| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Vlad Musatescu-De-a baba-oarba |
| Vlad Musatescu-De-a baba-oarba |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:31 PM | message # 1
1. Detectivul Conan Doi, în permanentă stare de alertă
Telereporterul mă anunţase, încă de ieri după-amiază, că soseşte cît mai devreme, în cursul primelor ore ale dimineţii. Şi iată-l prezent. Însă, spre seară (19.00 h). Scuzele nu fac parte din repertoriul său personal, deşi stătusem îmbrăcat în ţoale de gală toată ziua, nemîncat - ca să apar pe ecran cît mai slab - şi neodihnit - pentru a avea un aer din cele mai spiritualizate. Aşa că reprezentantul Televiziunii se aşază la biroul meu, ocupîndu-mi unicul fotoliu. Iar eu ascult năucit dispoziţiile pe care le transmite echipei de filmare, autentic grup de asalt ce-mi invadase locuinţa din Calea Moşilor. - Reglaţi reflectoarele ceva mai slab... maestru-i invers, cam grăsuţ. Aşa... acum să facem o probă! Maestre, nu te supăra, eliberează-ne, te rog, oleacă de spaţiu vital, că eşti mare. Atenţie la proiector, nu da peste el, e din tablă. Bun! Conectaţi la reţea... În clipa cînd responsabilul cu agregatele cuplează ştecherul, se declanşează o lumină cumplită. La priză. O flamă albăstruie, cît pumnul. În schimb, se sting toate becurile din casă. Precis că, şi cele din cartier. Noroc că lumina discretă şi difuză a crepusculului mai reuşeşte să răzbată prin fereastra afectată de miopie. Autoritarul şi arogantul telereporter nu-şi pierde cumpătul, dar nici aplombul. Mă-nlătură ca pe-o maşină infernală. Apoi se repede, urmat de electrician, fără să mai ceară vreun supliment de informaţii, direct spre hol. Nici n-apuc să-i spun unde-i tabloul. Se reîntoarce, tot atît de precipitat precum dispăruse. Şi se răţoieşte la mine, în plină voce: - Unde-i tabloul de siguranţe, maestre Conan? Ce casă-i asta? - Satisfăcătoare, tovarăşe Bugnariu! - răspund eu, parţial timorat. Cam veche, dar sănătoasă. Nu-i igrasie decît toamna, iarna şi primăvara. Vara, se zbiceşte complet... Avem şi gaze! La sobe! - Tabloul, maestre! - ridică el tonul, umblînd la potenţiometrul de glas. Unde l-ai ascuns? - În pivniţă! - Şi unde-i pivniţa? - În nici un caz, în pod! Bugnariu nu sesizează subtilitatea ironiei, se face că plouă, după care, fără să întrebe mai mult, porunceşte grupului de comando asaltarea beciului. Oarecum sîcîit de agresivitatea telereporterului, renunţ să-i însoţesc. Aud, de la distanţă, clipocitul apei de la subsol (minimum 60 centimetri), călcată în picioare de specialiştii echipei de filmare. Noroc că sîntem la sfîrşitul verii. Pentru că-n octombrie, cotele apelor ajung pînă la 1,25. Metri. Se aprinde totuşi lumina. Echipa apare, oarecum demoralizată, în frunte cu reporterul frenetic. Nu-i deranjează cîtuşi de puţin faptul că apa le şiroieşte din poalele pantalonilor şi din pantofi, scurgîndu-se pe covorul din birou. În schimb, mă privesc toţi cam pieziş. - Maestre Conan, după ce terminăm cu osînda asta, să schimbi liţa de la siguranţe, deoarece ţi-am pus nişte sîrmă de rufe, de-un milimetru. Există riscul să se-aprindă toată instalaţia, dacă nu, şi casa. Deşi n-ar fi nici o pagubă... N-am mai văzut de mult o asemenea mîndreţe de pivniţă. Auzi, ce idee, să montezi tabloul la subsol!... Telereporterul se instalează din nou la biroul meu, storcîndu-şi discret manşetele blugilor. Apoi se-ntoarce spre mine şi-mi zîmbeşte magnetic, aşa cum îşi hipnotizează şi spectatorii, pe micul ecran. După ce mă invită (la mine acasă) să iau loc pe scaun, fotoliul fiind ocupat de personalitatea sa, atît de binecunoscută telespectatorilor noştri, Bugnariu declanşează operaţia de instrumentare: - Luăm startul cu datele biografice. Deci, cine eşti matale, maestre Conan Doi, în literatură, ce gînduri ai pentru viitor şi-aşa mai departe. Încearcă să răspunzi inteligent, colorat, interesant, inedit, pasionat, cît mai atrăgător. Mi se pare că eşti un fel de scriitor, aşa mi s-a spus la redacţie. Nu? Simt că-mi paralizează corzile vocale. Ceea ce-mi cere marele telereporter, şi încă pe nepusă masă, mi se pare cumplit. - Tovarăşe Bugnariu... - Stop! Nu-i bine! Vorbeşti cu telespectatorii, nu cu subsemnatul. Pe mine mă cunoaşte o lume întreagă, iar de matale abia acum îi e dat să audă... - Şi-i bine aşa? - Nu ştiu dacă-i bine, dar aşa mi s-a trasat sarcina! Acum fii atent, maestrule! Am să te prezint eu telespectatorilor, c-altfel văd că nu merge, apoi am să-ţi pun cîteva întrebări... Bugnariu, ca şi cum s-ar afla în faţa camerei de luat vederi, priveşte ţintă la fotografia lui tanti Raliţa, care se găseşte pe peretele din spatele scaunului meu, şi porneşte să turuie, cu glasul acela pe care i-l cunoaşte "o lume întreagă", plin de intonaţii rafinate, ca un nechezat de mînz trecut de vîrsta primelor iubiri: - Bună seara, iubiţi telespectatori. Am plăcerea de-a vă prezenta pe unul din cei mai interesanţi scriitori ai zilelor noastre. Deşi încă nu i-a apărut cartea atît de mult aşteptată, Televiziunea îşi face o datorie de onoare, înfăţişîndu-vă, în premieră pe ţară, ca să zicem aşa, personalitatea enigmaticului Al Conan Doi, autorul romanului ce urmează să iasă de sub tipar zilele acestea. Sub pseudonimul Al Conan, mai cunoscut în lumea literară ca "Al Conan Doi - detectivul de şoc", se ascunde un reputat ziarist, reporter apreciat pentru acuitatea investigaţiilor sale, călător neobosit pe meleagurile patriei noastre. În clipele următoare, veţi avea prilejul să-l cunoaşteţi pe maestrul Al Conan Doi în carne şi oase... - Meştere Bugnariu, nu-i bine, nu-mi place chestia asta cu "carne şi oase"... - Lasă-mă în pace, maestre, nu te băga! Avem de-a face c-un public care stimează umorul de calitate. Cînd or să-ţi vadă şi volumul... - Dar singur ai anunţat că n-a apărut... - Volumul matale, maestre, nu cartea... - Nici aşa nu-i în regulă, nu vezi că-s cam grăsuţ? - Hai că eşti dulce, maestre! Cum vrei, matale, să te prezentăm pe micul ecran, fără să apari? Conţinutul contează, maestre, nu forma... Răspunde inteligent şi, poate, terminăm pînă la miezul nopţii... Dumnezeule, ce păcate ispăşesc? Începe să-mi crească tensiunea arterială. Fapt pentru care mă răstesc la telereporter: - Ascult! - Ce? - Întrebările!... - A! Da! Dar să taci din gură, maestre, să nu mă întrerupi! - Şi cum o să-ţi răspund? - Domnule Conan, pe cine ai, matale, la Televiziune, de mi-au dat tocmai mie interviul ăsta, nenorocit? Nu găseau altă sancţiune? Vizibil, în pragul unui accident cerebral dacă nu, şi-al unui sănătos infarct, telereporterul prezintă o splendidă tonalitate de parizer, virînd lejer spre vînăt. În privinţa ritmului respiraţiei, stă mult mai bine. Gîfîie astmatic, ca un compresor defect. Dar se stăpîneşte. Începe să răsufle adînc, după care devine mai accesibil, izbutind să rostească clar, cu glasul atît de "binecunoscut de-o lume întreagă", prima întrebare: - Venerabile maestre, pentru a satisface curiozitatea publicului, vă rog să răspundeţi, în stilul care vă este propriu, atît de gustat de cititori: cine sînteţi dumneavoastră, iubite maestre Conan?... Marele telereporter mi se pare uşor cretinizat. Doar singur anunţase cine sînt. Dar, ca să nu-l mai aud răţoindu-se la mine, îi fac plăcerea: - Iubiţi telespectatori şi, mi-o doresc din toată inima, iubiţii mei cititori, Al Conan Doi, scriitorul care vă vorbeşte în acest moment, este un ziarist, aşa cum a pomenit ilustrul meu partener, dar care a dat în darul literaturii de aventuri. Iar, dacă mi-am ales ca pseudonim Al Conan Doi, am făcut-o pentru a-l omagia pe ilustrul părinte al lui Sherlock Holmes. Mi-am petrecut o mare parte din viaţă studiind fenomenele, atît de diverse şi pasionante, ale realităţii înconjurătoare... Echipa Televiziunii mă priveşte surprinsă. Iar Bugnariu pare căzut în transă. De altfel, de ce să m-ascund după "deget", eram sigur că voi produce senzaţie. Decid să continui, încurajat de uităturile extaziate ale valorosului colectiv, şi-i dau înainte: - Ultima aventură a detectivului Conan Doi, adică a subsemnatului, mai corect spus, a de faţă vizionatului, m-a stresat pînă în cele mai infime fibre ale sistemului meu nervos. Dacă veţi citi romanul ce trebuie să apară zilele acestea, vă veţi convinge ce înseamnă a fi detectiv amator, ba şi scriitor pe deasupra. Cunoscutul telereporter Bugnariu, excelentul meu prieten, m-a întrebat, de faţă cu dumneavoastră, cine sînt. În plină maturitate (aproape 1/2 secol), în plină dezvoltare fizică (chiar prea plină, fapt pentru care mă aflu de două decenii în evidenţa Institutului de Endocrinologie, dar fără rezultate notabile, fiind stabilizat pe orbita sutei de kile, cu-o aproximaţie sensibilă în plus), în plină luptă cu timpul (ceea ce m-a determinat să-mi cumpăr un autoturism proprietate personală - "Fiat" 600 D sau "Bombiţa", cum i se spune în intimitate), consider c-am ajuns la stadiul care-mi îngăduie să împărtăşesc contemporanilor roadele unor experienţe de viaţă, paroxistice, adică trăite la cea mai înaltă tensiune (minimum 360 volţi). N-am spus "rodul", ci "roadele", deoarece veţi avea de-a face, într-un viitor apropiat, cu-o serie întreagă de romane excepţionale, închinate neobişnuitei mele activităţi de investigator modern, în sensul cel mai pozitiv al cuvîntului, bineînţeles... Chipul telereporterului pare să fie animat de-o nouă viaţă. Pesemne îl bîntuie entuziasmul. Dar e posibil, şi invidia. Căci muşchii faciali îi tresar spasmodic. Gura i se poceşte. Ochii-i devin nişte micro-lasere. Deodată, brusc, începe să urle şi să răcnească, bezmetic: - Opriţi înregistrarea... Să nu-l mai aud, că-l împuşc cu mîinile mele! Opriţi! Drept cine te iei dumneata, dom'le Conan? Oi fi vreun Tolstoi, vreun Balzac, de Maupassant sau alt grangure din flora literară? Vezi-ţi, dom'le, de treabă... Nu te apuca să-ţi faci reclamă, şi tocmai la Televiziune, că nu-i bine, şi nici frumos... Situaţia începe să se deterioreze, îmi zic eu. Grupul de comando sare ca ars de pe scaune. Bugnariu îmi escaladează biroul, călcînd în picioare bunătate de lemn lustruit, se agaţă de lustră şi începe să se dea huţa, secerînd din voleu tot ce întîlneşte în cale. Specialistul cu luminile luftează, năpustindu-se să-l placheze pe marele telereporter. Bugnariu îi şutează un bombeu tronconic, drept între ochi, electronistul face un scurtcircuit, îl trage de cracul pantalonilor pe şeful său ierarhic. Stofa rezistă, nu cedează. În schimb, cedează lustra. Se desprinde de tavan, împreună cu-o halcă zdravănă de tencuială. Alţi doi membri ai valorosului colectiv se reped să-l culeagă, mai înainte de-a ateriza forţat pe duşumea. Necalculînd traiectoria, se prăbuşesc cu toţii, neuitînd să mă antreneze şi pe mine. Sub ei. Sînt trei. Şi cu Bugnariu, patru. Oftez icnit şi mă cufund în gînduri adînci. Nu-nţeleg ce l-a apucat pe telereporter. De ce răcnea şi răgea să se oprească înregistrarea, de vreme ce nici nu fusese vorba de aşa ceva? Deasupra personalităţii mele, a încetat orice activitate umană. Linişte deplină. Încerc o primă mişcare. Lejeră. Mădularele funcţionează perfect. Mă uit mirat în jurul meu. Nici urmă de echipă de oameni ai Televiziunii. Nici urmă de istericul acela de telereporter. Şi, ca o culme, nici urmă de birou. Deschid mai bine ochii, mărind obturatorul. Mă aflu în dormitorul meu, proprietate personală. Dar, nu în pat, ci pe duşumea. Sînt în pijama. Deci, am dormit, am visat urît şi am căzut din culcuş. Visasem. Căci prea era frumos ca să fie adevărat. Din poziţia ingrată în care mă găsesc, adică trîntit într-o rînă pe carpeta dinaintea patului, am o splendidă vedere asupra cadranului ceasului de pe noptieră. Şi merită să fie admirat. Arată nu numai ora exactă (cu oarecare aproximaţie), dar şi data la care ne aflăm. Mă frec la ochi. Totuşi, văd bine. Chiar disting clar: "Miercuri, 11 septembrie, orele 10.14 h".  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:32 PM | message # 2
2. Acea mătuşă minunată şi maşina ei zburătoare
În trei secunde, nici una mai mult, întreprind un calcul ultrarapid. Rezultă c-aş fi dormit 48 de ore! Ceva de domeniul "science-fiction"-ului! Rareori am un somn ce depăşeşte 10 ceasuri. Tanti Raliţa mă ridicase de la Posada, luni, pe la prînz. La "Paralela 45", nu zăbovisem decît 3/4 oră. Atît cît să luăm ceva uşor în gură. O ciorbă de burtă, două cotleţele de purcel (sacrificat la vîrsta cea mai fragedă), nişte alune prăjite, o salată de varză roşie, două cafele, din rezerva personală a responsabilului. Ce-am făcut de luni pînă miercuri? Mister! Şi pauză... În timp ce mă adun de pe duşumea, încerc să-mi reamintesc cele întîmplate. Imposibil! Dacă sufăr cumva de vreo amnezie? N-ar fi exclus, după şocul suferit la Posada, la pensiunea doamnei Mariţa Nachtigal. O voce binecunoscută mie, de dincolo de uşă, mă determină să abandonez ipoteza avansată: - Măestrică, nu te mai scoli o dată? Vino la bucătărie. Ceaiul e gata. Ajunge atîta somn... Hai să guşti ceva... Cînd aud că mi se va servi un breakfast, mă trezesc de-a binelea. Ceea ce nu s-ar întîmpla, dacă ar fi vorba de amnezie. E Penke, bulgăroaica de nevastă-mea. Acum îmi amintesc, brusc, totul. Tot ea mă întîmpinase şi la sosirea în Bucureşti, pe Calea Moşilor, la domiciliul pe care-l părăsisem în mare grabă, plecînd în marea aventură a căutării unei oaze de linişte, unde să-mi termin mult visatul roman. Pesemne că fusesem atît de obosit, atît de stresat, încît adormisem de-a-n-picioarelea. Nu mai înainte de-a fi servit ceva lejer. Ca omul care vine de la drum lung. Oare ce mi-o fi oferit nevastă-mea? Mai ales că-i responsabilă cu regimul meu de slăbire (de trei decenii). Preferabil să nu-mi reamintesc. Posibil să-mi fi servit iarăşi brînza de "veci", recomandată cu-atîta insistenţă de Doru-doctoru'. Şi chestia cu visul ăsta, idiot. Cred că tot din pricina dietei. Pe Bugnariu îl cunosc de om serios. Ce caută în visele mele? Bineînţeles, mi-ar fi surîs un interviu la Televiziune. Mai cu seamă acum, cînd am material de excepţie, pentru a-mi duce la bun sfîrşit romanul... Pe cît sînt de trupeş, pe-atît sînt de agil. În 80 de secunde sînt gata, duşat şi îmbrăcat. Nu mă mai privesc în oglindă. Mă cunosc destul de bine. Ba chiar mă şi plac (uneori). Dar, după orgiile alimentare de la pensiunea coanei Mariţa, tare mi-e teamă să nu arăt "întremat". Mai ales că, înainte de breakfast, trebuie să mă supun supliciului cotidian de acasă. Cîntarul. Nu mi se serveşte nimic, pînă nu sînt controlaţi parametrii personalităţii mele fizice. În funcţie de indicaţiile cîntarului medicinal, se procedează la un calcul riguros al caloriilor ce mi se cuvin în ziua respectivă. Penke este adepta înverşunată a principiului: "dimineaţa mănînci singur, la prînz împarţi cu prietenii, iar seara dai mîncarea duşmanilor". Ăsta-i şi unul din motivele pentru care am ajuns, mai ales serile, să mă consider propriul meu duşman... Intru bine dispus în sufragerie. Penke îmi zîmbeşte ca totdeauna, cu argint în ochi şi aur de trompetă în glas. Aşa-mi sună invitaţia: - Hai, măestrică, să vedem cum stăm cu cîntarul! Parcă-i nevoie de cîntar, pentru a mi se suprima orice hrană pe următoarele două săptămîni! Dar să-i fac plăcerea. În schimb, buna dispoziţie mi se dezintegrează brusc. Urc pe instrumentul de tortură. Nu mai înainte de-a-mi da jos tîrlicii, cureaua de la pantaloni, batista şi ochelarii. Noroc că ma opreşte: - Ajunge, nu-i nevoie să-mi faci o demonstraţie de "striptease". Zadarnic încerc să "trafichez" indicatorul. Nu ţine! Penke s-a instalat lîngă mine şi stă cu ochii pe el. Spre surprinderea mea, chicoteşte zglobioasă: - Măestrică, ce mai calea-valea, eşti în pom... Trei kile şi ceva. În plus... Abia îndrăznesc să întreb: - Barem, o cafea neagră îmi dai? Cu zaharină... - Ai să rîzi, îţi dau să mănînci pe pofta inimii. E zi mare. S-a întors fiul rătăcitor... Numai să povesteşti pe îndelete ce s-a întîmplat acolo, de-ai venit fără "Bombiţă"... - Splendid, copilă bună! Eşti o comoară... - Lasă vraja, măestrică! Aştept naraţiunea... - După breakfast! Doamne! Bună mai e şi brînza asta de "veci". Chiar renunţ la ultima sută de grame. Normal. După trei ochiuri. Cu costiţă afumată, prăjită, crocantă, după trei căni de ceai, după untul proaspăt, uns pe pîine prăjită şi lustruit cu nişte miere de tei (aproximativ medicinală). Penke îmi aprinde ţigara, după care îmi toarnă, atentă, o ceaşcă babană de cafea turcească, preparată cu două linguriţe cocoşate de materie primă, aşa cum numai ea ştie s-o fiarbă, de-a ajuns celebră printre prietenii casei. - Măestrică, de mîine intrăm la regim. Altminteri îi invit diseară pe Doru-doctoru' şi pe Sandu-babandu'... medicii tăi personali! - La masă? Perfect... - Hai să lăsăm gluma, dă-i drumul la "story". Dar fără exagerări descriptive, mă interesează numai faptele. Să aflu şi eu cum de-ai fost în stare să iei trei kilograme în greutate... După treizeci de minute de relatare subiectivă, dar şi nişte cafele de înaltă calitate obiectivă, izbutesc să-i prezint nevesti-mi un sinopsis al evenimentelor de la Posada. Fără a stărui în detalii, îi zugrăvesc menajeria coanei Mariţa Nachtigal. Gilly Izverna, "marea actriţă" a Studiourilor de la Buftea, Lucky-Lucky, solistul nostru de muzică pop, vedeta nunţilor şi a botezurilor din Ilfov, doctorul Hannibal Certega, dar şi bucătarul pensiunii, inginerul Siegfried Gaterek, doctor în chimie şi matrapazlîcuri, care a binevoit să decedeze, mai mult sau mai puţin enigmatic, fraţii Mogam şi Bigam Flintaş, fotoreporterul Sică Finichi, Bubi Volkswagen, marele mecena al artei cinematografice, sînt cu toţii înfăţişaţi în cele mai vii şi realiste culori. Corect, c-aşa m-a proiectat natura, îi relatez şi despre ospeţele de pomină ale doamnei Mariţa Nachtigal. Penke mă ascultă uimită, calculînd (probabil) în gînd caloriile asimilate cu aceste infame prilejuri. Îi povestesc şi despre furtuna ce-mi îngropase "Bombiţa" sub un munte de balsatru calitatea întîi. - Bine, măi băiete, dar ai aici un roman gata scris - proclamă, încîntată, nevastă-mea. - Păi aşa zic şi eu. Dar pentru a-l transcrie "pe curat", aş avea nevoie şi de niscaiva condiţii de creaţie. De linişte, de un mediu stimulator. Unde găseşti aşa ceva? Aici, în Moşilor? Ascultă şi tu, uite, chiar acu s-a găsit să sune la uşă!... - Stai blînd, nu te enerva, că-ţi "cauzează" la tensiune!... - încearcă să mă tempereze soţia mea personală. Dau năvală spre uşă. Deschid brusc. Şi mă ciocnesc cap în cap cu tanti Raliţa. Ce-o fi căutînd azi? Că nu-i nici sîmbătă, cu "Manix". Imediat mi se aprinde dioda. Pesemne din pricina şocului. E "telecinemiercuri" şi-avem vreo năzbîtie cu gangsteri. Dar sîntem abia către prînz. Sper să nu-mi stea pe cap pînă diseară. Aşa-s eu, totdeauna îmi fac iluzii. Îi sărut mîna, lejer vătămat la frunte. De fapt merita, doar ea mă salvase din ghearele menajeriei de la pensiunea coanei Mariţa... De cînd s-a procopsit cu Trabantul, tanti Raliţa arată mult mai tînără. În ciuda celor 75 de ani (pe care nu-i mărturiseşte, fixîndu-se la 70 - de vreo şase ani încoace), se poartă băieţeşte, cu părul tuns plastic, scurt, umblă în blugi, cu poşetă de "vînător şi pescar sportiv", cu pantofi bărbăteşti, măsura 46 (care cred c-o strîng) şi cu ochelari negri, de soare - chiar şi noaptea -, ca-n filmele cu gangsteri, care-i plac la nebunie. Iarăşi ne punem pe cafele. Tanti Raliţa apreciază just cafelele de excepţie ale nevesti-mi. Bea cîte două, trei. Fără să ne izbăvească, bineînţeles, de contribuţia ei la fumăraia din încăpere. Numai că fumează "Mărăşeşti", de tipul cui. În ultima vreme, a mai redus din tutun. Vîrsta. A trecut la două pachete şi jumătate, maximum trei. Aştept înciudat, curios s-o aud pe tanti Raliţa ce mai povesteşte. Mă interesează, în special, evenimentele petrecute în răstimpul călătoriei noastre (cu Trabantul condus de ea) de la "Paralela 45", inclusiv, şi pînă în Calea Moşilor. - Al, băieţele, aud că le dormi de le buşeşti. Păi, cred şi eu, cum să nu le dormi?... Începe să-mi pîrîie sistemul neuro-electronic. - Ce vrei să insinuezi? - Eu nu insinuez, ci afirm! Erai atît de obosit, de şocat de întîmplările de la Posada, încît ţi-am administrat un sedativ... - Formidabil! Ce anume?... Napoton, Meprobamat... - Aş! De unde! Aveam la mine nişte Extraveral... - Cît? - Puţin. Ţi l-am pus în mîncare, la "Paralelă"... În ciorba de burtă, în bere, în salata de varză roşie, chiar şi-n cafele... - L-ai pisat, de n-am observat? - Dar ce, aveam vreme să dau la rîşniţă două flacoane? Şi-apoi, Extraveralul e lipsit de nocivitate. E din plante. Valeriană, parcă nu ştii... - Nu se poate! Cum de n-am simţit nimic? - Ai fi mîncat şi pietre, atît erai de înfometat! Ai cerut chiar încă o ciorbă de burtă. Nu ţi-am dat voie, pentru că terminasem tabletele... Privesc la ea, trifazic. Tanti Raliţa îmi returnează uitătura. Monofazic, însă. Zîmbitoare. - Hai că ţi-a făcut bine, să nu zici că nu. Cine mai doarme astăzi două zile la rînd? Acum eşti tocmai bun de lucru. Am nişte subiecte de rămîi tablou. Şi încă nedat la "Consignaţia"... - Tanti Raliţo, nu-ţi rîde de mine! Nu vezi că-n Moşilor nu-i posibil? Sînt înconjurat numai de tramvaie, vecini, autobuze, neamuri şi prieteni puşi pe table... - Şi ce, parc-ar fi rea cîte-o partidă de table? Vin şi eu. Mi-e dor de-o "purcică"... Cînd o aud pomenind de table, simt că mă electrocutează un curent de cel puţin 220 V. La ultima întîlnire ne-a bătut pe toţi de ne-a lăsat demoralizaţi pentru minimum trei săptămîni. Tanti Raliţa renunţă la chiştocul de Mărăşească. Începuse să-i frigă degetele. Îl stinge în ceaşca mea de cafea. După care, mă priveşte satanic: - Ce cadou îi faci tu lui tanti-ta Raliţa, dacă ţi-a găsit un loc de poveste, unde să pleci şi să te-apuci de roman? Există momente (rare, ce-i drept) cînd mă apucă o dragoste nebună faţă de mătuşă-mea. Chiar sinceră. - Orice! Chiar şi "Série Noire"-urile de anul trecut, pe care spuneam că le pierdusem. Unde-i oaza? Tanti Raliţa nu răspunde imediat. Scormoneşte în geanta aia de vînător, dar şi de pescar sportiv, cotrobăieşte prin diversele ei compartimente, pentru a scoate la iveală o bucată de ziar. E-atît de mototolită şi unsuroasă, de parcă ar fi învelit măsline în ea. O despăturesc. E-o pagină din "România liberă". "Mica publicitate". - Să dau un anunţ? - Viceversa! Au dat alţii. Citeşte! Am lecturat pagina toată. Cu excepţia deceselor. Nu găsesc nimic. Pornesc să citesc din nou. Mai organizat. Numai sectorul de cereri şi oferte. Rînd cu rînd: "Guvernantă specializată supraveghez copii mici, medii şi adulţi." "Caut menajeră tînără sănătoasă pentru bolnav recent pensionat." "Gospodină 35 ani predau arta culinară familii noi garantez liniştea casei divorţată." "Căutăm bărbat profilat încălzire cu lemne." "Angajăm fată majoră pentru plimbat copii de şcoală clasa XII." "Vînd Trabant stare aproximativă contra Fiat tamponat sau Mercedes corespunzător." "Cartierul Cotroceni cedez cameră liberă 550/12 nevulcanizată." "Închiriez cameră student cu gaze." "Cedez loc de veci Bellu pentru cinci ani." "Predau gimnastică de slăbire la domiciliu contra masă: mic dejun, gustare de ora zece, prînz 3.500 calorii, gustare ora cinci, cină ca la prînz, garantez slăbirea amatorilor." "Pierdut 16.000 lei amintire de familie. Aducătorului bună recompensă." "Ofer masă casă regiune turistică montană contra consultaţii literare Ilie Dihalică Bezeţ Poiana-Sîmbetii kilometrul 101..." Stop! "Ecce homo"! - Tanti Raliţo, cînd ai găsit anunţul? - La vreo săptămînă, după ce-ai plecat la Posada. - Şi de ce nu mi-ai spus nimic, cînd am plecat de-acolo? - Abia ieri am terminat măslinele... Bine că n-am aruncat hîrtia! După ce s-a lichidat şi Telecinemateca, mai zăbovim la discuţii, cu nevastă-mea şi cu tanti Raliţa, încă vreo două ceasuri zdravene. Cînd am luat, în sfîrşit, o hotărîre unanim acceptată, trecuse de miezul-nopţii. Mîine plecăm la Posada, să dezgropăm "Bombiţa".Mă transportă la faţa locului tanti Raliţa. Cu Trabantul. Plecarea în zori, ca pînă seara să fim înapoi, la Bucureşti. După care pornesc la Poiana, să-l caut pe Ilie Dihalică Bezeţ. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:32 PM | message # 3
3. "Raliul Moşilor-Posada-Comarnic", cu tanti Raliţa la volan!
În zori, la ora prevăzută pentru demararea în marea aventură, continuam să dorm la fel de ţeapăn ca şi peste noapte. Buştean. Deşteptătorul-calendar, de pe noptieră, sună corespunzător. Apăs pe butonul de stop. Inutil. Sună şi zbîrnîie. Îi trag un pumn vîrtos. Dar clopoţeşte în neştire. Abia după ce-l ascund sub saltea, îmi dau seama că-i nevinovat. Soneria se aude fără încetare. Cea de la intrare. Acum bubuie şi uşa. Mă reped să fac scandal. Renunţ. E tanti Raliţa. Bate cu stînga în uşă, iar cu arătătorul de la dreapta se sprijină în butonul soneriei. Văzîndu-mă în prag, dă să-şi retragă degetul. Însă butonul nu mai poate fi deblocat din lăcaş. Trebuie să tai firul instalaţiei. - Frumos! Era vorba să plecăm în zori, iar matale le dormi! Păi, treabă-i asta?... Nu-i uman ce se-ntîmplă! Nu-s capabil să emit o vorbă. Am amuţit la văzul extravagantului deghizament al mătuşă-mi. De cînd s-a ales cu Trabantul, nu mai face priză cu realitatea înconjurătoare. - Ce caşti gura? N-ai mai văzut automobilist? Pe vremea mea era şi mai rău. Umblai în halat anti-praf, ca o stafie! Lătrau şi cîinii... - Dar ce, erau pe-atunci automobile? - zic eu, după ce-mi recapăt uzul corzilor vocale. Tanti Raliţa nu se supără. Stimează la maximum umorul meu demi-sec. Năvăleşte în casă, dîndu-mă cam brusc la o parte, se aşază în fotoliul de la biroul meu şi sloboade un răcnet ca-n "Winnetou": - Peeeenkeeee! Mi-s aici! Ieşi cu cafeaua. Miroase toată curtea, trăzneşte a cafea prăjită, mai dihai ca-ntr-o locantă turcească! Nici acum nu mi-am revenit total. În pijama, nefiind în stare să pornesc la îmbrăcat, privesc înlemnit la costumaţia mătuşă-mi. Aminteşte de Emerson Fittipaldi. Aşa cum l-am văzut (la cinema), într-o salopetă de motonaut. Numai că tanti Raliţa, plină de iniţiativă, neavînd la dispoziţie un magazin cu articole pentru piloţii de curse formula I (eventual şi II), şi-a încropit cu mijloace proprii o bluză de muşama neagră, o pereche de nădragi din acelaşi material, iar pe cap şi-a montat un castron din cele care poartă ultimii noştri mohicani, motocicliştii. Penke aduce cafea după cafea, tanti Raliţa aprinde Mărăşească după Mărăşească, poluînd mediul ambiant, iar eu fug să mă îmbrac. În sfîrşit, petrecuţi de nevastă-mea, demarăm din Calea Moşilor pe la 11:37 h. Tanti Raliţa conduce de parcă ar fi într-un Matra de curse. Cine Dumnezeu i-o mai fi dat carnet? De l-ar lovi norocul să-l care dînsa în Trabant şi încă, mînînd cu 90 pe oră! În 60 de minute, ajungem în dreptul "Paralelei 45". Cînd o zăresc, încă de la dstanţă, devin alergic. Mă apucă o foame cumplită. Pesemne că şi tanti Raliţa prezintă simptome similare. Drept care, parchează în curtea motohanului. Responsabilul, bun prieten, ne întîmpină cu osebită bucurie. Cînd tanti Raliţa îşi demontează castronul de motonaut, bietul de el reuşeşte s-o identifice. Dar îşi face cruce pe ascuns. Ceea ce nu-l împiedică să ne organizeze o mică gustărică. Fiind, de altfel, şi ora prînzului, transformă gustărica în masă pe cinste. Sîntem la drum, nu ştim ce ne aşteaptă. Deci, la repezeală: felul 1, ciorbiţă de perişoare de morun, felul 2, cîrnaţi de casă pe fasole sleită, felul 3, iarăşi cîrnaţi de casă pe fasole sleită, pentru că-s formidabili, iar ca desert, un dărab de telemea desărată în lapte, cu nişte mere de-o rară frumuseţe. Ne oprim aici, ca să nu călătorim cu stomacul plin. Şi iarăşi demarăm. În ciuda implorărilor mele, să nu fumeze la volan, tanti Raliţa nu se lasă convertită şi-şi aprinde Mărăşeasca. Nici nu-mi dau seama cum de poate conduce, atîta timp cît nu are pic de vizibilitate, interiorul Trabantului fiind invadat de-un "smog" din cele mai londoneze. Peste trei sferturi de ceas, în plină ceaţă (interioară şi exterioară), escaladăm coasta Posadei. Drept spre pensiunea doamnei Mariţa Nachtigal. Pînă să nu oprească motorul, îi spun: - Tanti Raliţo, nu cumva să te pună sfîntul s-accepţi vreo invitaţie din partea coanei Mariţa. E-n stare de orice. Chiar şi să ne poftească la cină. Numai din dorinţa de-a mă trage de limbă. Mătuşă-mea cunoaşte în detaliu desfăşurarea evenimentelor de la Posada. Deci consimte: - Fii calm, Al, băieţelule! Eşti cu mine!... E bine? - Păi, tocmai asta-i problema care mă frămîntă! Chiar să fie bine? Mătuşă-mea a refuzat cu obstinaţie încercările de "flatulare" ale coanei Mariţa Nachtigal. În ciuda faptului că fosta patroană a pensiunii îmi făcuse un real serviciu, dispunînd să fie transportată "Bombiţa" la Comarnic, în ciuda faptului că-mi pomenea emoţionată de chiolhanurile săvîrşite împreună, amintindu-mi de-o faimoasă fasole bătută, cu ceapă prăjită, din care preparase şi-acum două platouri, în ciuda atîtor inumane ispite, am izbutit să fiu tare. Cu durere în suflet, totuşi, n-am cedat. Aşa că, după politeţurile de rigoare (destul de false de altfel), pornim spre adresa unde se află adăpostit sinistratul meu Fiat 600. Trabantul ne hîţînă demenţial, tanti Raliţa conduce de parcă s-ar afla altcineva la volan, iar eu mă uit îngrozit la hăurile ce se cască în stînga şi-n dreapta drumului sfîrtecat de ploile torenţiale. - Tanti Raliţo, fii atentă, la prima cotitură trebuie să apară Comarnicul! - Stai blînd, Al, băieţelule! Nu mă disturba. Nu vezi că sînt la volan? - Dar dumneata vezi? Că eu n-aş prea zice!... Calmul mătuşă-mi nu se dezminte. Nici în clipa cînd abandonează drumul şi, în loc să intre în Comarnic, intră în albia Prahovei. Opreşte maşina, măsoară adîncimea apelor, după care, liniştită de cota lor, mă invită: - Am ajuns! Haidem după tractor! - Să fim serioşi, dragă tanti Raliţo! E suficient şi-un măgar... Mătuşă-mea se uită la mine cam cîş, după care conchide: - Perfect! Ai dreptate... Treci şi-mpinge la maşină! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:34 PM | message # 4
4. Auto-service particular, cu pensiune şi... nevroză astenică
Cred că nici cea mai melodramatică secvenţă din Love Story nu s-ar putea compara cu scena reîntîlnirii mele cu "Bombiţa". Pe Jennifer o mai puteai recunoaşte, dar pe "Bombiţa", ba. Grohotişul prăvălit peste ea, pămîntul cărat de puhoaiele ploii torenţiale o pociseră în aşa hal, încît te podideau lacrimile. Capota portbagajului avea o ondulaţie permanentă, întocmai ca tabla folosită curent la acoperişurile hangarelor. Ştergătoarele de parbriz stăteau răsucite, scălîmbăindu-se în direcţii opuse. Roţile erau încărcate de atîta nămol, încît stau şi mă întreb dacă or mai fi existînd anvelopele. Mînerul uşii din dreapta lipseşte cu desăvîrşire, fiind înlocuit, printr-un montaj ingenios, cu un ciocălău de porumb. Portiera din stînga nu mai are geam. Observ că fotoliile au fost extrase şi depozitate alandala, tot sub şoprul unde fusese cazată fosta mea maşină. Dacă n-ar fi existat recomandaţia doamnei Mariţa Nachtigal, erau create toate premisele ca Fiatul să fie utilizat pentru îndeplinirea planului de colectări de fier vechi. Ce mult contează o vorbă bună! Pînă şi tanti Raliţa manifestă evidente simptome de tulburări anxioase. Cînd ne apropiem şi mai mult de "Bombiţă", cinci sau şase galinacee explodează speriate din interiorul cabinei, fugind alarmate în bătătura cetăţeanului care acceptase găzduirea maşinii (temporar, dar şi contra cost). Probabil că-şi făcuse şi oarece planuri, sperînd abandonarea sinistratului mijloc de transport auto. Deconcertat, dar şi demolat interior, deschid portiera şi mă aşez la volan. Mai mult pentru a-mi da seama dacă bateria mai are curent. Barem, de opinie. Un trosnet suspect mă alertează imediat. Hait! Scurt-circuit în instalaţia electrică. Totuşi n-apucasem să vîr cheia în contact. Atunci, de unde scurt-circuitul? Răspunsul îmi este livrat de continuarea zgomotului care mă speriase. La cea mai mică mişcare, apare din nou. Trosc, trosc, trosc. Dar duhoarea de hidrogen sulfurat care se răspîndeşte pe întreg teritoriul ogrăzii cetăţeanului, plus regiunile limitrofe, mă obligă să trag concluzii din cele mai dureroase pentru conştiinţa mea. Asasinasem, încă din găoace, o nouă generaţie de micro-galinacee. Tanti Raliţa, între timp, a dispărut cu totul inexplicabil. Pînă la reapariţia dînsei, procedez intrigat şi-n continuare la constatarea vătămărilor suferite de biata mea "Bombiţă". Cînd ridic capota motorului, respir uşurat. Este acolo. Motorul. Îi cam lipsesc bujiile şi filtrul de aer, capacul de la "Delco" şi joja de măsurat nivelul uleiului, dar restul se află la locul său. Un cotcodăcit furios, chiar agresiv, mă avertizează de sosirea unui grup de tovarăşi. E tanti Raliţa. Mai maiestuoasă ca oricînd. Dar urmată de doi tineri costumaţi în salopete zdrenţăroase. Plini de ulei de maşină, tuciurii din pricina funinginii adunate cu prilejul exercitării meseriei (sper, mecanici auto) mi se par trimişi de providenţă. Tanti Raliţa mi-i prezintă: - Dînsul e Fane - şi mi-l arată cu degetul pe cel mai mărunt -, iar dînsul e Puiu - şi-şi mută arătătorul în direcţia deşiratului care mă priveşte ca pe cea de-a unsprezecea minune a lumii. Avea de ce. Dacă eu cîntăresc (dimineaţa, pe nemîncate) aproape o sută şi ceva, păi lunganul nu poate să aibă nici pe jumătate. Cu bătaie. Scutur mîinile amîndorura vreme de vreo treizeci de secunde. Apoi întrerup manevra, pentru a cere explicaţii lui tanti Raliţa: - Unde i-ai găsit, tanti Raliţo? - La bufet. În spatele casei. Sînt băieţii gazdei. Mecanici auto la o uzină de reparaţii din Cîmpina... - Şi există un atelier anexă la bufet? Ce maşini aveţi pe-acolo? - La crîşmă? - întreabă candid lunganul. - Nu dom' le, la uzină! - Vraişte, maestrule, de tot felul. Diesele, Steagul roşu, Henschele, Roman, DAC, la grămadă. Directorul nostru are şi dînsul o gînganie ca a lu' tălică!... - Şi-o repară la uzină? Mai merge? - D-apăi cum! E-n grija noastră! Cine-o-mpinge dimineaţa, cînd nu porneşte motorul? Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără pertinentele intervenţii ale mătuşi-mi. Datorită ei s-a aranjat totul. Fane şi Puiu, tineri şi talentaţi mecanici auto, viitoare cadre de nădejde, după ce-şi aruncă o privire asupra "Bombiţei", aşteaptă să mi-o pună pe "roate". Rapid. Pentru că lucrează în echipă, la domiciliu, cu cumătrul Gil, tinichigiu carosier de excepţie, cu vopsitorii Ghighiu Pîşu, naşul lui Fane, şi Tilică Pîrlonea, naşul lui Puiu. Lucrarea se va executa în timpul liber. În trei, patru după-amieze, Fiatul avea să fie gata. Ca nou. Pricepeam greu necesitatea unei asemenea concentrări de forţe, naşi şi cumetri, tinichigii şi vopsitori. Noroc că mă lămureşte Fane: - Ia uitaţi-vă, matale, maestrule! Tabla-i putredă! Cînd şi-a vîrît şurubelniţa în aripă, aceasta s-a desprins ca o frunză veştedă din trupul "Bombiţei". - Vezi şi tălică, nea Puiule - îi zice el lui frate-său -, podeaua nu mai are nici ea mult, şi-o să cadă cu motor cu tot. Aşa şi era. Încercînd să-şi sprijine piciorul în duşumeaua maşinii, a rămas cu el acolo, de-a trebuit să-l tragem afară, împreună cu tanti Raliţa şi cu "nea" Puiu. Minus pantoful şi o bucăţică din salopetă. Dar nici Puiu nu era un afon: - Uite, măi, nea Fane - îl atenţionează el pe scundac -, vopseaua-i răscoaptă... Numai rugină dedesubt! Băiatul era priceput. A scos o daltă din salopetă şi-a ras, pe-o distanţă de-un metru, vopseaua de pe uşa din stînga. Imediat s-a arătat şi rugina. Mă rog, şi grundul putea fi tot roşu, dar nu se mai putea diferenţia de oxizii care-mi devoraseră tabla "Bombiţei". Sub conducerea lui tanti Raliţa, care-i mult mai avizată în materie de organizare a muncii, se iau următoarele decizii: se schimbă podeaua, pragurile, contra-aripile, pasajele, capotele (rămînînd intactă numai articulaţia), se dă jos motorul, se demontează pentru a i se schimba ambreiajul şi simmeringurile de la palier, se trage o vopsea generală, se montează totul la loc şi-o să avem un alt "Fiat", chiar mai zdravăn decît cel din fabrică, fiindcă una-i producţia de serie şi altceva, unicatul de comandă. Cel mai mult mă bucură faptul că reparaţia va avea loc la domiciliul fraţilor nea Fane şi nea Puiu. - Cînd venim să ridicăm maşina? - mă interesez eu, încîntat de desfăşurarea evenimentelor. Nea Fane sare ca ars: - De ce să vă întoarceţi? Nu sînteţi aici? Rămîneţi la noi, cu sora dumneavoastră (asta-i tanti Raliţa, în viziunea lui Fane), ca să urmăriţi mersul auto-servicelui. Staţi în pensiune... Casă avem, vacă mulgem în fiecare zi, aer la dispoziţie, de munte. Nu vă uitaţi la praful de pe case, nu cauzează. E ciment, de la fabrică. Greu. Nici vîntul nu-l mai spulberă... În fiecare zi, merg la oficiul poştal. Pe jos, că-mi face bine. Vorbesc la telefon cu nevastă-mea, o mai liniştesc şi-i mai cer nişte materie primă monetară, amăgind-o că-n cîteva zile terminăm lucrarea de artă. Sînt trei săptămîni de cînd vorbesc cu Penke cotidian. Am ajuns negru la faţă, un gri-antracit modern, de cătrănit ce sînt. Constat, în acelaşi timp, o sensibilă diminuare a greutăţii corporale, dar şi intelectuale. Dimineţile, mă trezesc la cinci. O dată cu cei doi mecanici de excepţie. Ei pleacă la serviciu, iar eu pornesc să umblu năuc pe coclauri şi văioage. Pînă la vremea prînzului, pe care-l înghit cu noduri. La patru postmeridian, ies la drumul mare. Stau şi aştept, ceasuri de-a rîndul, apariţia echipei de şoc. Dacă nu rămîn în pană, la bufet, se prezintă pe la opt seara. Imediat se-apucă de lucru. Pregătesc terenul pentru cumătrul Gil. Tinichigiul. Pe care îl aşteptăm de trei zile. - N-a făcut rost de tuburi de oxigen, maestrule! A plecat după ele, la Breaza! - mă lămureşte calm nea Puiu, în ziua a patra. A doua zi, vine rîndul lui nea Fane să mă lămurească. Tot calm: - A găsit oxigen! Însă n-are carbid. Mîine se duce la Sinaia... În ziua următoare, mă lămuresc amîndoi; şi nea Fane, şi nea Puiu, pe două voci, în terţă: - A făcut rost! Gata! Mîine pleacă la Bezdead, după trusa de becuri... Îi lipsesc numai trei... Slavă Domnului! Totul e O.K. Numai că, de bucurie, cumătrul Gil s-a făcut praf, dar şi pulbere. Are dureri cumplite la organul căruia îi zice, în necunoştinţă de cauză, cap. Tanti Raliţa, care are oarecari idei medicale, dar fixe, îi pune comprese cu cartofi. De la tocăniţa de ieri. "Patimile după Fane şi Puiu, plus Gil", mult mai cutremurătoare decît "Matthäus Passion" de J. S. Bach, au mai durat o săptămînă. Tanti Raliţa arată bizar, cuprinsă de-o febră auto (sectorul mecanic) incredibilă. I-a ajutat tot timpul pe meşteri. Ce-i drept, nu s-au mai găsit nişte şaibe grover şi piuliţe. Gil era să ne arunce în aer. Tanti Raliţa aprinsese o ţigară lîngă tubul de oxigen, pe care se apucase să-l lustruiască cu o cîrpă muiată în ulei. Vopsitorii s-au dovedit mai conştiincioşi, dar şi operativi. În trei ceasuri, a fost totul gata. Şi grundul, şi chitul, şi vopseaua. "Bombiţa" arată acum "şanjant". Ar fi fost mult mai neplăcut, dacă ar fi arătat ca o zebră! În seara asta, sîntem gata. Global. E zece. A mai rămas de montat schimbătorul de viteze. Deoarece "nea" Fane şi "nea" Puiu strîng ultimele buloane şi mai au de reglat aprinderea şi avansul, tanti Raliţa îşi asumă sarcina montării schimbătorului de viteze. Pe care-o rezolvă în trei minute. Săraca tanti Raliţa. Rîdeam de ea, că-şi zvîrlă banii pe manuale de practica automobilului. Dar uite că prinde bine. Ne felicităm reciproc. Nu-i nici miezul nopţii şi sîntem gata. Lumea-i fericită, iar Gil şi mai euforic, deşi nu mai consumă spirt. Tanti Raliţa îmi suflă că i s-a golit sticla de lavandă. Un flacon de-o jumătate de litru. Fraţii "nea" Fane şi "nea" Puiu, umăr la umăr cu naşii personali, bucuroşi c-au scăpat cu bine, mă invită prin semne să urc la volan. Ceea ce consimt imediat. Motorul porneşte la sfert. Bună treabă mai făcuseră băieţii! Mai ales că, terminîndu-se benzina, puseseră în rezervor un amestec de gaz lampant şi trăscău de Proviţa (tras de două ori la cazan). Accelerez. Motorul răspunde. Apăs ambreiajul, bag în viteza întîia şi... "Bombiţa" porneşte vertiginos. Emoţionat, mai întîi lovesc piersicul din spatele şopronului, acolo unde se căţăraseră orătăniile bătăturii, pentru un somn de refacere. Găinile se prăbuşesc peste acoperişul maşinii, ca nişte ghiulele. Piersicul (prea tînăr) cedează. Urmează un trosnet înfiorător. Însă nu-i produs de frîngerea pomului, ci de şoprul de scîndură care mă acoperă sub dărîmături. În sfîrşit, am scăpat cu bine. Extras de sub resturile şoprului, mi se comunică rezultatele. Tanti Raliţa montase greşit treptele pinioanelor. Deci nu eram eu vinovat. Vopseaua a cam suferit întrucîtva. Cu excepţia uşilor şi-a aripilor care au rămas intacte. Naşii, fără să crîcnească, mai trag o suflare. Şi totul e în regulă. Mîine dimineaţă, în zori, pornim spre casă, la Bucureşti. Însă, deocamdată, sînt bun de cinste. Cel puţin aşa îmi dau să-nţeleg mutrele expresive ale echipei de şoc. Tanti Raliţa, pentru că tot s-a ocupat şi pînă acum de organizarea muncii, îi încarcă în Trabantul personal pe "nea" Fane şi "nea" Puiu şi pleacă după băutură şi "potol" (cum se exprimă fraţii auto). Rămas cu Gil Mladoveanu şi cu naşii Ghighiu şi Pîrlonea, înţeleg să profit de prezenţa unor specialişti de excepţie. Încep cu Gil: - Dragule, acum, cînd am schimbat podeaua, contra-aripile, pragurile, cînd caroseria e toată numai petice şi sudură, cît mai ţine "Bombiţa"? Sau ar fi mai nimerit s-o pun în vînzare? - Nici gînd, maestrule! - se indignează Gil. Că nu mai pupi, tălică, aşa maşină! Şase luni ţine, aşa cum o vezi. Eu garantez. La primăvară, te-ntorci la noi şi ţi-o facem iarăşi ca nouă. Altă tablă, altă sudură... Naşii Ghighiu şi Pîrlonea intervin, pe două glasuri: - Şi-i facem o vopsitorie! Lux! Să ţină o viaţă! - Dar acum, ce-aţi făcut? Nu-i vopsitorie? - D-apăi cum! Şi încă ce... Dar, tălică, uiţi că vine iarna, zăpada, sarea, ploile... Simt că-mi sare muştarul: - Păi, ziceaţi că va ţine o viaţă! - Ei, nene maestrule, depinde de viaţă... Că te uiţi la cîte unul, moare cînd nu te-aştepţi. Viaţă-i asta?... Gil aprobă din cap. Fără să-l părăsească euforia. Şi trăsneşte a frecţie cu lavandă, ca un salon de cosmetică. Cinstea m-a costat o vadră şi jumătate de vin local, nişte cărţălău subţirel şi acriu, o jumătate de capră sub formă de pastramă de oaie, patru jimble duble, trei metri de cîrnaţi afumaţi, rămaşi de la o nuntă, plus un artist local instrumentist, cam brunet, pentru uşurarea suferinţelor digestive, precum şi-a vopselii de pe inimile albastre. N-a mai dormit nimeni toată noaptea. Naşu Ghighiu Pîşu s-a pupat pe frunte cu tanti Raliţa. Ba a şi dansat-o un twist, în ritm de "ca la Breaza". Cumătrul Gil a bătut geamparalele cu capacele nichelate de la roţile maşinii. "Nea" Fane s-a bătut niţel, doar cîţiva pumni bine plasaţi, sub centură, cu "nea" Puiu. Aşa, ca între fraţi. Au mai fost mobilizaţi şi cîţiva vecini, tot un soi de neamuri, să se-ncropească hora mai mare. Liota cumetrilor s-a prezentat cu pahare şi străchini proprii, dar goale. Ca să-mi salveze obrazul, că nici un detergent nu mi-ar fi spălat ruşinea, "nea" Fane, pentru două sutare, a amerizat în beciul lui tătîne-său, unde mai era ceva apă de la ploile de peste vară, şi-a sosit cu trei hălci de slănină afumată şi dată cu boia, lejer rîncedă. Cînd s-a epuizat rezerva energetică de bază, cărţălăul, "nea" Puiu, pentru numai o sută de lei, a fabricat un vin formidabil, folosind oţet de prune (natural), pe care l-a îndulcit cu magiun (tot de prune). Cu sifon, devenea şi mai potabil. Mai ales că sifonul era din cel "automat", însă fără butelii, că se isprăviseră. Ce mai tura-vura, a fost o petrecere ca-n basme! Nu s-a mai plecat a doua zi, în zori. Normal. Dar, nici în cea de a treia zi. A fost rezervată tratativelor la masa rotundă din bătătură. În concepţia economică a fraţilor "nea" Fane şi "nea" Puiu, magistrala lor reparaţie generală şi capitală se ridica la contravaloarea unui Fiat 600, la zero kilometri. Cînd ne-au propus să le cedăm Trabantul lui tanti Raliţa, plus vreo cîteva mii de lei, ne-am dat seama că eram victimele unor şmecheri de mare clasă, chit că locuiau la periferie. Tanti Raliţa s-a-nfuriat. Scandalul monstru pe care l-a declanşat, de dimensiunile unei deflagraţii termonucleare, în care pomenea mereu despre iliciţi, miliţie şi alte organe economice, a mai estompat din pretenţiile haitei. La motelul "Paralela 45", cînd priveam, demobilizaţi şi deconcertaţi la suflet, farfuriile cu "gustărele", am constatat, spre stupoarea noastră, că nu mai aveam cu ce plăti infima consumaţie. Responsabilul, ca totdeauna, drăguţ şi serviabil, ne mai oferi şi el un rînd de ciorbe de burtă, după care îmi împrumută şi banii necesari pentru achitarea notei. Ziua tratativelor a lăsat urme adînci în sufletul meu. Par cuprins de-un inexplicabil sentiment de blegeală. Şi-am fost tot timpul cu ochii pe tanti Raliţa, ca nu cumva să-mi pună iarăşi Extraveralul în mîncare. După ce sorbim şi ultima cafea, mătuşă-mea îşi aprinde un "mărăşeşti" fumigen, de se umple întreg localul de nori irespirabili. Apoi începe să mă prelucreze: - Al, băieţelule, ce te-ai prăbuşit aşa, pe tine? Ia-te în mîini! - Cam greu, la ponderalitatea mea!... - N-are importanţă! Pe cai, dom'le, pe cai. La Bucureşti. Şi-apoi, la Poiana, la Ilie Dihalică Bezeţ. Viitorul îţi stă în faţă... - Scoate repede, tanti Raliţo, vreo cincizeci de lei. Fă rost, c-altminteri rămînem la "Paralelă". "Bombiţa" are 32 de cai, cred că şi Trabantul, vreo zece, aşa că-i nevoie de cel puţin o dublă de benzină. Că grăunţe nu mai avem!... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:34 PM | message # 5
5. (Re)întoarcerea şi (re)plecarea fiului risipitor
Penke, nevastă-mea, în ciuda emoţiilor pe care le trăise în perioada reconstituirii "Bombiţei", ne întîmpină triumfal, de parcă ne-am fi întors dintr-un periplu cu "Mariner VI". Constată, neîncrezătoare, prezenţa Fiatului 600 D în curtea din Moşilor, îl pipăie, îl mîngîie, verificînd deplinătatea facultăţilor sale mecanice şi "caroserice". Meritam cu toţii, şi Penke şi corpul expediţionar (adică eu şi tanti Raliţa), masa pe care o admir, întinsă în sufragerie. Mai corect, cele ce se află pe masă. Abandonînd (temporar, din păcate) prescripţiile dietetice, nevastă-mea s-a întrecut pe sine. Chiar mă-ntreb dacă ceva nu-i în regulă. Atîtea "alimente" nocive mă cutremură: piftiuţă de purceluş, cartaboş de casă, hrean ras, tobă tăiată gros, muşchi afumat, pecie, cîrnaţi prăjiţi în untură (grăsime total contraindicată), precum şi alte detalii de porc casnic. Pînă la urmă, se dovedeşte că astea-s doar uverturile. După "porcăriile" aduse de finul din Drumul Taberei, care-mi mai este şi nepot, sîntem siliţi să apreciem, la cel mai înalt nivel, sărmăluţe în foi de viţă sălbatică, spinare de godan la tavă, bine rumenită, crocantă şi, în final, dar ce final, plăcintă cu mere. În orice caz, asta-i de regim. Mă rog. Altă viaţă! În mai puţin de trei ceasuri - grele, dar şi plăcute -, uit de cele suferite în ograda specialiştilor auto ("nea" Fane şi "nea" Puiu). Adoptînd un program "non-stop", pe la şapte seara, intrăm direct în cină. Dar, cu entuziasmul ceva mai temperat. Mai ales că, totodată, vizionăm, spre bucuria lui tanti Raliţa, un "Manix" de zile mari. La Comarnic, n-avusesem norocul ăsta, deoarece dăduseră televizorul la cooperativă, la reparat. Dar, abia în ianuarie şi n-avuseseră vreme să-l pună la punct. Decît parţial. Îi mai lipsea doar tubul catodic. Restul funcţiona perfect. Am scăpat de tanti Raliţa abia după miezul-nopţii, mulţumindu-i din inimă pentru preţiosul ajutor şi conducînd-o pînă la Trabant. În curte, am asistat la o demarare ca la Le Mans. Cînd a bubuit poarta de fier, mi-am amintit (şi cred că şi tanti Raliţa) c-o lăsasem închisă. Mătuşă-mea a scăpat teafără. Trabantul, mai puţin. Dar tanti Raliţa n-a mai aşteptat să constatăm avariile. Pornise ca o trombă pe Calea Moşilor. Cînd am închis poarta, a trebuit să depunem în garaj, spre păstrare, un far şi-o aripă de plastic. Rămaşi singuri, Penke mă priveşte numai zîmbet (100%). Umflat ca un ţîfoi, încerc să-i răspund corespunzător. Imposibil! Porcul finului, şi după deces, trece la represalii şi se destrăbălează la mine, în organism. - Copilă bună, ştii ce aş vrea în clipa asta? - Bineînţeles. Un "colebil"! Sau preferi "distonocalm"? - Eşti formidabilă! Cum de-ai ghicit? Ia oferă-mi vreo şase "nasturi", cum zice "nea" Gil de la Comarnic, plus vreo zece de "carbo medicinalis"... - Nu cred să mai avem. Ultima oară, ai consumat toată cutia! - Dă-mi orice, numai cărbune să conţină: mine de creion, mangal, brichete. Simt că devin imponderabil! - Cam greu, măestrică! Dar să probăm nişte cărbune grafice... Că nu-ţi erau de-ajuns lecţiile de pian şi de drîmbă, exerciţiile de ping-pong şi de călărie, de-a trebuit să plătim calul asociaţiei cît nu face, pentru internarea la spitalul de ortopedie veterinară... - Facem umor, copilă bună? Ai şi text? Nu vezi că mor?... Fiindcă tot sînt în concediu de creaţie, a doua zi mă trezesc pe la zece. Mai ales că reuşisem şi eu să aţipesc zdravăn. Dar, abia la şase dimineaţa. Doamne, şi ce-aş mai fi dormit! Acuma stau spăsit la breakfast-ul de răscumpărare a greşelilor. Mi se serveşte, cu multă drăgălăşenie, ceai de "sonerie", brînză de "veci", atît de acră, încît am senzaţia că mi se crîmpoteşte cavitatea bucală, bicarbonat, praf de bismut şi, în final, dermatol. Acesta din urmă mi se pare excelent, nu prea ştiu de ce, fapt pentru care mai solicit o linguriţă. Nevastă-mea mă prelucrează insistent în vederea plecării la Poiana-Sîmbetii. Ştie prea bine că-n Moşilor nu se poate lucra. Dacă îmi iau un angajament formal (c-am să ţin un regim de slăbire susţinut), am toate şansele să consimt la deplasarea mea în alte regiuni de creaţie. În clipa în care mi se transmite al şaselea avertisment că-mi fac praf şi pulbere pancreasul (în cazul cînd nu voi respecta prescripţiile dietetice), taman la ţanc, pentru a demonstra nevesti-mi că nu-i pace şi linişte în cartier, porneşte să zbîrnîie infernal "claxofonul" (c-aşa-i zice tanti Raliţa telefonului). Un vacanţier, în criză de timp. Vrea să ştie imediat plecările în direcţia Braşov. Accelerate şi rapide. Personalele nu-l interesează. Deoarece am o diferenţă de-o cifră faţă de numărul agenţiei de voiaj CFR, sînt perioade cînd învăţ pe dinafară trenurile spre munte şi spre mare. Nici n-apuc să-l lămuresc bine pe cetăţean că nu mai am locuri la rapid, sună la uşă madam Anuţa. Drept care-i declar nevesti-mi: - Uite ce-i, copilă bună, simt că-nnebunesc! Dacă nu plec urgent la Poiana-Sîmbetii, romanul meu se duce pe-o apă cu-acelaşi nume. Mergi cu mine la Ilie Dihalică Bezeţ, să vedem care-i situaţia. - Perfect! Dar bea un ceai de muşeţel... Să te potoleşti! - Crezi c-ajută? Atunci toarnă-mi în el şi-o lacrimă de rom... - Iar începi? - Romul e şi el medicament. Din plante naturale, nu din cele de plastic. Şi-apoi, taie mirosul ăla, infam, al muşeţelului... - Parc-ai fi farmacist, nu scriitor, măestrică. După tine, vermutul este colagog (mai ales dacă-i "Martini"); coniacul, eupeptic; "Campari", coleretic. De ce nu preferi prafurile de "Bourget", în apă de Slănic, dacă simţi nevoia unui coleretic? - Hai să fim oameni, nu fiare de călcat!... Romul este un cordial, şi nu laxativ ca "Bourget"-ul. Ştiu că vrei să mă slăbeşti la nivelul prăjinei ăleia de Belmondo, dar n-am cum să-ţi satisfac dorinţa. Ce să fac, dacă-s şi eu ceva mai trupeş?... Ăsta sînt, cu mine defilezi!... - De treizeci de ani, grăsunul meu drag şi mincinos. Ia-ţi romul, dar nu discuta cu el prea cordial... Reînvigorat de avîntul pe care mi-l imprimă reputata firmă "Baccardi", pornesc s-o ajut pe nevastă-mea, într-un ritm din ce în ce mai accelerat, la împachetarea şi dispunerea bagajelor pentru marea expediţie. Îngrămădesc în geamantane şi valize: hîrtie, maşina de scris ("Erika"), blocnotesuri, indigo, gume, pixuri, creioane, brînză topită ("pentru copii", care ar putea să fie şi pentru adulţi, căci e tare sărată), stilouri, "carioce", costiţă afumată, dosarele cu documentarea, borcanul mare de "Ness" (în care păstrez cafeaua rîşnită, fiindcă nu-mi place cea solubilă), lecturile pentru clipele de repaos, batonul de plimbare, haine de lucru, plicuri cu muşeţel, termosurile - cel mare, pentru cafea; cel mic, pentru "cordiale" -, un tub de pelikanol, două calupuri de ţigări, trei pachete de chibrituri superioare, aragazul de voiaj, ochelarii de lucru, un salam de "Sibiu" (confecţionat la Sinaia), rufărie de schimb, papucii... În mai puţin de două ceasuri, sîntem gata. Dar spetiţi de oboseală. Ne întremăm, şi eu şi Penke, la o cafeluţă. În care torn ultimele lacrimi de "Baccardi". - Uite ce-i, copilă bună, nu mai prînzim, ci plecăm imediat la drum. O să luăm ceva în gură, pe drum. La "Paralela 45"... Dozînd corect încărcătura electrică din privirea nevesti-mi, mă reped la încărcarea bagajelor în maşină. În trei minute, sînt gata. Închidem gazele la baie, la bucătărie, ca să nu păţim ca anul trecut, cînd am plecat la Breaza şi le-am uitat aprinse. E drept c-am scăpat (pentru o vreme) de igrasie, dar existau şanse să scăpăm şi de casă. Cînd să ieşim pe poartă, în Moşilor, hop şi tanti Raliţa. Cît pe ce să mă pup în bot cu Trabantul ei. În timp ce-mi frec insistent cucuiul de pe frunte, rezultat din impactul cu parbrizul, în momentul frînării bruşte, tanti Raliţa îmi înmînează nişte fleacuri uitate în maşina ei de vinilin, la Comarnic. Dar de mare importanţă: talonul de înmatriculare, trusa de scule, manometrul, carnetul de conducere, vizat la zi, şi cheile de rezervă. Observ că mătuşă-mea trage cu urechea la turaţia motorului. - Al, băieţelule, stai prost cu ralantiul. Dă-mi o şurubelniţă... - Ferească Dumnezeu! Sărut mîinile şi la re, tanti Raliţo! Lasă că merge şi-aşa... Ultima reglare se soldase cu pierderea şurubului de admisie. Rulăm pe autostrada Bucureşti-Ploieşti. Motorul toarce liniştit, iar noi privim încîntaţi desfăşurarea lentă a peisajului. Pentru că nu mîn mai tare de 70 pe oră. Asta-i viteza mea de croazieră. Atunci cînd nu-mi reglează tanti Raliţa avansul sau tacheţii. Peste patruzeci şi cinci de minute, parcăm în curtea motelului de la "Paralela 45". - Copilă bună - mă adresez eu nevesti-mi, dizolvînd în glas un întreg flacon de zaharină -, e trecut de unu, ar trebui să gustăm ceva. Călătorului îi stă bine cu drumul, dar nu flămînd... - Ce-o fi avînd paralela asta, de stîrneşte foamea la anumiţi indivizi? Poţi să-mi spui? - Sigur că nu! E ceva de domeniul parapsihologiei... - Bun! Dar eu comand, atunci, meniul... E bine? - Excelent! - zîmbesc eu, cam galben. Intrigaţi şi neliniştiţi de strania comandă lansată de nevastă-mea (supă de legume, rasol de văcuţă şi ceai de muşeţel), responsabilul şi ospătarii (care mă cunosc) se uită la mine ca la un extraterestru. Văd clar că-i paşte bănuiala că-s dublura mea. Culmea ar fi să-mi ia şi pulsul. Bineînţeles, mă ridic de la masă flămînd. Îmi iau rămas bun de la responsabil, zîmbind vinovat. Drumul se desfăşoară întins. Motorul toarce liniştit, iar "sufletul" meu toarce şi el, dar mai puţin liniştit. Ba, chiar o melodie tristă, de mă cuprinde o milă de mine cumplită. Un indicator de drum vesteşte: "Poiana-Sîmbetii - 11 kilometri. Mult a fost, puţin a rămas. Simt că mă părăseşte şi senzaţia de foame. Este clar că bucuriile spiritului sînt superioare celor generate de consumerismul exagerat, în special alimentar. Căci omul este şi creier, nu numai intestin... Hai, c-aici am întors-o frumos! Atît de frumos, încît uiţi de foame. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:36 PM | message # 6
6. Un romancer excentric... bine descentrat
Locurile sînt dumnezeieşti, de excepţie. Chiar mai frumoase decît la Posada. Dealuri înalte, invadate de livezi şi păduri de foioase. Deşi sîntem în septembrie (cu oarecare aproximaţie, din pricina prognozei meteorologice), iar căldurile bîntuie vîrtos, aici aerul mi se pare răcoros, strălimpede şi parfumat. Şi iarăşi mi se face o foame!... Bineînţeles, pe linie spirituală. Opresc "Bombiţa". Vreau să mă satur (deocamdată) cu priveliştea. Am tot timpul să studiez împrejurimile, pînă se apropie de noi cetăţeanul care păşeşte liniştit de-a lungul şleaului. Case rare, despărţite de grădini stufoase. Văi şi dealuri ritmate, zări de basm, poame roşii în pîrg. Ce-aş putea cere şi rîvni mai mult de la "maica" natură? - Unde stă tovarăşul Ilie Dihalică Bezeţ? - îl întreb pe drumeţul ce se proţăpise lîngă maşină, mirîndu-se (precis) cum de putusem încape înăuntru. - Romancerul? - Chiar aşa-i ziceţi? - D-apăi cum? Nu-i romancer? Altminteri de ce l-ar căuta fraţii lui de la Bucureşti?... - Are fraţi în capitală? - Ce, n-are voie? Fraţi de meserie, de-ăia care vînd cărţi. C-aşa le zice nea Ilie. Mergi, tălică, mai la deal, pe costişă, şi dai de casa lui. Cît o zvîrlitură de băţ... Batem cale de încă vreo cinci kilometri zdraveni. Dar nici gînd s-ajungem la capătul Poienii-Sîmbetii. Pesemne că nenea ăla zvîrlea băţul cu bazooka sau, poate, cu vreo rachetă sol-sol. Disperat, mă hotărăsc să bat la o poartă. După ce-mi betegesc arătătorul, o cumătră supradezvoltată se-ndură să iasă în ogradă. Ascultă interesată spusele mele, apoi îşi dă drumul la turuitoare: - Romancerul? Păi, cevaşilea mai încolo... Taman în culmea dealului, pe cuşmă... Oi fi şi tălică scriitor de la Bucureşti? Ai? Pesemne din ăi mari, c-ăilalţi arătau tare pricăjiţi şi costelivi. Abia cînd plecau de la nea Bezeţ, păreau o ţîrişică mai întremaţi... - Dacă nu-ntrerup discursul cumetrei, ne-apucă noaptea! - îi suflu nevesti-mi. - Întrerupe-l, dar cu duhul blîndeţii! - îmi contrasuflă ea. - Mulţumesc frumos de îndrumare - rostesc eu, blajin, cu faţa spre cetăţeană -, seară bună şi rămîi cu bine... Supradezvoltata porneşte spre casă, după ce mă mai cîntăreşte o dată din ochi (încă neîncrezătoare). Apoi îmi lansează de la distanţă: - Bonsoar bun! Şi "pa"! Pe cuşma dealului, sînt nevoit să abandonez escaladarea. "Bombiţa" refuză să mai tragă. Sforăie din radiator, strănută cu aburi, dar stă. Deoarece nevastă-mea tot a luat nişte lecţii de conducere auto, o rog să-mpingă la maşină, s-o scoatem pe dreapta, lîngă ultima casă a satului. Mai mult ca sigur, asta trebuie să fie bătătura lui nea Ilie Dihalică Bezeţ. Priveliştea mi se pare unicală. Învăluite în vata unei ceţi vibratorii, văile, livezile, casele se aştern la picioarele personalităţii mele, pierzîndu-se la orizont. Aerul miroase a balsam de sîmbure de prună. Gîze multicolore, miriade, zboară ca nişte microrachete spaţiale. Penke pare şi ea pătrunsă de emoţia băii în natură. Dar o deranjez: - Ce-i facem, copilă bună, mergem să-ntrebăm de romancier? - Romancer, vrei să zici! Mă rog, să-ncercăm, deşi casa mi se pare cam părăsită. Nu văd ţipenie de om. Pînă şi ograda-i lipsită de orătănii. Ceva nu-i în regulă... Oarecum indispus, îmi iau inima în dinţi şi pătrund în curte. Casa-i arătoasă, mare, cu pridvor şi ferestre înalte, oblonite. Îi dau ocol, păşind agale. Identific o uşă întredeschisă. Cînd mă apropii, un glas strident mă ţintuieşte locului: - Ce caţi aci? Ce vrei? Nu vezi că nu-i nimeni acas'?... Sar ca ars. Dinspre nişte magazii înjghebate din scînduri, se îndreaptă spre mine o arătare de spaimă. M-aş mira să n-aibă peste 1,80 m. Merge puţin cam în papainoage. Cînd intră în clarul cîmpului meu de vedere, constat că-i o femeie. Deşi nu s-ar zice. Dar nici bărbat nu-i! Aduce mai mult cu "bau-bau", cel din cărţile copilăriei mele. Ţine în mînă un fel de bîtă, ceva mai zdravănă, pe care-o manevrează ca toiag de sprijin. Dar şi ca eventuală armă de intimidare. - Ce caţi aci? - repetă cu încăpăţînare bătrîna. Căci trebuie să aibă peste vreo şaptezeci de anişori dacă nu, mai mult. - Aş vrea să vorbesc cu tovarăşul Dihalică - îngăim eu. - Valea, cumetre, că nu-i acas'! Ciao! Cultă, noua mea cumătră, deşi trăsneşte de la o poştă a ţuică de prună. Nu numai respiraţia sacadată, întărîtată, ci şi trenţele flendurite de pe ea. Precis că se îndeletniceşte, în timpul liber, cu fabricarea de alcooluri casnice. Întrucît, în situaţii dificile de acelaşi calibru, totdeauna am dat dovada unor iniţiative remarcabile, decid să-i fac niţică "flatulaţie", să-i gîdil orgoliul: - Scumpă doamnă, nu sînteţi cumva mama maestrului Dihalică? Probabil mişcată de faptul că nu i-am zis pe nume, adică "bunica maestrului Dihalică", aschimodia îşi rectifică atitudinea. Orientîndu-şi în direcţia mea laserele privirii, de parcă ar intenţiona să mă dezintegreze pe loc şi instantaneu, purcede să orăcăie distorsionat, ca un aparat de radio recent întors de la reparat, dar cu potenţiometrul dat la maximum: - Cine-mi eşti tălică, malule, de mă faci mama ţicnitului de Ilie? Vreun poiet, dintr-ăia de la Bucureşti, de-şi zic şi romanceri? Mişcă-ţi autobuzul ăla de-aici, că te cotonogesc! Auzi, vorbă, mama maistrului, ai? Care maistru? N-a mai pus mîna pe rindea de cînd l-am luat de bărbat. Că l-a-nzestrat bietul tata, de parcă el ar fi fost fată de măritat. Şi-acuma, după ce mi-a păpat averea, s-a mai apucat şi de trăznăile alea de romanuri. Spune-mi, repede, ce vrei de la el, pînă nu mă supăr. Ai adus, barem, ceva parale, pentru hîrţoagele lui Ilie? Dă-i drumu', nu te sfii, că-s nevastă-sa bună. Nu se vede?... Sigur că, nu. Dar bătrînica a devenit ceva mai comprehensivă. Ştiam eu. Vorba dulce, mult aduce. Mă-ncîntă, însă mai puţin, chestia cu banii. Ba chiar mă şi enervează. - Ascultă, cucoană! - îmi ies eu din holţşuruburi. Ce te răţoieşti la mine? Am venit în legătură cu anunţul din ziar. Madam Bezeţ capătă o ciudată mişcare de balans, care îşi înteţeşte frecvenţa din ce în ce mai accelerat. Dac-o mai ţine aşa, mult, m-apucă ameţeala. - Aha! Vas'că a dat anunţ la ziar? Vrea să le vină de hac şi ultimelor bucate din casă? Păi, voi, ăştia care vă-nfiinţaţi de la Bucureşti, să-i ameţiţi minţile şi să haliţi ca sparţii, pe socoteala mea, nu vă daţi seama că bătrînu-i diliu? Că l-am dus şi la vrăjitorul ăl bătrîn, şi tot degeaba! Mare hoţ şi ăla!... Madam Bezeţ stopează brusc peroraţia. Suspendă şi balansul. Din fundul ogrăzii, cu o coasă în mînă, se apropie un subiect cu totul ieşit din comun. Dacă are 1,55 m, înseamnă că apreciez eronat. În plus. Pe cît e de bondoc, pe-atît e de îndesat şi burduhănos. Păşeşte crăcănat în direcţia noastră. La cîţiva metri, frînează, după care începe să mă examineze. Ca să nu mă creadă intimidat, întreprind şi eu aceeaşi operaţie. În sens invers. Obrajii îi plesnesc de sănătate. Roşii şi întinşi, pun în valoare părul alb şi hirsut, privirea iscoditoare şi vie ca a unui viezure. Poartă, agăţată de cureaua pantalonilor, cu-o gîţă, o sticlă minusculă ce se bălăbăne la fiecare pas. Conţinutul, aşa de la distanţă, pare să fie ţuică sau trăscău. Cetăţeanul şi-a terminat cu brio investigaţia, deoarece văd că-şi duce mîna la miniflacon, îl miroase, trecîndu-şi-l prin faţa nărilor dilatate de plăcere, apoi îi reduce conţinutul la jumătate, din două înghiţituri. Satisfăcut de calitatea lichidului, mă îmbie: - Folosiţi? - Regret, nu! - Pe mine mă cătaţi! - devine el curios, după care lichidează şi cealaltă jumătate. - Aş vrea să stau de vorbă cu tovarăşul Dihalică... - De ce? - se arată interesat bondocul. - În privinţa anunţului din "România Liberă"! - Aha! Atunci, eu mi-s Dihalică, şi Bizeţ. - Îmi pare bine... - De ce? - se arată interesat bondocul. - Pentru că putem discuta oferta dumneavoastră de la "Mica publicitate". - Dar ce, tălică sînteţi scriitor? - Altminteri nu veneam, domnule dragă... - Cum vă cheamă? - devine insidios romancierul. - Al Conan Doi! Bondocul răscoleşte febril prin memorie, apoi declară deconcertat: - N-am prea auzit... - Mă rog, nu-i vina mea... Am gata şase romane... Ce-i drept, neapărute încă. Pe faţada lui Dihalică, înfloreşte un zîmbet entuziasmat: - Atunci, sîntem colegi, fratele meu!... Nici mie nu mi-au tipărit cartea. Dar sînt pe cale... Aşa mi-a descîntat la oglindă bătrînul diavol din munţi... Hai să discutăm în casă, măi frate!... În odaia cea mare... Balansul lui madam Bezeţ se accelerează într-un mod îngrijorător: - Şi pe-ăsta vrei să-l punem la-ngrăşat, Ilie? Nu te uiţi la el? Într-o săptămînă ne lasă săraci... Sîntem în "odaia cea mare" din casa lui nea Ilie Dihalică. Care trebuie să fi fost, pe vremuri, vreo crîşmă sau han, ceva în genul ăsta. Recunosc rafturile de pe pereţi. Cîndva, aici stăteau orînduite sticle şi borcane cu murături, acadele, ţîri uscaţi, babicuri şi ghiudemuri, precum şi alte sărături pentru facilitarea absorbţiei băuturilor servite de patron. Nea Ilie a transformat-o în cabinet de "creaţie". Fosta tejghea a devenit birou de lucru. Rafturile sînt transformate în bibliotecă, un soi de magazie pentru manuscrise şi cărţi ferfeniţite. Zeci de dosare zac vraişte. Număr vreo cinci sau şase sticle de cerneală de birou, din cele de-un litru, încă patru călimări de tip şcolare, zeci şi zeci de creioane plate, din cele dulghereşti, tocuri cu peniţe "klaps". Madam Bezeţ, la insistenţele bărbatului, n-avusese încotro şi ne adusese nişte scaune şi-o măsuţă rotundă, joasă, din cele pe care se mînca, odinioară, la ţară. Deoarece ambiţionăm să nu servim lichidul suspect pe care ni-l propune amabila noastră gazdă, nea Ilie comandă nevesti-si să ne aducă nişte apă rece. - Avem un izvor, fratele meu, de-ţi îngheaţă dinţii... Constatînd absenţa oricărei intenţii de-a se mai adăuga ceva celebrei ape, mă mulţumesc doar cu limpezimea şi aroma ei de tescovină. După care, consider că-i timpul să trecem la "business"-ul nostru. - Cum stăm, domnule Dihalică, cu prestaţiile literare de care ai nevoie şi în schimbul cărora oferi casă şi masă? Despre ce-i vorba? Nea Ilie îşi mai transvazează două degete de prăştină în gît, zăboveşte cîteva clipe şi, în cele din urmă, se hotărăşte să facă mărturisiri complete: - Uite, măi, fratele meu, care-i situaţia... Din relatarea gazdei, agrementată din două în două minute de emanaţiile de prăştină pe care le degajă plămînii săi de aramă, căci, dacă ar fi fost din alt metal s-ar fi oxidat de mult, aflăm că romancierul a dat în patima scrisului încă de-acum vreo zece ani. Răstimp în care izbutise să umple 4 000 de file, scrise mărunt, pe ambele feţe, şi care, transcrise la maşină de noră-sa, registratoare la primărie, se transformaseră în 5 200 de pagini dactilografiate. Pentru demonstraţie, nea Ilie îmi trînteşte în faţă, acoperindu-mă de praf, manuscrisul primar al romanului. - Fratele meu, dom'le Conan, de romanul meu s-au interesat aproape toate editurile din Bucureşti. L-am dat chiar şi la aia agricolă, pentru că-s de la ţară. Ba am fost şi la Iaşi, la editura "Juniştilor". Toţi mă pupau şi mă felicitau, ba-mi ziceau şi "tataie Ilie". Cînd le-am cerut 100 000 de lei arvună, au pieit cu toţii, plecînd în concediu. Şi ce frumos se purtaseră cu mine! Cafele, ţigări "marlonborn", apă milenară! Viaţă literară, dom'le! Şi-atunci, mi-am zis că n-ar fi ceva în regulă cu romanul şi-am dat anunţ la ziar, că-s în căutarea unui specialist, tare la gramatică şi ortografism. Doamne, n-aş fi crezut că sîntem aşa de mulţi scriitori... - De ce? - îmi vine mie rîndul să-l întreb. - Păi, veneau la mine ca la casele de creaţie. Citeau cartea, mai tăiau ceva, apoi spuneau că romanul e "bine închegat, rotund, cu o viziune excaustică asupra vieţii", mîncau pe spartele cîte o săptămînă, unii şi mai mult, după care se duceau la treburile lor. Să scrie, pesemne, pentru că nici unul nu era scriitor cu cărţi apărute şi acte în regulă, ci tot deputanţi, ca şi mine... Deputant, deşi am muncit o viaţă, şi eu şi nevastă-mea, c-am fost şi noi cineva la vremea noastră, meseriaşi şi crîşmari, totodată. Că nu ne ştiam capul de treabă. Eu cu clienţii, ea cu cazanul. La noi, au fost întîmplări de pomină. De-aia m-am apucat de scris. Ca să nu se piarză. Am luptat împotriva boierilor şi burghejilor, am fost şi naţionalizat cu cîrciuma, au zis că-s chiabur, asta din lipsă de orientalitate, că s-au mai făcut şi greşeli. Nu şi-au dat seama că la crîşmă, mai cu ţuica, mai cu şpriţul, burghezia îşi bea banii, şi contribuiam şi eu la slăbirea forţei ei economiste... Se-nserează. Nea Ilie aprinde lumina. Nu poate vorbi pe întuneric. Şi nici nu vede unde-i sticluţa. Madam Bezeţ, la intervale regulate, vine şi-i face plinul, întrebînd mereu, aşa, într-o doară: "încă n-aţi plecat?". Într-un moment, cînd romancierul se-adapă direct din gîtul sticlei, apuc să-l întreb: - Şi ce condiţii oferi, pentru prestaţiile literare? Ce-nseamnă casă-masă? - Fratele meu, dom'le Conan, condiţii de casă de creaţie. Ba chiar şi mai dihai, pentru că-i gratis... Patul ţi-l aranjăm aici, în odaia cea mare. C-aşa dorm scriitorii, tot acolo unde şi lucrează. Întocmai ca contele ăla rus, care-a scris "Ce-i pacea, ce-i războiul", cum Dumnezeul lui îl chema? - aha! Tolstoiev... De mîncare să nu mai vorbim. Vacă n-avem, găinile au cam murit, porcul stă afumat în cămară, c-a trebuit să-l tăiem din motive de nebunie, cum îşi da duhul o găină, cum o-nfuleca... Dar tălică ţii regim, fratele meu, nu-i aşa? Face Filofteia, nevastă-mea, nişte brînză de vaci, ce nu s-a pomenit. Nici prea dulce, nici prea acră de tot... - Domnule Dihalică, şi ce anume solicitaţi în schimbul găzduirii? Bezeţ umblă la sticluţă şi, după ce-o pupă pătimaş, îmi comunică: - Mai nimica toată, fratele meu. Mai întîi îmi citeşti romanul, aşa cum se găseşte, apoi începi să-l scurtezi, în aşa fel încît să scoatem două din el: unul de vreo 400 de pagini şi altul de vreo 140. Să-şi aleagă editorii, ca la piaţă... Mă uit pe furiş la Penke. Nevastă-mea se face că plouă. Cred că-i timpul s-o-ntindem. Ne-apucă noaptea în Poiana-Sîmbetii. Şi mai trebuie să facem rost şi de-un culcuş. Iluzii pierdute. Romancierul Bezeţ n-a terminat: - Dimineaţa, ne ridicăm o dată cu soarele. Sînt pe-aici nişte răsărituri! Eu plec după treburi, iar tălică te-apuci de roman. Prînzeşti cu noi, apoi iar te-apuci de carte. Serile, şi ce seri sînt pe la noi, poţi să scrii la romanul lu' tălică. Deşi cred c-ai să-ţi laşi romanul, după ce-ai să intri în cartea mea... Ia stai o ţîrîşică, să-ţi citesc actul cu fuga... "Romancerul" de la Poiana-Sîmbetii e nebun, dacă nu, şi mai rău. - Nea Ilie, păi nu ziceai că-i roman? Aud acum de acte... - Fratele meu, eu n-am capitole, la mine-s botezate acte, să am şi eu oarecare deosebiri de ăilalţi scriitori. În zadar îi explic romancierului că sînt un vizual, că nu-nţeleg nimic dacă mi se citeşte ceva. - Nici nu-i nevoie să-nţelegi, frate Conan, totul e să-ţi placă... Stai să-mi iau geamurile... Penke vrea să iasă din odaie, la aer. Imposibil. Dihalică dă să încuie uşa. După ce se-ncurajează direct de la sursă, din gîtul sticluţei, Bezeţ îşi potriveşte "geamurile" pe nas şi-i dă drumul: - Va să zică, actul patru, adică "fuga". Bun! Ăsta-i titlul. Acum, fiţi atenţi: "Ilie Dihalică Bezeţ, care pe vremea aceea se chema numai Ilie Dihalică, pentru că era tînăr şi nu fusese poreclit Bezeţ, se duse la Fili - asta-i nevastă-mea, Filofteia - şi-i fluieră la fereastră. Dar fluieră încet, să nu-l audă ăl bătrîn şi să-l ia la poceală, aşa cum se întîmplase cu-o săptămînă în urmă. Însă nu-l auzi nici Fili. Atunci, intră pe fereastră, din care sparse numai geamul de jos, o trezi pe Fili, că dormea ca un buştean, o ajută să-şi pună ţoalele pe ea şi-o scoase tot pe fereastră, spărgînd şi geamul de sus. Pe la miezul nopţii, ajunseseră în pădure. Care era tare întunecată la ora aceea, de seară. Fili plîngea. Ilie îi spuse c-o iubeşte. Iar Fili plînse şi mai tare, Luară drumul spre graniţă. Atunci, graniţa era pe culmea munţilor, pentru că austro-nemţii încă nu fuseseră alungaţi. Aşa era pe-atunci, în 1916 şi ceva. Fili căra două desăgi cu merinde. Ilie o ajuta, arătîndu-i cărarea. Către ziuă, dădură de austrieci. "Halt", zise neamţul. Adică, pe româneşte, "stai pe loc". Ilie zise "gîndac". Adică, pe româneşte, "bonjur"! Ilie ştia limba nemţească de la domnul Robertino, mecanicul francez de la sonda Băicoi. Fili nu zise nimic. Lăsă desagii jos. Ilie arătă la Fili şi zise "maine frailan", adică, pe româneşte, "asta-i nevastă-mea". Neamţul zise "Gut!", adică, pe româneşte, "să fii sănătos şi tu, şi ea". Limbă scurtă şi nemţeasca asta. Una zici, zece pricepi. Ilie zise şi el "Gut!", adică, pe româneşte, "aşijderea". Neamţul o luă la interogatoriu pe Fili. Ilie, ca să nu se puie rău cu austriecii, aşteptă răbdător pînă la ziuă. Puteau, altminteri, să-l împuşte ca spion. Spre dimineaţă, Fili se-ntoarse. Luă desagii şi plecară mai departe. Pe seară, ajunseseră iarăşi pe un vîrf de munte. Dădură din nou peste un austriac. Era tot un neamţ, căci răcni la ei "Halt!", adică, pe limba noastră, "stai pe loc, că trag!"... Nea Ilie Dihalică citeşte de unul singur, că abia mai am nervi să-l ascult, citeşte şi plînge. Lacrimi cît bobul i se preling domol pe obraji. Abundenţa lor mă îndrituieşte să cred că au şi-un bogat conţinut de prăştină (minimum 40%). Cumătra Filofteia intră, din cînd în cînd, în odaie şi face plinul. Cînd aude că-i vorba de Fili, se-aşează şi ea, pornind să plîngă şi să mestece nişte cruci şi dumnezei printre dinţi. Actul al patrulea n-are decît şaizeci de pagini. Romancierul, epuizat, lichidează şi ultima rezervă de trăscău. - Ce zici, fratele meu, mai merită să-ţi scrii romanul cînd ai aşa ceva în mînă? Zi ceva!... - Aş zice că-i timpul să plec. Mîine mă-ntorc şi discutăm... - Stai, fratele meu, c-acum vine actul cinci, cu întoarcerea. Cînd au dat grănicerii români peste Ilie şi Fili. C-au interogat-o şi-ai noştri... Cu întrebări multe şi meşteşugite, că erau un batalion întreg. Nu mai pot. Îmi crapă capul. Înghit repede cele două tablete de "hipazin", pe care le port totdeauna asupră-mi. Ajută la tensiune. Cînd caut iarăşi în buzunar şi găsesc încă o tabletă, îmi dau seama c-am îngurgitat şi-un nasture de manşetă. Pe la douăsprezece noaptea, după ce-am trezit-o pe nevastă-mea, demarăm distruşi spre Cîmpina. Poate mai găsim o cameră la hotelul local, să ne odihnim sufletele zdrobite. Lăsăm în urmă frumoasa casă de "creaţie" a romancierului de la Poiana-Sîmbetii. La plecare, nea Ilie Dihalică ne urează drum bun şi întoarcere grabnică. Mîine avea să renunţe la cosit, pentru a ne citi "acturile" şase şi şapte, cu interogatoriul Filicăi de către trupele austro-germane, care rupseseră frontul şi iarăşi dăduseră peste ei, în munţi. Mai întîi nemţii şi-apoi austro-ungarii... că se aliaseră şi ăştia cu Franţ Ioşka, împăratul vienezilor... Ajunşi la Cîmpina, avem noroc. Găsim hotelul în mai puţin de-un ceas. Însă nu mai sînt camere. Şi nici să dormim în hol nu-i voie. Tot "Bombiţa", săraca, ne salvează. E singurul adăpost pe care-l avem la îndemînă. Penke se cuibăreşte, cu greu, pe bancheta din spate, iar eu mă ghemuiesc în faţă, cu uşa deschisă. Ca să aibă unde-mi atîrna picioarele. E pentru prima oară cînd regret că nu mi-am luat un "Roman-Diesel" (din cel mic, de cinci tone). ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:44 PM | message # 7
7. Că nu e om să nu fi scris o poezie... iar, uneori, şi proză
Dacă nu se apuca să mă tragă de piciorul drept cetăţeanul acela în uniformă albastră, şi încă de la departamentul circulaţiei, cred că mă trezeam semicongelat, ca preparatele de la "Polar". Încă nu se luminase de ziuă. Tovarăşul insista să extragă mădularul mai sus-citat, iar eu mă încăpăţînam să-l vîr în interiorul "Bombiţei". Operaţie de domeniul "science-fiction"-ului, deoarece tot n-ar fi avut loc. Crezuse bietul om c-a dat peste un cadavru, prilej de a rezolva cea mai senzaţională crimă din Cîmpina. Regretam sincer că eram nevoit să-l dezamăgesc, dar n-aveam ce face. Poate, cu altă ocazie. Deocamdată m-am trezit corespunzător de rebegit şi-am coborît anchilozat din "Bombiţă". După ce i-am explicat că n-avusesem unde dormi, întrucît la hotel nu mai existau locuri, dînsul a fost extrem de comprehensiv şi m-a amendat numai cu 50 de lei. Pentru parcare interzisă. Apoi s-a oferit să mă însoţească la recepţionerul stabilimentului, pentru a se convinge dacă hotelul era ocupat în întregime. Personajul a trebuit să scoată la iveală registrul de pasageri. Că n-are nici un rost să te ai rău cu Miliţia. Mai ales cînd posezi două etaje complet libere. - Imediat să pui la dispoziţie tovarăşului scriitor şi soţiei sale o cameră cu două paturi şi baie. S-a-nţeles? Bineînţeles că s-a-nţeles. Am mai plătit 45 de lei, camera, am parcat la spaţiul rezervat pentru clienţii hotelului (10 lei pe noapte, cu pază) şi-apoi am condus-o pe Penke, adică mai mult am cărat-o, că era pe jumătate adormită, la etajul al cincilea, liftul fiind defect. Cel puţin, aşa afirma recepţionerul, entuziasmat paroxistic că-l serveşte pe tovarăşul scriitor. După ce-am ajuns spetit la odaia ce-mi fusese repartizată cu atîta amabilitate, am coborît iar la recepţioner. Uitase să-mi dea cheile. Dubla ascensiune m-a ajutat enorm. Pentru c-am adormit imediat. Ca un prunc. Ne-am deşteptat pe la zece. Adică, am fost deşteptaţi. Bătea cineva la uşă, de credeam că s-a dispus demolarea hotelului. Ca un soi de sancţiune pentru ascunderea camerelor libere. Dar era simpaticul recepţioner. Însoţit de îngrijitoarea etajului. - Trebuie să eliberaţi camera. Aţi plătit numai o noapte. La zece dimineaţa, se termină şi noaptea. Dacă doriţi să mai dormiţi, mai plătiţi 45 de lei. Şi dormiţi pînă mîine la aceeaşi oră... Am părăsit odaia în doi timpi şi trei mişcări. 50 de lei amenda, 10 lei parcarea, plus 45 de lei camera, era suficient pentru cinci ceasuri de somn. După ce verific existenţa "Bombiţei" la parcajul hotelului, mă-ntorc să-l întreb pe recepţioner, pentru că dispăruse numai paznicul: - Se poate servi la dumneavoastră un breakfast? - Nu ştiu dacă mai au, dar puteţi lua un mic-dejun. Bufetul se deschide la 11:30! - Şi, pînă atunci? - Mai fumaţi o ţigară, vine şi răbdarea, poate vine şi bufetiera, nu-ntîrzie niciodată peste ora douăsprezece! - Uite ce-i, ilustre! N-am nici o vină că te-au prins cu hotelul gol cincizeci la sută... Mai bine răscumpără-ţi păcatul şi recomandă-mi pe cineva din Cîmpina, o casă liniştită, care închiriază la turişti. - Îmi pare rău că mă cufundaţi, tovarăşe scriitor. Ca să vedeţi că nu-s fiară, uite, mergeţi la adresa asta. Să-i ziceţi cucoanei că v-a trimis Jenică... Ştie dînsa cine-s eu... Că unu-i Jenică în Cîmpina. Unicul Jenică, zîmbind subtil pe sub mustaţa pe care n-o are, aşterne cîteva rînduri pe-un petic de hîrtie. Pesemne că-i rupt din condica de reclamaţii, deoarece îl scoate din buzunarul interior al hainei. După care îmi oferă şi-un supliment de informaţii: - Şi, dacă doriţi neapărat să serviţi micul-dejun, încercaţi la bufetul din piaţă. Au o ciorbă de fasole formidabilă... Să-ţi baţi copiii, nu altceva! Întrucît n-am copii, renunţ. În schimb, descifrez hieroglifele recepţionerului. Sună destul de straniu, dacă nu, chiar ciudat: "Madam Poni Burlan, profesoară de pian, strada Nistoreşti, nr. 231. Cîine rău". După două ceasuri, izbutim să găsim strada de mai sus şi casa respectivă. Bat la gard. Cîinele nu-i chiar atît de rău, de vreme ce latră un sfert de oră, ca apucat. Presupunînd că intenţionez deteriorarea palatului, dintr-o căsuţă camuflată sub iederă şi tufe de trandafiri escaladanţi, se iveşte o arătare cu totul deosebită. În loc de rochie de vară, poartă un şort, chiar un mini-şort, acoperit de-un şorţ din mase plastice. În ciuda căldurii toride şi ucigătoare, şi-a vîrît picioarele în cizme de cauciuc. Pesemne că suferă de cine ştie ce deranjamente de termoreglare. Şi, pentru că soarele îi arde retina, şi-a pitit ochii în dosul unor geamuri negre cît două farfurii de cafea, un soi de ochelari estivali (de tipul "mamouth"). Cînd îi aud şi emisia vocală, elaborată în dosul unei danturi de aur (10%), îmi dau numaidecît seama că-i chiar profesoara atît de mult căutată. Mai ales că vorbeşte melodios, cu timbruri variate, ca un agregat electronic. - Vai de mine, scumpul meu domn, sînt contrariată global! Cum de nu v-am auzit? Tocmai am un elev la oră. Îl oblig să-l cînte pe Diabelli... Sper că ştiţi cine-i marele şi genialul Diabelli, nu? Abia cînd l-am oprit din execuţie, căci îmi sfărma pianina, apăsînd pe-o clapă defectă, un si bemol, care nici nu era prevăzut în partitură, abia atunci am înregistrat ciocănitul dumneavoastră atît de ritmat. Mă impresionează tot ce-i ritm şi melodie, stimate şi nepreţuite domn. Dar, vai, m-am luat cu vorba, mi-s gîndurile cam vraişte, şi nu v-am întrebat pe cine căutaţi, mult stimate şi interesante necunoscut... Neliniştit de logoreea arătării, mă încumet să-i satisfac curiozitatea: - Pe dumneavoastră, dacă sînteţi, într-adevăr, doamna Poni Burlan! - Dar, stimate domn, cine altcineva aş putea fi? Una-i Poni în Cîmpina asta! - îmi răspunde, sclipind din aurul dinţilor. Hait! Una-i Poni! Unu-i Jenică! Prea multe unicate în Cîmpina Prahovei. - Am fost îndrumat la dumneavoastră de tovarăşul Jenică, de la hotelul... - Să nu-mi mai pomeniţi, stimate domn, numele acestui nemernic, mişel şi ticălos local. Cum de-aţi încăput tocmai pe mîinile lui? Cel mai versatil gangster român din Cîmpina, duşmanul meu pesonal! E ceva diabolic, suspicios, inflamabil în treaba asta, stimabile domn! Se-ascunde ceva! Ascultaţi-mă pe mine, că mă pricep la malversaţiuni... Şi pentru ce aveţi nevoie de umila mea făptură?... Cu ce vă pot fi agreabilă? Agreabila făptură trebuie să cîntărească vreo cincizeci de anişori buni. Ceea ce n-o împiedică însă pe nevastă-mea, pe care o uitasem în "Bombiţă", să se apropie de noi, investigatoric, intrigată de conversaţia pe care o cultivam, şi încă intensiv, cu această exotică făptură. Trec rapid la prezentări, pentru a evita orice posibilitate de confuzie. Cînd aude că Penke este soţia scriitorului Al Conan Doi, madam Burlan intră în transă. - Ce plăcere, doamnă! Ce plăcere, domnule Conan Doi! Sînteţi înrudit direct cu Arthur Conan Doi sau, colateral? Ar fi prea tragic doar să fie o asemănare de nume! I-am citit opera integrală. Ce cărţi! Ce intensitate filozofică! Dacă aţi scrie şi dumneavoastră un roman ca Semnele celor patru! Totuşi, parc-am citit şi de dumneavoastră ceva... Cred că Invitaţia la bal, nu? - Nu! Este la vals şi nu-mi aparţine! Şi, în afară de asta, nu ştiu să dansez... - Regret enorm, stimate domn! V-ar fi făcut onoare. Nu strică un twist la casa omului... Dar, vai de mine, doamnă, domnule, vă rog, poftiţi în casă, nici nu mi-am dat seama că vă ţin la poartă. Să nu-mi strice, nefericitul ăla de Silică, pianul... Că nu-l mai aud... Nu vă jenaţi, luaţi loc pe terasă. Imediat pleacă şi elevul meu şi-o să putem trece la probleme mai elevatoare... Pentru că, fără falsă modestie, vă anunţ că şi eu scriu. Şi încă, mult. De toate. Versuri mai ales. Aşa că sîntem colegi! Simt cum se stîrneşte o imensă bucurie şi fericire personală!... Poni Burlan dispare în căsuţa mascată de iederă şi trandafiri. Se aud trei acorduri la pian, placate ferm şi definitiv, capacul trîntit, după care profesoara apare iarăşi. De astă dată, însoţită de-un măgădan supradezvoltat, la vreo treizeci de ani. Poartă breton sub nas, o maximustaţă de muşchetar îmbătrînit în rele, păr cu perdele lăsate peste urechile clăpăuge, iţari de tipul blugi, numai că jos sînt evazaţi ca nişte pîlnii, şi cămaşă în tablă de şah. - Vi-l recomand pe cel mai silitor elev al meu, domnul Sile Pipoi, responsabil adjunct la aprozarul din cartier. Ce-nvaţă dînsul într-un an, nu pricep alţii într-o lună... Ne scuturăm mîinile reciproc şi extensiv. Sile pleacă valvîrtej, nu fără a săruta insidios mîinile (ambele, pe rînd) ale distinsei profesoare de pian. Privesc pe furiş la cadranul ceasului. 12:44 h. - Doamnă Burlan, sînt în căutarea unei oaze de linişte. Am de terminat un roman. Şi mi-e de-ajuns o cămăruţă izolată, luminoasă, plus cineva care să se-ngrijească de alimentarea mea. Atît, şi nimic altceva. Mi-ar surîde vila dumneavoastră. N-aţi fi dispusă să vă ocupaţi de literatura unui scriitor aflat în dificultate? Din felul în care mă priveşte nevastă-mea (pe sub sprîncene), am impresia certă c-ar încînta-o un răspuns net negativ. Însă Poni Burlan explodează: - Formidabil! Sînteţi invitatul meu, domnule Conan Doi. Mă voi îngriji de romanul dumneavoastră ca o mamă, ca o soră... Situaţia începe să se deterioreze. Dar nevastă-mea intervine prompt: - Ar fi suficient, ca o mamă!... - Mă rog, doamnă, dacă sugestionaţi dumneavoastră, chiar şi ca o mamă, ceva mai tînără. Domnule Conan, vila mea vă stă la dispoziţie, cu mine cu tot, cu aerul nostru de Cîmpina, care nu-i de ici de colo. Orele 15. Poni turuie fără oprire. Începe să mă doară "inima". De foame. Profitînd de-un lapsus al guralivei doamne, mărturisesc lamentabila situaţie în care ne aflăm, şi eu şi nevastă-mea. Nedormiţi, neodihniţi şi, mai ales, nemîncaţi. Pe loc, sîntem invitaţi să prînzim cu madam Burlan. Spre bucuria lui Penke, profesoara ţine un regim din cele mai severe. Motiv pentru care nici nu prea are ce pune la masă, cu excepţia unui pachet de brînză de "veci", gata acrită, nişte ridichi de lună, veştede şi lemnoase, precum şi două tomate supramaturate. În disperare de cauză, sînt nevoit să apelez la stocul supranormativ din "Bombiţă". Scot şi cutia cu brînză topită ("pentru copii") şi costiţa afumată (750 gr), şi ceaiul, şi cafeaua, plus un pachet de "Snagov". Nu ştiu ce dietă urmează madam Burlan, dar, cu ajutorul dînsei, nu lipsit de pondere, reuşim să lichidăm toate rezervele mele. "Cîinele rău" al casei, la instigaţia profesoarei, se îndeletniceşte cu spălarea veselei, lingînd pînă la uzură farfuriile. Bănuiesc că, în ceea ce priveşte regimul dietetic, este solidar cu stăpînă-sa. Altminteri nu s-ar dovedi în halul ăsta de lihnit. După ce devorează şi cutia de carton în care fusese brînza topită, se ghemuieşte la picioarele mesei şi începe să mîrîie, dînd semne de agresivitate. Încă înfometat, trag ţeapăn din ţigară. Mai temperează sucurile gastrice. Împreună cu nevastă-mea, madam Poni se ocupă de cafele. Sosesc şi cafelele. Trei ceşti. Plus trei caiete pe care este transportat ibricul. Sînt caietele cu producţia lirică a profesoarei de pian. Neinspirat, o invit pe Poni Burlan să ne citească ceva. - Vi le citesc pe toate, nu vă faceţi griji din pricina mea. Am o rezistenţă fizică uimitoare! Sînt la a treia ceaşcă de cafea. Poni Burlan, la al doilea caiet. Mai are cîteva file. Din cele o sută. Dar urmează şi al treilea. Nevastă-mea, mută de admiraţie, cucăie de multişor. Eu n-am acest noroc. Sînt ţinut permanent în stare de trezie. Poeziile sînt atît de cretine, încît îmi transmit o nelinişte şi încordare cu totul neobişnuite. Ba şi mai mult, cînd credeam că madam Burlan e gata să caleze, ca un motor subturat, o aud: - Nu-i aşa, stimate domnule Conan, că-s formidabile? Ca paralizat, uit de ţigara aprinsă care mi se consumă între buze. Arsura (şi întrebarea) sînt atît de cumplite, încît zvîrl chiştocul pe terasă. Sfîrcul de jar aterizează în blana "cîinelui rău". Jigodia începe să latre şi să urle a morţiu. Încerc s-o liniştesc, vrînd s-o iau în braţe. Dar, cînd observ că minipotaia intenţionează să-mi polueze pantalonii, o pasez doamnei Poni. Continuînd să aştepte răspunsul solicitat, madam Poni preia javra din voleu şi-o pasează dincolo de terasă. Urletele disperate ale fiarei (frustrată de dragostea stăpînei) o trezesc pe nevastă-mea. Acum sîntem cu toţii treji. De-a binelea. Şi trebuie să declar: - Dragă doamnă, de ce n-aţi trimis poeziile unei reviste literare? Domeniul meu de activitate e proza. Mi-e greu să apreciez nişte versuri admirabile, pe care nu le pot însă percepe. Nu posed un organ anume pentru poezie... Pe cînd o revistă... - Aiurea, meştere! Ce, să mă treacă la Index, cum fac ăia de la "Revista literară"? Dar am şi proză, maestre Conan! Acu vin cu ea. Peste cîteva clipe, se înfăţişează şi proza. Două caiete obeze, de cel puţin 150 de file. Fiecare. Soarele se grăbeşte spre asfinţit. Şi-a uzat de mult laserele arzătoare din timpul după-amiezii. Vădit indispus, îşi piteşte discul (LP) în dosul unui baraj de nori mohorîţi. "Omega" mea arată 19:30 h. Poni Burlan începe să manifeste primele simptome de oboseală. Se bîlbîie penibil. - Dragii mei, parc-am obosit niţel. Continuăm după o mică pauză, în care timp vom servi un întăritor. Am nişte coniac de Segarcea 1967, formidabil. De la Silică. O fi Sile Pipoi mare pianist de viitor, dar în materie de coniacuri îi prezic o soartă măreaţă. Doar sticla provine de le celebrele vii. Pentru a curma orice iniţiativă de continuare a lecturii, decid să-i fac puţină conversaţie lui madam Burlan. E una din metodele mele, îndelung verificate, cu care obţin rezultate notabile. - Prozele citite, dragă doamnă, denotă influenţa aerului de Cîmpina. Sînt pline de prospeţime... - Trebuie să vă dezamăgesc, domnule Conan, dar n-am putut crea în condiţiile locale. Elevii mă înnebunesc. Dac-ar fi nişte copii, între 16 şi 18 ani, ar mai merge. Dar majoritatea şcolarilor mei aparţine sectorului adult, cu precădere bărbaţi. Nici o femeie nu s-a arătat interesată de Ravel, Ochi-Albi, ba chiar şi Ivanovici. Mă vizitează doar cînd vin să se informeze de întîrzierea soţilor lor. Ştiţi, sînt unii atît de pasionaţi de-o pagină de Beethoven, încît uită şi de casă, nevastă sau copii. Arta îşi are martirii ei şi la Cîmpina. Nevastă-mea devine mai atentă cînd aude de chestia cu martirii. Mă miră. Iubeşte muzica. Fiindcă nevastă-mea m-a privit cîş cînd am interpelat-o pe gazda noastră cu "dragă doamnă", schimb canalul şi trec pe: - Stimată madam, Burlan, unde aţi găsit posibilitatea de-a lucra liniştită atîtea sute de pagini? - La Colţiilupchii, în munţi! - răspunde emoţionată, din nu ştiu ce pricină, pentru ca apoi să-şi ducă mîna în dreptul inimii, lîngă sînul stîng, ceva mai sus de brîu, iar după aceea, la gură, încercînd parcă să-şi ascundă dantura aurită. Cînd aud de Colţiilupchii, simt că mi se zbîrcesc nervii. Numele acestei localităţi sună magic, formidabil de interesant şi frumos. - Madam Burlan - o interpelez pe profesoară -, de ce tocmai acolo? - Pentru că locurile sînt sălbatice, izolate, pentru că sufletul meu rănit cerea răzbunare şi convalescenţă... Halucinanta poveste ce urmează, mi-o înfăţişează într-o lumină nouă pe distinsa mea colegă de litere. Provenind dintr-o regiune submontană, de la Suceava, tînjea permanent după munte, după aerul pur al înălţimilor. Tatăl prozatoarei şi poetesei, actualmente puţin răposat, deşi era unul din cei mai înzestraţi farmacişti ai oraşului, preferase să contracteze o ciroză, decît să supravieţuiască nefericirii unicei sale copile. Abuzînd de alcooluri casnice locale, precum şi de spirtul din dotaţia farmaciei, emigrase spre ceruri destul de rapid. Asta, mai ales, după ce tînăra copilă abandonase casa părintească, dar şi localitatea, în tovărăşia unui muzician, dirijor de mare viitor, salariat al casei de cultură. Dirijorul, însă, şi-a consumat viitorul, a trădat muzica şi pe pasionata Poni. Infidelul dirijează acuma un important sector al comerţului de stat, fiind inspector de piaţă. Şi, uite-aşa, sedusă şi abandonată, fragila Poni şi-a găsit, distrusă de durere, mîngîierea în artă. Nu în muzică, ci în literatură. Şi-anume, la Colţiilupchii. Sentimental, dominat de natura mea generoasă, mai încerc obţinerea unui supliment de informaţii: - Dragă doamnă Poni! - dar imediat rectific (şi încă de urgenţă), sesizînd reacţia nevestei personale. Dragă madam Burlan, e mare localitatea asta? Nu v-a fost urît, singurică şi neajutată de nimeni? - N-aş zice că-i chiar o localitate. Casele sînt răsfirate pe dealuri. Şase văi şi şase coline. Parc-ai fi pe altă lume. Însă oamenii-s interesanţi, săritori. Există şi intelectuali... Un bătrîn vrăjitor, ieşit parcă dintr-un roman de Edgar Wallace Poe, şi-un dentist nemaipomenit, o cimotie de-a sa care mi-a îmbrăcat toţi dinţii în aur special, făcut de el. În fiecare dimineaţă, trebuie să-i frec cu pasta de lustruit... marca "Sidol"... Îmi zic: neapărat trebuie să prospectez locul cu pricina. S-ar putea să-mi găsesc tocmai aici sălaşul atît de mult visat. Oaza mea de linişte. Madam Burlan se dovedeşte extrem de amabilă. Ne oferă dormitorul ei. Întrucît aici se află şi pianul, şi încă nu s-a înnoptat corespunzător, sîntem condamnaţi să asistăm terifiaţi la două ore de lecţii. Cu elevii de la cursul seral, abia ieşiţi de la slujbe. Agreabilă fiinţă, totuşi, şi profesoara asta. Ca să ne adoarmă, ne cîntă o barcarolă de Schumann. După care, constatînd intrigată că nu reuşim să aţipim, ne oferă, în supliment, "Für Elise" de Beethoven. Dar fără vreun rezultat notabil. Drept care urmează: "Rapsodia a 2-a" de Lizst, "Moment muzical" de Schubert, "Dansul săbiilor", în transcripţie pentru pian, de Aram Haciaturian. În mîngîietoarele şi asurzitoarele lor sunete, reuşim să pătrundem într-o zonă învecinată cu semitrezia. Dar şi cu demenţa. Din cînd în cînd mă extrag, dificultos, din coşmarurile ce-mi mobilizează pseudosomnul, privesc la ceas, după care mă scufund iarăşi în tenebrele de sub plapumă. Deşi am de-a face cu-o plapumă serioasă şi autentică (de lînă, minimum 10 kile), acordurile placate pregnant de infatigabila Poni Burlan străbat şi aici, zgîlţîindu-mă cu dramatica interpretare a furibundei artiste. Abia spre ziuă adoarme şi ea, cu fruntea zobită pe claviatura pianului. Nici că se putea mai frumos şi mai adecvat. Cu atît mai mult, cu cît nici nu avea alt culcuş. Pe la 9:30 h, după absorbirea cu sughiţuri a ceaiului de sunătoare oferit de graţioasa noastră gazdă, ne luăm rămas bun. După ce-i dăruiesc stiloul meu ("Kaweko"), după ce mă angajez să citesc personal, fiind un vizual, cele cinci caiete pe care mi le încredinţează spre lecturare (dar şi pentru a mă îngriji de dactilografierea lor), urmînd ca apoi să le recomand mai multor edituri, abia atunci reuşesc să scap din ghearele muzicale ale freneticei Poni Burlan. După ce-o depun pe nevastă-mea la autogara din Cîmpina, despărţindu-ne într-o atmosferă corespunzătoare, demarez cu cea mai mare viteză spre cel mai apropiat restaurant. Dacă nu gust ceva mai acătării, mă paşte primejdia de-a fi victima unui grav şoc hipoglicemic. Iar, apoi, mă voi înscrie pe cea mai fantastică orbită, luîndu-mi zborul spre Colţiilupchii. Mai ales că şi Penke se arătase cucerită de liniştea de-acolo, luînd de bune cele afirmate de distinsa pianistă. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:44 PM | message # 8
8. Vraja de la Colţiilupchii
N-am manifestat niciodată propensiuni deosebite pentru fenomenele misticoidale. Însă, din clipa cînd am auzit-o pe madam Poni Burlan pomenind numele cătunului acela de poveste - Colţiilupchii -, parcă mă simt cuprins de-o transă magică. Mi-e greu să-mi deşurubez din minte afirmaţiile profesoarei de pian, referitoare la sălbăticia şi izolarea locurilor. Pînă şi faptul că nu izbutesc să identific pe harta mea autoturistică (ultima ediţie a ONT, la zi şi completă) nici cea mai infimă dovadă a existenţei localităţii respective, ei bine, pînă şi asta mă cufundă într-o stare euforică, de parcă aş fi îngurgitat, una după alta, trei sticle de Pepsi-Cola şi încă, de la gheaţă. Iar efectul dinamico-impulsiv al celebrei poţiuni e mai mult decît binecunoscut. Mai ales dacă posezi în suficientă cantitate "avîntul şi energia" necesare pentru găsirea ei la nevoie... Bizuindu-mă (dar, nu cine ştie) pe indicaţiile livrate de Poni Burlan, evadez din Cîmpina pe la 11:49 fix (cu-o toleranţă de 5 minute, în plus sau în minus, aparatul radio al profesoarei datînd din tinereţile ei şi putînd transmite o oră exactă defectă). Nu-mi rămîne decît să stabilesc dacă am apucat-o pe drumul cel bun. După minute în şir de căutări disperate, dau în sfîrşit peste notiţa cu numele localităţilor. În pachetul de ţigări. Tocmai cînd vroiam să-l arunc, după extragerea ultimului duşman. Cam mototolit. Descifrez dificultuos denumirile comunelor de pe traseu. Am un scris nenorocit. De doctor. Silabisesc anevoie: Croviţa, Leordiţa, Gogolia, Guştera, Sohodol, Secături. Schiopotu, Cremenea, aha, uite şi Colţiilupchii... Din cele trei autobasculante pe care le implor să oprească, numai ultima se îndură de mine. Se pricopsise cu-o pană de cauciuc. Şoferul iadului, privindu-mă distant, pesemne supărat că nu-l ajut la demontatul roţii (mult mai înaltă ca mine), bănuieşte că ăsta trebuie să fie drumul. Dar recunoaşte, din lista pe care i-o declam cu dicţiune perfectă, doar Sohodolul. Nu-i prea sigur, deoarece există un Sohodol şi pe şoseaua Sibiu-Mediaş sau cam aşa ceva. Lămurit buştean, demarez după instinct. Care funcţionează satisfăcător dacă nu, chiar excelent, judecînd după primul indicator ce-mi iese în cale: Croviţa. Şi totul se desfăşoară ca la carte. Adică, precum stă scris în notiţa dictată de Poni Burlan. Pe măsură ce rulez pe şosea, constat că urc în altitudine. Şi, încă vîrtos. Deoarece, din cînd în cînd, mi se astupă urechile. După Secături, încep serpentinele. Şi nu se mai termină. Schimb vitezele de trei ori pe minut. "Bombiţa" luptă demn. Totuşi, din pricina efortului, după vreo cinci kilometri de rotocoale sinistre, începe să fiarbă. Radiatorul! Parchez pe dreapta, semnalizînd corect oprirea, şi cobor să-mi dezmorţesc oasele anchilozate parţial. În care timp, se va răci şi motorul. Avea dreptate sensibila Poni. Locurile sînt de-o sălbăticie fermecătoare. Liniştea înconjurătoare, aproape nefirească, începe să mă neliniştească. De cînd am depăşit Secăturile, n-am întîlnit ţipenie de om. Dar, nici urmă de vehicule auto. Îmi rotesc privirile şi congelez de emoţie. Oricît de stîncoase par să fie locurile ce-mi perturbează sufletul şi privirile, sînt totuşi inundate de milioane de meri, peri, nuci şi pruni. Roadele au dat în pîrg. Merele, pe care le suspicionez de-a fi Jonathane, ard ca nişte corpuri de iluminat. Dacă-s poame, trebuie să fie, pe undeva, şi oameni. Că de-aia se spune "poamă de om"! Nu-s fricos de felul meu. Şi nici anxios. Însă locurile unde mă aflu acum îmi comunică un gen de spaimă dulce, ca atunci cînd îmi povestea maica-mare de la Golenţi basme cu joimăriţe şi dinozauri folclorici (balauri, în limbaj popular). Spre surprinderea mea, am impresia c-am mai fost cîndva pe-aici. C-am mai văzut pămînturile astea. Da. Le-am mai văzut. La televizor. În serialul "Pierduţi în spaţiu". Teritoriul acesta neobişnuit, straniu, dar şi bizar, mă obligă să ajung la concluzia că, în ciuda performanţelor mele de la geografie, materie la care, mai totdeauna, izbuteam să nu rămîn corigent, nu aparţine globului nostru, ci ne-a fost implantat aici de niscaiva extratereştri. Glumă, glumă, dar aspectul insolit al acestor pămînturi trebuie luat foarte în serios. Radiatorul nu mai sforăie. Urc la volan. Iar drumul urcă delirant, de parcă aş escalada Himalaia. Alt indicator. "Colţiilupchii". Cred că mă aflu pe culmea celui mai înalt punct al extraterestrului teritoriu. Şi, pentru prima oară de cînd am pornit în această enigmatică expediţie, spre care mă atrăsese parcă o forţă invizibilă, îmi apar, într-o vale dumnezeiesc de frumoasă, o mulţime de pîlcuri de case. Pornesc în trombă la vale, acţionînd mai mult pe frînă decît pe accelerator. Cînd consider c-am ajuns în valea locuită, pe care o admirasem de pe cuşma dealului, pîlcurile de case au dispărut. Ca prin farmec. Şi încă n-ar fi nimic. Dar drumul se termină brusc, vîrîndu-se într-un pîrîu destul de rapid dacă nu, chiar autentic torent montan. Ceva nu-i în regulă. Unde-s casele? Examinînd mai atent situaţia pe plan local, constat că nu-i asta văioaga locuită pe care o văzusem. Dealtfel, dincolo de apele înspumegate ale torentului, şoseaua continuă, ridicîndu-se chiar pe malul opus al pîrîului. Rezultă că, dacă trec şi dîmbul pe care-l escaladează şoseaua, trebuie să dau de minunata vale a caselor pitulate printre livezi. Totuşi, posedînd o impacientată natură de tip ştiinţific, consider că-i cazul să întreprind o verificare serioasă a adîncimii apelor. A fost suficientă o simplă privire. Dar scrutătoare. Şi-mi dau imediat seama că nivelul pîrîului nu depăşeşte şapte, opt centimetri. Dau să mă întorc la "Bombiţă". Dar nu mai e nevoie. Frîna manuală mă trădase. "Fiat"-ul se afla chiar în spatele meu, la numai doi metri. Îi pun imediat o piedică. După disperate şi laborioase tentative de a-mi extrage piciorul de sub roată, pornesc la forţarea torentului. Primii trei metri (din cei şapte, cît apreciasem că are vadul) confirmă presupunerile mele. Abia cînd ajung la mijlocul vadului, nu mai departe, sînt silit să constat c-am fost victima unei gravi erori de prospectare. "Bombiţa", conţinînd personalitatea subsemnatului, se prăbuşeşte deodată, brusc, într-un gropan de un metru (minimum). Apa năvăleşte de pretutindeni, "Fiat"-ul meu nefiind încă amfibiu. Privesc îngrijorat la mediul ambiant. Într-o oarecare măsură, mă calmez. Parte din bagaje (cărţile şi merindele) se află pe portbagajul de pe capota maşinii. Celelalte nu prezintă motive de panică. Se pot usca la soare. Chiar, şi eu... Deoarece portiera era presată de curentul apei, ies din maşină pe fereastra laterală. Bucuros că-s în viaţă şi întreg, cu excepţia cîtorva fragmente de cămaşă, ajung cu bine pe malul celălalt al pîrîului. Noroc că gropanul se dovedeşte suficient de adînc. Altminteri existau şanse ca "Bombiţa" să fie antrenată de ape. Cu binecunoscutul meu sînge rece, analizez instantaneu situaţia. Nu-mi rămîne altceva de făcut decît să plec la drum, după ajutoare. Iniţiativă lăudabilă, pe care o pun imediat în aplicare. Bănuielile mi se adeveresc. Minunata vale, cu locuinţele tupilate printre livezile de meri, peri, pruni şi alte specii neidentificabile se prezintă iarăşi privirii mele. Sînt pe cuşma dîmbului. Disting ogrăzile, oamenii robotind prin bătătură, vacile păscînd impasibile pe toloace şi caprele asaltînd agresiv gardurile grădinilor. Dacă n-aş fi convins şi sigur c-am scăpat cu bine de la înec, aş jura că-s în convalescenţă pe pajiştile raiului, decedat într-un groaznic accident de automobil. Dar "Bombiţa" zace calmă, scăldată de ape, în gropan, iar eu îmi scald privirile, uitîndu-mă năuc la frumuseţea de basm a locurilor ce mă înconjoară. Un lucru mi se pare însă ciudat. Nu se aude nici un zgomot. Oamenii trebăluiesc muţi, vacile aşijderea. N-aud nici tălăngile sectorului zootehnic, nici semnalizările sonore ale băştinaşilor ("Mă Toadere, mă!" sau "Frusino, fă Frusino!"). Dar fenomenul absenţei sunetelor poate să fie, foarte bine, o problemă de aberaţie acustică, datorată interferării straturilor de aer. Totu-i posibil într-o asemenea lume extraterestră. După o mică plimbare (circa cinci kilometri) - recomandată dealtfel şi de medici -, reuşesc să conving doi localnici pentru a-mi remorca "Fiat"-ul. Cetăţenii, trecuţi cu mult de vîrsta cuvenitei pensionări, mobilizează patru boi pe care-i ataşează de bara din faţă. După repetate îndemnuri de tipul "dii, boală!", izbutesc să extragă din apele torentului numai bara. Nefiind de acord cu remorcarea "Bombiţei" în piese detaşate, dau ascultare vechiului adagiu că "ochii stăpînului îngraşă maşina" şi mă ocup personal de ancorarea "Fiat"-ului.br> După ce achit contravaloarea remorcajului - nu mai ieftin ca la "Ciclop" -, parchez pe acostamentul şoselei. Eu, nu "Fiat"-ul. Pentru a-mi face plinul. Căci sînt istovit ca un cal. Merindele de pe portbagajul "Bombiţei" se dovedesc la înălţime. Îmi prind sufletul cu vreo cinci triunghiuri de brînză topită (din cea dietetică, "Pentru copii" - fiindcă-i mai puţin sărată decît pastrama de capră, păstrînd din această delicatesă naţională numai mirosul trăznitor), două pachete de pîine prăjită, două sute grame de "bacon" şi două căni de cafea. Întremat şi bine dispus, evacuez apa din "Fiat". Aproximativ una sută litri. Apoi pornesc motorul. Culmea-i că funcţionează. La sfert! Voios, aş zice chiar euforic, beat de vraja priveliştii cinemascop-panoramic ce se înfăţişează ochilor mei atît de sensibili la poezia naturii, străbat agale (40 km la oră) drumul în coborîş către primele case ale mirificului Colţiilupchii. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:45 PM | message # 9
9. Moara dintr-un dud
Chiar de la primele contactări pe care le realizez cu autohtonii, unii din ei situaţi chiar şi-n afara vetrei de sat, constat, spre dezolarea mea, o totală absenţă de interes. Nimeni nu se-nghesuie la găzduirea unui scriitor. Şi încă, bucureştean. - Tovarăşu creator - îmi declară trombonistic, uimindu-mă, un aborigen flegmatic, în timp ce trage disperat, ca un aspirator, dar fără rezultate vizibile, dintr-un "Carpaţi" mototolit, dar cu filtru -, ştim noi, ăştia de la ţară, ce-i aia un scriitor. Nepoată-mea, Geta, lucrează la Casele de creaţie de la Sinaia-Cumpătu, chiar la cantina artiştilor. Avem şi cărţi. Destule. C-altminteri ne punem rău cu nea Lae al lui Parşoalea, gestionarul de la cooperativă. Ne mai trebuie şi nouă un sac de ciment sau ceva la tablă. - Mă bucur că citiţi... Pentru dumneavoastră scriem! Entuziasm prea rapid. Căci flegmaticul continuă să-şi ducă munca de lămurire: - Vă priveşte-n personal, tovarăşu creator! Eu n-am zis că le şi citesc... Mă roagă frumos cumătrul Lae al lui Parşoalea să iau o carte... o iau, că de unde să aflu eu cum se lucrează "Hibrizii porumbului"? Şi încă, în opt sute de pagini! Noi, pe-aici, avem numai livezi. Porumb cumpărăm în tîrg, la Breaza... Şi cum îl băgăm la magazie, mucegăieşte mai înainte de-a-l duce la moară... Prinde mucegai, fără nici o pricină, aşa, din senin. Mare belea pe capul nostru. Om fi avînd şi noi păcate, că oameni sîntem... dar nu pricepem ce se-ntîmplă... Aşa că, tovarăşu creator, numai de scriitori în gazdă nu ne arde... Se petrec în cătunul nostru fapte de taină, nu le dăm de capăt şi sîntem tare necăjiţi... Noaptea ni se fură vitele din bătătură şi nu le găsim decît după cîteva zile... Bineînţeles, cu ajutorul bătrînului... Că toate le ştie! Grăsuna de cumătră, cu nişte dinţi de aur lejer cocliţi, pe care încerc s-o cîştig pentru cauza literaturii publicistice, avertizînd-o că-s ziarist, după ce nu-i deloc impresionată, îmi mai şi reduce speranţele: - Multe ziare trebuie să mai vinzi tălică, tovarăşu, de-ai adunat bani de maşină. O fi ea mititică, dar văd că te-ncape! Şi costă, nu? Deoarece constat că ziariştii nu-s la preţ, îi dezvălui cumetrei cealaltă latură a complexei mele personalităţi artistice: - Sînt scriitor... - Ca şi bărbatu-meu? Nemaipomenit! Pesemne că la vreo gară mai mare... - Ce scrie soţul matale? Şi de ce la gară? - Păi, e scriitor de vagoane! La Cîmpina. Că n-oi fi vrînd să le scrie din mersul trenului! - Eu scriu cărţi. Şi nu la gară. Am nevoie de linişte, de-aia caut o gazdă pe-aici, fiindcă lucrez la un roman... - Nemaivăzut! Ca şi bărbatu-meu... - Are un roman în lucru?... - Nu-i al lui! E-al lu finu Colarete, că i-a betegit o aripă şi-abia l-a luat în primire de la Braşov... Lucrează şi Durică, ăsat-i bărbatu-meu, să-i de o mînă de ajutor... Că-i hurdubaie mare, de şapte tone... - Roman-Diesel? - Tomnai cum ziseşi! - Păi, eu scriu romane de citit, nu de cărat mărfuri... Şi caut liniştea, aşa cum caut pîinea cea de toate zilele... - Pîine se mai găseşte, tovarăşe, dar linişte, aici la noi, ioc! De unde, tovarăşu? Vaca trage să moară. I-a oprit cineva laptele, prin farmece. Rage cît îi ziulica de lungă, iar noi ţipăm şi mai dihai. De necaz, Durică bea numai trăscău în lipsă de lapte. Asta-i linişte? Greu blestem s-a abătut asupra noastră, tovarăşu! De trei zile încoace, ne-a secat şi apa din fîntînă... Ce să-i dau lui Durică de băut? Că are şi el dreptate... Nici tu lapte, nici tu apă! Şi totuşi, prea-i frumos cătunul ăsta, Colţiilupchii, ca să cedez atît de rapid. Casa, înaintea căreia am ajuns acum, întrece orice închipuire. Înconjurată de-o livadă uriaşă, umbroasă, izolată, mi se pare locul ideal pentru scrierea romanului meu. Stăpînii gospodăriei - el, 1. 60 m ; ea, 1. 87 m pe puţin - mă examinează curioşi, cîntărindu-mă vizibil din priviri, ascultînd dezideratele unui scriitor aflat în dificultate. Bărbatul ia primul cuvîntul, chit că-i mărunţel de tot: - Dacă judecăm după înfăţişarea dumitale, trebuie să fii mare scriitor! Baţi suta de kile, nu? Ne pare bine că-ţi place casa noastră, dar, cum să-ţi spunem, matale, avem atîtea necazuri pe capul nostru că nu ne dă inima ghes să ne mai luăm o belea pe cap. Merele putregăiesc în pom, de parcă le-a afurisit cineva. Ne-au murit şi două oi. Dimineaţa erau nevătămate, iar spre seară, ieri, s-au întoiegit din senin. Le-au fermecat duşmanii... Găinile ouă pe sponci, şi numai ouă gata clocite. Put de te trăzneşte!... Ce se întîmplă cu noi, domnule scriitor?... Umblă vorba că ne-a blestemat Naiba!... Dracu mai ştie... Şi nu ne vine să credem... Că ne-a făcut şi bine... La urma urmei, i-am dat şi-o mulţime de bani... Începe să amurgească. Aş mai avea de întrebat pe la vreo cincizeci de case. Dar nu mai pot. Sînt obosit ca un cal de povară. Oarecum întremat (10%), după o mică haltă de ajustare, demarez iarăşi în căutarea unei gazde. Dar nimeni nu se oferă. Unii localnici se vaietă că le-au secat fîntînile. Alţii, că-i bîntuie strigoii şi moroii. Întreg satul pare a fi pradă farmecelor şi blestemelor. E clar că nu-i ceva în regulă! Pentru că nu mai există articolele respective de multă vreme... Şi înclinaţia mea, niciodată dezminţită, de-a investiga permanent, aşa cum se cuvine să procedeze orice detectiv care se autorespectă, mă îndeamnă, din ce în ce mai insistent, să rămîn pe locurile astea. Neapărat trebuie să aflu ce se întîmplă în Colţiilupchii! Deocamdată trebuie să investighez în privinţa unui culcuş pentru noapte. Seara se apropie cu paşi repezi, venind dinspre munte. Cînd mă înapoiez din ograda ultimilor cetăţeni interogaţi, bineînţeles cu un răspuns negativ, motorul "Bombiţei" refuză să pornească. Verific bujiile. În regulă. Verific curentul. Mă curentez. Deci este. În schimb, nu-i capacul de la Delco. Îl găsesc pe filtrul de aer. Remediez urgent. Adică îl montez la locul său normal. Şi, fără să mai stea pe gînduri, motorul porneşte. La sfert! Cine mi-a umblat la motor? Încă o enigmă... În vreme ce-mi astîmpăr nervii cu-o cană de cafea fierbinte, servită din termos, remarc la cîteva sute de metri o construcţie bizară. Cred că-i o moară de apă. Întocmită din bîrne, aşa cum se obişnuia în vechime. Şi toutuşi, suficient de prezentabilă. Degajă un farmec neobişnuit, o poezie stranie care-mi determină cordul să ticăie alandala. Oare Zola nu lucrase, şi el, într-o moară? Zola sau Daudet, că nu mai ţin bine minte. Dar n-are importanţă. Amîndoi au fost scriitori, ca şi mine. Îndeajuns de valabili! După ce proptesc zdravăn "Bombiţa", nu numai cu frîna de mînă, ci şi cu un bolovan cules de pe marginea şoselei, accelerez grăbit şi pedestru în direcţia morii. Străbat livada care înconjoară ciudata construcţie. Parfumul fînului cosit mă îmbată, făcîndu-mă să depistez serioase deteriorări în sistemul meu neuro-afectiv. Dar moara părăsită m-a cucerit. Cuprins de-o inexplicabilă şi dulce febră, dau ocol înjghebării. De-aproape, moara se dovedeşte mult mai impresionantă. Şi, ca o culme, spatele morii e prevăzut cu-o tindă în dosul căreia bănuiesc şi-o odaie de locuit. Bîrnele sînt învechite şi înnegrite de vreme. Pe ici, pe colo mai atîrnă o scîndură, cîte-o ţambră desprinsă din cuie. După ce urc pe podeaua tindei, sub care curge un pîrîu mititel, mă conving de soliditatea ei. Dacă suportă personalitatea subsemnatului, înseamnă că-i e dat să mai dăinuie mult timp. Privesc apele gîrlei. Limpezi şi albastre ca perlanul. Susură încîntător, răsplătindu-mă pentru toate amăgirile îndurate în cursul zilei. Priveliştea ce se prezintă ochilor, văzută din tindă, e de basm. Aici mi-aş dori să-mbătrînesc şi să mor. Cît mai tîrziu, desigur. Pînă atunci, pornesc în goană spre "Bombiţa". Trebuie să aflu neapărat a cui e moara. Poate-l conving pe proprietar să mi-o închirieze. La prima casă întîlnită în drum, primesc şi adresa acestuia. - Mergeţi la Naiba! Surpins de manifestarea cetăţeanului, destul de nepoliticoasă, cer un supliment de informaţii: - Cu ce te-am supărat, bădie, de mă trimeţi la Naiba? Sînt împotriva practicilor mistice, ateu convins şi nu ţin să intru în relaţii directe cu reprezentanţii iadului. Hai să ne lăsăm de glume! Te-am rugat să-mi spui cine-i stăpînul morii... - Păi, v-am spus! "Moara dintr-un dud" e-a lui Naiba! - Nu din dud, fratele meu! Mă interesează moara părăsită, de la marginea cătunului, aia din livadă!... Nenea nu se dă bătut. Văzînd că-s cam greu de cap, cel puţin aşa îşi închipuie dînsul, neştiind cu cine are de-a face, mă prelucrează în continuare: - E părăsită de cînd a cumpărat-o Naiba, acum vreo cincisprezece ani, dacă nu şi mai mult. Noi aşa îi spunem, "moara din dud", fiindc-a fost înjghebată numai din bîrne de dud. De ce Dumnezeu o fi cumpărat-o Naiba, asta numai Dumnezeu o ştie! De-atunci, moara nu mai lucrează şi ne ducem să măcinăm la Cuţele sau la Galiţa. După cum mă lămureşte binevoitorul autohton, domnul Naiba, că aşa-l cheamă, locuieşte la dracu-n praznic, la cealaltă hotarniţă a cătunului. În vreme ce poluăm atmosfera cu cîte un Snagov (oferit de subsemnatul), capăt toate detaliile necesare pentru a răzbi la domiciliul respectivului. - Dumnezeu să te aibă în pază, bădie, că eu mă duc la Naiba! Încîntat de jocul de cuvinte, comis cu-atîta inteligenţă, demarez ca un autentic Emerson Fittipaldi, fără să mai iau seama la zîmbetul plin de viclenie şi încîntare al "bădiei", şi încă susţinut de-o dantură aurită orbitoare. Abia după ce mă detaşez (distanţat) de cetăţeanul cu pricina, începe să mă malaxeze acut un gînd chinuitor: de ce rînjise nenea ăla cu atîta subtext? Şi de ce-or fi avînd dinţi de aur localnicii de-aici? Întrucît prea se acumulează enigmele, amîn rezolvarea pentru runda următoare. Întunericul mă învăluie. Farurile spintecă bezna, tăind în ea ca-n smoală topită. Ceaţa nopţii răsare din asfalt, întinzînd deasupra sleaului, pînă la altitudine de maximum 2 metri, un strat gros şi unsuros de neguri pîcloase. Pe măsură ce înaintez în direcţia indicată de rînjitorul binevoitor, sînt nevoit să constat consistenţa din ce în ce mai vîrtoasă a ceţii. Acuma seamănă c-un ocean de lapte bătut. Motorul "Bombiţei" toarce liniştit, iar eu devin tot mai neliniştit. Într-un perfect contratimp. O luminiţă roşie îmi violentează retina. Nu-i o altă maşină în faţa mea, cum crezusem la început. E becul de avertizare de pe tabloul de bord. Mă anunţă că se termină benzina. Totuşi, mai am pentru vreo zece, cincisprezece kilometri. Laptele ceţii se transformă în iaurt. Musai să cobor din maşină. Trebuie să întreprind o recunoaştere de noapte, căci am ajuns la gradul de vizibilitate zero. Să văd unde duce şoseaua. N-apuc să păşesc nici doi metri, că mă fixează locului un zgomot binecunoscut. Aduce a gîlgîit. Slavă Domnului, nu-i ceea ce bănuisem. Dar, sub botul "Bombiţei", spumegă apele torentului ca detergenţii într-o maşină de spălat "Alba-Lux 3". Acelaşi de azi după-amiază, cînd intrasem în Colţiilupchii. Pentru a evita încă o baie, dar şi nocturnă, decid că-i cazul să mîi peste noapte în maşină. Chiar la malul torentului. Apă am, ceva alimente se mai găsesc. Deci, purced la operaţiile de instalare pentru un somn adînc şi dulce. Mîncat bine, băut bine, e momentul să trec la etapa următoare, adică "dormit bine". Pled am, puişor de pernă aşijderea, aşa că mă organizez pe plan local, în condiţiile date. Pe bancheta din spate. Din lipsă de spaţiu vital suficient, sînt nevoit să-mi vîr picioarele pe unde pot. Unul între cele două scaune din faţă, iar celălalt, sub mine. Apa îmi susură pe sub ferestrele "Bombiţei", iar eu visez că dorm în tinda morii. Cel puţin aşa presupun, căci prea-i frig. Dar nu mai contează, totul e s-ajung la Naiba cu bine, să-nchiriez "moara din dud". C-altminteri nu cred să mai isprăvesc vreodată romanul atît de mult dorit... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:46 PM | message # 10
10. Vehicul antiautosanitar, cu claxon pe două tonuri
Îmî bîzîie la urechi un bondar insolent. Cu intermitenţe. Nu-i bondar. Ci claxon. Strident, pe două tonuri, infatuat de parcă s-ar afla montat pe un "Jaguar". Spre uimirea mea, care mă trezesc înspăimîntat, crezînd c-am blocat şoseaua cu "Bombiţa", claxonul aparţine unui măgar. Măgar autentic. Nu măgar la volan. Ce-i drept, există şi-un element uman. Dar acesta stă călare pe dobitocul care nu-ncetează să mă claxoneze, cerînd insistent eliberarea trecerii. Cobor surescitat din "Bombiţă", gata să mă lovesc de ţeasta animalului. Îl somez pe proprietarul vehiculului cavalin (sperînd că dobitocul de sub el să aparţină acestei familii): - Ce te-a apucat, măi băiete, de-mi ragi la cap cu măgarul ăsta? Nu ţi-e bine, să mă trezeşti tocmai cînd mi-e somnul mai dulce? N-ai destul loc pe şosea? Flăcăul se amuză în continuare. Nu mă "tratează" cu nici un răspuns. Mă uit la el înciudat, vrînd să-l intimidez. Îmbrăcat în nişte blugi strîmţi şi soioşi, roşi zdravăn la genunchi, prevăzuţi cu ţintele şi etichetele de rigoare, băieţandrul şi-a lăsat şi plete moderne, pleoştite peste urechi, camuflîndu-şi obloanele cu o pereche de ochelari de soare, enormi cît nişte străchini din ceramică neagră. Peste cămaşa de culoarea bananelor răscoapte, poartă o bundiţă folclorică din piele de miel (întoarsă pe dos) şi înflorată cu tot felul de cusături. Pe umăr, şi-a petrecut o curea de care atîrnă un soi de traistă. Trebuie să fie destul de grea, deoarece stă umflată ca un ţîfoi. Măgădanul, căci pare suficient de lungan, continuă să mă privească zîmbăreţ, fără să-mi răspundă, iar vehiculul continuă să ragă, claxonînd fără speranţe de oprire. Pe două tonuri. Scos din sărite, comit greşeala să mă iau la întrecere cu el, izbutind nişte răcnete cu (cel puţin) două octave mai sus: - Ascultă, băiete! Nu ţi-e ruşine? Dă-te jos de pe măgar! N-ai pic de respect faţă de un om ceva mai în vîrstă? Manifestă puţin respect, c-altminteri te-nvăţ eu ce-i politeţea... Bulevardistul de la Colţiilupchii coboară de pe spinarea unicului său măgar putere, îşi aranjează cochet pletele, după care mă apostrofează: - Care ţi-e politeţea, firişor de păpădie? Să baţi o femeie? Să nu te-ncumeţi cumva, că te pocesc, grasule! Am făcut şi karate la viaţa mea, aşa să ştii! Nu mai e nevoie să mă pocească. Am rămas cu gura căscată, dar şi strîmbă. Băieţandrul e chiar fată. Îi demonstrez imediat ce-nseamnă educaţie: - Vă rog să mă scuzaţi, am fost victima unei confuzii! Am bănuit că sînteţi vreun hippy, un pletos din ăia, pe plan local. Mă numesc Al Conan Doi... Romancier... - N-am auzit, n-am citit, nu cunosc, dar accept scuzele! E bine? Sînt doctoriţa Emilia Manzur. Pentru prieteni, Milica. Medicul circumscripţiei sanitare Colţiilupchii... - Medic fără maşină? - Uite că mai există! N-am decît cinci cătune de vizitat şi, intrucît nu mi-a sosit "Pegasul" comandat, mă deplasez cu măgarul pus la dispoziţie de-un grup de cetăţeni cordiali, adică inimoşi. Bine c-a văzut nea Dobre ficăţelul, fiindcă nu ştiu ce se mai putea întîmpla. - Care ficăţel? Doamnă doctor, suferi de insolaţie? - În primul rînd, mi-s domnişoară, în al doilea rînd, să-mi zici Milico, iar în al treilea rînd, ficăţelul, dar să nu te superi, e denumirea pe care-o dăm noi, ruralii, "Fiat"-ului 600... - Merci! Şi unde-i "nea Dobre"? - Aici! Vehiculul meu antiautosanitar... măgăreaţa care vede tot, aude tot, merge peste tot şi-i claxonează pe automobiliştii contravenienţi la circulaţia rutieră... - Coană Milico, înţeleg să-l cheme Dobre, dar de ce "nea"? - Fiindcă sîntem un fel de cumetri! Stăpînă-sa mi-i fină... Dar ce se-ntîmplă cu matale, maestre? Am impresia că te supără ceva. - Hala să-ţi fie, coană Milico, eşti doctor mare! Cum de-ai sesizat? Pentru că mă supără... groaznic... - Inima? - Da! Mi-e foame. Te-am auzit pomenind de ficăţel şi mi s-a făcut o foame cumplită, chit că ţi-ai rîs de "Bombiţa" mea... Milica Manzur porneşte să chicotească abundent, uitîndu-se pe rînd cînd la mine, cînd la "Fiat". - Nu văd ce-i de rîs! Eşti medic şi ştii ce-i aia, criză hipoglicemică. N-am mîncat de ieri seară. - Păi, mănîncă, omule, nu mai sta. - Sărut mîna, doctoriţo, ce mai, eşti medic de excepţie. Primul care mă îndeamnă să mănînc şi nu să ţin regim. Te rog, nu cumva să mă refuzi... eşti invitata mea la un mic breakfast, la botul măgarului... - Eu? Nici nu mă gîndesc. Mănînc oriunde, orice şi oricît. Am să contribui însă, atît cît îmi permit modestele mele mijloace din desagă. Sîntem la a doua ceaşcă de cafea. Tolăniţi pe malul pîrîului, pălăvrăgim despre dificultăţile scriitorilor aflaţi în criză de creaţie. Doctoriţa mi se pare destul de băieţoasă, deşi e-o perlă de fată. Liberă la gură, stenică şi pozitivă, spune lucrurilor pe nume. Chiar şi-n privinţa gustării de dimineaţă şi-a permis să afirme că-i mai mult un mini-microdejun, extrem de improvizat. Pe scurt, pentru stabilirea adevărului, ne-am rezumat la 200 grame costiţă afumată (de la mine), cîte trei ouă vîrtoase (de la doctoriţă), ceapă verde, usturoi aşijderea, tot verde, telemea de oaie naturală (Colţiilupchii), ridichi, urdă dulce, iar ca băutură, apă destul de potabilă din pîrîul ce ne era la îndemînă. Niţel cam nisipoasă. Însă, un nisip fin, suportabil, mult mai plăcut decît cloramina din cişmelele Bucureştiului. Şi, la urma urmei, apa trece, pietrele rămîn. Unora, la ficat, altora, la rinichi. Depinde de gust. Deşi îi zic doctoriţei pe nume, de parcă ne-am cunoaşte de-o viaţă, ea continuă să-mi spună "maestre". Faptul mă mîngîie nespus. Motiv care mă determină să procedez la interogarea Milicăi. - Ia zi, dragă doctoriţo, ce-i cu chestiile astea, pe care mi le povestec băştinaşii? Sînteţi chiar un sat vrăjit, blestemat? - Hai să fim serioşi, maestre Conan, că-ţi mai zici şi Doi - mă prelucrează Milica Manzur -, cine ţi-a băgat în cap şi bazaconiile cu vacile care-şi pierd laptele, cu fîntînile secate, cu oile decedate subit? - Pacienţii matale, coană Milico! Doctoriţa zîmbeşte pe sub mustaţă - şi zău că n-are aşa ceva -, după care porneşte să chicotească: - He, he, he, dragul meu scriitor şi detectiv. Ai luat o plasă de zile mari. Nu ţi-a trecut nici o clipă prin cap că eşti victima unei înscenări? Pe plan local, aşa cum îţi place dumitale să zici. Ai văzut, personal, vreo fîntînă secată? - Că nu era să mă bag în fîntînile oamenilor... - Da ce, încăpeai? Hai să nu ne facem iluzii... Cineva nu vrea să fii oaspetele satului. Atunci, prin telefonul rural, din om în om, a transmis dispoziţiile necesare. Scriitori-s curioşi, îşi vîră nasul pretutindeni, scormonesc pe unde nu trebuie şi, başca, îşi mai bat şi gura. De ce să ne tulbure străinii obiceiurile? Sînt profund interesate anumite persoane să n-avem parte de scriitori printre noi. - Dar cum s-a aflat de faptul că-s scriitor? - Tot prin telefonul nostru. Crezi c-a înghiţit cineva povestea c-ai venit să scrii un roman? Dacă-i aşa, de ce tocmai la Colţiilupchii? Aveţi Casă de creaţie la Sinaia-Cumpătu... Revin la problema locală: - Şi cine-i creierul? Cine-i "cerebelul" care se consideră inoportunat de stabilirea mea temporară aici? - Naiba! - îmi declară doctoriţa, nespus de calmă. - Coană Milico, să fim serioşi! Nu-mi arde de glume... - Nici mie, maestre Conan Doi! - Care Naiba? Naiba Naiba? - Maestre, mă dezamăgeşti. Arăt eu atît de toantă? Numai cretinii îşi închipuie că există diavoli. E vorba de Gulliver Naiba! - Proprietarul morii? - Exact şi întocmai! Vezi că ştii, dragă maestre! - Ia mai spune-mi o dată, coană Milico, parcă nu-mi vine să cred. Cum îl cheamă? - Gulliver Naiba! - Gulliver? Formidabil! Doctoriţa mă temperează din entuziasmul meu folcloric: - Nu te grăbi, maestre. Încă n-ai aflat totul despre Naiba! Buimăcit de ipoteza, destul de verosimilă, emisă de Milica Manzur, precum şi de bizarul nume al cetăţeanului, aprind rapid şi năuc un "Snagov", trăgînd ca un disperat. N-are pic de tiraj. Normal. Dădusem foc filtrului. Fiind din material plastic, obstruează canalele prevăzute pentru circulaţia cancerului din fum. Arunc ţigara supărat. Pînă să-şi termine doctoriţa povestea, recitîndu-mi întregul dosar de cadre al lui Gulliver Naiba, reuşesc şi eu să termin, pînă la fund, desaga cu merinde. Acum sorbim iarăşi din cafelele furnizate de miraculosul meu termos. Eu mă strădui să recapitulez şi să ordonez datele aflate, iar Milica Manzur mă priveşte cointeresată, curioasă să vadă cum funcţionează creierul unui scriitor. Nu ştiu ce-o fi observînd doctoriţa, însă computerul meu personal lucrează (după părerea mea) mai mult decît satisfăcător, dacă nu chiar excelent. În primul rînd, pentru că nu-i numai un cerebel de creator, ci şi masa de celule cenuşii a unui detectiv înăscut, deosebit de înzestrat "vizavi" de problemele, atît de spinoase, ale psihologiei contemporanilor mei. Datele comunicate de doctoriţă sînt, pur şi simplu, fantastice. Gulliver Naiba debarcase la Colţiilupchii prin 1949. Fără să se ştie precis de unde, cine fusese şi cine era. Încă de-atunci, arăta destul de verde la trup, deşi lansase zvonul că-i trecut de 65 de ani. Dar, conform certificatului eliberat verbal de Milica, nici acum nu-i dădeai mai mult. Naiba refuza să-mbătrînescă, prin cine ştie ce contract încheiat cu tizul său. Într-un timp record, se impusese ca potcovarul cel mai dibaci din regiune. Pe lîngă potcovărie, Gulliver înfiinţase în acelaşi spaţiu şi-un mic atelier de reparaţii universale: biciclete, atelaje agricole, vermorele şi pompe carosabile de stropit pomii, motorete şi motociclete, aparate de radio şi, în ultima vreme, chiar şi televizoare. Neavînd concurenţă, îşi ridicase o casă, cumpărase "moara dintr-un dud", plus grădina şi livada adiacentă. Lucra în permanenţă, cu excepţia zilelor de vineri. Aici, simt nevoia să solicit un supliment de informaţii: - De ce tocmai vinerile, coană Milico? De ce să nu lucreze vinerile, cînd e ştiut că duminica-i ziua noastră de odihnă? - Asta se-ntreabă şi satul. Dar mie mi-e clar. Domnul Gulliver Naiba, după părerea mea, se ocupă cu ocultismul. Mai pe ascuns, mai pe faţă, el e vraciul şi vrăjitorul local. Face şi desface farmece, ghiceşte. Lumea vine la el ca la circ. Cred că realizează mai mulţi bani cu chestiile astea, decît cu potcovitul... - Stai oleacă, doctoriţo! Una-i ocultismul şi alta-i vrăjitoria. - Şi crezi că domnul Gulliver Naiba nu cunoaşte diferenţa? Să-i vezi biblioteca de specialitate, te cruceşti! Una citeşte şi-alta practică. Cînd îi doare capul, sătenii se duc la Naiba, să le descînte. - Şi le trece? - De unde! Vin apoi la mine, după "nasturi". - Deci, ce mai calea-valea, nu-ţi face concurenţă... - Nene maestrule, e-o ruşine, ca astăzi, în secolul cosmic, să crezi în descîntecele unui mag decrepit, în pragul sclerozării... Poate greşesc, dar Gulliver Naiba e-un om plăcut, tocmai datorită cretinismului care începe să-l macine, o dată cu înaintarea în vîrsta pe care se încăpăţînează să nu şi-o mărturisească. Am oarecari relaţii cu el, îl supraveghez de la distanţă, fiindu-mi simpatic cu procedurile sale de arierat mintal pe cale de senilizare. Cad cîteva clipe pe gînduri, apoi îi spun Milicăi: - Dar, dacă-i vorba de-un caz rar, de vreun fenomen parapsihic? Milica izbucneşte în rîs: - Gulliver Naiba, fenomen parapsihic? Marele mag, descoperitor de vaci rătăcite şi găini furate? Care s-a ţicnit la bătrîneţe, de prea multe cărţi ocultiste citite... - Ştii ce nu-nţeleg eu, coană Milico? - insist s-o interoghez pe doctoriţă. Ce-ai cu el? De ce nu-l suferi, de vreme ce ţi-i simpatic? Arierat, ramolit, văd că-l diagnostichezi. Atunci, înseamnă că nu prezintă vreun pericol real. - Maestre Conan - se enervează doctoriţa -, n-aş zice că mi-i frică de Naiba, adică de Gulliver. Mai curînd, mă nelinişteşte. Însă nu-mi surîde deloc faptul că reuşeşte să cîştige atît de uşor încrederea sătenilor. Totodată, manevrele lui manifestă multă viclenie. Urmăreşte ceva, ceva ascuns. Faptul că nu dau de rostul purtărilor lui, asta mă tulbură, mă îndeamnă să-l vizitez. Mai mult pentru a fi la curent cu intenţiile sale. Cînd ne întîlnim, stăm îndelung la palavre. Mă aiureşte cu poveştile lui, dealtfel amuzante. Îmi repugnă însă procedurile sale "vrăjitoreşti". Nu numai că sînt o înşelătorie, dar le practică din lăcomie de bani... - O fi şi ăsta un fel de hobby! - avansez eu o ipoteză, absolut cretină. - Hobby, hobby, dar de ce-l deranjează instalarea unui scriitor la Colţiilupchii? De ce nu te primeşte nimeni în gazdă? Vezi, iubite maestre, aici e-aici! Înseamnă că se teme de ceva, că se ascunde. Aş da mult să aflu despre ce-i vorba, zău, meştere Conan... A sosit momentul să pomenesc despre calităţile mele detectivistice: - Coană Milico, de azi înainte, totul a-ncăput pe mîini bune. Am să mă ocup personal de "enigma Gulliver Naiba". Nu degeaba îmi spun colegii "detectivul Conan Doi"! Sînt curios cum o să reacţioneze Naiba, zis şi Gulliver, cînd am să-l rog să-mi închirieze "moara dintr-un dud". Milica Manzur, fără să manifeste simptome vizibile de entuziasm, îşi aprinde placidă un "Snagov"(din pachetul meu), după care declară: - Îndoi-m-aş, dolofanule! - Regret, coană Milico, dar te pripeşti! - îmi ies eu din resorturi. Şi-apoi, să ştii, eu nu-s gras, ci glandular. Hipofizar, dacă-i să vorbim endocrinilogic... Doctoriţa mă examinează amuzată, apoi îmi zîmbeşte: - Acelaşi diagnostic ţi-l pusesem şi eu, dragă maestre. Iar dacă ţi-am zis "dolofanule", asta-i dovadă de extremă simpatie. Pentru că-mi sînt dragi supraponderalii... - Nu ţine, doctoriţo! De ce tocmai supraponderalii? - Din pricina contrastului cu slăbiciunea mea. De-aia n-am să mă mărit, pentru că nu găsesc, şi nici nu cred să existe, un gras corespunzător. - Cu mine să nu-ţi faci planuri, coană Milico. Sînt de trei decenii în cîmpul conjugal... Doctoriţa, femeie şi gospodină, spală ceştile la gîrlă, le şterge cu nişte ziare, după care mă priveşte numai zîmbete: - Nene Conane, dragule, să te vedem dacă-ţi reuşeşte figura cu "moara din dud". Sînt şi eu curioasă. Pînă atunci, te las cu bine, pa şi la re! Treburile mă solicită, meleagurile sînt greu de parcurs, indiferent dacă "nea Dobre" consimte sau nu la patimile mele. Pînă să-mi adun boarfele şi catrafusele, pînă să dispară doctoriţa cea năzdrăvană, soarele s-a căţărat vîrtos pe cer, escaladîndu-l pe jumătate. Ceasul mi-a stat de mult. La 9 şi-un sfert. "Bombiţa" porneşte tot la sfert. Adică, motorul. Deoarece vehiculul se încăpăţînează să nu mişte din loc. Altă enigmă. Ce naiba o mai fi şi cu penele astea ale "Bombiţei"? O stare de nelinişte îşi face loc prin sistemul meu nervos. Formidabil. Unde-mi sînt minţile? Răspunsul e unul singur. La naiba. La Gulliver Naiba. Voi fi sau nu voi fi chiriaşul său, asta-i întrebarea! Care mă frămîntă vîrtos! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:46 PM | message # 11
11. Casa Diavolului
În absenţa oricăror dificultăţi notabile - datorită şi informaţiilor suplimentare oferite de zglobioasa Milica Manzur -, ajung şi parchez lîngă domiciliul domnului Gulliver Naiba. Dezamăgire totală, cruntă, din cele mai profunde. Dacă un personaj, atît de insolit şi dotat cu toate alifiile, ca Gulliver Naiba, după douăzeci de ani de muncă îndîrjită (dar şi lucrativă), nu şi-a putut înjgheba decît chichineaţa asta deprimantă, rezultă că nu-i chiar un mag de calibru impresionant, aşa cum îmi imaginasem eu din cele relatate de doctoriţă. Întrucît n-am sesizat vreun indicator restrictiv, care să interzică claxonatul în localitatea Colţiilupchii, profit de ocazie şi apăs cu toată convingerea, dar şi animat de cele mai bune sentimente, pe butonul aparatului de făcut zgomot. La parametrii calculaţi de firma constructoare, cu destulă parcimonie, behăie şi el cum poate, oarecum lipsit de entuziasm şi vigoare. Obţine totuşi rezultate! Căci, de după colţul casei, păşind alene şi terifiant, se ivesc doi dulăi înfricoşători, două fiare infernale. Dintr-o subspecie canină absolut necunoscută. Taciturne, nu mă onorează nici măcar c-un surogat de lătrat. Privesc atent şi concentrat la jivinele iadului. Mă apropii de gard. Zăvozii, aşijderea. Cînd sînt la un metru de poartă, disting o tablă de tinichea pe care este scris: "Cîini foarte răi! Nu muşcă!". Fiarele mă privesc şi ele, tot concentrat şi atent. Dar şi indiferent. Mai întreprind un pas. De probă. Perechea refuză să latre. Ceea ce mi se pare normal, deoarece nici eu nu-i latru. Reuşesc, abia acum, să descifrez etichetele pe care le poartă agăţate de zgardă. Namila din stînga se cheamă "Satan", iar cealaltă, "Belphegor". Interesant. Din ce în ce mai interesant. Dar cum nu-s prea fricos de felul meu, îmi iau cordul în dinţi şi deschid încetişor (chiar foarte încetişor) portiţa. Dulăii iadului se trag îndărăt. Eu fac doi paşi înapoi. Zăvozii dublează miza, la patru paşi. Dar, tot înapoi. Nu sesizez nici o intenţie agresivă. Şi baletul excentric evoluează mai departe. Pornesc să examinez casa domnului Gulliver Naiba - care refuză să manifeste vreo dorinţă de-a-şi arăta faţa -, dîndu-i un ocol integral. Ciudată construcţie. Mult mai joasă decît locuinţele văzute la Colţiilupchii. Acuma, nu mi se mai pare atît de prăpădită. Mai ales cînd remarc uşa de la intrare, din stejar masiv, de parcă ar fi poarta castelului de la Bran. Iar ferestrele sînt (cel puţin) cu totul impresionante: mari şi late cît nişte vitrine de "supermagazin" universal, de tip "BIG". La al doilea ocol, bag seama că mai există o uşă. Dosnică. Însă, la fel de zdravănă ca şi cea principală. Mă intrigă însă faptul că nu-s prevăzute cu broaşte. N-au decît obişnuitele clanţe, de la "Ferometal", fabricate conform STAS 4653/67. Cu dulăii după mine, mai vizitez şi livada din spatele atenanselor. Dar, ca orice diavol care se respectă, Naiba nu-i nicăieri. Deodată mă străbate un gînd înfiorător. Dacă bătrînului mag i s-o fi făcut cumva rău în casă? La vîrsta lui, nu-i exclusă posibilitatea unui infarct de miocard, stop cardiac sau altă defecţiune a sistemului vascular. Că, slavă Domnului, sînt destule şanse... Mă reped către casa absentului. Clanţa uşii de la intrare funcţionează satisfăcător. Pesemne că-i nouă. Pătrund în prima odaie, iar dulăii rămîn de gardă, în faţa pragului. În cea mai mare goană, străbat toate încăperile. Patru la număr. Sper să-i mai pot fi de ajutor bătrînului Naiba, în caz de dificultate. Locuinţa-i cum nu se poate mai pustie. Odaia cea mare are ferestrele zăbrelite. Absolut fără noimă, de vreme ce casa nu posedă broaşte la uşi. O masă imensă, perfect pătrată, ocupă un spaţiu corespunzător. Disting pe centrul acesteia, sprijinit de o scrumieră uriaşă, din ceramică neagră, un bilet. Cînd citesc în capul biletului numele meu, rămîn cu gura căscată. Iau hîrtia, cu mîini tremurînde (de emoţie), şi pornesc să lecturez: "Domnule Conan nu m-aştepta aud de la nişte cumetri că vrei să locuieşti la moara dintrun dud nu ştiu ce poate să facă acolo un scriitor dacă eşti aşa ceva dar ar fi bine so încerci o zi două ca săţi dai seama dacăţi convine apoi vom discuta şi condiţiile că nus amator de străinaşi în satul meu dacă nuţi e frică dute şi dormi la moară o să stăm de vorbă mai pe îndelete mai tîrziu acum am treabă aştept oaspeţi din adîncuri la peştera guşteriţei viziteazămi şi casa în care locuiesc ai ce vedea ţiam lăsat pe noptieră o sticlă de benedictină şi un pahar guliver naiba." Comoţionat zdravăn în urma enigmelor multiple propuse de lectura mesajului, apreciez că-i cazul să dau urgent ascultare invitaţiei domnului Gulliver. Depistez un flacon borţoşel pe dulăpiorul de lîngă fereastră. De ce i-o fi zicînd noptieră, asta-i o enigmă în plus. Peste cîteva secunde, un lichid verzui, uleios, umple păhărelul care vibrează lejer în mîna dreaptă. N-am mai gustat pînă astăzi benedictină. Probabil că asta-i, din moment ce domnul Naiba îi spune pe nume ca unei vechi cunoştinţe. Pun o picătură pe limbă. Se deplasează de parcă ar fi mercur, apoi alunecă rapid pe beregată. Cerul gurii îmi explodează. Arome bizare, necunoscute, îmi perforează nările. Incitat, torn în personalitatea mea tot păhărelul. O pară de foc, un autentic incendiu alertează toate vinele şi arterele, electrocutîndu-mi reflexele. Cu toată greutatea mea, care nu-i de ici de colo, am senzaţia c-am devenit imponderabil. La un moment dat, îngheţ. Dacă mi-a oferit cine ştie ce otravă sau elixir infernal? Aştept paralizat efectele următoare. Nimic! Numai că zbor... Lin şi sigur! Beau şi-al doilea păhărel. Pentru verificare. Şi dacă mă ajută la scăderea greutăţii?... Mă las ameţit pe un scaun. Tare. Din stejar masiv. Dar, întrucît am devenit imponderabil, impactul dintre mine şi scîndura dură, dar vîrtoasă, nu mai contează. Imediat, poate datorită şi efectelor stimulatoare ale benedictinei, mi se nasc în minte o serie de întrebări. De unde-mi cunoaşte Naiba numele? De unde ştia c-am să-i intru în casă? Chiar or fi vizitatorii din Adîncuri la peştera Guşteriţei? După ce-mi recapăt o parte din calmul meu proverbial, negăsind deocamdată nici un răspuns valabil la întrebările de mai sus, pornesc la vizitarea locuinţei. Inaugurez ancheta cu odaia în care găsisem straniul mesaj şi flaconul cu extractul de plante. Cel puţin, aşa îmi amintesc că trebuie să fie benedictina, o poţiune medicinală. Încăperea-i cam întunecată. Ferestrele zăbrelite sînt destul de chioare, în ciuda dimensiunilor uriaşe. Găsesc rapid şalterul. Aprind lumina. Chioară şi asta. Nu pare să aibă mai mult de 15 waţi. Becul, bineînţeles. Mă rog, asta avem, asta folosim. În afara mesei imense, din centrul camerei, a scrinului pitic, a două scaune din stejar şi-a unei măsuţe acoperite cu postav verde, se mai află în încăpere un bufet monumental, tot din stejar masiv, un bufet cu etaj, ca pe vremuri, aşa cum avea şi madam Nachtigal, la Posada, cu zeci de uşiţe şi ferestruici, cu nenumărate saltare vizibile şi invizibile (mai ales). Bufetul, la ora actuală, e utilizat ca bibliotecă. Formidabil! Domnul Gulliver Naiba, în ciuda părerii pe care mi-o formasem după citirea misivei - agramată şi antiortografică -, posedă o mulţime de cărţi în franceză. Găsesc o sumedenie de lucrări despre ocultism, printre altele şi monografia de vulgarizare a lui Julien Tondriau ("Ocultismul"), romanele şi nuvelele lui Jean Ray, "Ceremonialul nocturn" al lui Thomas Owen, "Povestiri malefice" de Claude Seignolle, "Memoriile diavolului" de Fréderic Soulie, ba chiar şi "O mie şi una fantome" a bătrînului Dumas. Cultivat şi bătrînul Gulliver Naiba. La curent cu lucrările de... specialitate. Dacă le-o fi citit! Îmi continui examinarea în celelalte încăperi. Nimic senzaţional. S-ar zice! Şi, numai deocamdată... Pentru că, în ultima odaie, cea care dă spre uşa din dos, descopăr o oglindă realmente impresionantă. Atît prin ornamentica elegantă, barocă şi artistică a ramei, cît şi prin dimensiunile ei. Depăşind statura unui cetăţean bine dezvoltat, nu-i prinsă de perete, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci stă la vreo 50 de centimetri de zid. Un individ ceva mai subţirel s-ar putea strecura lesne în spatele ei. Curios. Dacă nu, chiar foarte curios. Într-o casă destul de amărîtă, cum arată pe dinafară locuinţa lui Gulliver Naiba, să dai peste o oglindă de certă valoare nu-i lucru normal! Mă apropii. Privesc în apele întunecate ale oglinzii. - Drace! - îmi scapă de pe buze numele vulgar al Satanei. Căci oglinda refuză să-mi reflecteze imaginea. În schimb, se scălămbăie la mine, oarecum ironic, o aschimodie de pe alte tărîmuri. Pe cît mi-s eu de trupeş, pe-atît de scheletică-i arătarea. Mă reped în spatele oglinzii. Nimeni. Cercetez sticla. Neprezentînd denivelări sau unduiri apte să redea imagini deformate, ca oglinzile de la bîlciuri, conchid că iarăşi nu-i ceva normal. Oglinda lui Gulliver Naiba contravine celor mai elementare legi ale fizicii. Pe care le cunosc la perfecţie, de cîte ori le-am repetat la şcoală, pentru a nu risca oarece penibile corigenţe. Înnebunit, mai privesc o dată. Aschimodia a dispărut. Acum este înlocuită de-o altă ipostază a ei, un individ halucinant, dar şi destul de corpolent. Privindu-l mai concentrat, sînt silit să deduc că-i vorba de personalitatea mea. Nu mai zăbovesc o clipă în odaie, ci mă înapoiez în camera cea mare, unde-mi uitasem butelca şi paharul. Simt o nevoie urgentă să conversez cu benedictina. Care îşi face numaidecît efectul. Îmi revin în puteri, planînd iarăşi în spaţiu. Nici cu poţiunea asta nu-i lucru curat. Pentru a mă achita de obligaţia esenţială a unui detectiv corect, anume de-a nu examina superficial detaliile, revin în odăile vizitate. Încăperea cea mai misterioasă, aproximativ vidată de orice mobilă sau ornamente spînzurate pe pereţi, mi se pare odaia din stînga celei în care găsisem biletul. Domneşte înăuntru o atmosferă apăsătoare. După cîteva clipe, de profundă analiză, mi-o explic. Odaia nu posedă nici o fereastră. Şi totuşi, e luminată suficient. Dar nu arde nici un bec! Cum se face că încăperea pluteşte într-o lumină fantomatică, pîlpîitoare, ca un ecran de televizor defect, fără imagine? Şi-aici ceva nu-i în regulă! Deconcertat, dar şi năucit de cele văzute, ies din casă. Fără să las din mînă scrisoarea domnului Gulliver Naiba. Ajuns în bătătură, mai citesc o dată rîndurile celui plecat la peştera Guşteriţei. Şi încă, la o întîlnire cu personalităţi sosite din Adîncuri. Ce părere o fi avînd despre mine domnul Naiba? Mai ales cînd îmi propune, negru pe alb: " ... dar ar fi bine so încerci o zi sau două ca săţi dai seama dacăţi convine... dacă nuţi e frică dute şi dormi la moară...". Să-mi fie frică? Mie? De cine şi de ce? Îmi iau un călduros rămas bun de la "Satan" şi "Belphegor", dar prin semne şi încă de la distanţă, după care urc precipitat în "Bombiţă". Vîr cheia în contact. Motorul, tot precipitat, nu porneşte! Nici la sfert, nici la jumătate, nici la trei sferturi. Nu porneşte deloc. După căutări istovitoare, care au durat mai bine de un sfert de ceas, reuşesc să depistez defecţiunea. Dar nu numai defecţiunea, ci şi o sticlă de benedictină. Pe bancheta din spate. Sticla. Iar defecţiunea, la curent, pe care mi-l întrerupsese cineva. Operaţie pe care o putea realiza doar un mecanic priceput. Căci, datorită unui sistem extrem de inteligent, imaginat bineînţeles de mine, mi se instalase sub tabloul de bord un dispozitiv de eliminare a bateriei din circuit. Al naibii şi domnul Naiba! Se cam pricepe la probleme de tehnică auto. Nu mai gîndesc la tulburătoarele evenimente ale zilei, ci demarez în ralantiu spre moară. Şi totuşi, mă frămîntă vîrtos o chestiune, oricît mi-ar fi de vraişte gîndurile. Dacă Gulliver Naiba a descoperit heblul de întrerupere a curentului, cum a procedat de mi-a deschis maşina? Cheia portierei se află la mine!... Încă o enigmă. Că parcă n-ajungeau enigmele anterioare! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:47 PM | message # 12
12. Inoportune apariţii nocturne!
Cam într-un ceas (plus ceva mărunţiş), izbutesc s-ajung la "moara din dud". Nu-i chiar o performanţă, pentru un Fiat 600. Nu ştiu ce Dumnezeu o fi avînd "Bombiţa", dar simt că-mi triturează nervii de parcă i-ar pisa într-un mojar. Am fost silit să opresc din două în două minute. Minimum. E drept însă că şi cu benzina sînt pe sfîrşite. Mereu pene. De tot felul. De motor, de curent, de cauciuc şi chiar de... găină. Că era cît pe ce să calc şi-o orătanie domestică (dar scăpată pe uliţa civică). Mîine, după o noapte odihnitoare, în care sper să dorm buştean, ca un dulce copil (bine dezvoltat), îi extirpez toată măţăraia electrică. O demolez, fir-ar să fie ea de "Bombiţă". Barem să ştiu precis ce se-ntîmplă. După aia, o montez la loc. Dacă voi mai putea!... Trag maşina chiar lîngă tindă. Oricît sînt eu de abilitat în arta şofatului, reuşesc totuşi să patinez lejer pe fînul de curînd cosit, proptindu-mă cu masca "Bombiţei" de talpa costelivei construcţii. Dar, fără avarii notabile. Numai bara din faţă a suferit vag, în partea dreaptă, unde pare să aibă un soi de cucui. Dar şi acesta-i invers, prezentînd o bolfă alveolară interioară. Nu-i nici primul şi, nici ultimul. Barele celelalte arată mult mai rău. Sînt vreo cinci, adăpostite în garaj, unde ruginesc în pace şi onor. Nu mă mai satur privind "moara dintr-un dud". Liniştea ce mă înconjoară - cu excepţia unor gîlgîituri suspecte emise de radiator - pur şi simplu mă terifiază. Nu-mi vine a crede că mai poate exista o asemenea oază silenţioasă pe planeta noastră poluată de zgomot. Pînă să descindă amurgul, decid că-i cazul să mai dau ocol morii. Poezia pe care o degajă în cantităţi industriale se datorează atît emoţiei generate de vechimea construcţiei, pesemne de ordinul cîtorva secole (minimum două), cît şi îmbunătăţirilor întreprinse - probabil de actualul proprietar - în spiritul respectării stilului bătrînilor meşteri de odinioară. După ce pătrund în interior, constat urgent că una-i afară şi alta-i înăuntru. Nu mai există nimic din ceea ce se cheamă moară. A dispărut orice instalaţie. Au dispărut şi pietrele, şi coşul pentru turnarea grăunţelor, şi cîntarul, şi sacii, şi scafele. Socotind pe degetele de la mîna dreaptă, unde am cinci, moara posedă trei încăperi. Mari şi late. Living-room-ul, adică "odaia mare" în limbajul folcloriştilor locali, căptuşit de lemn de tei, doar rindeluit, conţine o masă, patru scaune, un bufet şi-o laviţă, tot din lemn brut, şi tot de tei, dar prezintă o ciudăţenie. Una singură. Şi bună. Anume, bufetul. Care ascunde un frigider cu compresor, unde s-ar putea adăposti şi-o carcasă întreagă de bou. Din păcate, suspomenitul frigider nu are în păstrare decît trei sticle borţoşele. Pline cu un lichid binecunoscut mie. O cameră, mai puţin încăpătoare (pesemne că-i dormitorul), n-are decît un pat. Dar pat, nu glumă. De patru persoane. Cel puţin. Dar, din stejar masiv. Numai un buldozer l-ar putea muta din loc. În pofida masivităţii, somiera se dovedeşte de-o supleţe şi moliciune fantastice. Cea de-a treia încăpere trebuie considerată bucătărie. Dar, şi sufragerie de toate zilele. Depistez de la prima vista un aragaz cu două ochiuri tari (adică din fontă, nu din ouă), o butelie, o măsuţă cu muşama cow-boy (în carouri), un bufeţel pentru vase, plin cu străchini, blide, linguri, furculiţe, cuţite, linguriţe. Pretutindeni, identific diverse agregate electro-menajere: rîşniţă cu motor, ibric cu ştecher, dispozitiv de prăjit pîine şi multe alte chestii asemănătoare. Întrucît cineva paraşutează o înserare de basm, renunţ să mai examinez anexele. Las pentru mîine camera, pivniţa, podul, magazia, garajul (fost, probabil, grajd) şi bojdeuca pentru utilajul agro-alimentar. Vorba populară: "ce nu poţi face azi!...". Dealtfel, apreciez că mi se cuvine, înainte de culcare, şi-o mică gustare. Recomandarea dieteticienilor, care se referea la suprimarea cinei, o fi ea sănătoasă, dar la ei acasă. Nu în condiţiile aerului tare de la Colţiilupchii care modifică metabolismul. Acum, după ce am experimentat cu brio modestele mele aptitudini culinare, trebuie să mărturisesc sincer, cu mîna pe cord, că... aragazul a funcţionat ireproşabil, generînd o frumoasă flacără roşie şi foarte puţin fum. Prăjitorul de pîine s-a dovedit a fi la înălţime. Pe raftul cel mai de sus al bufetului. L-am probat cu pesmeţi dietetici, gata prăjiţi din fabrică, neavînd alt produs de panificaţie la îndemînă. Rîşniţa electrică de cafea, după ce-a manifestat unele ezitări mecanice, a dat rezultate din cele mai satisfăcătoare, emanînd şi-un smog plăcut mirositor. Dar cafeaua, pe care o prăjisem într-o ulcică (pînă îi sărise smalţul), deoarece cam trăsese niţică apă (dar curată, din torent), reuşise să acopere aromele chimice ale izolaţiilor arse, de la motorul rîşniţei. Ibricul (tot electric) n-a dat în foc decît o singură dată. A doua oară, a stat cuminte. Dar nici nu s-a mai încălzit. Nici el şi nici cardiotonica băutură pe care intenţionasem s-o fierb cu preţiosul său ajutor. Respectînd (fără exagerări) prescripţiile severe ale dieteticienilor, m-am declarat "sătul" cu anemica mea cină încropită din rezervele supranormative. Ceai de plante medicinale, cîteva feliuţe de costiţă afumată, prăjite lejer pe tigăiţă, doar atît cît să devină crocante, o cutie şi jumătate de brînză topită ("pentru copii") şi cafea. Turcească, bineînţeles. Dar şi rece. Plus două "Snagoave", ţepene. La propriu şi la figurat. Ca să n-adorm de-a-n-picioarelea, mă deplasez moleşit în direcţia odăii destinate odihnei de noapte. Detestînd somniferele, sorb din mers, trecînd pe lîngă frigider, o "tabletă" de benedictină. Suficient ca, peste două minute, să mă aflu cuibărit în patul acela imens. Stau şi-ascult atent ţînţarul care-mi bîzîie pe la ureche, enervant ca un minielicopter în misiune de serviciu. Bine că-i numai unul. Dacă ar fi fost o escadrilă, n-aş mai fi auzit seria de zgomote stranii ce se dezlănţuiesc brusc. Tresar şi mă reped urgent în papuci. Trag cu urechea stîngă, trag cu dreapta, apoi cu amîndouă. Clar! Sursa de gălăgie se află la subsol. Adică, în pivniţă. Singura parte a morii pe care n-o vizitasem. Condamnabilă şi nepermisă neglijenţă. Şi mă mai consider şi detectiv de excepţie! Iar zgomotele se intensifică. Umblă cineva. Fără menajamente pentru somnul locatarilor. Mă îmbrac în viteză ca un entuziast recrut de la paza contra incendiilor. O uşă bubuie asurzitor. Fapt care mă determină să mă-ndrept tiptil în direcţia tindei. Afară e-o noapte de basm. Cerul incendiat de stele, posedînd şi-o lună de 50 000 waţi, îmi îngăduie o vizibilitate pînă la cinci sute de metri. Dar n-am nevoie decît de cinci. Uşa beciului e dată de perete şi, bălăbănindu-se ritmat, permite filtrarea luminii dinăuntru, într-o pîlpîire intermitentă. Fiind un individ curajos, îndelung verificat, decid să pătrund în beci. Prima bîtă găsită devine în mîna mea o armă mult mai eficientă decît "Smith and Wesson"-ul lui Mannix. Din două motive. Nici nu scoate fum şi nici nu face zgomot. Plin de sînge rece, în ciuda zgîlţîielilor ce mi-au cuprins hainele (pesemne, din pricina vreunui curent de aer), intru în "vestibulul" beciului. De-aici, o scară masivă de stejar coboară vreo patru metri spre catacombele "morii din dud". Îmi iau inima-n dinţi - slavă Domnului, am o dantură ţeapănă şi corespunzătoare - şi descind treaptă cu treaptă. Scara suferă demn, gemînd jalnic. Ultima treaptă nu mai rezistă. Cedează, pîrîind sinistru. În plină catastrofă, mă agăţ disperat de perete. Dar şi de şalterul luminii. Care se stinge instantaneu. Din beznă, răsună un muget de fiară, îngrozitor, ca-n filmele cu fantome: - Aprinde, dom'le, becul, că mi se răceşte compoziţia! Mîna îmi acţionează automat. Şi se face lumină, conform dispoziţiei transmisă de la distanţă. Privesc uimit încăperea. Dacă nu-i centru de colectare a sticlelor, atunci precis că-i vinotecă. Asta, judecînd după flacoanele prăfuite, aliniate în nenumăratele poliţe de pe pereţi. Pe puţin, o mie de recipiente. Nici n-apuc să descifrez enigmaticele inscripţii de pe butelii şi iarăşi mă aud interpelat: - Lasă vinurile-n pace, că nu-i în fiece zi lăsata secolului!... Excitat negativ, deoarece nu binevoieşte să se arate la faţă, îl corectez urgent pe individ: - Se zice lăsata secului! În aceeaşi secundă, necunoscutul, dîndu-şi seama că nu-s persoana pe care o aştepta, reacţionează imprevizibil. O explozie înspăimîntătoare răbufneşte în străfundurile catacombelor. Urmează imediat un zgomot insuportabil (peste 110 decibeli) de tingiri răsturnate, fierării prăbuşindu-se, un şuierat de spaimă ca şi cum ar fi scăpat aerul dintr-un compresor gigant, scaune rupte, dulapuri trîntite, o harababură de apocalips, dar şi de sfîrşitul lumii. Peste cîteva clipe, un fum gălbui, urît mirositor, invadează odaia în care mă aflu. Nu mai văd nimic, dar nici nu mai pot respira. Tuşesc în "forcing", încercînd zadarnic să-mi raclez canalizaţia pulmonară. Pînă să-i lămuresc situaţia mea de cadre, necunoscutul trece pe lîngă mine ca o umbră, mă îmbrînceşte din mers, după care ţîşneşte pe scări, în sus. Uşa de la intrarea pivniţei bubuie terifiant. Un curent de aer mă seceră brusc, escaladînd pe urmele evadatului. Recuperez rapid, tuşesc mai rar (dar mai adînc) şi consider că-i timpul să-mi declanşez investigaţiile. Camera în care se produsese explozia şi care adăpostise sursele de fum şi curenţi de aer se află la cîţiva paşi de vinotecă. Pîş-pîş şi intru prudent. O gură de ventilaţie, cît un coş de transatlantic, absoarbe ultimele şuviţe de fum. Închid uşa. Şi curentul (de aer) încetează imediat. Pornesc la cercetarea laboratorului ce mi se înfăţişează ochilor. Căci ce altceva poate să fie dacă nu, laborator? Deflagraţia n-a distrus mai nimic. Totul a fost mai mult zgomot! Un scaun cu picioarele în sus, un dulap cu uşile deschise, un recipient pe duşumea, un cazan în care încă mai fierbe ceva, tingiri, retorte, cleşti, patenturi şi alte unelte necunoscute mie. Ce-a explodat, atunci? De unde-atîta fum şi gălăgie? Ce se meştereşte aici? Un zdupăit de paşi grei, deasupra capului, mă alertează urgent. E clar. Fugitivul cotrobăie prin "moara dintr-un dud". Mai precis, în bucătărie, care se află chiar deasupra mea. Ţîşnesc imediat spre uşă. Mai înainte de-a mă extrage din enigmatica încăpere, privirea îmi cade asupra unui element ce-mi îngheaţă sîngele. Din întregul sistem circulator. Cîteva maxilare, prevăzute cu dinţi strălucitori, rînjesc la mine semnificativ. Paralizez pentru o secundă. După care, încep să gîndesc intens. Din mers. În plină deplasare spre apartamentele mele. Acum mi-e limpede întreaga schemă. Asasinul care-a evadat de-aici, după ce-a ucis cîţiva indivizi, le-a extras măselele, cu fălci cu tot! Dar, cînd m-o vedea, asasinul o să aibă oarece probleme... Fug şi gîndesc rapid, cu-o luciditate atît de fantastică, încît mă podidesc lacrimile de drag ce-mi sînt. Dar, să lăsăm exagerările... Cînd dau buzna în bucătărie, uşa-i deschisă. Abia mă pot opri, frînînd brusc, în buza mesei. Care-i din lemn. Suspin adînc, după care îl caut pe asasin. Acesta, încă înainte de sosirea mea, probabil suficient de zgomotoasă, o luase la fugă. Chiar îl aud trîntind uşa de la dormitor. Cursa contra cronometru durează aproximativ un sfert de ceas. L-am alergat prin toată "moara dintr-un dud", pînă ce n-a mai avut scăpare. L-am prins tot în bucătărie. Unde gîfîia epuizat pe-un scaun, cu coatele rezemate de tăblia mesei. Abia ţinîndu-mi suflarea, l-am somat, recurgînd la un truc clasic din repertoriul marilor detectivi: - Stai că trag! Asasinul mă priveşte surprins, gîfîind în continuare. Nu-mi vede arma. Pe care, de altfel, nici n-o posed. Într-o pauză, îndrăzneşte să-mi vorbească: - Nu vezi că stau, măi tu măi? Trage o dată, nu te mai cîcîi! E nebun. Aşa cum şi presupusesem, de altfel. Deci asasinul e dement. - Dacă trag, mori! Vrei să mori? - Ba nu vreau să mor deloc. Deconcertat, mut trucul pe canalul doi, apelînd la cealaltă variantă: - Atunci, nu mai trag! Să vedem, ce mai face, acuma, nebunul. Precis îşi pierde cumpătul, intră în derută, după care se predă. Asasinul însă, dement care se ia în serios, îmi face conversaţie: - Ba trage, dom'le! Trage o dată uşa aia, că rămînem ţepeni. Nu simţi ce curent e pe-aici? Nu-i chiar nebun. Pentru că există un curent nemaipomenit. E şi normal, cu-atîtea uşi şi ferestre deschise. Închid uşa, închid şi fereastra după care deschid interogatoriul: - Cine eşti dumneata? - Măi tu măi, dar matale cine eşti? - Conan Doi! - Şi unde-i Conan Unu? Totuşi, dacă nu-i nebun, face pe nebunul. - E mort! - L-ai ucis? - Nu, eu. Viaţa. A murit de bătrîneţe. Dar şi celebru. Cum era să-l omor eu pe sir Arthur Conan Doyle, cel mai mare scriitor de romane poliţiste? - Păi, eu te-am întrebat de Conan Unu! - Domnule, eşti alienat? - Da de unde! Dentist! Dar matale? - Romancier! - Şi de ce mă sperii, măi tu măi? De ce mă faci s-alerg după matale, ca la cursele de cal... - Pardon! Eu te-am alergat... să dai socoteală de morţii fierţi în ceaun pînă la dezintegrare... Nu mă duci pe mine, "dentistule"! - Măi tu măi, eşti romancier cum sînt eu popă ortodox! Şi, întrucît mă cheamă Naftule Pompadur, pentru prieteni, Tulli, îţi dai seama că aşa ceva nu se poate. Mai bine să dăm cărţile pe faţă! Altminetri te dau pe mîna Miliţiei. Aşa că alege... Ce rost are să-ţi tai singur cracul de sub picioare? Tulli Pompadur arată conform numelui său ciudat, dar şi trăsnit. Acoperişul capului îi e pleşuv total, ca un fund de ceaun cromat. În compensaţie, şi-a lăsat favoriţi bogaţi, de fox sîrmos, iar craniul e-mpodobit artistic, extra-modern, cu plete ce-i atîrnă deasupra umerilor, pornind bineînţeles de la vîrful urechilor în jos. Efectul e stupefiant. Ceva în genul unei sălcii plîngătoare. În materie de înălţime, asasinul "dentist" depăşeşte cu mult 1,55 m. Dar şi-aici compensează prin artificii de modă. Pe sub pantalonii evazaţi exagerat, de s-ar zice că-s două fuste, poartă cizme cow-boy, dar şi cu tocuri înalte, "de damă", tipul troci (pătrăţoşi şi cu etaj). Cămaşa din bumbac flauşat, pîsloasă, are o culoare nedefinită, oscilînd între verdele de mlaştină şi sticla de sifon. În orice caz, distonează flagrant cu părul morcoviu şi ochii de nuanţa distrugătoarelor flotei de război, pe timp improbabil. În vreme ce "dentistul" mă ascultă, arborînd un zîmbet sintetic, îi recit autobiografia mea. Pe măsură ce înaintez în amănunte, zîmbetul dispare, transformîndu-se într-un rînjet verde, plin de neîncredere. - Şi fii atent, nu-s numai scriitor, ci şi detectiv. Rînjetul dispare. Asasinul cască ochii, gura şi încearcă să spună ceva. Dar cuvintele se formează abia după eforturi susţinute: - Maestre, ce mai, eşti tare! Dai un ban, dar stai în spate. Te pomeneşti că eşti şi detectiv privat! Am vaga senzaţie că mă ia peste picior. - În nici un caz, privat de inteligenţă, cum par să fie unii asasini amatori. Dă-i drumul la referinţe, să aflăm ce-nvîrţi pe-aici... Ce-i cu maxilarele alea? Cîţi oameni ai ucis? "Dentistul" ezită, nevenindu-i să creadă urechilor. Nu se aştepta să-l demasc atît de urgent. - Scumpe maestre, sînt tehnician de valoare, n-a murit nimeni cu protezele mele. Ce-ai văzut, matale, sînt monturi de proteze. Bătrînul Gulliver mi-a închiriat pivniţa, să-mi fac lucrările de laborator. Iar în căzănel, fierbeam un material nou, pentru înlocuirea cerii de luat măsură. De unde-ai mai scornit şi chestia cu asasinatele? - Şi explozia? Şi fumul? - îl interoghez eu strîns. Tulli Pompadur începe să tremure. Trupul îi e zguduit din ce în ce mai intens. E clar. Îl cuprinde panica. - Nu ştiu ce soi de romane oi fi scriind, matale, dar habar n-ai de fizică. - Lasă-mă cu fizica! Exploziile aparţin de chimie... Pompadur tremură spasmodic. Chipul îi e străbătut de grimase, abia se poate stăpîni. Nu-l mai ţin nervii. Dar izbucneşte într-un hohot de rîs fantastic, monstruos. Rîde total, din întreg trupul. I se scutură de rîs şi mîinile, şi picioarele, şi pletele marginale. - Ha! Ha! N-ai înţeles că eram în pragul unei descoperiri epocale? Cînd ai rupt scara, tocmai dădusem de soluţie. Se vede însă că materialul a intrat într-o fază neaşteptată şi-atunci a făcut fîs. Un fîs ceva mai tare, cu mult fum. Mi-ai distrus cariera şi viitorul şi-acum vrei să mă scoţi şi asasin... După ce mi-ai tulburat opera de creaţie, de invenţie în stare pură, mai ai şi pretenţii? Mă faci să te alerg prin toată casa, să cred c-au năvălit tîlharii şi mă scoţi, tot pe mine, erou de roman poliţist! Nu ţine, nene Conane! Mai bine erai Conan Unu, nu Doi. Mă intrigă ultima sintagmă a presupusului criminal. - De ce? - Pentru că ăla-i decedat! Aşa mi-ai spus! Şi-atunci nu mai aveam necazurile de-acum... Îl privesc oarecum surprins. Fusesem cît pe ce să comit o groaznică eroare detectivistică. Pompadur se uită la mine atent. Apoi, brusc, propune: - Hai să gustăm ceva! Ai vreo băuturică? Apreciez favorabil şi chiar flatat ideea dentistului. - Băuturică s-ar mai găsi, scumpul meu asasin, dar de-ale gurii, ioc! - Nu contează, maestre! Are băiatul... Dau o fugă pînă-n beci, să-mi iau desaga cu unelte şi alimente... Vin imediat! Pînă să dispară pe uşă, strig în urma lui: - Lasă uneltele, adu doar alimentele... Ce mai tura-vura, am fost dus. Ca un dulce copil. Fiindcă dentistul nu mai vine. A trecut un sfert de ceas de cînd îl tot aştept. S-au auzit, un timp, nişte zgomote, dar nu cred să fi fost produse de el. Păreau exterioare "morii dintr-un dud". Analizîndu-mi critic erorile, mă condamn aspru şi pornesc în căutarea dentistului. Dar, dacă nu-i totuşi dentist, ci numai un biet asasin? Îngrozit de perspectivele oferite de supoziţia mea ultimă, mă avînt iarăşi pe scara beciului. La vale. Uit de treapta frîntă şi iarăşi mă sprijin de şalterul luminii. Care, bineînţeles, se stinge. În clipa cînd o aprind, în virtutea experienţei dobîndite, un zbieret infernal face să mi se zbîrlească părul, în ciuda faptului că-l port tuns scurt (8 milimetri). Zbieretul capătă precizie. Disting chiar şi cuvinte. - Tulliiiii! Tulliiiii! Ieşi afară, nefericitule! N-are rost să te ascunzi! De la patru te-aştept sub nucul din livadă! Glasul răguşit, gros şi dogit zdravăn, îmi îngăduie să diagnostichez un excesiv consum de tutun. Pornesc invers, să ecaladez treptele, dar în capul scării mă întîmpină o apariţie de "science-fiction", dar din genul celor "vizionate" în filmele de groază. Joimăriţa (fantomă folclorică) e-n minijupă, o minijupă atît de scurtă, încît mă-ntreb dacă personajul nu şi-a uitat cumva fusta acasă. Bătîndu-i lumina în ochi, joimăriţa nu mă distinge şi mă cheamă la sentimente umane: - Hopa sus, drăguţule, să-mi dai socoteală! Cine ţi-oi fi închipuind că eşti, mă zambilică, de mă laşi să te-aştept cu ziua? Te crezi vreun Belmondone, Florică Piersic sau Alan Dalan? Agită-te, nu mai sta de lemn-Tănase, că mă enervez la sistem! Nu-s eu iubita ta? Interzis, şi neavînd ce răspunde, intreprind rapid un examen al fantomaticiei înfăţişări. Pare femeie. Dar nu s-ar zice! Coafură nu posedă, adică-i tunsă atît de mic, încît mă paşte bănuiala că şi-a montat pe cap o perie de aspirator. N-am văzut, pînă azi, o mostră a modei acesteia. E prima. Dar, de neuitat. În loc de bluză, aşa cum s-ar cuveni unei persoane de sex (sigur) feminin, e-mbrăcată într-un cojocel cu blana pe dos, fără mîneci. Într-o peliculă cu eroi din comuna primitivă, ar fi făcut furori. Dar nu mă-ngrijorează aspectul ei de exponentă a matriarhatului în plină dezvoltare, ci bîta pe care o suceşte şi răsuceşte în mîna stîngă. O recunosc. E bîta pe care intenţionasem s-o utilizez la prima acţiune de anihilare a intrusului din beci. Mă trezeşte la realitate glasul ei, frumos dogit: - Mă ţii afară? Nu mă inviţi? Ori ai pe cineva înăuntru... Poate, pe scofîlcita aia de doctoriţă, ai? Atunci, nu te mai deranja! Că vin singură! Cînd văd că-ncepe să descindă prima treaptă, consider că-i cazul să examinez cît mai adînc beciul. Bat rapid în retragere. În ciuda languroaselor solicitări ale femeii primitive, exprimate în cel mai dulce stil paleolitic: - Nu te grăbi, nebunaticule, acuma-s lîngă tine! Sînt confundat cu Tulli. Şi nu-mi convine deloc. Pînă una alta, dau să mă refugiez în laboratorul dentistului. - Tulliii! Prieten drag! Aşa mă primeşti? În timp ce-şi perfecţionează vocalizele, joimăriţa degringolează zgomotos pe scară. Dar nu ţine seamă de treapta cu pricina şi nimereşte direct în rafturile vinotecii. Zuruitul sticlelor sparte abia reuşeşte să acopere urletele de groază ale bizarei întruchipări. Apelînd probabil la acelaşi întrerupător, accidentata stinge lumina. Dar urletele cresc în intensitate şi frecvenţă. - Salvează-mă, nefericitule! Vrei să mă-nec? E femeie. Sînt bărbat. Trebuie s-o salvez. Fac deci drumul invers. Bîjbîi prin beznă, mai dărîm şi eu un raft cu sticle, apoi o pescuiesc dintre cioburi şi băltoacele de vin. Atmosfera a devenit apăsătoare. Minimum 14 grade. Nu Celsius, ci alcoolice. O trag de miţele cojocelului hippy. Bundiţa rezistă. Nu rezistă însă nervii primitivei. Mă ia în braţe, aproape sugrumîndu-mă, după care începe să ţipe din nou. De astă dată, cu o voce ieşită de la reparaţie capitală. Nu mai sună dogit, dar nici răguşit. - Tulliii! Ce-ai păţit? De ce nu te pot cuprinde? Leoarcă de emoţie, precum şi de vinul în care m-am bălăcit, caut în disperare şalterul. Destul de dificultuoasă operaţie, avînd în vedere că-s cu făptura de grumazul meu. - Stai blînd, cucoană! - încerc eu să-i temperez panica. N-ai cum să te-neci! Cel mult există şansa să te-mbeţi cui!... Dar individa orăcăie şi mai strident: - Spune-mi ce se-ntîmplă, că-nnebunesc! Ţi s-a schimbat şi glasul. Ce vrăji ţi-a făcut Naiba? Tulli, tu eşti sau altul? Pînă aprind lumina, consider că-i mai echitabil s-o lămuresc pe loc. - Altul, cucoană, altul! Se face lumină. La propriu, dar şi la figurat. Reprezentanta matriarhatului îmi impulsionează o mişcare de respingere, mai exact un brînci românesc. Cad lejer pe cîteva sticle insuficient zobite, desăvîrşind astfel operaţia. Dar mă culeg încet, de pe jos, în vreme ce-o aud pe individă explodînd: - Cine eşti, grăsunule? Am impresia că devine agresivă, deci îi răspund pentru a evita deteriorarea, în continuare, a relaţiilor: - Al Conan Doi, scriitor, cu permisiunea dumneavoastră... Numele meu o lasă rece, dar şi nepăsătoare. - Ce cauţi aici? - Nimic. Sînt la mine acasă, adica la gazda mea... - La Naiba? Şi unde-i Tulli?... - A plecat la oaste şi n-a mai venit! Adică, pardon, după alimente! E clar că nu trezesc cine ştie ce încredere, deoarece primitiva mă apucă de piepţii cămăşii şi mă scutură de sar din mine numai stropi de vin superior şi vechi. Aşijderea se întîmplă şi cu cojocelul ei, care-i îmbibat ca un burete. În plină abureală alcoolică, arătarea cere urgent explicaţii: - Aiurea! Nu ţine! V-aţi înhăitat amîndoi şi v-aţi pus pe petreceri deocheate! Unde-i sfrijita? Nefericiţilor, ce-aţi făcut cu ea? Deoarece, momentan, sitemul neuronic nu-mi prea funcţionează corespunzător, zăbovesc întrucîtva cu răspunsul. Mai ales că n-am ce să-i spun. Dar sălbatica îşi recuperează bîta pierdută, ceea ce mă determină să zvîcnesc, într-un demaraj spectaculos, spre scară. Rulînd pe-o sticlă nespartă, survolez într-o secundă treapta frîntă a scării, după care mă aflu (cam brusc) la jumătatea scării, dar într-un timp record. Insolita făptură roteşte bîta şi-o zvîrlă ca un bumerang. Presimţind impactul, îmi plec oportun capul. Şi, totuşi, răsună un răcnet de durere cumplit. - Auuuu! Aoleu! De ce mă lovişi? Nu-i glasul joimăriţei. Nici cel dogit, nici cel reparat. Sună altfel, mult mai melodios, din direcţia intrării în pivniţă, într-o tonalitate dureros-melancolică. Ridic privirea. În cîmpul meu vizual, se încadrează un cap ţinut vîrtos între mîini. Sub cap, urmează detaliile de rigoare: un gît (scurt şi gros, maximum 3 cm), trupul butucănos şi îndesat, extrem de lat la umeri, braţe care susţin devla otînjită de bîtă, noduroase, cu muşchi enormi, ca nişte parizere de la "Mistreţul", precum şi perechea de picioare pe care o posedă orice individ normal, însă anormal de bondoace şi lateral deformate. Tipul pare pitoresc, mai ales în materie de bocete. Cînd îşi echilibrează craniul din mîini, bulbuchează nişte ochi exoftalmici, fioroşi şi verzi. Din capul scării, unde apăruse cu totul intempestiv, trîmbiţează în si bemol minor: - Bine, măi Polina neichii, ce cătaşi, matale, cu buflea ăsta, aici, tomite în beciul domnului Gulliver? Tăinuirăţi împreună, ai? Primitiva nu pare surprinsă. - Mă priveşte-n personal! Venisem după Tulli şi uite ce-am găsit!... În mai puţin de trei secunde, nici una mai mult, intrusul, oricît e dînsul de oacheş, virează rapid spre roşul cel mai stacojiu. Dacă o ţine tot aşa, precis face o criză de hipertensiune. - Muică, de ce mă făcuşi, tu, oltean? E şi Tulli aici? Va să zică, te întîlneşti şi cu felcerul ăla, de măsele? Bravo ţie, Polina neichii! Ştii cît ţin la matale!... De ce mă amărîşi? În vreme ce olteanul (declarat oficial) începe să coboare scara, mă retrag discret în direcţia laboratorului. "Polina neichii", puţin intrigată de roşeaţa răuprevestitoare a bondocului, mă urmează. Intrăm urgent în laborator. Olteanul, după noi. - Ia starăţi o ţîră, fraţii mei! Unde-i felcerul? Că nu-l văzui!... Întreprind şi eu aceaşi mişcare de rotaţie a ochilor, ca şi bondocul. Nici urmă de Pompadur. Are el nume de marchiză franţuzoaică, dar a întins-o foarte englezeşte. - Ia spune, matale, bufleo, nu cumva fuseşi singur cu Polina? Pronia cerească intervine. Din aspiratorul instalat deasupra vetrei laboratorului, în loc să iasă fum, porneşte să curgă praf şi moloz. Iar din mijlocul norului de colb, se detaşează, stingherit foarte, Tulli! Singurul care se arată încîntat de miraculoasa ivire a "dentistului" sînt eu. Ceilalţi reacţionează diferenţiat, în vreme ce se scutură de praful ce li se aşterne pe păr, umeri şi haine. - Ce făceai în burlanul ăla, dragule? - se interesează, oarecum furioasă, suspomenita Polina. Acolo mă aşteptai? Olteanul, cînd aude că Pompadur e înnobilat cu titlul de "drag", vede roşu înaintea ochilor. Priveşte abraziv la Polina, reproşîndu-i languros, dar şi mormîntal: - "Dragule"? Aschimodia asta de felcer? Mie îmi spuseşi că n-ai timp, din pricina vizitelor, iar cu el îţi dăduşi întîlnire în beci şi-n cotlonul ăla? Frumos, neică, frumos... Bun! Tulli Pompadur, jignit de epitetul bondocului, scutură nervos din plete. Alt nor de praf se împrăştie în atmosferă. Fără voie, sînt nevoit să strănut copios. - Şi tu, bufleo, cine-mi eşti? Ce-nvîrteşti pe-aici? Tot cu Polina? - mă interoghează olteanul, insidios. Privesc semnificativ la dentist, apoi la femeia în ţoale de blană, aşteptînd din partea lor explicaţiile cerute de fiorosul personaj. Ambii se fac că plouă. În disperare de cauză, iau singur cuvîntul: - Domnule... Nu ştiu cum te cheamă... - Leoveanu mă cheamă, bufleo, dar n-are importanţă... Geca Leoveanu, zis şi Zbanţ! Zi mai repede, ce-avuseşi de tăinuit cu Polina? - Domnule Zbanţ... - Nu-i bine aşa, ci Geca Leoveanu-Zbanţ, că nu mîncarăm amîndoi dintr-o strachină, să-mi zici pe numele de reverenţă... Zbanţ îmi spun numai prietenii. Şi nu văzui să fim aşa ceva... Mai curînd, dimpotrivă... - Mă rog! Domnule Geca Leoveanu-Zbanţ, e clar pentru orice cretin că-s o victimă... - Ce spuseşi? - mă întrerupe olteanul. Eu nu-s orice cretin, pentru mine abia urmează să devii victimă... Dacă nu-ţi lămureşti situaţia şi încă, repede, va trebui să discutăm în contradictoriu. Profitînd de încîntătoarea perspectivă ce mi-o oferă olteanul, Tulli Pompadur se îndreaptă pîş-pîş spre ieşire. Cînd ajunge în preajma uşii, îmi aruncă o privire, îmi face un gest de adio, dar care poate fi interpretat şi ca un avertisment că olteanul e deranjat cerebral, după care demarează în trombă. - Tulli, nu-o tuli singur, că vin şi eu! - strigă alarmată Polina. Cu care prilej se agită şi dînsa în aceaaşi direcţie. Din clipa aceasta, situaţia se deteriorează grav. Cît e Geca Leoveanu-Zbanţ de gros şi scurt, manifestă o agilitate ieşită din comun. Din simpla extindere a piciorului drept, îi pune o piedică magistrală dentistului. Acesta cade, dar Zbanţ îl apucă elegant de plete şi-l ridică la nivelul său. Pe Polina o ajunge imediat, o ia sub braţul stîng şi se întoarce spre dentist. Acesta, văzîndu-l cu balotul, se deplasează rapid spre tubul de aerisire. Depunînd eforturi incredibile, porneşte să-l escaladeze. Nu i se mai văd decît picioarele. Apoi, nimic. A dispărut. Zbanţ o eliberează pe Polina, apucă cu amîndouă mîinile marginea burlanului şi-ncepe să-l zguduie. Mai întîi, apare un nor de colb, apoi cizmele de cow-boy ale lui Tulli. Dar, fără dentist. Pompadur urmează, însă peste cîteva secunde. Tot într-un vîrtej de praf. - Haide, cucoană, să plecăm repede de-aici, că nu-i a bună! - îi sugerez eu persoanei ce-avea pretenţii asupra dentistului. Pînă ce olteanul îl scutură bine de praf pe Pompadur, niţel cam brutal, reuşesc s-ajung la scară, însoţit de femeia cu blană. Urcă accelerat treptele, fără pagube. Cu excepţia celei frînte, care de astă dată s-a detaşat complet din ancadrament. - Degeaba fugirăţi, că vă prinz! - strigă din urma noastră olteanul dezlănţuit, dar şi frenetic. Mă îndoiesc serios de afirmaţia lui. Mai ales cînd îl văd şi pe Tulli Pompadur escaladînd vertiginos scara. Cam împidicîndu-se în poalele pantalonilor săi ultramoderni, dentistul ne-ajunge spectaculos, avertizîndu-ne: - Măi tu măi, măriţi pasul, că vine nebunul după noi... Zadarnic am încercat să-l lămuresc... Nu pricepe nimic. Sau nu vrea. Orbit de gelozie, e-n stare de orice! Primitiva, care aleargă alături de mine, în dreapta mea, îl admonestează verbal şi din mers pe Tulli: - Normal! Cine te-a pus să te iei la bătaie cu el? Gîfîind, Pomadur explică: - N-am dat în el, măi tu măi. I-am expus realitatea. Iar el nu-nţelegea şi se străduia să mă lovească. Dar n-a reuşit. Am evitat pumnul, mai dibaci ca Foreman, iar Cassius Clay al matale a nimerit în căzănelul de substanţă. Mîine, va trebui să-l curăţ cu tiner, c-altminteri nu se desprinde. Cînd a vrut să mă otînjească din nou, cu mîna liberă, iar am eschivat. Aşa că vine după noi cu ambele mîini ocupate. Una e plină de ceară pentru măsuri, iar cealaltă e prinsă între două proteze cu arc de oţel... Alergăm tustrei prin livadă, fără o ţintă precisă. Exact cum îmi recomandaseră prietenii mei, dieteticienii, pentru cura de slăbire. Să mă vadă acum, mai că m-ar pupa! - Uite-l că vine! - urlă Polina. Zambilică, hai să fugim amîndoi spre sat. Că sîntem mai antrenaţi. Şi să-l lăsăm pe domnul Conan, tot e cît doi, să discute prieteneşte cu nebunul... - Imposibil! - răspunde alertat dentistul. E mai gelos pe dînsul, decît pe mine. Zdupăitul paşilor lui Geca Leoveanu-Zbanţ se aude din ce în ce mai aproape. Pe moment, îmi vine o idee genială. - Fraţilor! Staţi şi nu mînaţi! Sus, în nucul ăla, bătrîn! Surprinşi de simplitatea şi eficienţa ideii, fugarii de lîngă mine se opresc uluiţi. Numai Polina întreabă: - Şi tălică cum te sui în pom? - Cînd eşti în pom, aşa cum ne aflăm noi, acum, nu mai e o problemă să efectuezi operaţia şi la propriu... O să mă ajute Tulli... Neîncrezătaore, primitiva îl suţine pe Tulli, care se face capră, să mă sui pe spinarea lui. Deşi coloana vertebrală a dentistului cam pîrîie, izbutesc să mă caţăr pe prima cracă (mai zdravănă) a nucului. Apoi întind mîna şi-o trag pe Polina. Amîndoi îl săltăm pe dentist, care nu mai avea puterile necesare, arătînd oarcecum demolat. Văzîndu-i atît de neajutoraţi, preiau iniţiativa şi conducerea operaţiei. - Răspîndiţi-vă prin frunzişul nucului! Indicaţiile mele sosiseră cam tîrziu. Geca Leoveanu-Zbanţ se afla de mult la umbra nucului bătrîn, privind la gimnastica noastră de înviorare. Cu-o mînă plină de plastilină dentară, de nu-şi putea desface degetele, şi cu cealaltă între colţii straniului aparat dentar, arată ca un strigoi. - Ha! Ha! Ajunserăţi în pom, iubiţilor! Acolo să vă culcaţi, că eu nu mai plec de-aici! Tot vrurăţi să vă-ntîlniţi, amorezilor! Are dreptate olteanul. Dacă n-acceptă să plece, cel mai bun lucru ar fi să ne culcăm în pom. N-am mai întreprins aşa ceva niciodată, dar merită să-ncerc. Polina îl trage pe Tulli după ea, în căutarea unei crăci mai spaţioase, confort sporit. Ceea ce însă nu-i convine lui Zbanţ. - Lasă-ţi felcerul singur! Ce te băgaşi în braţele lui! Culcă-te unde vrei, Polina neichii, însă fără indivizii ăştia. Cavaler, aşa cum am fost întotdeauna, îi ofer primitivei lăcaşul meu. Acceptă. Păcat. Pentru că, în timp ce mă deplasez în căutarea unei repartiţii mai acătării, craca cedează, se frînge, pîrîind înspăimîntător. Fără să mă sperii, întind mîinile să mă agăţ de ceva. Şi chiar aşa se şi întîmplă. Mă agăţ de Polina şi de Tulli. Care se prăbuşesc laolaltă cu mine. Noroc că sîntem însoţiţi de întregul frunziş al ramurii, că nu ştiu ce s-ar mai fi ales de oltean. Din pricina dîrzeniei lui Zbanţ, care nu vroise să ne piardă din ochi, cădem (nu chiar planat) drept peste el. Polina se zbate în braţele lui, care braţe, din motive fireşti, nu mai acţionează normal. Sînt moi şi fleşcăite, ca ale unui manechin. Observ însă dispariţia aparatului dentar. Bănuiesc că Zbanţ e puţin leşinat. Să zică merci că nu i-am căzut în braţe. Atunci leşina ceva mai mult. În timp ce-i acordăm primul ajutor lui Geca Leoveanu-Zbanţ, Polina se repede în direcţia "morii dintr-un dud", să aducă nişte benedictină. Îi dădusem adresa frigiderului, deşi acum am impresia c-o cunoştea mai demult. Dentistul îi desface dinţii lui Zbanţ, destul de dificultos, cu-o joardă ruptă din creanga nucului. Cînd pornesc să suflu aer în plămînii sleiţi ai olteanului, simt pe buze amăreală de nucă verde. - Daţi-i să bea! Ne sugerează Polina, întoarsă din expediţia întreprinsă. Iau sticla din mîna straniei făpturi şi constat o scădere apreciabilă a nivelului lichidului. - Mata ai leşinat sau Zbanţ? Reproşul meu o lasă total şi global indiferentă. Torn în gura deschisă a victimei o doză apreciabilă de benedictină. Restul îl torn în subsemnatul, deoarece simt că-mi vine şi mie să leşin. Aşezaţi la umbra nucului bătrîn, în plină beznă a nopţii, dar luminaţi de reflectorul de ceaţă al lunii, tăifăsuim de peste o jumătate de ceas, fără a uita să conversăm, din cînd în cînd, şi cu butelca de benedictină medicinală. Parcă s-a clarificat şi situaţia. Femeia, cu numele de Polina, se ocupă de naşterea copiilor din Colţiilupchii, pe post de moaşă comunală. O cheamă Polina, dar şi Ţilimindriu. Trăsnit nume! Parcă Tulli Pompadur sau Geca Leoveanu-Zbanţ ar suna mai puţin anormal. Dar nimeni n-are nici o vină. Geca o curtează pe Polina, cam violent şi agresiv uneori, iar Polina, spre deosebire de Zbanţ, mai puţin violentă, dar suficient de incomprehensivă, îl curtează pe Tulli Pompadur. Cel puţin aşa deduc eu. Iar tot puterea deducţiei mă îndrituieşte să conchid că dentistului nu-i este cîtuşi de puţin agreabilă asiduitatea moaşei, precum nici Polinei nu-i surîde amorul melancolic al olteanului. Cînd aflu profesiunea lui Zbanţ, parcă înţeleg aprehensiunile moaşei. Geca Leoveanu-Zbanţ lucrează pe post de tehnician veterinar. E clar. Nu poate obţine cîştiguri suplimentare, montînd proteze vacilor şi oilor din Colţiilupchii. Tratînd tegnafesuri sau febre aftoase, nu te-alegi cu "Trabant" la scară. Precis că astea-s gîndurile ce se vehiculează prin creieraşul distinsei moaşe comunale. - Nu sufăr de nimic! Am venit să văd dacă ai reuşit să te instalezi ca lumea şi dacă ai somn liniştit şi împăcat! Acuma plec, stăpîne, nu mai am timp. Se apropie zorile, au început să cînte cocoşii. Nu-mi plac soarele, nici lumina. Şi-apoi trebuie să gîndesc veştile oaspeţilor din Adîncuri. Sper că nu te-au deranjat prea mult prietenii mei, Polina, Tulli şi Geca. Mai sînt şi alţii. Ai să-i cunoşti mîine. Cînd eşti invitatul meu. Să ne cunoaştem mai bine, să stabilim condiţiile închirierii... Numai dacă ţi-a plăcut, bineînţeles, "moara dintr-un dud". Nici nu-mi dau seama cînd a dispărut. Dar a lăsat pe urmele lui un miros ciudat, de pucioasă. Nu-i vremea însă să mă las cuprins de misticisme. Mai am în frigider o sticlă de benedictină. Şi miroase altfel decît sulful emanat de prezenţa lui Naiba şi-a cerberilor săi. "Satan" şi "Belphegor". Trăsnetele scurtcircuitează instalaţiile de pe catapeteasma cerului. Aşa, din senin. Peste mai puţin de-o secundă, răpăie şi ploaia. Nu-i ploaie şi nici aversă. E rupere de nori. Dacă o ţine tot aşa, pornesc curînd la vale, cu moară cu tot. Pînă să mă refugiez în dormitor, dezlănţuirea naturii s-a potolit, ca prin miracol. Doamne, îmi zic eu, prea multe minuni pe-aici, ca să fie lucru curat. L-o fi chemînd pe bătrîn Gulliver, dar Naiba tot Naiba rămîne. Trebuie să investigăm atent ce se întîmplă la Colţiilupchii, altminteri nu mai avem dreptul să ne considerăm detectivi. Vorbind mereu la plural - şi zău dacă ştiu de ce -, adormim ca nişte dulci copii. Noi. Conan Doi. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:48 PM | message # 13
13. Despre bizarul comportament al creatorilor sub influenţa razelor infra
După un somn reînvigorător, dar populat de coşmarul care-a durat mai mult de trei-patru ceasuri, mă trezesc în sunetele unei emisiuni de "melodia preferată", organizată de păsăretul livezii lui Naiba, cu participarea unui cuc asurzitor, pe post de "special guest star". Solistul cîntă demenţial, în stil pop, acompaniat de-un grup vocal folk, alcătuit probabul din sticleţii şi florinţii cei mai dotaţi, preselectaţi la o "stea fără nume" extrem de severă. Ansamblul coral, care suţine fondul sonor al concertului, trebuie să fi recrutat în rîndurile sale majoritatea păsăruicilor din regiune. Sună atît de gureş, ritmat şi polifonic, încît nu mai e chip să-nchid ochii. Un vrăbioi îşi permite şi contribuţii personale, în afara partiturii, care-mi zgîrie timpanele. Totuşi, prefer acest concert matinal, de la Colţiilupchii, celui oferit de tramvaiele de pe Calea Moşilor. 50% bine dispus şi 50% îngrijorat de invitaţia pe care mi-o lansase bătrînul Gulliver Naiba, îmi termin operaţiile de ecarisaj personal, pe care le întreprind în fiecare dimineaţă. Apoi, oarecum relaxat, organizez un minidejun improvizat. Atît de mult mă preocupă întîlnirea cu Naiba, încît renunţ la felurile mele preferate: ochiuri cu costiţă afumată, prăjită, rumenită atît cît să devină crocantă, ceaiuri tari şi multe, cafea turcească şi "Snagoavele" corespunzătoare. De astă dată, mă limitez la o jumătate de pachet de unt şi pesmeţi uscaţi. Plus ceaiul de care nu mă pot lipsi. Dar pe care am fost nevoit să-l fierb într-o crăticioară, deoarece ibricul electric a funcţionat bizar, refuzînd să se-ncălzească, deşi avea curent suficient. Chiar în exces, întrucît m-a şi zguduit niţel. Or să se aranjeze toate. Mai ales dacă mă-nţeleg cu bărbosul uriaş, care-i atît de prestant şi frumos, încît ar fi meritat să-l cheme Dumnezeu şi nicidecum, Naiba. Îi voi pomeni de necesitatea reparării utilajelor, iar el, în timpul acesta, se va îngriji de-o gustare. Niciodată n-am poftit pe cineva în casa mea fără să-l omenesc. Mai ales că, astfel, mi se crea posibilitatea să încalc regimul prescris de dieteticieni, fără opoziţia nevesti-mi. Sper ca Naiba să procedeze aşijderea. Pentru a mai da jos din rezervele mele de supraponderalitate, decid să mă deplasez la domnul Gulliver fără maşină, pe jos. Cu atît mai mult cu cît "Bombiţa" nu-i accesibilă. Unde Dumnezeu oi fi pus cheile? Cînd părăsesc "moara dintr-un dud", soarele escaladase de mult bolta cerului de la Colţiilupchii. Mă ardea insistent, drept în scăfîrlie. Plăcut, dar totuşi excesiv. Dacă nu grăbesc pasul, pînă ajung la bătrînul mag, am toate şansele să mă prezint la el cu creierii pané. Curtea bătrînului, şi de data asta, pare pustie. Observ însă o schimbare de decor. Lîngă palan, chiar la intrare, o construcţie ciudată, pe trei bîrne de brad, la care se mai adaugă un scripete şi o funie, mă îndeamnă să cred că întreprinde foraje de prospecţie. Curiozitatea nestăvilită, tipică profesiunii mele duble, de scriitor şi detectiv, mă îndreaptă direct spre instalaţia respectivă. Cînd mă aflu la doi metri de trepiedul sondei, se produce catastrofa. Mă prăbuşesc în gol. Altfel decît atunci cînd căzusem din nuc. Pentru că rămîn suspendat, cu gîtul la nivelul solului. Pornesc să analizez situaţia febril. Primele rezultate se dovedesc rodnice. Ceea ce nu mă miră, din partea mea. Primo: de căzut, am căzut într-o groapă forată, însă acoperită cu o foaie de péfélé, insuficient calculată ca rezistenţă. Secundo: gabaritul meu îl depăşea pe cel al tubului de ciment, care, la o prima vista, nu părea să aibă mai mult de 60 cm. Or, eu posed alţi parametri. Deci, pe scurt, rămăsesem înţepenit în tubul de ciment ca un dop de plută în gîtul unei sticle. După un sfert de ceas de istovitoare mişcări lente, dar fără rezultat, mă aflu în aceeaşi situaţie, la aceeaşi altitudine. În schimb, soarele avansase serios. Acum, îmi fierbeau creierii. Prefer să examinez mai lucid situaţia, în ciuda tensiunii craniene. La rece, n-am cum, aşa că optez pentru varianta la cald. Singura soluţie, oricît ar fi de ruşinoasă, e să strig, să chem lumea în ajutor. Nimeni pe uliţă, nimeni în ograda lui Gulliver. - Allooo! Aloooo! E glasul meu. Abia de-l mai recunosc. Sună înfundat, stins. Şi totuşi, de obicei, am o voce stenică, plină de forţă. Probabil că astăzi nu funcţionează corespunzător din pricina presiunii tubului care-mi apasă plămînii. - Omule! Ce faci acolo, omule? Nu-i glasul meu. Întorc urgent capul spre uliţă. Dintr-acolo sună chemarea. Pe linia de sus a gardului, un alt cap. Spre deosebire de-al meu, care se află la nivelul solului, celălalt stă sprijinit cu bărbia de ţambrele palanului. Un cap de bărbat. La vreo 27 de ani. Blond ca paiul de grîu şi rotund ca floarea-soarelui. Atît de rotund, încît posesorul capului preferase să-şi tundă părul, cu numărul 0, pentru a mai reduce din gabarit. Altminteri, un chip blînd, de om bun, prietenos. Plăcut impresionat de solicitudinea necunoscutului, îi comunic: - Ce să fac, dragul meu, bine! Am căzut în puţul de foraj al lui Naiba şi-am rămas înţepenit. Încolo, toate-s bune şi frumoase! Bila necunoscutului se clatină compătimitoare. - Formidabil, omule! Pesemne că matale eşti mai gros decît tubul... Uite, că prinde bine cîteodată. Mereu îi spun Milicăi să mă mai slăbească cu recomandările ei dietetice. Zice că-s grăsuţ... - Milica Manzur, doctoriţa? - Da. O cunoşti, omule? - Cum să nu. Sîntem chiar prieteni... Însă mie mi-a afirmat că-i plac bărbaţii mai trupeşti, mai dolofani... - Cunosc teoria... De-aia nici eu nu-s de acord să-mi pierd forma. Pentru că mi-i dragă, omule. De cînd am cunoscut-o, am pus pe mine cel puţin trei ocale... - Totuşi, nu exagera! - îl consiliez eu, avînd suficientă autoritate morală în materie. - Pînă nu dă un semn că mă place, îi trag înainte, n-am de gînd să mă opresc. Să-i transmit ceva din partea dumitale? - Complimente! Capul de pe gard dispare, după ce mă salută reverenţios. Brusc, simt că pornesc să lunec lejer la vale. Pe tub. Nemîncat fiind, pesemne că mi s-a micşorat diametrul. Ce bine mi-ar fi prins un breakfast mai copios. Trag aer în plămînii mei de oţel inoxidabil, ca să-mi recîştig forma, dar şi pentru a striga în continuare: - Allooo! Allooo! Tot glasul meu. Dar mult mai vlăguit. Soarele mă fierbe în suc propriu, crescîndu-şi treptat gradul de încălzire. Numai aşa îmi explic, Dumnezeule, cum am putut să fiu atît de cretin şi să-l las pe cetăţeanul de la gard să plece. Razele solare influenţează, precis, în sens negativ, reacţiile "creatorilor". - Omule! Omule, m-auzi? - De ce să nu te-aud, sînt surd? Iarăşi zăresc pe linia gardului capul cu pricina. - Omule, am uitat să-ntreb, nu vrei să te scoatem de-acolo? Bălaiul are umor. Mult, dar sec. - Presupun că n-aş avea nimic împotrivă... Mulţumesc de-ntrebare! - N-ai pentru ce... Plecasem fără să mă interesez dacă n-ai vreo dorinţă. Sînt cam timid de felul meu. Nu-ndrăznesc să mă amestec în viaţa altora, mă jenez. - Nu te jena! - Atunci, să plec după ajutoare? Simt nevoia să urlu, dar nu mă susţin plămînii: - Cît mai urgent, meştere. Nu pot garanta de suspensia mea la infinit. Dacă tubul nu cedează, diametrul meu cedează precis. E labil. Din pricina nemîncării. - Atunci, n-ai prefera, înainte de toate, o gustare mai consistentă, de refacere? Bălanului îi filează o lampă. Precis. Pentru că-l văd aşteptînd un răspuns. Simte nevoia de conversaţie. O fi vreun solitar. - Domnule, ce meserie ai, mata? La urma urmei, cine eşti? Capul de pe gard se deplasează lent, într-o mişcare pendulatorie, de la stînga la dreapta şi invers. - Ce distrat sînt, omule! Am uitat să mă prezint. Iermolai Bîc, tehnician forestier, poet oniric, asta-n timpul meu liber... Şi-s şi sănătos... - Pesemne că acuma te afli în pauza de prînz, nu? Adică, poet!... - Nu! Sînt în concediu de studii! Iar simt că se lărgeşte tubul de ciment. Sau eu mă subţiez. Pentru că mă afund din nou cu încă un centimetru. - Domnule Iermolai... - Spune-mi Laie, omule, presimt că vom fi prieteni... - Nu-mi vine să cred. Dacă nu mă scoţi de-aici, cît mai degrabă, după ce voi ajunge în tubul al doilea, bănuiesc că voi fi mort! - Păcat! Îmi pare rău... - Laie, dragule, prietene, aleargă după Milica Manzur şi spune-i să vină aici. Dar, rapid... - De ce? Dacă vrei să-i spui ceva, pot să-i transmit eu şi nu mai pierdem timpul! Pînă mă duc la ea, pînă vine aici, asta durează... Ce să-i spun? - Să cheme o echipă de salvare, să mă extragă de-aici! - Atunci, mă duc! Capul bălaiului dispare. Simt că-nnebunesc şi încep să urlu, aproape fără voce: - Allooo! Allooo! Dar sună atît de slab vocea mea, încît sînt sigur că nu m-aude nimeni. Şi totuşi, îmi răspunde cineva: - Omule! Omule! Iermolai Bîc apare iarăşi la gard. - M-am întors, că nu ştiu cum te cheamă, or Milica o să mă-ntrebe cine are nevoie de echipă... - Al Conan Doi... Scriitorul... Bila rotundă a bălaiului explodează de fericire: - Colega!... Omule, păi mă duc eu după oameni... Avem şi bibliotecă în cătun... Îi aduc cu mine pe nea Romaniţă Curentu, pe ţaţa Catariţa, pe Valin al lui Patruzec, pe Nea Gheorghe al lui Staragică, pe Păuniţa lui Lucereanu, pe Ioana lui Colarete... - Laie, opreşte recitalul, că mă duc la fund... Adu pe cine vrei, dar mai repede... - Păi, dînşii sînt cei mai pozitivi din cătun, citesc enorm, îmi ştiu şi poemele, au luat cele mai multe cărţi de la bibliotecă, că-i cu rafturile aproape goale... Îl chem şi pe Poroambă Cîşu, responsabilul cultural... Ce-or să se bucure... Iermolai Bîc mă priveşte ca pe-a noua minune a lumii. E fericit. Un scriitor, şi încă în puţ, nu-i ceva normal; oricum, frizează oniricul. Vreme de-un ceas, atît cît a durat mobilizarea întreprinsă de Iermolai Bîc, am gîndit la evenimentele de ieri, din timpul nopţii şi la inexplicabila dispariţie a gazdei mele. Soarele îşi desăvîrşise operaţia de alterare a funcţiilor mele gînditoare, deoarece, în clipa cînd apar primii pozitivi, în frunte cu Milica Manzur şi Iermolai, nu mai sînt capabil de raţionamente funcţionale. Vorbesc de unul singur, în şoaptă, aproape indiferent la manevrele echipei de comando. Milica Manzur îmi tamponează tîmplele cu oţet aromatic. Deşi, dacă aş mirosi mai atent, aş recunoaşte imediat celebra benedictină a domnului Gulliver. - Maestre Conan, grăsunul meu drag, vino-ţi în fire! Nu te lăsa! - Coană Milico, mă ţin şi eu cît pot, dar mă suge adîncul! - Delirezi, coane Conane! Nu există nici un adînc, fîntînarul n-a băgat decît două tuburi... - Şi ţi se pare puţin trei metri? Eu delirez? Cum o să mă scoateţi de-aici? Unde-i Gulliver? Bălanul apare de după umărul doctoriţei: - Omule, de vrăjitor îţi arde acuma? Fîntînar ne trebuie... Uite-l şi pe Poroambă al lui Cîşu... - Măi Laie, lasă poeziile, nu ziceai că-i cultural? - În timpul liber, ca muncă obştească. Dar e cel mai bun fîntînar din regiune. Ceea ce-a urmat se poate spune c-a aparţinut de domeniul serialelor "science-fiction". Ajutat de gruparea celor mai asidui cititori din Colţiilupchii, Poroambă al lui Cîşu m-a extras din puţ în doi timpi şi vreo sută de mişcări. Cu tub cu tot. Bine că n-au agăţat ghearele scripetelui de subsuorile mele, ci de găurile prevăzute în tub. - Ţine sus macaraua, cumetre Staragică! - striga meşterul, încîntat de reuşita operaţiei. Ţine-l sus şi pe scriitor, că-i mare! Dacă-l cobori, cu tubul pe dînsul, îi rupi picioarele... - Şi cum facem, cumetre? - cerea indicaţii susnumitul Staragică. - Ascultaţi comanda la mine! Ţaţo Catariţo, fino Păuniţo, tălică eşti mai dibace, al lui Patruzec, nene Romaniţă Curentule, tu, n-auzi? Fă, a lui Colarete, Ioano, cu tine vorbesc, treceţi aici şi-l apucaţi de picioare pe dînsul. Cînd strig la voi, daţi brînci tubului şi culcaţi-l... Dar trageţi totodată şi de picioarele scriitorului, să nu i le prinză, că i le face piftie... Tălică, Staragică, propteşti barosul lîngă tub, să n-o pornească la loc!... Gata? Cînd au buşit tubul de bătătură, cu mine în interior, mi-a trecut imediat insolaţia. N-am mai văzut nici soarele, nici chipurile entuziaştilor. În schimb, au răsărit stelele. De toate culorile. Fără să mă întrebe nimeni nimic, au dat tubul de-a dura, pînă l-au dus în dreptul gropii de foraj. Aici, rezemîndu-l cu buza de marginea acesteia, l-au întors pe dos. Adică, m-am pomenit cu picioarele în sus şi cu capul în groapă. Asta era tehnica. Nu mai vedeam nimic. Dar nici nu era nevoie. Cînd au pornit să spargă tubul de ciment cu baroasele, simţeam atît de acut fiecare izbitură, încît mi s-a întunecat mintea. Cînd a căzut ultima bucată din tubul de ciment, am căzut şi eu în groapa de foraj. Nu mai avea cine să mă susţină. Era şi el, tubul, bun la ceva. - Starăţi liniştiţi! - striga maestrul Poroambă. Asta-i mişcarea. Că-mi stricaţi tot planul. Acuma, să vină domnişoara Milica, să vază dacă mai trăieşte grasul... - Trăiesc, nene Cîşului,n-avea grijă. Numai, întoarceţi-mă pe dos, că-mi urcă sîngele la cap... adică-mi coboară! Abia după ce sînt dat peste cap şi mă aflu iarăşi cu picioarele pe pămînt, văd şi eu cum arată aceşti oameni minunaţi. Spetiţi, istoviţi pînă la epuizarea ultimului strop de putere, îşi şterg sudoarea de pe frunte. Inundaţi de năduşală, abia îşi mai trag sufletul. Îi înţeleg. Doar ştiu cît cîntăreşte un tub de ciment... Plus personalitatea subsemnatului. Aşezat la umbra costelivă a celor trei bîrne de brad, cu scripetele deasupra capului, ca o sabie a lui Damocles, primesc îngrijirile Milicăi Manzur, dar şi studiez fizionomia pătimaşilor lectori din Colţiilupchii. Grupul lor, tolănit în jurul meu, întreprinde aceeaşi operaţie. În sens invers. În cele din urmă, nemaistăpînindu-şi curiozitatea, cumătra cea mai reprezentativă, atît prin dimensiuni, cît şi prin pitoresc, mă întreabă cuprinsă de milă: - Ce cătaşi în puţ, domnule dragă? Tălică nu ştii că-n ograda lui Naiba trebuie să fii cu ochii în patru? - Hodorogul e-n stare de orice, pînă şi moarte de om poate să pună la cale! - mă lămureşte suplimentar un alt straniu exemplar, ce se cheamă ţaţa Catariţa, după cum aud că-i spun ceilalţi. Numai Iermolai Bîc nu mă întreabă nimic, ci gîndeşte cu glas tare: - Cînd o fi pornit bătrînul să sape fîntîna? Ieri nu era nimic început... Măi, omule, nu-i lucru curat! Matale ştii ceva, nene Poroambă? Ale matale-s sculele? - Ale mele, dar nu le-am adus eu aici, ci mi-au fost furate azi-dimineaţă, în zori... Am umblat după ele în tot cătunul, numai aici nu mi-a dat prin cap să le caut... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:49 PM | message # 14
14. Breakfast la Gulliver
Naiba (să-l ia!) îşi face apariţia abia în jurul prînzului. Cînd îl văd, membrii cercului de lectură de la biblioteca din Colţiilupchii, fără să-i acorde vreo atenţie notabilă, dau să plece, luîndu-şi un călduros rămas bun de la subsemnatul, strîngîndu-mi mîinile pe rînd. Care stînga, care dreapta. Ţaţa Catariţa, matusalemica arătare ce-mi sărise în ajutor, neţinînd seama de vîrsta ei înaintată, stucheşte ca o mîţă, îşi şterge buzele pergamentoase, desenează în aer un semn magic, dar şi de neînţeles, după care murmură printre dinţi, suficient de tare ca s-o audă întreg colectivul: - Bată-te toaca de hodorog! Pftui! Piei dinaintea noastră, drace! Domnul Gulliver, foarte domn, se face că n-aude. În schimb, trage o şuierătură de cow-boy, semnul la care-şi fac o grabnică apariţie "Satan" şi "Belphegor". Motiv ca grupul să purceadă la o cît mai grabnică dispariţie din bătătura proprietarului. Cu excepţia ţaţei Catariţa. Şi-a doctoriţei care, împreună cu Laie Bîc, se apropiase de mine. Dulăii mă ocolesc, apoi se îndreaptă către mumia ce-i aştepta lîngă poartă. Privesc stupefiat la desfăşurarea scenei. Milica zîmbeşte pe sub mustaţă. Fiarele iadului mîrăie ca un motor de camion ambalat. Însă ţaţa Catariţa rînjeşte lung, foarte lung la ei, prezentînd o dantură impecabilă, dar îmbrăcată numai în "aur" coclit. Apoi iese pe portiţă, trîntind-o de-i sar cuiele. Pe neaşteptate, de parcă l-ar fi otînjit cu parul, "Belphegor" începe să chelălăie disperat. "Satan", refugiat la picioarele stăpînului, muşcă praful ogrăzii, cuprins de-o evidentă criză depresivă. Senin, dar şi imperturbabil, Gulliver Naiba îşi înfige mîna în ceafa lui "Belphegor" şi - deşi mă aşteptam să-l dea cu capul de palan - porneşte să-l mîngîie lent. Spre uimirea mea, javra îşi ridică privirile către stăpîn, se gudură, apoi începe să-i zîmbească. Da, să-i zîmbească! Unicul cîine pe care l-am văzut rîzînd era potaia din halele atelierelor "Fiat", din Drumul Taberei. Însă respectivul constitua o excepţie şi-avea toate motivele să latre hohotind. Făcea asta dintr-un sentiment de compasiune, ştiind prea bine c-avea să ne revadă foarte curînd, pe noi, clienţii unităţii respective. "Satan" continuă să se afunde în melancolia lui neagră, renunţînd însă la consumul de praf. - Poftiţi în coteţ! - exclamă domnul Gulliver Naiba, cu glasul său dulce ca mierea. Invitaţia mă surprinde. Deşi n-ar trebui să mă mai mire nimic, din moment ce bătrînul explorează fenomenele parapsihice, practicînd pesemne şi magia. Fac un semn de rămas bun către Milica Manzur şi bălaiul Bîc şi dau să mă îndrept spre casa domnului Gulliver Naiba. Sînt mai mult decît convins că Gulliver pronunţă greşit cuvîntul de origine engleză "cottage" (care ar trebui rostit "coteidj"). Cu-atîtea vorbe anglo-saxone, mai ales în industria noastră turistică, s-o fi molipsit şi el şi încearcă să-şi dea aere. Pretutindeni întîlneşti "camping", "bowling", "bungalow", "flipper", "parking". De ce nu s-ar chema şi casa domniei sale "cottage"? Şi, dacă sînt poftit în "cotage", precis mi se va oferi şi-un breakfast! Ca să fiu în notă şi fiindcă-s mort de foame... - Nu dumitale m-am adresat, stăpîne! - îmi taie macaroana Gulliver. - Dar cui, atunci? - întreb eu dezamăgit. - Prietenilor mei, stăpîne! - îmi comunică Naiba, în vreme ce scutură mîinile doctoriţei şi ale oniricului, despărţindu-se de ei nu suficient amical, ceea ce nu-l împiedică, totuşi, să le transmită : " Vă aştept diseară!". Percepînd nedumerirea întipărită pe figura mea spiritualizată de foame, bătrînul îmi furnizează un supliment de informaţii: - Mă refeream la "Satan" şi "Belphegor", singurii mei prieteni. Să ştii, stăpîne, cîinele nu minte, nu fură, nu-nşeală... Acuma să mergem în casa pe care ai mai vizitat-o... Sînt dornic să cunosc un scriitor atît de mare... Tulli Pompadur mi-a spus că vrei să scrii un roman, aici, la Colţiilupchii... Şi sînt curios să aflu de ce tocmai aici! Sîntem amîndoi în camera cea mare, binecunoscută mie, unde mă aşteaptă una din cele mai plăcute surprize. Pe masa uriaşă din centrul odăii, aranjate cu mult gust, identific tacîmurile şi farfuriile, ceştile şi anexele necesare unei gustări copioase. Altă viaţă... - Nădăjduiesc, stăpîne, că vei binevoi să-mparţi cu mine umila mea gustare de dimineaţă... - Dar e vremea prînzului! - mă-ncumet să-i precizez magului. - Pentru mine nu există noapte sau zi, stăpîne. De veacuri, m-am obişnuit să-mi hrănesc trupul atunci cînd simte cerinţa. Pînă vin cu cele cuvenite, gustă un păhărel din benedictina mea. E din plante şi face bine tuturor mădularelor... Impozantul Gulliver părăseşte odaia, lăsîndu-mi timp să visez. Dacă a răzbit pînă la vîrsta asta, care bate serios spre opt decenii, nu chiar veacuri cum încearcă el să-şi creeze o aură de vrăjitor, răspîndind insistent şi intensiv cifre incredibile, precis că s-a hrănit bine, sănătos şi conştient. Pînă una alta, gust un pic de benedictină. Iarăşi îmi explodează cerul gurii, asaltat de straniile arome ale tonicei băuturi. Impulsionat de tincturile poţiunii, şi nicidecum de alcoolul ce intră în compoziţia acesteia, cuget rapid la personalitatea gazdei. Bătrînul arată splendid, extrem de prestant. Nu numai statura impresionează, ci şi vestimentaţia, cu totul neobişnuită. În afara pălăriei melon, care nu-l părăseşte o clipă, nici în casă, Gulliver poartă pe post de panatloni nişte iţari năucitori, croiţi şi confecţionaţi din stofă reiată, aşa cum obişnuiau miniştrii de pe vremea lui tanti Raliţa. Materialul, nemaifiind la modă astăzi, arată dens, trainic, dar şi lucios, din pricina îndelungatei utilizări. Ceea ce uimeşte iarăşi e faptul că, în loc de curea, Naiba şi-a încins mijlocul c-un chimir ciobănesc, lat de minimum 20 de centimetri. Iar în loc de haină, care s-ar fi cuvenit să fie o redingotă, ţinînd seama de pantalonii reiaţi, bătrînul a adoptat o tunică militară scoţiană, îmbumbată de sus şi pînă jos cu vreo zece nasturi de alamă, încît pieptul personajului poate fi uşor confundat cu tabloul de butoane al unui lift. Neobişnuit de "ţeapăn", pentru vîrsta pe care i-o bănuiesc, Gulliver Naiba păşeşte voiniceşte, de parcă toată viaţa s-ar fi ocupat cu întreţinerea condiţiei fizice, apelînd la procedurile yoga sau culturismul modern. Cînd umblă prin bătătură, obişnuieşte să-şi ţină mîinile la spate, dar în clipa aceasta, cînd pătrunde în odaie, are mîinile în faţă, purtînd pe ele o tavă imensă, cît o roată de "Chausson" O.N.T. Aşezînd-o tacticos pe masă, Gulliver se instalează îm jilţul dinaintea mea şi mă îmbie: - Să gustăm cîte ceva, să ne întremăm trupul şi mintea! Dîndu-şi seama că şovăi, aflîndu-mă în faţa atîtor farfurii şi ceainice, sticle şi crăticioare, oale şi ulcele, fără să ştiu ce cuprind, Gulliver zîmbeşte şi trece la formule de explicitare: - E de la sine înţeles, stăpîne, că nu mănînc bucate dăunătoare, negîndite şi necalculate... - Cum adică, şi dumneata îţi calculezi caloriile? Eşti la regim? - Nu, stăpîne! M-ai înţeles greşit... La alte calcule mă cugetam. La zodia în care au fost culese rădăcinile, lăstarii şi mugurii... - Şi ce legătură au furajele astea cu breakfastul nostru? - Temelia hranei mele se află-n rădăcini şi plante... - Imposibil! Şi din ce trăieşti, atunci? Gulliver zîmbeşte sibilinic şi mă pofteşte: - Hai să mîncăm! Serveşte-te din ce-ţi ofer şi-ai să-mi mulţumeşti toată viaţa! Ceaiul pe care-l vom bea e din fiertură de tintaură şi frunze tinere de mesteacăn alb. Bătrînii îi spuneau "arborele vieţii"... În ulcele, avem lapte de capră fiert cu muguri de brad, iar în crăticioară, brînză dulce, frecată cu mărar şi floare de sunătoare... Ouăle-s fierte o zi întreagă, apoi păstrate la soare, să ucidă răul din ele... - Şi nu-s stricate? - Sigur că nu! Miros ele a pucioasă, dar ăsta-i mirosul tăriei pămîntului. Dau putere trupului şi agerime minţii! - Ca şi ţîrii uscaţi ai bunicului. Tata Petre, cînd îi uita în rafturile magaziei, unde-i ţinea ascunşi de Maia, asta-i bunică-mea, îi mînca înverziţi şi împuţiţi. Şi dînsul afirma că dau tărie... Pentru că-i stropea cu ţuică de Măţău, în care pusese boia şi piper cu sare, ca să nu se strice la burtă... Şi, chiar dacă păţea ruşinea, se cocea atunci o zi întreagă la soare, despuiat şi întins pe-o rogojină, pînă ce se vindeca... Dar, tot cu doctoria lîngă el... - Înţelept bătrîn! Dar n-a vieţuit mult, nu-i aşa? - Nu prea. 93 de ani... Ar mai fi trăit, dacă nu săvîrşea un accident de circulaţie... - De maşină? L-a călcat vreun zurliu dintr-ăştia?... - Nu. Accident de bicicletă. Pornise cu velocipedul prin ogradă, s-alerge o scroafă scăpată din cocină. A călcat-o, s-a răsturnat, şi-a vătămat ceva prin măruntaie, şi-n două săptămîni s-a dus, pe alte meleaguri să-şi repare "Diamant"-ul pe care îl cumpărase în 1912... - Să-i fie ţărîna uşoară! Dar să ne reîntoarcem la cele lumeşti, ia şi ospătează-te, domnule Conan Doi. E mai mult de-o jumătate de ceas, de cînd mă căznesc şi mă chinui să termin ceaşca de ceai. Imposibil de ingurgitat. Amară ca fierea şi urît mirositoare, licoarea bătrînului arată şi total neapetisant. Numai arama coclită are culoarea aceasta. La ouă, bineînţeles, am renunţat. L-am lămurit pe domnul Gulliver că-mi sînt interzise de dieteticieni, fără să-i comunic părerea mea despre ouăle clocite, contraindicate şi oamenilor zdraveni, darmite suspecţilor de hepatopatie. Brînza de vacă, bivoliţă sau capră, că n-am izbutit s-o identific, avea un accentuat gust de pastă de dinţi. Probabil că dozase greşit mărarul cu care-o frecase. În privinţa laptelui, n-am avut ce obiecta. Decît că l-am sorbit picătură cu picătură, gîndind că beau esenţă de brad, din aceea cu care-şi stropeşte tanti Raliţa prin casă, ca să-mi alunge din aroma ţigărilor ei preferate ("Mărăşeşti"). În schimb, domnul Gulliver Naiba mănîncă de le rupe, ca un spart. A dat gata întreg conţinutul ceainicului (aproximativ 2 l.), a curăţat crăticioarele, farfuriile, ulcelele şi oalele, precum şi cele şase ouă intrate în ireversibilă putrefacţie. Deoarece devenisem mai intim cu Naiba, îl întreb suspicios: - Ia spune-mi, bătrîne şef de trib, ouăle astea-s confecţionate de găini? Prea mi se par mari! - Stăpîne, zău că ai spirit de observaţie scriitoricească! Sigur că nu-s ouă de găină. Au fost ouate astă-primăvară, cînd au sosit berzele! - Sînt ouă de barză? Şi ce-au clocit, atunci, bietele păsări? - Le-am pus pe altele în cuib, de raţă. Acelea-s toxice, nu se pot mînca. - Bătrîne şef de trib, mai dă-mi niţică benedictină, să-mi vin în fire. Chestia asta, cu ouăle de raţă, faptul că-s toxice, iar cele de barză, nu, mai ales proaspete, din primăvară, de-acum şase luni, m-a scos din priză! - Maestre Conan, dacă mă iei cu "bătrîne şef de trib", dă-mi voie să-ţi zic şi eu "maestre", pentru că sînt, într-adevăr, aşa cum îmi spui matale, vieţuind de veacuri printre neamurile acestor locuri... Şi benedictina de faţă e preparată după o reţetă străveche... Simt un fior pe limbă: - Să nu-mi zici că-i făcută din tarhon măcinat cu ştevie, că nu te cred! Gulliver dă gata şi ultimul strop de lapte de capră, se linge pe buze ca un motan bătrîn, după care îşi şterge delicat degetele pe pantalonii de la redingotă. Acuma realizez de ce-s atît de lucioşi. - Benedictina, dragă stăpîne, are în adîncurile ei plante înzestrate cu virtuţi binefăcătoare. Unele din ele-s tare greu de cules. De pildă, anghelica, roiniţa sau isopul. Dar mai sînt şi alte ingrediente, pe care trebuie să le capăt din ţări îndepărtate. Scorţişoara, vanilia, smirna, astea s-ar mai găsi la "Alimentara", dar răşinile sălbatice din Mexic, Pakistan, Ecuador, care sînt îmbibate de parfumuri ciudate, astea le adun nemaipomenit de greu. Cele de mai sus trebuiesc macerate luni de-a rîndul în rachiuri străvechi, păstrate în butoaie cu doage de aramă, dar nu orice aramă, ci din cea stacojie, şi se pun apoi la învechit, în butii de gorun, adăpostite în cele mai adînci beciuri. Cînd ajunge la vîrsta puterii ei depline, benedictina atinge 43 de cenţi... Iar reţeta se pierde în negura veacurilor... Rachiul ăsta e cunoscut încă dinaintea dacilor. Pelasgii îl foloseau cu prisosinţă!... - Pelasgii? Ai citit şi matale "Dacia preistorică" a lui Densuşianu? - Nu. Am trăit pe atunci! Şi eram tot bătrîn... Şi astăzi mai sînt pe-aici obiceiuri străvechi, cărora nimeni nu le poate dibui obîrşia... Ai auzit de "săptămîna Sîntoaderului"? - Da. Şi ce dacă? Ăsta-i sfînt, deci aparţine perioadei creştine... - Păcătuieşti, maestre. Neştiutorii cred aşa! Dar obiceiul de-a cinsti această săptămînă aparţine protoistoriei... Prima zi, "lunea ciorilor", aşa se cheamă, fereşte omenirea de năpasta dăunătoarelor. Apoi urmează: "marţea viermilor", "miercurea strîmbă", "joia iepelor", "vinerea omanului" şi "sîmbăta lăutului". În seara de sîmbătă, dacă fetele doresc să le crească din belşug coadele, se spală pe cap cu "iarbă de mare", căreia i se mai zice oman sau omag. În toată săptămîna asta, nu-i voie de lucrat serile, pentru că se-ntîlnesc "caii Sîntoaderului"... - Ideală săptămînă pentru leneşi! - Numai bătrînii ţărani, adică ţărăncile, numai ele lucrau serile... Ţeseau la război pînă se lumina de ziuă... Astăzi, se munceşte numai opt ore. Iar serile şi le petrec oamenii la televizor sau la café-bar. Deci, obiceiu-i străvechi... de obîrşie pur pelasgică. - Bătrîne, de data asta fără "şef de trib", prea le-ncurci cu dacii şi pelasgii... - Aici e greşeala matale, maestre şi stăpîne, eu le-am trăit lucrurile astea, la vremea lor, atunci nu se cunoşteau cărţile şi revistele, poate, nici alfabetul, dacă-mi aduc bine aminte... căci să tot fie vreo trei mii de ani... Gulliver Naiba ţine cu tot dinadinsul să mă aiurească. Bălmăjelile lui, însă, nu izbutesc să clatine credinţa mea în fenomene inexplicabile. Nu vreau să-l contrazic excesiv, pentru că-s curios să ascult mai departe. Totuşi, fac eu o pauză în mine, ce-o fi oare cu oglinda aia, din camera alăturată? De ce, cînd te uiţi în ea, priveşte la tine cu totul altcineva? Taman cînd îmi stătea pe limbă să-l întreb pe Gulliver Naiba în ce constă escrocheria cu oglinda, sînt întrerupt de-o bătaie în uşă. Bătrînul, frecîndu-şi nervos barba colilie, care se mînjise lejer cu puţină pucioasă din ouăle sale preferate, strigă mieros: - Dă-ţi osteneala şi intră, oricine-ai fi, deşi ştiu cine eşti! Surprins de aptitudinile videotelepatice ale magului, aştept curios intrarea neaşteptatului solicitant. Personajul îmi pare cunoscut. Nu-i exclus să fi participat la extragerea mea din tubul de ciment. Totuşi, nu-s chiat atît de sigur. Poate să fi făcut parte numai din asistenţă. Îşi învîrte jenat pălăria în mîini, apoi priveşte pe sub sprîncenele-i groase la Gulliver. Observ că-i ceacîr, avînd ochii de culori diferite. Asta nu-l împiedică să fixeze cu insistenţă clondirul cu benedictină. În cele din urmă, demarează: - Coane Gulliver, fă-ţi pomană şi dă-mi banii făgăduiţi. Trei poli, atît m-a costat căruţa. Başca suticul pentru tubul sfărîmat. Încă trei poli, ca să-i duc sculele lui nea Poroambă, să nu mă facă de hoţ, un pol c-am săpat groapa. Laolaltă, una peste alta, cinci sutare. N-ai văzut ce era să păţim, că murea omul ăsta de-a-npicioarelea? Nu mi-ai spus că-i mai trupeş decît noi, ăştelalţii... Imediat începe să-mi clipească sistemul de alarmă. Gulliver comandase o fîntînă pe dimensiunile mele? De ce? Răspunsul bătrînului nu-mi lămureşte situaţia: - Măi Brişcă, ia-ţi banii, uite-i, numără-i, mai na încă cinci sute şi să faci fîntîna în fundul curţii, dar mai largă. Cumpără alte tuburi, de 80, şi nu mai împrumuta sculele de la Poroambă, fără să-l întrebi... Dacă ne mai vizitează prietenul meu, pe care-l vezi ospătîndu-se la masa asta, să nu mai rămînă înţepenit în puţ... Fă şi tu o treabă ca lumea, ce naiba!... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 22/06/2012, 10:50 PM | message # 15
15. Snack-bar cu program: La trei ţaţe nătăfleţe
Total deconcertat după breakfastul (aproximativ inexistent) oferit de domnul Gulliver Naiba, aproape mort de inaniţie, mă îndrept fleşcăit spre "moara dintr-un dud", să iau ceva în gură. Mă simt atît de slăbit, din pricina foamei, încît nici n-aud apelul repetat ce-mi este adresat de după un gard vopsit în verde prăzuliu. Mă gîndeam la fîntîna proiectată de Naiba, în care era să-mi găsesc un sfîrşit lamentabil. Chiar mă paşte bănuiala că bătrînul intenţionase falsa mea asasinare, pentru a-mi trage o sperietură de pomină. - Măi copile, nu m-auzi? Un glas ce nu-mi e străin orăcăie după vreun puradel neascultător. Timbrul specific, hîrîit şi acordat în sol major, trîmbiţînd ca o goarnă crăpată, insistă să-mi amintească de cineva recent întîlnit. - Fă-te-ncoa, copile slab de minte! Hai la ţaţa Catariţa, să-i povesteşti cu ce te-a ospătat cîinele de Naiba. Acuma sînt măcar lămurit. Ştiu precis că de mine-i vorba. De după un palan de curînd vopsit, de arată ca nou, ţaţa Catariţa, căţărată pe nişte lănteţi, se hlizeşte la mine. - Ce să-ţi spun, ţaţă dragă? Nu m-a ospătat decît cu reţete străvechi şi vorbe, dar şi acelea, tulburi... Mă duc mai degrabă spre casă, să nu leşin pe drum. Ne vedem altă dată şi să ştii că nu uit binele pe care mi l-ai făcut. Hîrca ţaţii Catariţa se deplasează orizontal pe linia planului, întocmai cum îl văzusem şi pe Iermolai Bîc - pesemne că aşa-i obiceiul pe-aici, la Colţiilupchii, să-şi dea lumea gîtul pe răzătoarea lănteţilor - şi-mi zîmbeşte înfricoşător de parc-aş fi dulăul "Belphegor", pentru ca apoi să rostească îmbietor: - Dragule, copilule, nu-i ăla binele pe care-l meriţi, ci abia acum ai să afli din ce primejdie o să te scape Catariţa! Fă-te-ncoa şi intră-n ograda mea, să-ţi mai povestesc de unele şi de altele. Şi, ca să-ţi treacă răul de la lingurică, ai să mănînci cu noi cîtecevaşilea, că se mai găseşte... Văd că şi-acest monument al naturii, restanţă a veacului trecut, suferă de maladia pluralului monarhic, vorbeşte tot cu "noi"! Mare-i grădina Icoanei şi multe-s minunile ei! Totuşi, auzind că-i cazul să-mi refac forţele, îi returnez zîmbetul, acordîndu-i un surîs plin de căldură şi omenie (căci era şi timpul) şi-i comunic: - Sărut mîna, ţaţo Catariţo, nu te pot refuza! Mai ales că-mi eşti tare simpatică! Dar să ştii, astăzi nu mai ţin regim de slăbire... - Dar ce, pîn-acu ai ţinut? - constată bătrîna, coborînd sprintenă de pe lănteţii gardului. Există ceva în ochii bătrînei, extrem de vioi şi ageri, care mă determină să-l înţeleg pe "Satan". Pentru că şi pe mine mă inhibă nişte curenţi de înaltă frecvenţă, care-mi paralizează unele reflexe. O fi vreo hipnotizatoare, mai ştii! Vajnica femeie, a cărei vîrstă e greu de stabilit, fără prezentarea certificatului de naştere, se poartă numai în negru. Fuste negre, pe puţin vreo cinci (suprapuse), batic şi mai negru, acoperindu-i părul pe care bănuiesc că-abia de-l mai are, bluză încopciată pînă la gît, tot neagră şi ea. Dar bătrîna se deplasează ca un spîrnel, arătîndu-mi drumul; şi asta mă îndeamnă să trec cu vederea amănuntele vestimentare, pentru a-mi concentra atenţia asupra evidentei contradicţii între aspectul personajului şi alura pe care o demonstrează. Baba Catariţa se deplasează în slalom, ocolind nucii din bătătură, pe firul unei poteci glănţuite de cîţi paşi o călcaseră, în direcţia căsuţei adăpostite de nişte tei uriaşi. Cojmelia arată, în ciuda dimensiunilor precare, armonios implantată în mediul ambiant. Îmi place nespus tinda scundă, acoperişul de stuf, cu coama de curînd reparată. N-aş zice că există vreo deosebire între tonsura unor tineri şi coafura bojdeucii. - Hai, mai repede, copile, că se prinde mămăliga! - mă mobilizează ţaţa Catariţa. Cînd aud de mămăligă, constat prezenţa unor energii nebănuite în mine. Drept care, sprintez. Nu ştiu ce s-ar fi întîmplat dacă ţaţa Catariţa ar fi pomenit şi de-un cocoşel la ceaun... - Fină Frusino, fă, ai frecat mujdeiul? S-a rumenit bine orătania? Dă-i bătaie, c-avem musafiri!... Ţaţa Catariţa efectuează ultimul slalom, luînd-o pe după tei, iar eu, depăşind viteaz sonică, dar neobservînd copacul, dau să trec prin el. Neacordînd nici cea mai mică atenţie zgomotului produs de impactul dintre mine şi splendidul arbore, ţaţa Catariţa pătrunde în tindă, dispare în căsuţă, de unde-o aud: - Cină Moşca! Cină Moşca! Încep să am îndoieli în privinţa facultăţilor mintale ale bătrînei. Sîntem la vremea prînzului. Ce fel de cină poate fi la ceasul ăsta? Ţaţa Catariţa continuă să orăcăie: - Moşca, afurisito! Unde eşti, cină? Adus-ai burduful? Dacă mă ajută amintirea unor lucruri din copilărie, tot aşa îi spunea şi maica-mare unei prietene din vecini: "cină Gherghiuţo!". Vreo rămăşiţă din timpurile năvălirilor barbare, cînd oamenii utilizau, pentru respectarea bătrînilor, tot soiul de cuvinte împrumutate de la venetic. Parcă nu-i spuneam şi eu, lui unchiu-meu, din partea tatii, "ciciu Tică", sau lui Gică, fratele maică-mi, "bat Gică"? Enigme lexicale, din negura vremurilor! Deocamdată, prefer să trăiesc în prezentul cel mai imediat, mai ales cînd, intrînd în odaia umbroasă de după tindă, zăresc masa întinsă, cu mămăliga aburindă pe un ştergar de cînepă. Deşi aş fi preferat să-mi prezinte, şi cît mai urgent, bucatele, ţaţa Catariţa îmi prezintă ajutoarele ei, nişte bătrîne tare simpatice, care se aferează în jurul unui ceaun considerabil. - Cina Moşca, megieşa mea, care mi-a călăuzit anii tineri! Fina Frusina, căreia i-am călăuzit eu paşii în viaţă. A cam părăsit-o bărbatu-su, finu Sima, dar e mult de-atunci... S-a prăpădit în război, cînd ne-am luptat cu nemţii lui Mackensen... Nu cu-ai lu Şticler, ci cu ăi din nouăsuteşaişpe! Al meu, fie-i ţărîna uşoară, m-a lăsat mai înainte, prin nouăsute şi ceva, că nu era în minţile lui, şi s-a dus în Africa, să-i gonească pe englejii din ţara Boierilor! Cuprins de respect pentru vechimea lor, le sărut mîna. Dacă ţaţa Catariţa e monument al naturii, atunci ce vîrstă să aibă baba Moşca, de-i zice "cino"? De cînd am sosit la Colţiilupchii, şi chiar mai înainte de-a pătrunde în limitele teritoriale ale cătunului, încă de-atunci, avusesem sentimentul că pe-aceste locuri e-o altă lume, eventual de origine extraterestră. Pentru că aşa mi-apar cina Moşca şi fina Frusina. Cu chipurile zbîrcite ca nişte smochine tescuite, slăbuţe şi uscate, pot figura liniştite în orice muzeu etnografic, fără primejdia de-a fi contestate. Poartă amîndouă aceeaşi îmbrăcăminte ca şi ţaţa Catariţa. Pesemne că-i moda bătrînelor de pe-aici, că altă explicaţie nu-s în stare să găsesc. - Bine, Catariţo - o interoghează cina Moşca -, strigaseşi c-avem musafiri... Unde-s ailalţi? - Dînsu-i! Îl cheamă Conan Doi şi tot aşa şi arată! - o lămureşte afabil ţaţa Catariţa, trîmbiţînd din goarna spartă a glasului ei pătrunzător. - Atunci, să mai punem cevaşilea la fiert, s-avem şi noi ce băga în gură! - intră în panică Frusina. - Taci, fa, nu fi lacomă! Avem de tăinuit cu dînsul, trebuie să-l hrănim... Mai ales că diavolul de Naiba l-a lăsat flămînd... Nu vezi c-abia se ţine pe picioare? Mare suflet şi ţaţa Catariţa asta! Simte la om. După o noapte nedormită, victimă a unei tentative de asasinat prin organizarea capcanei cu puţul, plus breakfastul de înfometare servit de Gulliver, e normal să mă considere la capătul puterilor. - Ţaţă Catariţo, cină Moşca şi fină Frusino, îngăduiţi-mi să vă spun aşa, pentru că vă preţuiesc ca pe nişte neamuri apropiate, nu vă faceţi griji în privinţa mea... Nu mănînc atît de mult pe cît lasă de crezut înfăţişarea mea... M-aş mulţumi şi cu mămăligă muiată-n saramură!... Bătrîna îşi încreţeşte ochii a zîmbire şi mă întreabă: - Dar dacă-i frămîntată cu brînză de burduf? Nu te mulţumeşti? Nici cu niscai mujdei de usturoi, împroşcînd un cocoşel la ceaun? Ai? Ce mai zici? E clar că nu mai pot grăi nimic. Gura îmi lasă atîta apă, încît era absolut riscant s-o deschid. Mai întîi, am gustat brînză de burduf cu mămăligă pripită. Dar nu aşa, cum greşit mă informase ţaţa Catariţa, adică frămîntată, ci mult mai complicat, urmînd un ritual cu totul necunoscut mie. Cele trei ţaţe se ospătau decent, cu tipic. Brînza de burduf era îndesată în podul palmei, pînă se forma un gogoloi mic sau mai mare, după inima respectivului - prin inimă înţelegîndu-se, ca la ţară, stomac -, apoi era vîrîtă într-un bulz de mămăligă, modelat oarecum la fel, şi lăsată cîteva clipe, pînă ţîşnea untul. Atunci, rapid dar elegant, bătrînele lichidau mirabilul amalgam, înghiţîndu-l cu gingăşie. Ţuica, pe care am utilizat-o pentru frăgezirea cerului gurii, avea un parfum plin de nobleţe, cu totul neobişnuit. Mărturisindu-mi ignoranţa, autocritic şi fără să-mi pun cenuşă-n cap, am interogat-o pe cina Moşca, deoarece se dovedea mai activă la capitolul respectiv: - Venerabilă şi scumpă maică, ce băutură-i asta? Cina Moşca se zbîrleşte ciudat la mine, mă seceră cu laserele ochilor săi verzi, după care începe munca de lămurire: - Uite ce-i, băieţelule, oi fi tălică scriitor, dar şi eu am ceva ştiinţă de carte... Toată viaţa mea, am lucrat ca moaşă-n cătunul ăsta... pînă a sosit hoţomana de Polina... De-aia mi se spune şi Moşca! Dar să nu mă faci pe mine vulnerabilă, că n-am suferit niciodată de boli ruşinoase... - Cină Moşca! Nu m-ai înţeles... - Taci! - se răţoieşte la mine moaşa generală a satului. La vîrsta mea, înţeleg mai multe decît poate gămălia dumitale de cap... Să trecem la tăria pe care ai băut-o şi de care te-ai minunat... Asta nu-i ţuică, ştii tălică? E rachiu de cireşe amare, dat de două ori la cazan şi ţinut cinci ani la butoi de dud, dar împreună cu frunze de indrişaim!... - Indrişaim? N-am auzit de iarba asta... - Nu mă miră, băieţelule! De unde să crească indrişaimul la voi, în bloacele alea de piatră? E-un soi de muşcată, pe care o mai găseşti, pe ici pe colo, în satele de sub munte. Frunzele topite în dulceţuri le dau parfum împărătesc. Pînă şi butoaiele pentru vin, cine se pricepe, le spală cu fiertură din indrişaim. Dar voi, orăşenii, ce să spălaţi? Sticlele? În care găseşti "Murfatlar" tras la Valea Călugărească? Fina Frusina chicoteşte icnit. Îşi rîde de mine. Altminteri n-ar avea motive să cotcodăcească. Precis c-o miră lipsa de cunoştinţe a subsemnatului. Ţaţa Catariţa, care s-a adăpat vîrtos din clondirul cu rachiu parfumat, scoate din ceaunul impresionant, care, pînă acum, colcăise mocnit deasupra pirostriilor, o orătanie întreagă. Şi mi-o depune toată în blidul de lut smălţuit. Probabil din pricina euforiei declanşate de conversaţia abuzivă cu rachiul sus-citat. Vrînd să corectez, cît mai delicat, eroarea bătrînei, rup un vîrf de aripă, îl cedez moaşei, rup şi vîrful celeilalte, pe care îl transmit ţaţei Catariţa, iar finei Frusina îi ofer tîrtiţa. Fără aluzii. Restul îl păstrez pentru uz personal. - Măi copile, stai blînd şi ia-ţi îndărăt osişoarele! Aşa ceva nu se-mparte cu nimeni... - mă admonestează ţaţa Catariţa. Pentru a-mi demonstra afirmaţiile, monumentul naturii scoate din ceaun - adevărat monstru de tuci - încă două orătănii. Una şi-o rezervă sieşi, iar cealaltă, întrucîtva mai subdezvoltată, i-o pasează Frusinei. Apoi îmi explică îngăduitoare: - Sîntem noi muieri, pe care le saturi cu ciosvîrţele? - Şi cina Moşca? - mă mir eu. - N-are dinţi... Totdeauna se-nfruptă cu sosul. Rupe miez de pîine, întinge şi mestecă... Niciodată nu m-am dat în vînt după carnea de pasăre. Dar nici n-am tratat-o, vreodată, necorespunzător, lipsind-o de respectul cuvenit. Spre uimirea mea, ceea ce se află în blid depăşeşte orice aşteptare. Nu numai frăgezimea copanelor, ţesătura fină a bucăţilor de piept sau dulceaţa infinită a spatelui mă cuceresc definitiv, ci sosul în care se scaldă cele de mai sus. Îndată ce lichidez totul, după ce mă ling pe degete, bineînţeles la figurat, o chestionez pe ţaţa Catariţa: - Ce minune a fost asta? Că n-am mai mîncat în viaţa mea un pui atît de gustos!... Ţaţele se privesc reciproc încîntate, iar Catariţa, hlizindu-se, îmi expune problema în detaliu: - Copilul meu, tare-s bucuroasă că ţi-a plăcut... O dată pe lună, cînd ne-ntîlnim tustrele suratele, totdeauna ne cinstim sufletele cu felul ăsta... Cocoşel cu sos de vin... Că nu-i un pui oareşcare, ci cocoşel nevinovat, de cinşpe săptămîni... Rumenim cărniţa în unt topit, după ce-am sărat-o şi piperat-o, apoi îi adăugăm ciupercuţe de pădure, ceapă prăjită, cîteva boabe de coriandru, un vîrf de cuţit de chimion şi stingem totul cu frunte de comină, pentru ca la urmă să turnăm în ceaun şi-un sfert de vin vechi, însă alb. Dacă erai mai cu luare aminte, ai fi găsit şi gustul usturoiului, al cimbrului şi-al afumăturii, căci i-am prăjit şi cîteva feliuţe de costiţă afumată, de casă. Iar smîntîna, pentru că sosul a fost legat cu smîntînă proaspătă, culeasă azi-dimineaţă de pe oale, nu ne-am mai uitat în ceaun cînd am turnat-o. Şi totul a fiert încet, peste une ceas şi jumătate, la foc mic, pînă am izbutit de te-am adus pe tălică la masă. - Ţaţo Catariţo, Ave! Aşa ziceau strămoşii noştri, romanii. Ave! Încă o dată, Ave! - Avem încă olecuţă, copile! Am păstrat pentru tălică pipoţelele, inimioarele şi ficăţeii, c-au rămas pe fundul ceaunului. Pesemne că moşii noştri aveau şi ei, de strigau astfel la ospeţe... Fa, Frusino, dă blidul încoace... Să-i punem şi sosul cel gros, adunat cu răşchitoarea de lemn... Înţelept a fost cel ce-a născocit mesele joase, aşa cum era cea la care ne ospătasem cu toţii, aşezaţi pe scăunele cu trei picioare. Pentru că, dac-am fi stat la o masă normală, aş fi fost în stare să cer bătrînelor mele să fugă prin curte, după alţi cocoşei şi să fiarbă o nouă şarjă de "pui la ceaun, cu sos de vin şi smîntînă". Dar, aşa cum şed acum, puţin înghesuit în mine, excesul de mîncare mă apasă pe cord, făcîndu-mă să gîfîi lejer, dar mulţumit de cele întîmplate. După ce-am cerut voie să fumez, stăm cu toţii în jurul măsuţei. Şi tragem fiecare din ţigara lui. Adică, din ţigările mele, pe care le-am oferit ţaţelor, cu negîndită dezinvoltură. Pentru că bătrînele fumează catastrofic, ţigară după ţigară. Şi, pentru că nu suportă filtrul, rup "Snagoavele" de parc-ar fi beţe. Noroc că-s "superlong". Din pricina fumatului în exces, ţaţele îşi curăţă gîtul, din timp în timp, dar destul de des, cu tăria aia parfumată. O şansă pentru mine, să aflu cît mai bogate informaţii despre enigmele care-mi frămîntă creierul. Pentru că ţaţele devin comunicative, vesele şi predispuse la confidenţe. E mai mult de-un sfert de ceas, de cînd ţaţa Catariţa derulează autobiografia: - D-aia îl urăsc pe cînele de Gulliver! Ne ia pîinea de la gură! Pînă ce n-a venit în Colţiilupchii, eram doftoroaiele satului, eu cu cina Moşca şi fina Frusina. Mai descîntam, mai făceam niscaiva farmece de dragoste, mă rog... Dar păcătosul de diavol, cu şmecheriile lui, ne-a lipsit de respectul oamenilor... Nu ni se mai leagă nici un descîntec... Cina Moşca o întrerupe, intervenind inoportun: - Înainte vreme, se mai aranjau, se legau. Acuma, şi tineri sînt mai puţini, să le facem de dragoste... că-s navetişti... Lucrează mai toţi la oraş, la fabrică... Pe vremea mea, ehei, alte obiceiuri... Te durea capul, veneai la cina Moşca şi-ţi stingea un tăciune în apă neîncepută... Acum, te duci la doctoriţa Milica, îţi dă un nasture şi-ţi trece capul... La mine, nu te lăsa, dar plecai cu credinţa... Dacă ţaţa Catariţa, acest monument fără vîrstă al naturii, a fost sub oblăduirea cinăi Moşca, înseamnă că moaşa detronată a satului trebuie să fie mai bătrînă decît ea. Ceea ce, totuşi, nu-i cu putinţă, pentru că n-arată mai zbîrcită şi mai mumificată decît ţaţa Catariţa. Aşa că întreb: - Cîţi ani să ai, cină Moşca? - Păi, mai ştiu eu, băieţelule? C-am pierdut socoteala. În orice caz, sînt mai în vîrstă decît Catariţa asta... - Şi cît ai dumneata, ţaţo Catariţo? - 81! Precis! Iar cina-i mai mare cu unşpe ani... - Să aibă nouăzeci şi doi? Să bată spre sută? - De ce nu? - se miră fina Frusina. Păi şi eu, care-s mai tînără, am trecut şi eu de 76, încă de anul trecut! Aşa să fie, ţaţă Catariţo? - Precis! Am o ţinere de minte cum nu găseşti la ăştia tineri. Uit doar ce se petrece acum, că mi-s bătrînă, dar ce-a fost mai demult, toate mi le amintesc... Mai cînd era, zilele trecute, mă-mpungea un cîntec de pe vremea mea, vroiam să-l îngîn, dar mi-era teamă că nu-i mai ştiu cuvintele... Cînd colo, ce să vezi, numaidecît mi-au curs în ureche, de parc-ar fi fost ieri... Dar ăstea, pe care le cîntă la radio, le uit numaidecît... Şi nu-s rele... Parcă mai alaltăieri cînta Marina Voica o romanţă americănească, dar, în afară de nişte vorbe ruşinoase, cevaşilea cam aşa, "cucurucucu", nu-mi mai aduc nimic aminte... Dacă n-ar veni săptămîna viitoare doctorul Priciu, aş zice că-s zăludă... C-am dat în mintea copiilor... Dar facem nunta şi plecăm... - Ce nuntă, ţaţă Catariţo? - mă minunez eu, necrezîndu-mi urechilor. Catariţa mai trage o duşcă de tărie, rînjeşte calm şi mă fixează, hipnotizîndu-mă îndelung, aşa cum procedase cu "Satan" şi "Belphegor". Apoi mărturiseşte totul: - Nunta mea, copile! De peste şaizeci de ani tot îl aştept... A fost doctor la Cîmpina, prin 1914, înainte de războiul cel mare, ne-am iubit şi ne-am jurat credinţă... Acuma vine să mă ia la el... - De unde vine? Şi unde vreţi să plecaţi? - întreb eu. Cina Moşca, beată de surpriză, şi fina Frusina, aşijderea, au rămas cu gurile căscate. - Din Australia... Acolo am auzit c-ar fi plecat... Are avere, case nenumărate, bloace cu zece caturi, herghelii, păşuni întinse, cirezi, oi merinos, averi nenumărate, măi copile!... Mîine, poimîine soseşte cu avionul lui, ne urcăm şi plecăm la Australia... Nunta o facem în avion, acolo sus. Ne cunună vizitiul sau şoferul, cum i-o fi zicînd ăluia care mînă maşinăria zburătoare, şi-o să privesc la Colţiilupchii, de deasupra norilor... De ani de zile, în fiece dimineaţă, stau la fereastră şi mă gîndesc la ce-o să fie, îmi aduc aminte de doctorul Priciu, cît era de tînăr şi frumos, şi-mi vine să zîmbesc singură, că eram junincă şi nu cunoşteam la oameni... Cînd m-a îngrijit de răceală şi m-a fricţionat cu oţet, tremuram de fericire... Avea mîna gingaşă, mătăsoasă... Îndată m-am făcut bine, sănătoasă... Atunci m-a sărutat pe frunte, de bucurie... Numai descîntecele mele îl aduc, acum, îndărăt... De l-aş fi ştiut şi pe vremea ceea, nu mai pleca în ţări îndepărtate... Unii spun că nici n-a plecat, ci-a murit în gară la Ploieşti, călcat de-un tren... Dar nu-i adevărat, că mi s-ar fi arătat... Cina Moşca, înlemnită de emoţie, o mîngîie pe cap, plină de duioşie. Ţaţei Catariţa îi lunecă fişiul. Şi rămîne cu capul despuiat. După cum bănuisem, e complet cheală. Catariţa îşi trage imediat baticul, ruşinată. - Şi-am să-mi cumpăr un maldăr de păr bălai, aşa cum poartă fetele alea de la televizor... Dar, înainte de-a pleca, nu mă las pînă nu-l văz nenorocit pe viermele de Gulliver... Îl omor, îi dau şoricioacă, văz eu ce-am să fac... Fina Frusina, parcă trezită dintr-un vis prea frumos, supralicitează, încruntîndu-şi fruntea: - Care şoricioacă, ţaţo Catariţo, că eu îi tai vinele cu secerea... - Ba nu - se-ndîrjeşte cina Moşca -, nu-i bine, trebuie să-l stropim cu gaz şi să-i dăm foc... să se chinuie, blestematul, că ne-a răpit pîinicica noastră, cea de toate zilele! El şi cu Polina, care-i tot în slujba lui... Ţaţa Catariţa tresare la amintirea unui gînd şi-o bate pe umăr pe fina Frusina! - Ia ascultă, fa, Frusinico, îl omorîm noi, că nu se mai poate aşa, dar mai ştii tu cîntecul ăla cu: "omoară-mă, neicuţă, omoară!"... - "Strînge-mă-n braţe să mă doară..." - continuă înveselită fina, îngînînd melodia, cu glas subţire, pătruns de nebănuită patimă. Cina Moşca, luînd o lingură de lemn de pe masă, începe să bată tactul cu ea şi dirijează corul ce se înfiripă, derulînd mai departe străvechea cîntare: - "Frînge-mi pieptul, muşcă-mi gura, şi-ţi arăt eu unde-i şura!..." Privesc la cele trei ţaţe năuc, nemaiînţelegînd nimic. Ţaţa Catariţa şi-a găsit şi ea o lingură, una mare, pentru bulion, şi bate în masă de parcă sună toaca la schitul Vovideniei. Fina Frusina, încadrîndu-se în formaţia instrumentală înjghebată spontan, face rost de-o unealtă corespunzătoare, un satîr de lemn pentru tocat vinete, şi susţine partitura grupului ritmic.Tustrele, alcătuind un ansamblu bizar, folk şi pop, din instrumente de percuţie şi grup vocal, cîntă în cor, de intră în vibraţie pînă şi ceaunul. Semn că-i absolut gol. Deci, îmi iau orice nădejde să mai fi rămas ceva în el, şi ascult îngrozit: - "Omoară-mă, neicuţă, omoară, nu mai pleci curînd la moară, ţi-am ascuns opinca-n pod şi cămeşa am să-ţi scot!" Ţaţele au uitat de prezenţa mea, înfierbîntîndu-se din ce în ce mai intens. Cîntarea le-a răpit minţile şi-o răcnesc privindu-se în ochi, de parcă şi-ar transmite telepatic textul de mult uitat. La un moment dat, ţaţa Catariţa tace, ieşind din cor. Celelalte surate tac şi ele. - Mă-mpunge un dor să dănţuiesc! - comunică ţaţa Catariţa. Un joc tare vechi, de cînd eram fată... Cîntaţi-mi, afurisitelor, că mă arde... - Dar ce anume? - se interesează moaşa. - Ghiulbahaua, cină Moşca! De-ar fi intrat în transă şi tot n-ar fi răspuns mai rapid solicitării. Frusina se întărîtă tot mai aprig. Cîntă subţire, icnit, sugerînd din glas schimbările ritmice. Cina Moşca o susţine, pe post de contrabas, şi la propriu şi la figurat. Catariţa joacă de una singură, înconjurînd măsuţa joasă, într-un vîrtej cumplit. Blidele tremură, tacîmurile vibrează, iar dulcea bătrînă ţopăie bucuroasă, fericită nespus. Baticul i-a lunecat într-o parte, dar bătrîna şi-a pus o mînă pe cap şi dănţuieşte în continuare ca şi cum figura ar face parte din canoanele jocului. Pe celelalte două ţaţe ne le mai rabdă inima. Se ridică de pe scăunelele lor cu trei picioare, o iau de brîu pe Catariţa şi se-ncing în dănţuiala nebună care cutremură cojmelia. Mă uimeşte nu numai focul aprins după atîţia zeci de ani, ci şi vocile lor incredibil de tinere şi frumoase, acordate armonios în terţă. Zdupăiala face să-mi intre şi mie anumite fibre în consonanţă. N-am fost niciodată un dansator de excepţie, dar urechea muzicală, aproape absolută, îmi îngăduie să simt ritmul oricărui dans. - Trecem pe "cadîna", fa? - ţipă goarna ţaţei Catariţa. - Nu, Catariţo - declară cina Moşca -, hai să-i tragem o "ţigănească", de-aia de nuntă, cînd ai să te măriţi cu doctorul... Nu mai rezist şi mă încadrez şi eu în grupul dansatoarelor. Acuma, bojdeuca ţaţei Catariţa se clatină îngrijorător. Dar "ţigăneasca" o ştiu bine, doar am fost naş mare la trei nunţi, în sat, la Tîncăbeşti. La ultima, mi-am scrîntit şi piciorul stîng, în aplauzele furtunoase ale nuntaşilor. Bat pămîntul îndîrjit şi vîrtos, de parc-aş călca în picioare gîndacii de Colorado, ce-mi vatămă cartofii din grădină. Cînd cu tocul, cînd cu talpa, cînd cu vîrful. - Bravo, copile, halal să-ţi fie! - se entuziasmează ţaţa Catariţa. Cina Moşca iese din joc pe neaşteptate, strigînd la noi: - Mă-c în pod, Catariţo, s-aduc un pumn de nuci. Jucăm pe nuci, să vadă băieţelul ăsta ce n-a mai pomenit! Podul e deasupra noastră, însă intrarea e prin tindă, unde-şi are gura şi scara. Cina Moşca se repede pe trepte, le urcă de parcă ar fi reactor, apoi începe să cotrobăiască prin văgăunele unde-s puse nucile la uscat. Ieşim şi noi în tindă, fără să ne oprim din danţ. Ori din pricina trepidaţiilor pe care le-am imprimat duşumelii din tindă, ori din pricina cinăi Moşca, ivită în grabă cu nucile în poală, la gura podului, scara uşurică se desprinde şi cade zgomotos. Tocmai cînd cina Moşca se avînta s-o coboare. Moaşa generală a satului rămîne agăţată în mîini, suspendată la buza podului. Iar noi înlemnim, în cea mai dificilă figură a "ţigăneascăi". În călcîie. Iar nucile ne plouă-n cap. - Cină Moşca! - urlă, pe două voci, Catariţa şi Frusina. Bătrîna dă din picioare ca şi cum ar avea de gînd să-şi facă vînt în tindă. Dar nu cred să fie bîntuită de-asemenea idei năstruşnice. Pentru că se află la o altitudine de cel puţin trei metri. În timp ce apreciem paralizaţi exerciţiile Moaşcăi, apare în ogradă, ca din senin, figura rotundă a lui Iermolai Bîc. Priveşte la noi, apoi la cina Moşca şi ne comunică impresiile sale: - Ia te uită, omule! Bătrînă-bătrînă, dar ce bine se ţine! - apoi recuperează şi continuă: Hai să mergem, maestre şi colega! Am venit să te iau la domnul Gulliver... Sîntem aşteptaţi! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
