n-avea un sfanţ. Trăiam din onorariile mele... atît de mult ne iubeam. Nici n-o prea ajuta mintea... nu ştiu cu cine o fi semănat... dar era tare neajutorată. Nu se pricepea la nimic... Iar cu filmele nu făcuse mare brînză... - Gilly intervine fulgerător: - Minte, Mamariţo!... El n-o lăsa să lucreze!... - Să nu-mi zici Mamariţo, că te omor, travestito! - N-are importanţă, a doua oară! Gilly era prietena mea cea mai bună. Totdeauna spunea că parcă am fi surori... De-aia ţi-am spus atît de uşor, fără remuşcări, Mamariţa. De fapt, am vrut să-ţi fiu de ajutor, să nu ştii c-ai rămas ca şi orfană, să nu suferi. Să ai cui să-i laşi averea... Şi mata, şi inginerul... Totul sună atît de înduioşător de fals, încît simt nevoia să-i stăvilesc torentul melodramaticelor declaraţii: - O să vedem noi, mai tîrziu, cum vine chestia cu moştenirea... Deocamdată, lasă-l pe Lucky să-şi termine povestea. Dă-i mai departe, maestre! Treci la refren... Lucky mă priveşte chiondorîş, însă mi-ascultă sfatul: - Asemănarea lor a dat naştere ideii cu înlocuirea. La urma urmei, nimeni n-avea de pierdut! Madam Nachtigal se-alegea cu fata, inginerul cu moştenitoarea... - Iar voi doi, cu paralele! – îl completez eu, indignat. - Acuma s-au dus dracului!... – îngînă, amărît, solistul. - Din pricina ta, imbecilule! – strigă actriţa. Din pricina ta... Cine te-a pus să-ţi baţi gura... Imbeciluţ ai fost de cînd m-am încurcat cu tine! Imbeciluţ şi drăguţel. Că de-aia te-am luat. Şi pentru una, şi pentru alta. Acum o să se bucure hodoroaga de hîrtii... Că nouă ne picau rău!... O viaţă întreagă s-a bucurat de tot ce-i mai bun pe lumea asta... Şi ea, şi inginerul. Au furat ca-n codru... Iar doctorul, ce? Crezi că el a stat degeaba pe tuşă? Toţi sînt nişte găinari. Şi fotoreporterul, şi nenorociţii ăştia de fraţi, afacerişti de sezon... Şi nici scriitorul ăsta, nici el nu-i cine ştie ce uşă de biserică... Acuma ne dă lecţii... L-a apucat dragostea de inginer... Dar ce căta la el în odaie? Ai? Încep să mă enervez: - În nici un caz ceea ce-ai căutat dumneata! - Ajurea! Asta s-o spui lu’ mutu! În aceeaşi clipă, afară, trăsneşte cumplit. Ploaia porneşte să duruie şi mai acătării. Pe sub uşa dinspre terasă, se scurge o şuviţă de apă. Dar se lasă absorbită de covorul coanei Mariţa. Actriţa continuă să declame: - Huzuriţi, nu mai puteţi de bine! De ce n-am huzuri şi noi? Nu sîntem şi noi oameni? Atîta timp cît există asemenea paraziţi ca voi. Trîntorul ăsta de cîntăreţ, cît e el de imbeciluţ, s-a gîndit totuşi bine cînd a pus la cale înlocuirea răposatei cu mine... - Ai înnebunit? – bîiguie speriat solistul. Ce, eu am organizat chestia asta?... - Dar cine? Măta vitregă, din Oltenia?... Nu tu mi-ai pomenit de vînzarea casei inginerului? Gilly ştia de treaba asta! Cine m-a îndemnat să-i angajez pe Bigam şi Mogam? Nu tu? Bubuiturile trăsnetelor de afară se îndepărtează. Şi, deodată, pe neaşteptate, ploaia încetează. Din cînd în cînd, doar la orizont, spre Comarnic, cerul mai este sfîrtecat de cîte un scurtcircuit electric. Dar, în curînd, dispar şi acestea. Aşa cum se întîmplă la munte, apa începe să curgă la vale, scurgîndu-se în torente zgomotoase. Madam Nachtigal îşi aprinde iarăşi trabucul. I se stinsese în timpul declaraţiilor actriţei. Normal. Toţi rămăseserăm cu gurile căscate, fără să mai răsuflăm. Învăluită de smogul pe care-l emană spontan şi-n proporţie de masă, coana Mariţa oftează din greu, după care rosteşte amărîtă: - Nenorociţilor! Pentru un pumn de bani, l-aţi omorît pe bietul Zighi... Actriţa şi solistul protestează instantaneu: - Noi? Dumneata, coană Mariţo, să-ţi fie de colo pînă colo... Madam Nachtigal nu se dezvinovăţeşte. Tace. Nu mult. După ce examinează chipurile asistenţei, decide autoritară, aşa cum a făcut-o dintotdeauna: - Bilă! Du-te şi deschide uşa dinspre terasă. Nu vezi că ne înăbuşim în fumul ăsta? Şi, pentru a ne demonstra gradul de poluare a atmosferei, mai trage de două ori, la rînd, din trabuc. Buimăcit de cele auzite, nu mai am tăria de-a-l împiedica pe doctorul Hannibal să execute porunca doamnei Nachtigal. La urma urmei, dînsa-i stăpîna casei. Certega, ca un robot, păşeşte anchilozat în direcţia terasei. Deschide uşa. Aerul proaspăt, încărcat de ozon, năvăleşte în living-room. Doctorul se întoarce, ţinînd în mînă o bucăţică de hîrtie. - Ia uitaţi ce-am găsit lipit pe geam! Mai înainte de-a apuca să-i cer biletul, coana Mariţa i-l smulge din mînă. Îl citeşte, apoi mă întreabă, plină de bănuieli. - Ce-i asta, maestre? Îţi este adresat. E scrisul lui Zighi. I-auzi: „Domnule Conan, dacă vrei să nu mă dezamăgeşti, ascultă banda pînă la capăt. Ai cafea fierbinte în termos, iar în noptieră, colecţia mea de coniacuri. Îţi recomand, totuşi, „Hennessy”-ul. Pe curînd, al matale sincer preţuitor, ing. S. Gaterek.”. Ce caută scrisoarea asta pe geamul uşii? De ce-ai aruncat-o? Înseamnă c-ai găsit-o atunci cînd ai fost în odaia lui Zighi. Ai dat ascultare ultimei sale dorinţe? Înmărmurit, privesc la hîrtiuţa din mîna doamnei Nachtigal. Este biletul pe care mi-l furase vîntul, absorbindu-l pe fereastră. După explicaţiile de rigoare, adunarea mă priveşte încruntată. Se vede că aşteaptă răspunsul solicitat de doamna Nachtigal. Să le dau satisfacţie, c-altminteri intră la bănuieli. - N-am fost în stare să ţin seama de rugămintea inginerului! Iertaţi-mă, dar cred că-nţelegeţi. Cum era să sorb tihnit din cafea, ascultînd la magnetofon glasul cadavrului de lîngă mine? ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
