| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Vlad Musatescu- De-a puia gaia |
| Vlad Musatescu- De-a puia gaia |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:40 PM | message # 31
30. INTERMISSION
Se pare că declaraţia mea nu se bucură de prea mare trecere. Madam Nachtigal, fără să lase scrisoarea din mînă, mă priveşte pe sub sprîncene, de parcă ar fi anchetatorul. După care, striveşte trabucul în ceaşca de cafea, răsucindu-l şi stîlcindu-l în toate chipurile, pentru ca apoi să zîmbească strîmb şi să mă întrebe (la fel de oblu): - Şi, tălică, îţi închipui că înghiţim asemenea gogoşi scriitoriceşti? Adică vrei să ne faci a crede că n-ai ascultat banda? Nu ţine figura, dom’le Conan! Oi fi mata vreun detectiv, dar nici noi nu sîntem căzuţi în cap... Amfitrioana mă calcă pe nervi. - Ascultă, doamnă Nachtigal, nu-mi stă în obicei să-ndrug minciuni cu duiumul, aşa cum mi s-a întîmplat s-aud pe-aici, pe la dumneavoastră... Asta, ca să fim „în clar”... Murmurul asistenţei mă sileşte să privesc la mutrele respectivilor. Pînă şi fraţii Flintaş, pe care îi socoteam cîştigaţi de partea dreptăţii, pînă şi Sică Finichi, cel care mi se alăturase, mă privesc chiondorîş, de parcă le-aş fi citit dosarele de cadre. De ceilalţi nu mai pomenesc. Toţi poartă pumnale în ochi. Mă ridic de pe scaun. Toată lumea execută, la comandă teleghidată, aceeaşi mişcare. Uimit de efectul neaşteptat al iniţiativei mele nevinovate, mă aşez la loc. Adunarea ia din nou loc pe scaune. Parcă am fi un balet mecanic. Pentru a preîntîmpina manifestările de mimetism ale menajeriei, răcnesc din adîncul plămînilor, cu riscul de-a-mi provoca o spargere de vase: - Nimeni să nu se mişte de la loc! Gata! Ajunge! Nu mă mai joc. S-a terminat chestia cu „de-a puia-gaia”! Sînt lămurit... Încep să mă plimb prin living-room, urmărit de laserele în funcţiune, ale privirilor celor aşezaţi în jurul mesei. Aruncînd o uitătură fugară, îmi dau seama că furtuna s-a potolit. Afară nu se distinge nimic. Însă, se aude roind apa pe acoperiş, scurgîndu-se şuvoaie pe cimentul din jurul clădirii. E mai mult de-o jumătate de oră, de cînd mă învîrt prin imensa odaie. Cred c-am bătut peste doi kilometri. Exact ca-n prescripţiile medicale ale prietenului meu, Doru-doctoru’. În răstimpul plimbării, izbutesc să recapitulez discuţiile avute cu prilejul jocului născocit de mintea mea sclipitoare. Rezultate = nule. Toţi îl vizitaseră pe inginer. Însă ultimul, care-l văzuse, şi încă mort, eram tot eu. Să fiu asasinul? Imposibil. Doar sînt în deplinătatea facultăţilor mele mintale. Care nu-s de ici, de colo... Singura chestie serioasă era demascarea impostoarei. Dar nu mi se datora mie, ci spaimei care intrase în sufletul mic al solistului. Am obosit. Văd că zorile îşi întîrzie apariţia. Privesc la cadranul ceasului... - Nu mai căta la ceapa aia, a dumitale, că tot nu merge bine, las’ că-ţi dau eu ora exactă: a trecut de trei şi jumătate, plus ceva mărunţiş... Coana Mariţa îşi balansează ceasul de buzunar, cred că-i un „Rosskopf-petent”, antebelic, agăţat de-un lanţ de fier (probabil inoxidabil). Verific, uitîndu-mă încruntat la „Omega” mea. A stat la unu şi zece. - Uite ce-i, maestre – mă lămureşte madam Nachtigal -, hai să spunem lucrurilor pe nume... sîntem toţi de părere că, dacă-i vorba să fim bănuiţi de asasinat, nu putem fi singurii, atîta vreme cît ne ascunzi ce-i cu banda lăsată moştenire de Zighi... O reped înciudat: - Dar cine altcineva, în afară de voi?... - Dar ce, tălică eşti scutit? Doar eşti major şi vaccinat... Nu avem altă soluţie decît s-ascultăm cu toţii magnetofonul... Astfel scapi de bănuiala ce te apasă... Ne şopteşte cineva că ştii mai multe în legătură cu moartea lui Zighi... Vrem s-ascultăm ce-a dorit să-ţi spună răposatul... Corul, dezlănţuit de propunerea (dealtfel judicioasă) a coanei Mariţa, face să zbîrnîie ferestrele. Trec imediat în capul mesei, bat cu pumnul în tăblia ei, cerînd linişte desăvîrşită: - Va să zică, nu vă inspir încredere? Bine! Să nu vă pară rău, scumpii mei... Aducem magnetofonul aici... Priză avem, curent este, aşa că va trebui să funcţioneze... Iar cînd va porni să vorbească, vă veţi muşca pumnii... - De unde le ştii, tălică, aşa, ca la carte? Ai ascultat cumva?... Insolenţa doamnei Nachtigal depăşeşte orice limită. - Coană Mariţo – i-o trîntesc verde în faţă -, eu n-am nevoie s-ascult ca să ştiu, eu deduc... E bine? - Atunci să deducem aici aparatul! – propune madam Nachtigal.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:41 PM | message # 32
31. AUTORECVIEM PENTRU VOCE SOLO... FĂRĂ
COR, ORCHESTRĂ ŞI PREA MULT TAM-TAM! Tărăboiul declanşat de transportul magnetofonului („Grundig”!) din odaia mortuară, însoţit de întreaga şleahtă a menajeriei de la Posada, nu mai merită a fi descris. Ar fi penibil. Deplasarea cortegiului nu putea fi asemuită decît cu o înmormîntare bizară, sinistră, în care rudele însoţeau la groapă nu rămăşiţele pămînteşti ale răposatului, ci corpul metalic al unui agregat acustic, purtător al glasului celui decedat. Iarăşi ne aflăm instalaţi în jurul mesei. Magnetofonul a fost aşezat de-a dreptul pe maşina de gătit, pentru a fi la îndemînă. În dreapta aparatului l-am plasat pe Lucky, în calitatea lui dublă de proprietar al „Grundig”-ului şi de specialist în mînuirea acestuia. Constatînd prezenţa tuturor celor interesaţi, mă adresez solistului: - Porneşte-l, domnule Lucky! Marele cîntăreţ pop, vedeta atîtor nunţi şi botezuri, apasă un buton. Aparatul rămîne nepăsător şi rece. Refuză (cu încăpăţînare) să se supună comenzii. De emoţie, solistul începe să scîncească: - E mort, maestre! Mi-a stricat magnetofonul!... N-ar fi exclusă şi această posibilitate. Inginerul, cînd îl bătusem prieteneşte pe umăr, căzuse cu capul peste tabloul de comenzi. Actriţa ne salvează, intervenind brusc: - Cum vrei să meargă, nenorocitule, dacă nu l-ai băgat în priză?! Într-adevăr, ştecherul zăcea lîngă picioarele aragazului. Solistul se consideră insultat, drept care se răţoieşte la Gilly: - Las-o mai moale, fericito, unde vezi priză la maşina de gătit? Cu tactul care mă caracterizează, întreprind o acţiune de temperare a spiritelor. În primul rînd, le dau dreptate amîndorura: - Nici o maşină electro-tehnică nu funcţionează fără curent, iar aragazele încă n-au fost prevăzute cu priză. Astea-s fapte de necontestat! Lăsaţi că aranjez eu lucrurile... Satisfăcut de aforismele emanate cu atîta alegreţă de spirit, mă îndrept către uriaşul bufet al coanei Mariţa. Din timpul celebrului prînz de gală, observasem că-n sertarul principal se află un prelungitor. Vreo cinci metri de fir electric, nici mai mult, nici mai puţin. Îl extrag din cutia de carton („Pişcoturi pentru şampanie”) în care se găsea adăpostit. Fără să ţin seama de bîţîiala suspectă a ştecherului, îl vîr de-a dreptul în priza de lîngă uşă. În aceeaşi clipă, se produce o scînteie albăstruie, simt cum mă scutură cineva, zdravăn şi începe să mă zgîlţîie cu o frecvenţă din ce în ce mai sporită. Noroc că se stinge lumina, c-altminteri muream electrocutat. Spre bucuria asistenţei din jurul mesei. Imediat urlu cît mai autoritar: - Nimeni nu se mişcă de la locul său! Imediat înlocuiesc siguranţa. Unde-i tabloul, coană Mariţo? - Stai blînd, dom’le Conan! – mă sfătuieşte amfitrioana. Ce, vrei să-mi dai foc casei? Lasă că mă ocup eu. Numai, scoate din priză prelungitorul ăla. E defect. Mi-a ars de vreo cinci ori siguranţele... Peste treizeci de secunde, avem iarăşi lumină. Coana Mariţa se află lîngă mine. Din aceeaşi cutie („Pişcoturi...”), scoate un alt prelungitor. Fără să ezite cîtuşi de puţin, îl înfige rapid în priză, porneşte cu capătul celălalt spre magnetofon şi-l împlîntă exact la locul indicat. De unde o fi cunoscînd, oare, sistemul de cuplare la reţea al „Grundig”-ului? Ciudat, foarte ciudat. Dacă nu, şi bizar! Întrucît solistul lăsase butonul de pornire apăsat, numaidecît se stîrneşte entuziasmul ritmat al rock-urilor. În mijlocul îndurerării generale, mai mult sau mai puţin autentică, această muzică stenică, plină de avînt şi energie, ca un soi de Pepsi-Cola, transpus în semnale sonore, distonează destul de neplăcut. Însă, nu pentru toată lumea. Lucky bîţîie din cap, extaziat de frenezia orchestrei. Aşijderea şi falsa Gilly. Ceea ce mă uimeşte, însă, este surpriza întipărită pe chipul doctorului Hannibal. La vîrsta lui, ritmurile rock-urilor ar fi trebuit să-l indispună. Dar, dimpotrivă, Bilă pare să le aprecieze într-un mod deosebit. Aşteptăm cu toţii, nespus de încordaţi, s-auzim de ce m-a invitat răposatul Siegfried Gaterek s-ascult banda pînă la capăt. Pînă să se ajungă la sfîrşitul benzii, care se derulează cu 9,5 cm pe secundă, trece aproape o jumătate de ceas. Banda se apropie de sfîrşit. Pe rolă, nu cred să fi rămas mai mult de zece-cincisprezece centimetri. Mai sînt opt... şapte... şase... Şi, deodată, ca de pe cealaltă lume, se aude glasul inginerului: - „Maestre Conan, ambiţiile dumitale detective vor fi satisfăcute. Regret că pentru autorecviemul meu n-am găsit o muzică mai adecvată – s-ar fi cuvenit nişte Chopin sau Wagner, dacă nu, chiar Stravinsky -, dar solistul nostru pop nu posedă aşa ceva în depozit. Mesajul, pe care ţi l-am lăsat, se află pe pista a patra...” Banda s-a terminat. Rola se opreşte automat. Avem de-a face cu un „Grundig”, nu cu un produs de serie. Privesc nedumerita la asistenţă. Aceasta se uită la mine în acelaşi chip. Chiar puţin neîncrezătoare. Trebuie să apelez la Lucky: - Care-i pista a patra, meştere? Cum trebuie să procedez? Lucky îmi răspunde insolent: - Ar fi mai bine să mă lăsaţi pe mine. Iar o să ardeţi siguranţele... „Grundig”-ul ăsta nu-i maşină de scris... Cîtă incultură! De unde să ştie nefericitul ăsta de solist – specializat în petreceri rurale, nunţi şi botezuri – că marele James Hadley Chase, unul dintre şerifii romanului poliţist negru, foloseşte un magnetofon pentru dictarea lucrărilor sale? Deşi, dacă ar fi posedat ceva cunoştinţe stilistice, şi-ar fi putut da foarte uşor seama. Însă mi-e teamă că Lucky cloceşte ceva în gămălia de creier pe care o poartă adăpostită sub claia de plete. Dacă intenţionează să şteargă înregistrarea? - O să cooperăm, domnule Lucky! Mai pricep şi eu cîte ceva în materie de instrumente electro-acustice... - S-a văzut... – îmi răspunde guristul, încercînd vizibil să mă compromită în faţa membrilor menajeriei. În interesul cauzei, fiind şi eu curios s-ascult audio-testamentul inginerului Siegfried Gaterek, îi îngădui solistului – sub stricta mea supraveghere – să întoarcă banda. Terminînd operaţia – destul de simplă, dealtfel -, rola porneşte să se deruleze. Nimic. După alţi douăzeci de centimetri, iarăşi nimic. Lucky-Lucky geme. De parcă i-ar fi trecut un buldozer peste corzile vocale. - Vai mie... Mi-a şters recitalul lui Hendrix!... Însă, n-apucă să-şi termine bocetul de jale, că inginerul porneşte să vorbească: - „Domnule Al Conan Doi! Cînd ai s-asculţi această bandă, eu am să mă aflu pe altă lume... poate mai bună, poate mai rea... dar, în sfîrşit, o lume în care am scăpat de greutăţi... Dumneata, în mijlocul adunăturii de găinari din pensiunea Mariţei, de-abia le vei cunoaşte... Asta, la început, pentru că, mai tîrziu, va fi şi mai cumplit... Dar, ţinînd seama de adagiul „ars longa, vita brevis”, să trecem la problemele noastre...” Urmează o pauză de vreo cîteva zeci de secunde. Inginerul începe din nou să-şi depene confesiunea: - „În moartea mea, care nu va fi deloc întîmplătoare, trebuie să fie implicaţi Mariţa, Bilă, Gilly şi cîntăreţul... Rapacitatea, îndelung verificată a Mariţei, o plasează pe primul loc. Mai mult ca sigur că Bilă îi va servi de complice, aşa cum a fost o viaţă întreagă. Nu cred că vor conlucra cu cuplul Gilly-Lucky. Paraziţii ăştia, prea reduşi ca să profite de avantajele unei misiuni în colectiv, vor încerca să dea lovitura singuri. Ceea ce nu ştiu, este modalitatea pentru care vor opta. Mobilul, însă, este mai simplu de determinat. Banii! Cei patru sute de mii de lei, luaţi pe casa din Bucureşti. Mariţa, la instigaţia lui Bilă, m-a denunţat organelor economice. Mi-a ispăşit pedeapsa. Eram vinovat, Bineînţeles, nu m-am lăsat nici tras pe sfoară. Internarea lui Bilă, într-un „pension”, poţi să-i şi comunici, se datorează denunţului meu. Merita, după cîte mi-a făcut, să probeze şi el din plăcerile recluziunii. Dealtfel, încă de acum cîteva zile, am trimis un memoriu la Miliţia Judeţeană, prin care anunţ apropiata mea asasinare. Le-am furnizat pe larg, toate informaţiile necesare. Numele principalilor interesaţi, precum şi cîte o scurtă biografie romanţată...” Doctorul Hannibal şi madam Nachtigal se privesc înspăimîntaţi. Banda continuă: - „... e ceva în neregulă cu Gilly, dragă domnule Conan... tare aş vrea să verific, dacă va mai fi posibil, ce făcea acum vreo trei ani... după cîte am aflat din ziare, a avut un accident de automobil, însă nu se observă nimic în comportamentul ei... şi nici nu mi-a pomenit nimic despre asta... de altminteri, am senzaţia că suferă de-o ciudată amnezie parţială, nu cunoaşte o mulţime de amănunte din propria ei viaţă... Acum aş vrea să-ţi explic sursa unui fenomen ce mi s-a părut că te-a îngrijorat foarte mult... mă refer la persistentul parfum de migdale, din pensiunea Mariţei... Eu l-am creat, folosind o nevinovată esenţă aromatică, pentru a-l vîrî cît mai adînc pe Bilă în postura de criminal... Oricine ştie că acidul cianhidric miroase a migdale... Iar un doctor îşi poate procura, într-un chip sau altul, o infimă cantitate, suficientă pentru a lichida un mic orăşel...” Acum îmi dau seama de rostul sticluţei cu esenţă de aromă de migdale. Formidabilă iniţiativă! Doamne, şi cît mă preocupase mirosul acesta, asasin! Banda se derulează mai departe, fără să ţină seama de reflecţiile mele intestine: - „... să ştii, domnule Conan, că nu mă îngrijorează prea mult apropiatul meu deces, şi ai să afli mai tîrziu, de ce. Sînt fericit că fiarele, care şi-au bătut joc de sufletul meu, îşi vor primi pedeapsa. Şi mai am un motiv să mă simt fericit. După cum ţi-am spus, banii de pe casă i-am transformat în pietre preţioase. Spre surprinderea mea, care niciodată n-am fost înşelat, de astă dată s-a găsit unul mai şmecher. Şi anume, misitul care s-a ocupat de procurarea briliantelor, rubinelor şi-a celorlalte nestemate. Toate-s false. Pietre, şi nimic mai mult! Nici nu-ţi închipui ce-o să se bucure Mariţa, Bilă, fie-mea şi cîntăreţul ăla pletos, cînd au să afle adevărata valoare a pietricelelor din casetă. Maximum 350 de lei...” În clipa aceasta, se clatină întreg living-room-ul. Doamna Nachtigal cade cu scaun cu tot. Leşină. Strig la Lucky: - Opreşte magnetofonul!... Doctorul Hannibal se repede la Mariţa Nachtigal, să-i dea primul-ajutor. Dar îl văd survolînd masa, îmbrîncit de-o fantastică bleandă a coanei Mariţa. Nici gînd să leşine. Pur şi simplu, de emoţie, îşi pierduse echilibrul. Acum răcneşte şi urlă la doctor: - Tontule! Ţi-am spus să faci rost de cheiţă. Dacă cercetam pietrele, ştiam numaidecît că-s false. Idiotule! Acum s-au dus pe apa sîmbetei părăluţele mele... Praful s-a ales de tot...şi numai din vina ta... Sînt şi eu emoţionat de mesajul post-mortem al inginerului. Doctorul Hannibal aterizează iarăşi în scaunul lui, Mariţa se uită cîş la subsemnatul şi-mi porunceşte, aproape urlînd: - Mai pune o dată magnetofonul ăla... dă-l îndărăt, de-acolo de unde spune bestia de Zighi că pietrele nu fac nici trei sutici... Lucky, la un semn cu capul, pe care-l comit instantaneu, se execută. - „... cînd au să afle adevărata valoare a pietricelelor din casetă. Maximum 350 de lei...” Madam Nachtigal ascultă ca îndobitocită. Apoi, pe neaşteptate, se ia cu mîinile de păr şi porneşte să zbiere ca o vită înjunghiată: - Banii mei, banii mei... agoniseala mea de-o viaţă întreagă... Se clatină în stînga şi-n dreapta, se loveşte cu fruntea de tăblia mesei, fără să ţină seama de continuarea discursului inginerului Gaterek. De dincolo de mormînt, ca să mă exprim aşa, deşi nu l-am înmormîntat încă, Zighi vorbeşte, vorbeşte, vorbeşte... - „... domnule Conan, trebuie să-ţi mai spun un lucru... destul de trist, dar totuşi adevărat... Dacă fiarele n-au curajul să mă ucidă, mi-am luat toate măsurile de siguranţă. Am să mă sinucid. Încă din primăvară, mi s-a diagnosticat un cancer al laringelui Nu-mi rămîne decît să găsesc modalitatea cea mai comodă... Iar moartea mea tot le va fi pusă în cîrcă... Însă nu mai am prea mult timp la îndemînă... Mereu mă gîndesc la viaţa mea prăpădită, la Mariţa, la frate-meu, la ispăşirea pe care le-o sortesc... Acum... acum... acu... a... aaah... a...” Banda continuă să se deruleze, dar nu se mai aude nimic. Stăm şi ascultăm înmărmuriţi. Pînă se termină toată rola. Singurul zgomot din living-room este bocănitul pe care-l produce madam Nachtigal, izbindu-se cu capul de masă. Ceilalţi, din starea de prostraţie în care se prăbuşiseră, îşi revin unul cîte unul. Doctorul Hannibal, înverzit la faţă, şterge întruna lentilele ochelarilor săi de scafandru. Prosopul, eterna batistă (de dimensiuni incredibile), are acum o dublă misiune. Cînd absoarbe transpiraţia abundentă de pe fruntea vraciului-bucătar, cînd încearcă să redea transparenţa (probabil precară) a unor ochelari ceţoşi. Gilly dă evidente semne de asfixie. Lucky priveşte „Grundig”-ul ca magnetizat. Zadarnic însă. Rola s-a oprit automat. Fraţii Flintaş, mai unici ca nici cînd, se consultă în şoaptă cu Sică Finichi. Mă uit la ei intrigat, nereuşind să înţeleg ce-i preocupă. Mă lămureşte Mogam, în clipa cînd mi se adresează: - Nene maestrule, de ce-a tăcut inginerul? Problema asta mă obsedează şi pe mine. Îmi iau inima-n dinţi, fie ce-o fi, şi-i spun ce gîndesc: - Cred c-a intervenit ceva... omul pe care-l aşteptat! Bigam, mai tare de cap, insistă: - Cine? - Asasinul! Sînt totuşi nedumerit. Corpul inginerului Gaterek nu poartă nici o urmă de violenţă. Cînd l-am lăsat în odaia lui, cu capul prăbuşit pe tabloul de comandă al „Grundig”-ului, Zighi nu se afla în posesia nici unui cuţit împlîntat în inimă, nici a vreunui orificiu în tîmplă, produs de cine ştie ce glonţ de revolver. Iar de sinucis – aici nu mai există nici o îndoială -, încă n-apucase să rezolve această posibilitate. Singur mărturisise că studia o modalitate cît mai comodă. Geamurile uşii dinspre terasă încep să se tulbure. Nu mai privesc la cadranul ceasului. Ştiu c-a stat. Dar este clar că se crapă de ziuă. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:42 PM | message # 33
32. „SFIDARE LA ADRESA CITITORULUI”
Ellery Queen, unul din marii maeştri ai romanului poliţist de tip enigmatic, avea prostul obicei ca, în majoritatea cărţilor sale, aproape de final, să-şi întărîte cititorii, avertizîndu-i că pot descoperi şi singuri încîlcita taină existentă în povestea ficţionată de dînsul. Toate elementele necesare, pentru îndeplinirea acestei dificile operaţii, se aflau pitite pe undeva, prin paginile romanului respectiv. Eu, unul, deşi am încercat în nenumărate rînduri să dau de urma criminalului din romanele sale, apelînd la releele creierului propriu, am fost totdeauna nevoit să le citesc pînă la capăt, ca să aflu adevărul. Niciodată n-am fost în stare să-l găsesc personal. Ar fi trebuit să lecturez din nou întreg romanul. Or, ce să mă ascund după deget, n-aveam suficientă răbdare. Aşa că săream dezinvolt capitolul intitulat „Sfidare la adresa cititorului” şi-l lăsam pe domnul Queen să-mi servească pe tavă rezolvarea enigmei. La urma urmei, pentru asta îl plătisem, atunci cînd îi cumpărasem cartea. În cazul de faţă, mă refer la bizara înlănţuire de evenimente petrecute în pensiunea doamnei Nachtigal, stau şi mă întreb dacă n-ar fi mai indicat, ca un lector tenace să găsească, lipsindu-se de ajutorul meu, adevărul în privinţa morţii inginerului Siegfried Gaterek. Altă soluţie nu văd. Spre ruşinea mea, trebuie să recunosc că. În ciuda multiplelor eforturi mintale depuse, am ajuns la concluzia că-i imposibil să clarific ceva. Regret, dar asta-i situaţia. Pînă acum, n-am făcut altceva decît să povestesc cele păţite la Posada. Rămîn, însă, o seamă de probleme nesoluţionate. Cine a ucis? Asta ar fi una la mînă. Apoi, urmează două la mînă, adică întrebarea cea mai dificultoasă. Cu ce armă anume a fost ajutat inginerul s-o şteargă de pe această lume? Nu mobilul lipseşte, ci asasinul. Asasinul şi modalitatea utilizată. Abia după ce-mi rememorez întîmplările din ultimele douăzeci şi patru de ore, mă izbeşte un amănunt care, acum, mi se pare dintre cele mai însemnate. Dacă inginerul a fost ucis chiar în clipa cînd dicta la magnetofon, cum de-a mai avut răgazul (post-mortem) să-ntoarcă banda şi să-mi indice, la sfîrşitul altei piste, locul unde mi-a lăsat mesajul pe care mi-l destinase? Comodă soluţia imaginată de domnul Ellery Queen. Îl sfidezi pe cititor, iar el rezolvă problema. Nu-mi rămîne altceva de făcut, decît să procedez la fel. Aşa că, iubiţi cititori, încercaţi să vă descurcaţi. Eu, pînă una alta, mă abţin. Mai ales că sînt singur. Iar Ellery Queen, de fapt, sînt doi. Doi veri primari care, din lipsă de altceva, s-au apucat să scrie romane poliţiste, sub un unic pseudonim. Cred şi eu că le convenea figura cu sfidarea. Unde-s doi, puterea creşte... Dacă mai adăugăm şi răsmiile de cititori, nici nu-nţeleg de ce mai scriau şi capitolul final, în care ofereau dezlegarea enigmei. Puteau să renunţe. Nici nu-i recomandabil să te pui rău cu publicul, subestimîndu-l. Zău aşa! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:44 PM | message # 34
33. DUPĂ DOUĂZECI DE ANI...
Dumas-tatăl, inventatorul celor trei muşchetari, şi-a botezat cu titlul de mai sus continuarea aventurilor cvartetului de spadasini. Căci, ăsta-i lucru ştiut de toată lume, cei trei rămăseseră tot patru, chiar şi după douăzeci de ani. Însă eu, sechestrat la Posada, unde nu cred s-apuc a mai trăi douăzeci de ani, mă simt obligat să dezvălui cît mai degrabă evenimentele petrecute după ciudata repauzare a inginerului Gaterek. N-au trecut decît douăzeci de zile de la tragica întîmplare. Însă douăzeci de zile de groază. Nu mai am nici somn, nici odihnă. Sînt tot timpul un pachet de nervi preambulaţi. Ancheta efectuată de colectivul organului judiciar m-a adus în pragul unei invidiabile nevroze astenice. Pe la unsprezece, istoviţi de noaptea petrecută în sterile dezbateri investigatorice (iniţiate de subsemnatul), ne pregăteam să punem capul pe pernă, barem pentru cîteva ceasuri. Dar, atunci, ne-am pomenit cu două maşini alb-albastre. Am dedus imediat cu cine avem de-a face. Au urmat cîteva ore de cercetări, interogatorii etc., etc. Sosiseră, formidabil de prompt, dînd urmare sesizării expediate de inginerul Gaterek. După ce-au luat imediat contact cu subsemnatul scrisorii, care-i aştepta distant şi rece, sub aspectul unui cadavru perfect conservat, după ce s-au distrat ascultînd la magnetofon muzică de calitate (precum şi mesajul adresat mie), într-un timp record, au rezolvat ceea ce nu fusesem capabil să rezolv eu în treizeci şi şase de ceasuri. Mă rog, profesionişti. Jos pălăria, mi-am zis eu. Medicul legist, sau cum i-o fi spunînd, diagnosticase, chiar de la prima examinare, un infarct miocardic. Numai la aşa ceva nu mă gîndisem. Acuma chiar stau şi mă mir, cum de nu-mi trecuse prin cap şi această posibilitate. Obsedat de ideea crimei, pe care o simţeam plutind în atmosfera încărcată din pensiunea doamnei Nachtigal, uitasem că oamenii mai pot muri şi din pricini exterioare unui asasinat. M-am îngăduit, la plecarea respectivului colectiv, să-l întreb pe simpaticul colaborator al Miliţiei – cred că avea rang de căpitan -, cîteva amănunte în legătură cu problemele care mă frămîntau: - Domnule căpitan, nu ştiu dacă v-aţi dat seama că numele meu, sub care sunt cunoscut aici, la pensiunea doamnei Nachtigal, este doar un pseudonim. De fapt mă cheamă... - Nu vă mai osteniţi, maestre, ştiu totul... Am citit în buletinul de identitate... Mă bucur că am găsit aici un apreciat ziarist, care, semnînd Al. Coman, este mult mai cunoscut decît scriitorul Al Conan Doi. Sînt de asemenea încîntat că vă preocupă literatura poliţistă. Probabil că va veni ziua cînd veţi deveni o celebritate. Deocamdată, însă, vă sfătuiesc prieteneşte să ne lăsaţi pe noi a ne ocupa de investigaţiile de rigoare. Dumneavoastră n-aţi reuşit decît să încurcaţi lucrurile... Dar, avînd în vedere că în cazul de la Posada există un excelent material documentar pentru un roman, pe care sper să-l scrieţi într-o bună zi, am să vă clarific cîteva aspecte care v-au scăpat în ancheta pe care aţi întreprins-o... - Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule căpitan. Chiar vroiam să vă rog, bineînţeles dacă nu încălcăm legea, să-mi explicaţi cum a procedat decedatul, după ce-a murit de inimă, să-ntoarcă la loc banda, trecînd-o pe altă pistă... Asta-i problema care mă chinuie cel mai mult... Apoi... Căpitanul zîmbeşte pe sub mustaţă, deşi nu poartă breton sub nas: - Un moment! Mai întîi să lămurim chestia cu magnetofonul... Dacă aţi fi avut răbdare să ascultaţi banda în întregime, adică toate cele patru piste, aţi fi aflat şi singur adevărul... Atunci cînd s-a întrerupt mesajul ce vă era destinat, avusese un prim atac de cord... Pînă ce şi-a revenit, banda se terminase, iar rola se oprise automat. Atunci, ştiind că nu era exclusă posibilitatea să mai survină un atac, inginerul a schimbat pista, a pornit magnetofonul şi v-a mai lăsat un mesaj... Pe-acesta, însă, nu l-aţi ascultat. Se afla la începutul pistei cu muzică rock. Doar cîteva cuvinte, atît a mai apucat să spună... Ard de nerăbdare să aflu despre ce-i vorba. Simpaticul căpitan simte aceasta şi-mi satisface pe loc curiozitatea: - Vă transmitea, după părerea mea, o informaţie capitală: „Domnule Conan, cred c-am rezolvat şi probleme sinuciderii... există o boală splendidă, ce se cheamă atac de inimă... primele simptome s-au şi manifestat... la vîrsta mea, vor urma numaidecît şi celelalte... le aştept împăcat...” Doar atît. Urmează, după acest mesaj, concertul formaţiei Bill Halley. Apoi a mai avut răgazul, la sfîrşitul pistei, să vă indice locul unde se afla înregistrat mesajul principal... Nu sînt mulţumit: - Cînd am intrat în odaia inginerului, magnetofonul cînta de zbîrnîiau ferestrele... Numai că inginerul nu-l mai auzea de multişor... Cînd a putut înregistra, pe ultimii centimetri, indicaţia respectivă?... - Nu-i greu de dedus – mă lămureşte căpitanul -, după ce-a înscris mesajul pe bandă, a dat rola îndărăt, a pornit iarăşi să asculte, timp în care v-a scris şi biletul. Abia după aceea, cel puţin aşa îmi închipui, a avut loc ultimul atac... S-a produs infarctul, inima a explodat, dar inginerul a murit fericit, purtat pe aripile muzicii... Renunţ să-l mai deranjez cu întrebări stupide pe atît de binevoitorul interlocutor. Dacă aş insista, ar însemna să-mi dezvălui lacunele, pe care abia acum le constat, în sistemul meu de gîndire investigatorică... Mai bine s-o las moartă. Maşinile au demarat dificultuos, patinînd şi derapînd în nămolul pricinuit de ploaia de peste noapte. Şi duse au fost. Iar eu am rămas în ghearele pensionarilor doamnei Nachtigal. Tot timpul cît stătusem de vorbă cu căpitanul, mă supravegheaseră atenţi şi intrigaţi de la fereastră. Acum eram la dispoziţia lor. Cine poate şti ce le umblă prin cap. Fără îndoială, îşi închipuie că am „ciripit” (pentru a mă exprima pe limba actriţei), fapt pentru care va trebui să dau socoteală. Cum? Ei bine, asta nu mai sînt capabil să prevăd. Cu menajeria doamnei Nachtigal, totul este posibil. Lucru foarte ciudat, după plecarea celor două turisme (alb-albastre), deşi bănuiesc că era ora prînzului (15.00 h), pentru prima oară în viaţa mea, renunţ la dejun. Pic de somn. În timp ce membrii menajeriei pun de masă, urc la mine în odaie. N-apuc să-mi dau jos hainele, că mă prăbuşesc, zobit de oboseală, de-a latul patului. Dacă am fost în stare să mă lipsesc de hrana cea de toate zilele, înseamnă că mă preocupă ceva deosebit de important. Chiar aşa şi este. Mă chinuie stăruitor un gînd cumplit. Ce va urma după toate cele întîmplate? Dar nu izbutesc să mă concentrez. Adorm ca un buştean. Cînd mă trezesc, datorită unor insistente bătăi în uşă, constat că nu fusesem în stare să dorm nici două-trei ceasuri. Pe fereastră, se strecoară lumina vie a după-amiezii. Pesemne că nu-i mai mult de ora patru, patru şi jumătate. Bătăile se înteţesc. Şi ca volum, şi ca frecvenţă. - Ce faci, dom’le Conan, nu te mai scoli o dată? Este coana Mariţa. - De ce nu mă lăsaţi în pace, să-mi văd de somn? Abia m-am culcat! Madam Nachtigal pătrunde în cameră, fără să mai aştepte invitaţia mea: - Slavă Domnului că eşti sănătos! De ieri tot aşteptam să dai un semn de viaţă... Ne temeam să nu fi dat şi dumneata ortul popii, ca bietul Zighi... Cum de-ai fost în stare să dormi în halul acesta? Curios. E prima noapte cînd reuşesc să dorm şi eu ca lumea, de cînd am sosit la Posada. Oare să fi zăcut chiar douăzeci şi patru de ceasuri? Privesc înciudat la coana Mariţa. Cu trabucul în mînă, fumegă ca un coş de locomotivă, „Pacific”, antebelică. A îmbrăcat rochia de doliu. Dar nu depistez nici un semn de durere. Dimpotrivă, am impresia c-a umblat pe la depozitul de „Hennessy”. Ea, care se laudă că nu suferă băuturile străinaşilor. - Îmbracă-te cuviincios, meştere, şi coboară jos, la masă, să vărsăm o picătură de vin în amintirea răposatului. Întorcîndu-se ca un spîrnel, madam Nachtigal părăseşte terenul. Fără a uita ca, din mers, să-mi comunice: - Nu te lăsa aşteptat, că murim de foame! În ciuda faptului că doctorul Hannibal, chiar în noaptea apocalipsei, ne informase că nu mai posedă nici urmă de produse alimentare, în living-room s-a încins un zaiafet în toată regula. Parcă ar fi un parastas de gală. Deşi pensionarii coanei Mariţa arborează mutrele corespunzătoare, purtînd (unii dintre ei) şi straie cernite, asta nu-i incomodează să masticheze de zor, înfulecînd ca sparţii. Observ că mi s-a rezervat şi mie un loc. Chiar lîngă madam Nachtigal. Servesc şi eu cîte ceva, ciugulind de ici, de colo – că era de unde -, fiind mai mult atent la chipurile îndureraţilor comeseni. Figurile lor împietrite, însă, nu-mi spun nimic. Atunci renunţ la studiul fizionomiilor şi încerc să recuperez handicapul. Cînd Dumnezeu or fi avut vreme să prepare atîtea bunătăţuri? Dar coana Mariţa îmi întrerupe firul gîndurilor, informîndu-mă suspect de dulceag: - Dragă dom’le Conan, s-a întîmplat o mare nenorocire. După ce-au plecat tovarăşii de la Miliţie, s-a surpat drumul spre Comarnic. Nu mai avem cum coborî în oraş. Ploile au măcinat coasta, iar drumeagul nostru nu mai există. Cine ştie cît vor dura lucrările de refacere. Deocamdată va trebui să stai printre noi... Asta-i situaţia, ce să-i faci! Pe răposat va trebui să-l înmormîntăm provizoriu, cu mijloace proprii. Cînd aud vestea, rămîn cu îmbucătura în gît. - Nu vă faceţi griji din pricina mea, doamnă Nachtigal. Cu „Bombiţa”, pot să cobor şi pe scurtătură, de-a dreptul prin pădure... Zîmbetul coanei Mariţa creşte în intensitate. Trage adînc din trabuc, apoi mă informează placid, ca şi cum mi-ar fi anunţat cine ştie ce veste lipsită de importanţă: - N-aş crede, nene maestrule! „Fiat”-ul matale zace îngropat, pînă la port-bagaj, în grohotişul prăvălit peste el... Cînd se va repara drumeagul nostru, va fi nevoie să cerem un buldozer, să vedem ce-a mai rămas din maşinuţă... Nădăjduiesc că eşti asigurat... Mă reped numaidecît spre fereastră. Are dreptate. Din Bombiţă nu se mai vede decît port-bagajul. - Dar unde-i „OZN”-ul Flintaşilor? Îmi răspunde Mogam, c-un glas pătruns de disperare: - Maestrule, de azi dimineaţă-l căutăm. Tare ni-e teamă să nu-l fi cărat puhoaiele la vale. Tălică ai avut noroc... maşina ţi-a rămas pe loc... Îmi aprind îngîndurat un „Snagov”. În tăcerea generală, care durează o veşnicie, examinez posibilităţile de plecare din pensiunea doamnei Nachtigal. Simt că nu-i bine să rămîn aici. E ceva în neregulă. Cum de s-a prăbuşit grohotişul numai peste bietul meu „Fiat”? Glasul mieros al doamnei Nachtigal îmi trezeşte atenţia: - Dragă domnule Conan, pînă ne face Bilă o cafeluţă mormidabilă, ia spune-ne tălică ce-ai discutat cu drăguţul acela de căpitan? Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că te cunoaşte. Sau nu-i aşa... Ai? Aha! Asta era. Sînt preocupaţi de subiectul convorbirii mele cu simpaticul ofiţer de la judeţ. Dar ce, parcă pot să le dezvălui sugestia acestuia de-a folosi evenimentele de la Posada pentru ticluirea unui roman? Deşi, între noi fie vorba, acum cînd sînt lămurit în ce viespar m-am vîrît, cînd ştiu cu ce pramatii am de-a face şi cît de utilă ar fi demascarea unor asemenea elemente parazitare, m-am hotărît să iau în seamă propunerea căpitanului şi să particip direct (şi-n „forcing”) la dezintegrarea acestor apariţii de coşmar postprandial. Tirajul trabucului, pe care-l suge coana Mariţa, începe să crească îngrijorător. Semn că se enervează, aşteptînd răspunsul cerut. Deci, să n-o las s-aştepte, c-altminteri murim asfixiaţi: - Da de unde, coană Mariţo! Nici gînd să-l cunosc. Însă a auzit de numele meu, citindu-mă prin ziare. Zicea c-ar fi bine să scriu ceva interesant despre peisajul Posadei, despre frumuseţile regiunii, despre posibilităţile de dezvoltare ale turismului... - Ce vorbeşti, dom’le! Peisajul, care va să zică!... Ei, nu mă înnebuni, că te cred!... Şi cum ai s-o-ntorci din condei? Povesteşte-ne şi nouă, să nu murim proşti!... Pomenile servite întru amintirea inginerului, care s-au ţinut lanţ, nu numai că m-au îngrăşat cu cel puţin trei ocale, dar au fost şi un permanent prilej de-a fi supus unui insistent interogatoriu. Voiau să ştie, mai ales Mariţa, Hannibal, Gilly şi Lucky (ceilalţi, mai puţin), ce idei îmi sugerase căpitanul în privinţa reportajului despre frumuseţile montane ale Posadei. Ce mai calea-valea, îi interesa nespus de mult acest gen publicistic. Iar eu nu mai ştiam pe unde să-mi scot cămaşa. A doua zi, l-au înmormîntat pe inginerul Gaterek. Fraţii Flintaş, fotoreporterul şi Lucky i-au săpat o groapă de invidiat. Coana Mariţa a oficiat slujba religioasă, improvizînd şi recitînd rugăciuni înduioşător de pioase. Deoarece era vorba de-o înmormîntare provizorie, pînă la repararea drumului, nu i-au făcut coşciug (nici nu aveau cu ce), ci l-au ambalat într-o ladă folosită cîndva pentru transportul căluşeilor la bîlciuri. Cuvîntul de adio, deosebit de emoţionat (în prima parte), a fost rostit tot de madam Nachtigal. Finalul, însă, m-a surprins supărător: - „Să-ţi fie ţărîna uşoară! Pentru durerile pe care ni le-ai pricinuit, n-ai merita. Na, ia-ţi şi pietrele ăstea! Din pietriş ai făcut avere, în pietriş s-a prefăcut...” Şi, fără grabă, fără ură prea evidentă, Mariţa Nachtigal azvîrli celebra casetă neagră în groapă. Ca o culme, pentru astuparea acesteia, folosiră tot pietriş, luîndu-l cu lopata din mormanul care-mi acoperea „Fiat”-ul. Trec zilele în goană, drumul încă nu se repară, iar eu aştept să-mi treacă vremea, pînă se va îndura cineva să-şi dea seama că pensiunea doamnei Nachtigal a rămas ruptă de lume. Citesc. Notez, pe puncte, evenimentele mai importante. Spre bucuria mea, îmi dau seama că am şi cititori. Cineva, încă nu ştiu cine, îmi lecturează însemnările. Atunci cînd lipsesc din odaie, bineînţeles. În ultimul timp, mă frămîntă un gînd. Mi-e şi frică să-l notez în carneţelul meu de idei. Nimeni n-a verificat afirmaţia inginerului, atît de suspect sinceră, cum că pietrele scumpe, în care îşi vîrîse cei patru sute de mii de lei, sînt false. Cheiţa zace în sertarul bufetului din living-room. Caseta zace în mormîntul inginerului. Căpitanul se uitase fugar la pietricele, dar, nefiind de branşă, putea să se înşele. Dacă nu erau totuşi false? Neapărat trebuie să-i comunic căpitanului supoziţiile mele. Rămîne de văzut cînd... Deocamdată sînt sechestrat. Observ c-am ajuns un fel de oaie rîioasă. Gilly se uită la mine ca la un extraterestru. Lucky pare să se fi împăcat cu dînsa, punînd la cale cine ştie ce nouă mîrşăvie. Hannibal a început să-mi micşoreze porţiile. Mariţa nu mă mai pofteşte la table. Nu-i bine ce se întîmplă! Numai fraţii Bigam şi Mogam mă mai vizitează din cînd în cînd. Dar pe ascuns. Se tem şi ei. Fotoreporterul şi-a suspendat activitatea. Nu mai trage în poză pe nimeni. Nici el nu pare să fie agreat. Mai ales, după ce s-a aflat că era omul lui Gaterek. De cîte ori mă întîlneşte, se face că nu mă cunoaşte. Sau poate, mi se pare. Mariţa Nachtigal se poartă cu actriţa de parcă i-ar fi fiică de-adevăratelea. Diva, văzînd că i-a intrat pe sub piele, n-o mai scoate din „Mamariţo, dragă!”. Solistul m-a înnebunit cu muzica. De cînd a reintrat în posesia magnetofonului, ascultă toată ziua numai rock-uri, jerk-uri şi alte chestii de acelaşi soi. Are vreo treizeci de benzi în depozit. Cu patru piste. Îşi închipuie, probabil, c-o să mai dea peste vreun mesaj de-al inginerului. Numai aşa îmi pot explica infatigabila lui fervoare. Hannibal a început să gătească prost. Ultima ispravă, în materie de artă culinară, a izbutit s-o scoată din pepeni pe madam Nachtigal. Afumase fasolea bătută, mîncarea ei preferată. M-am sacrificat, doar pentru a-l scăpa de represalii. Am consumat-o singur, cîteva zile la rînd, păstrînd-o la rece, între ferestre. Zău că era delicioasă! Astăzi se împlinesc douăzeci de zile, care mi s-au părut ani, de la plecarea dintre noi a celui care a fost Siegfried Gaterek. El s-a dus, noi am rămas. El şi-a rezolvat, mă rog, problemele. S-a aranjat. Acolo, unde nu-l mai tulbură nimeni, unde nu-i nici plîns, nici durere. Cu aceste distracţii am rămas eu. Lui puţin îi pasă că m-au încadrat pe mine pe postul său. Acuma, eu sînt cel pîndit şi urmărit. Ceas de ceas, clipă de clipă. Pînă-n pînzele albe. Şi, slavă Domnului, are cine!... De la fereastra odăii mele, de-acolo de unde, cîndva, îi supravegheasem şi eu pe Lucky-Lucky şi pe Gilly, cînd încercau să-i îmbrobodească pe Bigam şi Mogam, stau şi privesc, cît e ziua de lungă, ba uneori şi nopţile, la mormîntul provizoriu al inginerului. Şi n-o fac pentru c-aş fi obligat de gîndurile mele negre. N-am fost în viaţa mea un melancolic. Ba dimpotrivă. Însă mă intrigă inexplicabila afluenţă a vizitatorilor. Coana Mariţa Nachtigal îl frecventează în zori, cînd îşi închipuie că n-o observă nimeni. Este clar că nu-l poate uita. Mai ales pe chestia cu pietrele preţioase, dar false. Doctorul Hannibal Certega, deşi prins cu ocupaţiile sale cazaniere, se prezintă imediat după ce ne serveşte prînzul. Bănuieşte că pensionarii îşi fac siesta, deşi alimentele s-au redus sensibil. Şi cantitativ, şi calitativ. Ori, pentru o siestă corespunzătoare, sînt necesare niscaiva calorii. Aşa că, se înşeală. Îl văd de fiecare dată. Actriţa, cu toate că se află în cele mai bune relaţii cu „Mamariţa”, se duce fără dînsa. Iar orele preferate sînt cele de seară. Lucky-Lucky, prinţ consort repudiat, dă tîrcoale mormîntului mai cu seamă cînd se lasă noaptea. Artistul tot artist rămîne! Numai Bigam şi Mogam vin în timpul zilei. Iar Sică Finichi, acelaşi fotoreporter frenetic, continuă să-l viziteze pe inginer cu întreg aparatajul de specialitate. Ceea ce-i mai ciudat, este faptul că şi acum fotografiază incontinent locul cu pricina. Cînd îl văd trăgînd poză după poză, degeaba stau şi mă întreb care o fi rostul. Cu atît mai mult cu cît nimic nu se întîmplă la mormîntul lui Zighi. Exceptînd, bineînţeles, florile. Căci fraţii nu vin cu mîna goală! Fiecare se prezintă, atunci cînd îi vine rîndul, cu cîte un enorm ghiveci în mînă. De unde le-or fi căpătînd, asta-i o altă problemă, care deocamdată mă depăşeşte. Pînă una lata, mi se pare de domeniul fantasticului. Nicăieri n-am identificat, în ograda Mariţei Nachtigal, ceva care să aducă (barem) a seră de flori. Că vin cu ghivecele, mai înţeleg. Dar de ce-or mai fi cărînd cu ei şi ditamai cazmalele? Abia cînd grădinarii amatori se apucă de săpat, plini de abnegaţie, atunci realizez schema. Scormonesc pămîntul cu îndîrjire, găurind mormîntul inginerului, de parcă ar dori să se asigure că acesta n-a evadat din lăcaşul său de veci. Mereu sapă în alt loc. Iar în forajele efectuate, extrem de grijulii, sădesc conţinutul ghivecelor. Dacă mai continuă mult activitatea asta stranie, Siegfried Gaterek va fi nevoit să-şi caute alt domiciliu. Altminteri riscă serios să i se piardă orice urmă a trecerii sale pe acest pămînt, înăbuşit de parcul de flori ce începe să ia fiinţă în dosul casei lui madam Nachtigal. În orice caz, se impune o investigaţie aprofundată, la faţa locului. Trebuie să aflu, cu orice preţ, ce se ascunde, în realitate, în spatele acestei dragoste neaşteptate pe care pensionarii de la Posada o manifestă acum, faţă de memoria celui dispărut. Ieri seară, mi-am realizat planul propus. Pe la nouă, după o cină costelivă, subnutritivă, de regim negru, m-am înfiinţat la mormîntul răposatului Zighi. Mă aştepta. Adică, vreau să spun, nu exista nici un indiciu c-ar fi părăsit lăcaşul său de veci provizoriu. Deoarece nu ştiusem de unde să mă căpătuiesc şi eu cu-o lopată sau o cazma, apelasem, în disperare de cauză, la un polonic de bucătărie, sustras din dotaţia atelierului culinar al lui Bilă Certega. În jur de orele zece (şi ceva), scormonisem la baza mai tuturor florilor sădite de veşnic îndureraţii prieteni ai inginerului. Fără să fi înregistrat vreun rezultat mai notabil. Pe scurt, nu izbutisem să descopăr nimic insolit. Cînd s-a arătat la faţă şi luna, o lună cît o uriaşă budincă de ouă, am obţinut o vizibilitate mai bună asupra mediului înconjurător. Şi, astfel, am putut constata că nu fusesem singur, de capul meu. Formînd un cerc în preajma mormîntului, pensionarii de la Posada asistaseră, cine ştie de cînd, la desfăşurarea activităţii mele în nocturnă. Mariţa Nachtigal, rînjind sardonic, cu-o lopată de zile mari în mînă, aştepta nerăbdătoare reacţia mea. Bilă, cu eternul său şorţ de bucătărie, purtînd aceeaşi ochelari de soare (deşi ne apropiem de miezul nopţii), se sprijinea într-o furcă de încărcat fînul. Gilly şi Lucky-Lucky, la prima examinare, neînarmaţi, îşi ţineau mîinile vîrîte în brăcinarul blugilor. Iar fraţii Flintaş, Bigam şi Mogam, lîngă care se instalase şi Sică Finichi, cu vreo cîteva aparate de fotografiat, din care unul dotat cu blitz, aveau, fiecare asupra sa, cîte un tîrnăcop. Paralizat brusc, priveam la ei şi mă întrebam: „Veniseră să-l deshumeze pe Gaterek sau să-i mai sădească un supliment de flori?”. Deoarece nu posedau recipientele cu care mă obişnuiseră în zilele precedente, nu rămînea ca valabilă decît prima ipoteză. Cam stranie, totuşi. Cînd coana Mariţa s-a îndurat, în cele din urmă, să ia cuvîntul, dîndu-şi seama că personalitatea subsemnatului nu intenţiona aşa ceva, mă scăldaseră toate sudorile iadului. Mai ales că săpasem zdravăn cu polonicul. - Te exersezi în meseria de gropar, meştere Conan? Ai? Te reciclezi? Sau te recalifici? Nu-i de ajuns că muri bietul Zighi, ai vrea acum să ne dăm şi noi duhul şi să ne vîri alături de dînsul? Hai, spune-ne-o deschis, nu te jena! Sau poate cauţi şi tălică pietricelele?... În cap, mi s-a aprins brusc un bec de 10.000 waţi. Şi, deodată, mi s-a luminat mintea. Asta era. Toţi căutaseră pietricelele, atunci cînd se făceau că sădesc flori. Dar de ce totuşi? Doar ştiau prea bine că sînt false. Recuperez urgent energia psihică necesară şi-i răspund doamnei Nachtigal aşa cum i se cuvenea. Adică incisiv caustic şi mortal: - Madam, ai auzit vreodată de unul care se chema Hamlet? Dacă nu, atunci să te informez eu. Era prinţ danez şi călca prin gropile altora. Şi ştii ce căuta? A declarat-o singur şi nesilit de nimeni, ţinînd în mînă hîrca lui Yorik. Adevărul, madam Nachtigal, adevărul şi numai adevărul! A fi sau a nu fi!... Adică, a fi fraierul pe care-l duce de nas o întreagă menajerie sau a nu fi! El a optat pentru a doua variantă... Nu pietrele false mă interesează, ci unde-s ele! Au fost introduse oare, chiar acelea lăsate de inginer, în cutia pe care ai azvîrlit-o matale, cu atîta dezinvoltură, în groapă, sau n-au fost? That is the question, adică asta-i întrebarea... Pentru că nu mi se pare deloc exclusă posibilitatea să fi fost înlocuite... Bunăoară, cu nişte pietricele culese din mormanul care-mi acoperă actualmente „Bombiţa”. Nu-i aşa că este o idee?... La auzul neaşteptatei mele intervenţii orale, asistenţa rămîne de-a dreptul siderată. Nu ştiu ce i-o fi impresionat mai abitir. Referirile la maestrul Shakespeare? Mai puţin probabil. Mult mai degrabă, originala mea supoziţie. Înclin să cred că-i chiar aşa, în clipa cînd Gilly, marea actriţă a studiourilor noastre publicitare, începe să debiteze: - Ia te uită! Ca să vezi ce i-a trecut grasului prin cap! Interesant, Mamariţo, nu-i aşa?... Dacă s-or fi schimbat pietricelele?... Cînd madam Nachtigal reuşeşte să perceapă subtextul intonaţiei speciale din „Interesant, Mamariţo, nu-ai aşa?”, se-aude un trosnet înfiorător. Lumea tresare nedumerită. Numai eu rămîn nepăsător şi rece, fiind singurul care remarcase sursa insolitului zgomot. Mariţa Nachtigal, surprinsă de neaşteptata explozie de inteligenţă a actriţei, se lăsase atît de brusc şi ţeapăn în coada lopeţii, încît aceasta se frînsese. Acuma, pentru a alunga efectul ideii lansate de mine şi care şi începuse să-şi arate roadele, patroana pensiunii cu căluşei de lemn înşfacă cel mai dezvoltat retevei obţinut din fosta coadă de lopată şi, rotindu-l ca pe un toroipan, dă să se apropie de subsemnatul, urlînd totodată: - Va să zică dintr-ăştia îmi eşti dom’le Conan! Te-ai dat cu căpitanul de miliţie şi-acuma încerci să mă vîri în gura hienelor ăstora! Ni ţine, maestrule, nu ţine!... Lucky-Lucky, sedus de performanţa cerebrală a actriţei, sloboadă un si bemol de mare intensitate dramatică: - De ce să nu ţină, tanti? Eu cred că ţine şi încă, bine! Ce-ar fi să căutăm în lădiţa aia neagră şi să le vedem încă o dată? False, nefalse, barem să aflăm dacă-s tot ălea!... Mariţa, pentru o clipă interzisă, îşi schimbă direcţia, mă abandonează şi se îndreaptă către marele cîntăreţ pop: - Ia ascultă, măi limbric, ai înnebunit de-a binelea sau faci pe nebunul? Nici prin gînd să-ţi treacă una ca asta, că am să-ţi îngădui violarea unui mormînt atît de scump inimii mele! Pietrele sînt înăuntru. Aţi auzit cu toţii cum zuruiau cînd le-am aruncat... - De auzit, le-am auzit, dar nu le-am văzut! – intervine prompt şi neaşteptat doctorul Hannibal Certega. - Aşaaa? Buuun! Atunci, nu veţi ajunge la casetă, decît trecînd peste cadavrul meu! Vă mănînc, ticăloşilor! Cu oase, cu tot! Îndrăzniţi numai să vă apropiaţi de mormînt, că vă fac una cu pămîntul... Reteveiul se roteşte în mîinile ei ca elicea unui elicopter. Iar cînd îl otînjeşte lejer, doar în treacăt, pe urlatore, acesta încearcă să-şi justifice numele. Rage ca din gură de şarpe: - Ne omoară hoaşca, fraţilor! Cotoroanţa vrea să ne asasineze şi pe noi, întocmai cum a făcut-o cu inginerul, cînd i-a provocat infarctul la miocord... Că mai pricepem şi noi ceva la medicină! În clipa următoare, Gilly o ia la goană, în direcţia vilei. Mariţa, bănuind că actuala pupilă intenţionează să-i perchiziţioneze odaia, fără autorizaţie, pentru a depista vreo pietricică, vrea să-şi facă vînt după ea. Însă, doctorul Bilă, cavaler, apelează la furcă şi i-o depune la picioare. Mariţa Nachtigal, executînd un plonjon olimpic, se întinde la pămînt, ca o plăcintă. Lucky, înţelegînd să profite de handicapul ei, îşi manifestă dorinţa de a-i confisca reteveiul. Dar bătrîna, vajnică, îi arde una peste ţurloaie, chiar din poziţia culcat. Bigam şi Mogam, cu ajutorul lui Sică Finichi, care se apucase să fotografieze scena la lumina blitzului, încearcă s-o ridice de jos pe madam Nachtigal. Cînd se vede iarăşi la verticală, patroana pensiunii se repede asupra mea, aşa, tam-nisam, comunicîndu-mi condamnarea la moarte: - Acuş te-mpuşc, nefericitule! Te tai, te spintec! Uite ce-ai făcut cu ideile tale bolînde! Deşi reteveiul nu-mi pare a fi încărcat cu gloanţe şi nici înzestrat cu vreo lamă de brici, mă trag urgent mai la o parte. Dacă nu mi-a slăbit ţinerea de minte, ceea ce urmează, ar fi cam a doua sau a treia încăierare de la pensiunea Nachtigal. Lucky, înhăţîndu-mi polonicul, se răţoieşte la coana Mariţa: - Tanti, ieşi cu pietricelele, c-altminteri fac urît! Unde le-ai pitit? Cînd le-ai schimbat? Spune-i lu’ tăticu, şi cît mai repede, că mă grăbesc!... Madam Nachtigal, neabandonîndu-şi fermitatea convingerilor, îi trage una cu reteveiul peste polonic, transformîndu-l într-o lulea suprarealistă. Şi-i repetă: - Ţi-am mai spus-o o dată... N-am înlocuit nici un fel de pietre! - Şi-atunci, de ce nu te-nvoieşti să le verificăm? – obiectează urlatorele. - Pentru că n-admit să fiu controlată de peşti de-alde tine şi nici de detectivul ăsta aiurit! Acuma, piei din calea mea... Fereşte!... În timp ce-şi rosteşte ultimul avertisment serios, madam Nachtigal se năpusteşte asupra cîntăreţului. Peste cîteva clipe, asistăm la o spectaculară demonstraţie de scrimă. Coana Mariţa atacă, utilizînd pe post de floretă reteveiul, iar Lucky fandează cu fostul polonic. Deşi acesta capătă mereu altă înfăţişare, în funcţie de loviturile încasate, reuşeşte totuşi să pareze acroşurile reteveiului. E cazul să intervin. Circul a durat prea mult. Cu atît mai urgent se impune intervenţia mea, cu cît îl văd pe Bilă aplecîndu-se iarăşi la furcă. - Fraţilor-cumnaţilor – mă adresez eu lui Bigam şi Mogam -, nu-i lăsaţi să se omoare! Săriţi şi despărţiţi-i!... Bigă, în mai puţin de-o secundă, îl deposedează pe doctor de teribila armă. Mogam, mai lent, dar şi mai eficient, îşi ridică tîrnăcopul şi le strigă celor doi spadasini: - Opriţi măcelul! Pietricelele-s la mine! Eu le-am schimbat... Explicaţiile fraţilor Flintaş ne-au fost acordate în living-room. Doctorul Bilă, deşi demolat sufleteşte, acceptase să ne prepare nişte cafele reînvigoratoare. Bigă şi Moga ne informează că, în înţelegere cu Isaiia Finichi, care dorise să păstreze o amintire concretă şi palpabilă a strînselor relaţii cu inginerul Gaterek, schimbaseră conţinutul casetei negre. Observînd tertipul sădirii ghivecelor de flori, se prefăcuseră şi ei că umblă după nestematele false, din mormînt. Asta, mai mult pentru a abate bănuielile celor interesaţi, de la posibilitatea efectuării unei operaţii de genul celei pe care o întreprinseseră. Finichi ne prezintă şi pietricelele, prea bine cunoscute nouă, vărsîndu-ni-le în faţă, dintr-unul din nenumăratele sale aparate fotografice care, în realitate, se dovedeşte a fi doar o cutie oareşcare. Mariţa Nachtigal le examinează atentă, ca o specialistă, privindu-le, la lumina unui bec, pe toate feţele. - Astea-s! Balastru colorat! – conchide dînsa în final. Ca să vezi pentru ce eram să fac moarte de om!... Peste noapte, am dormit chinuit, extrem de nelinştit. Mai ales unul din coşmaruri, că erau mai multe, un adevărat serial, m-a epuizat complet. Se făcea că mă trezeşte un pitic, bătîndu-mă insistent pe umăr, şi-mi spune: „Scoală-te, că pleacă trenul!”. Cînd ajungeam pe un peron cufundat în beznă, piticul mă informa: „Acuma, apucă-te şi împinge trenul, că n-avem locomotivă... Şi, neapărat, trebuie să descărcăm balastrul în gară, la Posada!”. Şi împingeam frenetic, cu abnegaţie... Pînă ajungeam jos din pat! Aici, aşezat pe duşumea, cît mai comod, porneam să cuget la afirmaţia, deloc încurajatoare, emisă de madam Nachtigal: „Astea-s! Balastru colorat!”. De ce ţinuse să accentueze constatarea, cu atîta patos plin de semnificaţii, de vreme ce, şi înainte de înmormîntarea lui Zighi, mai avusese ocazia să le examineze? Mie, unul, mi se păruse că-s tot aceleaşi. Deşi, parcă mai puţine. Şi-apoi, mai era o problemă. Ce-l determinase pe fotoreporter să le păstreze pentru sine? Oare chiar numai pentru sine? Dar dacă se înţelesese cu madam Nachtigal? Ea să le declare ca fiind aceleaşi, sus şi tare, iar noi să înghiţim găluşca... Cu atît mai mult, cu cît, pînă la noaptea de pomină, Finichi fusese unealta devotată a inginerului Gaterek. Nimic nu-l împiedica să devină acum, în noile condiţii create, omul concurenţei. Şi tot atît de devotat!... Totul mi-era tulbure, învăluit în ceaţă. Deci, un alt prilej pentru noi investigaţii detectivistice. Asta-i soarta. Nu mi-e dat să am şi eu, vreodată, linişte şi pace. Mereu trebuie să gîndesc „in forcing”. Inteligent, eficient şi profund analitic. Şi-atunci, cum să mai dormi?... Cînd mă trezesc, e ziuă-n amiaza mare. Privesc pe fereastră: timpul arată superb. Aerul transparent. Ozonul mă inundă de pretutindeni. Şi totuşi, sufletul mi-e îndurerat. Nu corespunde ambianţei paradiziace. Pentru că drumul continuă să nu se repare. Am ajuns la capătul răbdării. Neapărat trebuie să preiau iniţiativa. Să întreprind ceva. Dar mai întîi, să servesc breakfast-ul. Mai bine mă lipseam. Represaliile organizate de coana Mariţa, cu concursul doctorului Bilă, se dovedesc din ce în ce mai cumplite. Să mi se ofere mie, care am făcut atîtea pentru pensiunea de la Posada, ceai de sunătoare, biscuiţi graham şi brînză topită („pentru copii”)! Prea-i de tot... Aşa că, pentru a-mi tempera nervii (dar şi foamea care mă mistuie), decid să pornesc într-o plimbare de cursă lungă, pentru a verifica starea căii de acces la pensiune, cu ochii mei personali. Pînă astăzi, ce-i drept, nu mă gîndisem, şi nici nu fusesem capabil să-mi imaginez aşa ceva, că madam Nachtigal e-n stare să mintă şi-n privinţa asta. Dacă drumeagul o fi bun? Nici n-apuc să parcurg vreo cîteva sute de metri. Un bîrîit, uşor de identificat pentru o ureche fină ca a mea, răzbeşte din vale. Spre mine urcă, şi chiar mă mir că-i posibil, un ... „Trabant”! Mă opresc. Ascult atent. Nu strică o verificare suplimentară. Motorul pîrîie din toate detaliile, ţeava de eşapament face să intre în rezonanţă brazii, roţile împuşcă pietrişul la hop-uri. E clar. Spre noi urcă un vehicul auto, urcă şi încă zdravăn, judecînd după vuietul pe care-l stîrneşte. Bănuiala că fusesem înşelat, atunci cînd coana Mariţa îmi anunţase prăbuşirea drumeagului, se adevereşte. Dealtfel era şi normal să mi se ascundă adevărul. Menajeria simţea nevoia să afle totul despre cele discutate cu căpitanul de miliţie de la Comarnic. Iar eu, fire-ncrezătoare, mă prinsesem. Mă rog, fie şi-aşa. Nu-s singurul detectiv tras pe sfoară. Au mai păţit-o şi alţii. Acum, cînd am căpătat convingerea fermă că „Trabant”-ul va izbuti să ia coasta pieptiş, şi-n partea ei finală, nu-mi rămîne decît să pornesc în goană, spre vilă. Musai să-mi fac bagajele. Urgent. Nu mai vreau să zăbovesc pe aceste locuri nici măcar o clipă. Tensiunea vieţii de la Posada mi se pare impropice dezvoltării mele creatoare. Văd că soarta se-ngrijeşte să-mi scoată în cale unica posibilitate de evadare, demnă şi lipsită de consecinţe neplăcute. Urc ca un bolid scările terasei. Toată menajeria, care a auzit şi ea tîrţîiturile motorului, se află mobilizată acolo. Îmi face o plăcere nebună s-o anunţ pe madam Nachtigal: - Drumul e bun, coană Mariţo! Vine o maşină! Patroana pensiunii mă priveşte, vizibil indispusă, apoi mă întreabă: - Tot de la Miliţie? ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 23/06/2012, 4:45 PM | message # 35
34. IMPOSIBILUL EPILOG (CARE TOTUŞI SE POATE)
Lumea de pe terasă aşteaptă încordată apariţia „Trabant”-ului. Mai strănutînd, mai tuşind, minuscula gînganie de plastic se apropie vertiginos. Ca o cometă, judecînd după trîmba de fum pe care o emană toba de eşapament. E limpede că proprietarul nu se prea pricepe la reglajul aprinderii şi-al carburaţiei. Era şi firesc, deoarece, cînd maşina se află lîngă noi, poartă pe ambele parbrize, şi-n faţă, şi-n spate, semnele galbene de „fraier”. Însă, este nou nouţă. Executînd o garare ca la carte, „Trabant”-ul se imobilizează la scara terasei. Motorul mai strănută de vreo două ori, după care calează. Ne apropiem de bordura terasei. Se deschide portiera. În clipa următoare, simt că-mi vine să leşin. Şoferul sau conducătorul auto, cum se spune în zilele noastre, îmbrăcat sportiv, cu blugi şi geacă, care coboară atent, nu-i altcineva, Dumnezeule!, decît tanti Raliţa... Cu excepţia mea, care sînt ca o flacără, ceilalţi asistă reci şi suficient de nepăsători la marşul pe care-l execută tanti Raliţa asupra terasei. Lejer neplăcut surprinsă, mătuşă-mea, care se aştepta să fie întîmpinată cu muzică sau , cum se exprimă un eminent coleg de breaslă de-al meu, cu „turle şi sobe”, neavînd de unde cunoaşte ultimele evenimente petrecute la Posada, i se adresează coanei Mariţa de-a dreptul: - Aşa mă primeşti sau te faci că nu mă mai cunoşti? Madam Nachtigal, mai liniştită (oarecum) de cînd îşi dăduse seama că nu-i vizitată de organele Miliţiei, o examinează pe noua sosită, de sus şi pînă jos. Apoi declară nedumerită: - Ne-am cunoscut vreodată? N-aş prea zice, deşi... Mai ştii!... Dar de ce trebuia să te primesc aici, la pensiunea mea?... M-ai anunţat cumva?... După ce mă identifică printre membrii menajeriei, mătuşă-mea îmi face cu ochiul, apoi îi răspunde coanei Mariţa: - De ce să te anunţ? Nu ţi l-am expediat aici pe nepotu-meu? - Care nepot, cucoană? Şi spune-mi o dată, cine eşti, că doar nu-s ghicitoare de bîlci... – începe să se enerveze madam Nachtigal. - Nepotu-meu, scriitorul... Nu ţi-am scris să-i reţii o cameră? Eu-s Raliţa de la Piteşti, nu mă mai ţii minte? Dacă nu, înseamnă că te-ai ramolit rău de tot. Nu ne cîntai în fiecare seară, la tarapanaua lui nea Vică, din bariera gîrlei? Că parcă erai un fel de dizeuză, pe vremea aia... Ei? - Aoleu! – răcneşte impresionată madam Nachtigal. Să nu-mi pomeneşti de tinereţile mele... Cum să nu te recunosc, dragă domnişoară Raliţa... De unde mi-ai aflat adresa actuală, ca să-mi ceri cameră pentru podoaba dumitale de nepot, care-şi mai zice şi detectiv pe deasupra?... Tanti Raliţa, niţel contrariată, o îmbrăţişează fals afectuos pe madam Nachtigal, după care îi comunică: - Vino să te mai pup o dată, că eşti un dulce copil! Păi, cine nu-ţi ştie adresa, mai ales la noi, în Vergului, unde ai dat concertele alea de spaimă, cînd l-au dat afară pe preotul nostru? Ai lăsat o amintire de neşters... Toată lumea ştie că ai o pensiune în creierii munţilor, aici, la Posada, şi că trăieşti acum din turism particular... Coana Mariţa, de astă dată calmată definitiv, deşi pare să nu-i prea convină detaliile biografice, relatate de mătuşă-mea, mai ales faţă de asistenţa adunată pe terasă, mai pune o ultimă întrebare: - Bine, soro, fir-ai să fii de zăpăcită, dar de ce n-ai semnat telegrama? - Uite, asta am scăpat din vedere... Dar nu-i nimic. Văd că l-ai îngrijit pe nepotu-meu mai dihai ca la Institutul de Endocrinologie... Arată splendid, chiar cred ca s-a mai şi îngrăşat niţel... După ce lansează această constatare, care pe madam Nachtigal pare s-o încînte, iar pe mine precis mă pune într-o situaţie penibilă, tanti Raliţa mi se adresează direct: - Ce faci, dom’le Al? De ce-mi stai ca o momîie? Hai, pune mîna şi descarcă-mi bagajele!... Cînd aud vorbind astfel, realizez că mătuşă-mea-i aterizată de pe o altă planetă. Total extraterestră. De unde să ştie dînsa care-s relaţiile actuale, dintre mine şi madam Nachtigal. Fără să-mi mai pierd timpul, o tîrăsc pe tanti Raliţa, sub privirile ucigătoare ale colectivului „Mariţa, Bilă, Gilly and Lucky”, direct la mine în odaie. Cînd mă trîntesc epuizat pe marginea patului, o invit c-un gest să ia loc şi demarez numaidecît, pentru a-i astîmpăra curiozitatea întipărită pe chip: - Tanti Raliţo, sîntem în pom! Ajută-mă să-mi fac bagajele... Nu mai stăm o clipă... sîntem pîndiţi de-o mare primejdie... - Ce, ai înnebunit? Cum să fim în primejdie? Mariţa este o veche cunoştinţă de-a mea... Mătuşă-mea, indignată, dă să se ridice de pe scaunul pe care se aşezase. - Stai jos, tanti Raliţo, că nu-i chiar aşa... O fi ea veche, sînt de acord, însă în pensiunea dînsei a murit un om!... Dacă în Vergului, din pricina activităţilor sale artistice, l-au dat afară pe popă, aici l-au dat afară din viaţă pe inginerul Gaterek, care nu era fiştecine, ci marea ei iubire!... E bine? - Nu-i bine – răspunde mătuşă-mea, căzînd pe scaun – şi nici nu-i uman ce se-ntîmplă!... Povesteşte-mi, că mă apucă năbădăile!... În nici zece minute, reuşesc să-i prezint un sinopsis al întîmplărilor de la Posada. În alte zece minute, dacă nu cumva mai mult, tanti Raliţa îmi povesteşte amănunte pasionante despre trecutul coanei Mariţa Nachtigal, care pe atunci se numea „Mery Lou – vipera de pe maidan”, mare cîntăreaţă de şantan, cabaret şi alte locante deocheate. La vîrsta aceea, tanti Raliţa mai frecventa localurile cu muzică şi astfel o cunoscuse, în cele mai variate ipostaze ale carierei sale, pe „dizeuza” de mare vogă. Cînd îşi termină expozeul, tanti Raliţa se cruceşte şi-mi declară sentenţios: - Mare-i grădina lui Dumnezeu şi multe-s jivinele sale! Cum aşa, dom’le, s-ajungă Mariţa în halul ăsta? N-aş fi crezut. Dar acum o aşteaptă zile grele, pentru c-a sosit ziua răsplăţii, cînd va trebui să răspundă în faţa legii. - Cu vîrf şi îndesat! – o sigur eu pe tanti Raliţa. Căci o merită pe deplin! Peste o jumătate de ceas. Sîntem gata. Lucrurile le-am şi încărcat în port-bagaj. Între noi fie vorba, nici nu-mi imaginam că un „Trabant” poate poseda aşa ceva. După ce-mi achit obligaţiile financiare, iertînd-o pe madam Nachtigal de compensaţiile pe care mi le datora, pentru suferinţele îndurate, mă urc în faţă, lîngă tanti Raliţa. Menajeria asistă la plecarea noastră, ca la fuga unor criminali de la locul abominabilei isprăvi. Tanti Raliţa apasă pe pedala ambreiajului. Apoi învîrte cheia demarorului. Bagă în viteza a-ntîia, accelerează niţel şi... „Trabant”-ul refuză să se mişte din loc. Şi totuşi, motorul se învîrte corespunzător. Ba chiar mi se pare uşor ambalat. Nedumerit, dau să cobor din maşină. Portiera este blocată. De mîinile lui Bigam, Mogam şi Finichi, care trag toţi de mîner. Bigă, cu glasul său cel mai dur, orăcăieşte la noi: - Vreţi s-o întindeţi de-aici, fără să ne spuneţi o vorbuliţă şi să ne lăsaţi pe mîna ăstora? Frumos, n-am ce zice! Aflaţi că mergem cu voi... Nu sînt în minţile lor. Unde să-ncapă? Noroc că intervine tanti Raliţa: - Ia ascultaţi, voi ăştia, nemuricilor! Credeţi că maşina mea-i „Roman-Diesel”, pentru transporturi internaţionale? Abia am cîştigat-o la loz în plic... şi vreţi s-o pierd cărîndu-vă pe voi? Răcnesc cu toţii în cor: - Ia-ne numai bagajele, coană mare! Pînă la şosea. Sîntem prietenii maestrului Conan. - Să zicem că le luăm – răspunde mătuşă-mea -, dar voi ce faceţi, rămîneţi aici? - Credeţi că sîntem dilii? Cum să rămînem aici, printre răposaţii ăştia, încă în viaţă? Nu vrem să fim înmormîntaţi laolaltă cu ei! Noi o să-ţi ţinem priponit „Trăbănţelul”, să nu alunece la vale... În vreme ce coborîm pe drumeagul bine cunoscut – în cea mai perfectă stare, după cum pot constata -, sînt nevoit să apreciez că mă aflu în posesia unor certe simptome de astenie gravă. Numai aşa îmi pot explica faptul, suficient de bizar, că uitasem s-o întreb pe tanti Raliţa de unde se procopsise cu „Trabant”-ul. Să-l fi cîştigat, oare, după cum afirmase, la loz în plic?... Totu-i posibil! Dar eu, care joc frecvent la „borcan”, eu de ce nu cîştig un autoturism? Măcar o „Dacie-1301”! Că tare aş avea nevoie... Cînd am ajuns, cu chiu cu vai, la şoseaua naţională, am tras pe acostament, pentru a proceda la descărcarea bagajelor lui Bigam, Mogam şi Sică Finichi. Spre marea noastră surpriză, pe acoperişul maşinii nu se aflau decît două geamantane. Celelalte erau în mîinile însoţitorilor noştri, care gîfîiau sleiţi de puteri. - De ce le-aţi cărat, măi fraţilor-cumnaţilor – îi întreb eu pe Bigam şi Mogam -, n-aţi avut încredere în maşina mătuşii-mi?... - Ba am avut, maestrule, cum să nu, dar nu le-a ţinut... La fiecare hop, sărea cîte un geamantan! Aşa că, mai bine le-am transportat noi, să nu rămînem fără ele!... Apoi am procedat la formalităţile de rămas bun. Ne-am dat reciproc adresele şi numerele de telefon, ne-am îmbrăţişat călduros, de vreo cîteva ori la rînd. Cu ochii umezi, Bigam îmi declară solemn: - Nene maestrule, să ştii că avem pentru ce să-ţi fim recunoscători. Ne-ai scăpat de la mare ananghie. Şi pe mine, şi pe frate-meu. O să te vizităm neapărat, imediat ce-ajungem la Bucureşti. Ca să ne spui ce-avem de făcut mai departe... Nu mai ţine figura... Ne punem pe treabă şi pe învăţătură... Zău aşa! Sică Finichi, care ne făcuse o poză, pentru a imortaliza despărţirea noastră vremelnică (cel puţin aşa susţinea dînsul), îmi dăruie unul din nenumăratele sale aparate fotografice: - Ia-l, maestrule, şi să-l stăpîneşti sănătos! Înăuntru-s pietricelele bietului inginer. Ţi le fac matale cadou. Poate or să-ţi poarte noroc! Că lui nu prea i-au purtat! După ce-am demarat în trombă, lăsînd în praful declanşat de bolidul lui tanti Raliţa pe cei trei foşti tovarăşi de drum, rulăm preocupaţi către Bucureşti. Tanti Raliţa, dînd ascultare cine ştie cărui fenomen parapsihologic, a parcat apoi în ograda campingului de la „Paralela 45” . Acum stăm la o masă şi ne mai întremăm puţin. La instigaţiile responsabilului, vechea mea cunoştinţă, servim, pentru început, cîte două ciorbe de burtă. Ce va fi după, o să vedem noi. Că e de unde... La cafele, fiindcă am ajuns şi-aici, tanti Raliţa mă supune unui interogatoriu din cele mai strînse: - Cum stai cu romanul, Al, băieţelule? - Care roman? Păi, ce, am avut timp să mă apuc de el? N-ai auzit ce-am păţit? Aprinzîndu-şi calm o „mărăşească”, mătuşă-mea mă linişteşte: - Lasă, nu fi amărît, că-l scriem noi, împreună! În timp ce-mi sorb ultima picătură de zaţ, întărită cu-o lacrimă de coniac vasodilatant, mă gîndesc îngrozit că va fi necesar să mă întorc la Posada, să constat ce s-a ales de bietul meu (fost) „Fiat-600”. Pentru că, dacă mai există unele şanse să găsesc ceva resturi din „Bombiţă”, sînt mai mult decît convins că pensiunea de la Posada, produs al unui coşmar cvasiscriitoricesc, este sortită unei definitive şi certe dispariţii. Abia după aceea va începe următoarea repriză a calvarului. Deoarece va trebui să-mi găsesc o altă oază de linişte, unde să-mi scriu romanul atît de mult visat. Dar, ce să ne mai frămîntăm, vom trăi şi vom vedea! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
