ElegantFM - Vlad Musatescu-De-a baba-oarba - Pagina 3

new posts members Forum Rules search RSS

Pagina 3 din 3
«
1
2
3

date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:27 AM | message # 31

31. Şoferii iadului - remake local!
Spre surpinderea generală, responsabilul fostului "hambar cu puşti" n-are nici un fel de pretenţii materiale pentru recuperarea pagubelor. Baraca de tir e complet demolată, însă totul s-a declanşat de la ascunderea bătrînului Gulliver Naiba printre ţintele de mucava ale panoramei. Or gestionarul tarabei nu părea să fie străin de prezenţa magului în incinta stabilimentului. La urma urmei, scîndurile n-au suferit nici o stricăciune notabilă, totul putînd fi reparat şi reinstalat în mai puţin de două săptămîni.
Ţaţa Catariţa, despărţindu-se cu greu de puşca pe care trebuie s-o returneze gestionarului, dovedeşte o fantastică putere de recuperare, deoarece, trează de-a binelea, fără vreo urmă de "febră cerebrală", spune acestuia:
- Măi Bucă, pesemne că-nvîrteşti tu ceva cu diavolul ăla bătrîn, de i-ai înlesnit fuga... Deocamdată, ia-ţi îndărăt flinta, că i s-a strîmbat ţeava... Dacă aflu c-ai fost în tamşă cu boşorogul, mîine mă-ntorc şi-ţi fac iarăşi praf hambarul! Aşa să ştii!
- Ţaţă Catariţo - se vaietă Bucă -, mă jur pe ce vrei că habar n-am încotro s-a topit domnul Gulliver... Poate-o fi murit şi şi-o fi luat zborul spre ceruri!...
- Glumezi, prostovane? - rînjeşte ţaţa. Ăsta n-are ce căuta acolo, locul său e în iad, în străfundul pămîntului... Dar unde-i duba din spatele camionului ăla cu butoi de tablă?
Nici nu mai aştept răspunsul responsabilului, ci mă deplasez urgent spre locul unde găsisem parcate cisterna, dubiţa şi stiva uriaşă de sticle umplute cu apă.
Bătrîna, în ciuda vîrstei, are totuşi nişte ochi ageri, de excepţie. Pentru că, într-adevăr, vehiculul a dispărut. Dar încărcat, pesemne, întrucît stiva lăzilor s-a redus simţitor.
- Omule, cine-i nenea ăla, din cabina cisternei? - mă întreabă Iermolai Bîc. Şi de ce face semne?
În afara forestierului, în spatele meu se adunase întregul grup de comando, în aceeaşi formaţie de la începutul evenimentelor.
Milica, mai iute de minte, îl recunoaşte imediat pe cetăţean:
- Păi, e pacientul meu, Guţă al ţaţei Palagheia! Lucrează ca şofer la oraş, pe cisternele de stropire a străzilor... Dar ce-o fi vrînd, de ne cheamă la el?
Lucrurile se lămuresc rapid. Guţă se află în dificultate. Gulliver Naiba a plecat, fără să-i plătească transportul efectuat, iar el şi-a pierdut cheile de la maşină.
- Şi de ce ne făceai nouă semne? - îl întreb eu, intrigat.
- V-am văzut mai zilele trecute, cu-o maşinuţă. Poate se potrivesc cheile!... Că-i musai să mă duc după bătrîn, să-mi dea banii pentru osteneală... Două drumuri pînă la peştera Guşteriţei, unde am încărcat cisterna.
Bineînţeles, deşi "Bombiţa" zace în livada de la "moara dintr-un dud", trusa cheilor se află totuşi asupră-mi.
- Şi-ncotro vrei să pleci, să-l găseşti pe Naiba? - întreb eu, convins c-am dat de informatorul ideal. Ştii unde-i acum?
- D-apăi cum! Cînd a ieşit din dărîmăturile panoramei, s-a suit la volanul dubiţei şi-a pornit spre Guşteriţa, să-l caute pe unul, Dulea... Zicea că, fără el, s-a dus totul dracului, şi comoara, şi banii!...
Realizez pe loc grandioasa înscenare a bătrînului Gulliver Naiba. După părerea mea, genială! Îşi camuflează comoara extrasă din peşteră printre sticlele transportate cu dubiţa. Mă nelinişteşte însă apariţia noului personaj.
- Şi nu ştii cine-i Dulea?
- Cum să nu! Dentistul din Colţiilupchii, felcerul...
- Tulli Pompadur?
- Chiar aşa, cum îi ziseşi tălică... dar nu ştiu să aibă şi pompă! De-altmineri, îl caută toţi, şi nea Parşolea, şi Tiţu de la Adîncuri, şi nepotul lui nea Lae... Dacă stăm şi socotim pe degete, sînt patru dubiţe pe urmele felcerului Dulea... - De unde ştie să conducă? - mă minunez eu.
- D-apăi cum! Nu-şi ţine maşina la Cîmpina, în curtea mea?

Gulliver Naiba, căpătînd noi dimensiuni în situaţia actuală, mai ales că-i şi proprietar de automobil, nu mai putem zăbovi nici o clipită.
Peste un minut, mă instalez la volanul cisternei, cu Guţă lîngă mine, plus Milica şi ţaţa Catariţa. Stăm cam tasaţi, e drept, dar cei instalaţi pe laturile cisternei (restul grupului) au condiţii mult mai inconfortabile.
Cheia de contact a "Bombiţei", fără nazuri, dă rezultate imediate. Se potriveşte de minune la "Buceagul" gospodăriei comunale. Tot aşa cum la broasca portierei mele se brodesc mai toate cheile confecţionate de cooperativa "Progresul": chei de Yale, de lacăte, de uşi, indiferent de format, dimensiuni şi materialul folosit la fabricarea lor.
Peste alt minut, gonim cu şaizeci pe oră, urcînd serpentinele ce duc spre Guşteriţa. Bietul Guţă, necunoscînd posibilităţile mele de şofer de excepţie, transpiră copios la fiecare viraj luat doar pe două roţi, la fiecare gropan pe care-l survolez detaşat. Cisterna, din fericire, e goală. Şi pe dinăuntru, dar şi pe dinafară.
Pentru că singurul pasager (serios), legat cu cureaua de la pantaloni de-o armatură a cabinei, e doar nea Romaniţă Curentu. Care-mi bate disperat în acoperişul cabinei, pentru a mă atenţiona că mi-am pierdut clienţii pe drum.
Nu-i o problemă.
Frînez vîrtos, nea Romaniţă zboară mai în faţă, dar tot spînzurat de curea, iar Milica, ţaţa Catariţa şi Guţă se sprijină cu fruntea de parbriz. Fără să-l deterioreze. Manevrez, din trei mişcări, întoarcerea cisternei şi pornesc în căutarea celorlalţi.
În mai puţin de trei minute, i-am cules pe toţi.
Binecuvîntat de nea Gheorghe al lui Staragică, precum şi de femeile recunoscătoare, cu nişte cuvinte pe care nu le desluşesc, fiind rostite mai mult printre dinţi, întorc iarăşi camionul, de astă dată din două mişcări (plus un mic şanţ!).
Cu pasagerii bine ancoraţi, nu mai am necazuri. Accelerez serios, pentru a reduce din handicap, şi nu mai ţin seama de imperfecţiunile drumului forestier. Numai privirile îngrozite, ţipetele înăbuşite ale partenerilor de cabină mă avertizează asupra vitezei atinsă. Pentru că indicatorul acesteia nu mai funcţionează de mult, de cînd am trecut printr-un gropan (minimum 60 cm) cu apă curată, limpede ca de izvor.
Un claxonat penibil, piţigăiat şi anemic, cere eliberarea drumului. Neposedînd retrovizor, întorc privirea. Un "Trabant" vrea să mă depăşească. E total neserios. Pe unde? Bine că-ntorc capul la loc. Altminteri nici noi n-am mai fi avut mult de mers. Pentru că "Buceagul" o luase zdravăn spre pădure. Care-i alcătuită, în cea mai mare parte, din arbori.
Totuşi, nefericitul de "Trabant" reuşeşte performanţa de-a mă depăşi. Dar cu ce preţ! Aripa dreaptă-i lipseşte, acum, cu desăvîrşire.
- E Tulli! - ţipă Milica.
- Imposibil! - ţip şi eu, din pricina urletului motorului. Maşina-i era cu toate roţile pe geantă. Şi-apoi, ce să caute la Guşteriţa, din moment de se ştie căutat de ceilalţi?
Milica Manzur îşi vîră nasul în urechea mea şi răcneşte:
- Grasule, ţin-te după el... Poate nu ştie că-i dat în urmărire de prietenul său, sau, asta-i altă posibilitate, merge chiar să-l întîlnească!
Are şi doctoriţa un grăunte de dreptate. Deci accelerez. "Trabant"-ul, dotat cu cauciucuri noi, dar de dubiţă, plin de lăzi cu sticle, atît în interior, cît şi în exterior, zdrăngăne ca un tomberon cu geamuri sparte, încercînd să se detaşeze de cisterna noastră.
Fantasticele alergări de maşini, văzute la televizor, în "Mannix", sînt nimic pe lîngă demenţiala noastră cursă spre moarte sigură.
"Trabant"-ul pierde lăzile pe drum, de parc-ar semăna cartofi. Noi trecem peste ele, călcîndu-le-n picioare, adică-n anvelope, şi ne aflăm pe punctul de a-l ajunge din urmă. Însă, radiatorul fierbe atît de cumplit, încît motorul nu mai vrea să tragă, iar viteza coboară sub 15 km pe oră.

După un sfert de ceas, pe care l-am petrecut în jurul "samovarului" din care ţîşneau trîmbe de vapori, motorul s-a mai răcit.
- Măi copile - mă atenţionează ţaţa Catariţa -, şi ce facem cu ei, dacă-i prindem?
- Asta nu-i o problemă - o lămuresc eu -, principalul e să punem mîna pe comoară, să vedem din ce se compune, şi-abia după accea o să ne gîndim la hoţii de comori... Depinde de numărul lor... Dacă-s prea mulţi, ne-ntoarcem şi aducem ajutoare... Dacă-s mai puţini decît noi, îi imobilizăm şi-i încărcăm în cisternă, chiar în cazanul acesteia... De-acolo, n-au cum să ne mai scape...
Motorul funcţionează ireproşabil, deşi am impresia că radiatorul nu mai posedă de mult apa necesară. Deocamdată, însă, trage zdravăn. Atît de vîrtos, încît peste cîteva clipe vedem intrarea grotei Guşteriţa.
În faţa intrării, sînt adunate cele patru dubiţe pornite în căutarea dentistului, iar "Trabant"-ul acestuia se află presat între ele, de parc-ar fi un viţel sugînd la patru vaci.
Norul de fum poluant, pe care-l emană eşapamentul "Trabant"-ului, plus gazele puternicelor motoare, cu care-s dotate TV-urile, ne informează că echipele sînt în stare de alertă. La un moment dat, dentistul demarează vijelios, răpindu-ne vizibilitatea. Peste cîteva secunde, trece pe lîngă noi, forţîndu-ne să optăm pentru şanţul din dreapta, neavînd altă posibilitate de-a evita coliziunea.
Bineînţeles, ajutat de strigătele înspăimîntate ale partenerilor din cabină, extrag cisterna din şanţ, ambalînd la maximum motorul. Răstimp în care, cele patru dubiţe se avîntă în direcţia noastră, silindu-ne să intrăm din nou în şanţ. De astă dată, mai adînc.
Şoferii iadului nici nu ne bagă în seamă, ci trec pe lîngă noi cu o sută pe oră. Lăzile cu sticle zornăiesc înspăimîntător, flacoanele se mai sparg, răspîndind pe urmele dubiţelor o dîră de lichid cu miros de suspect.
- Excelentă idee! - nu mă pot eu reţine să exclam.
- Care? Să ne zvîrle în şanţ! - îngaimă, înspăimîntată, Milica.
- Nu, doctoriţo, pentru că, vezi matale, asta-i diferenţa între un detectiv de excepţie, cum e personalitatea mea, şi-un cetăţean de rînd, neatent la mediul înconjurător. Gulliver şi acoliţii săi, nu numai că şi-au camuflat comoara printre sticle, încearcă să ne inducă în eroare, lăsîndu-ne să credem că-s pline cu diferite alcooluri, din specia ţuicii, dar trăgînd lejer şi spre zeama de varză, dacă m-aş orienta numai după aromă.
- Uite ce-i, grasule, ştii care-i diferenţa între un doctor şi-un detectiv de talia matale?
- Sigur că da! - declar eu.
- Ai să rîzi, dar nu ştii! Eu-s capabilă să-ţi pun pe loc un diagnostic, pe cînd dumitale nu-ţi stă în putinţă... Eşti bolnav rău, omule, rău de tot, suferi grav de megalomanie detectivistică... Rar mi s-a întîmplat să-ntîlnesc în cariera mea un caz asemănător...
- Te cred, coană Milico! Pentru că-s unic!... Acuma, să lăsăm discuţiile şi să pornim urgent după hoţii de comori! Daţi-vă jos, cu toţii!
- De ce, mă copile?! - se miră cina Moşca.
- Ca să împingeţi la camion, să-l scoatem din şanţ...
O mînă de oameni de nădejde, asta reprezintă minunaţii mei prieteni. În mai puţin de-o jumătate de ceas, nici mai mult nici mai puţin, cisterna se află din nou pe partea carosabilă a drumului forestier. E drept c-am fost nevoit s-abandonez volanul lui nea Poroambă Cîşu, care mai dăduse gata o maşină, anume chiar "Fiat"-ul meu, deoarece, pînă nu m-am coborît din cabină, cisterna n-a binevoit să se urnească din loc.
- Pe cai, fraţii mei! - mă adresez eu grupului de comando. Benzină avem, curent este, apă...
- Ioc! Radiatoru-i gol, încît nici nu mai are ce fierbe în el! - mă informează Cîşu.
- Atunci, jos de pe cai! - încerc eu să glumesc, pentru a mai reduce din tensiunea momentului. De unde găsim nişte apă?...
Bineînţeles, nimeni n-are aşa ceva asupra sa. Salvarea ne vine de la şoferul cisternei, Guţă al ţaţei Palagheia:
- Cred că se mai găseşte un pic, pe fundul cazanului... - susţine el, dar nu prea convins de cele afirmate.
Cînd reuşim să desţepenim robinetul cazanului, izbucnim în urale. Pentru că apa ne împroaşcă aproape pe toţi, făcîndu-ne hainele leoarcă. Însă mirosim atît de puternic a ouă clocite, încît duc la buze un colţ de la gulerul cămăşii. Şi constat un gust tulbure, de ţuică de prună mixată cu moare de varză, dar lipsită de orice identitate precisă. Pentru c-ar putea fi, foarte bine, şi-orice altă băutură alterată.
- Unde-aţi încărcat ultima oară cisterna, frate Guţă? - îl interoghez imediat pe şofer, cuprins de-o bănuială bizară.
- Păi, v-am mai spus matale, la Guşteriţa, aici! - mă lămureşte feciorul Palagheiei.
- Are Naiba izvor cu furtun!
- Are! Şi încă, cu pompă... Că dînsul s-a ocupat de umplerea cisternei!
- E-n regulă! Pesemne c-a dat peste o vînă de ţuică, chiar în stîncă, a captat-o şi vrea s-o exploateze! - devin eu ironic.
Ţaţele nătăfleţe, însă, mă pricep greşit, deoarece supralicitează:
- I-a pus Dumnezeu mîna-n cap! - îl invidiază fina Frusina.
- Şi mai zice că-i omul diavolului, păcătosul! - acuză ţaţa Catariţa.
- De-aia spuneau şmecherii de la răcoritoare c-or să aibă ceva "tărie", încă din seara asta! - şi-aminteşte cina Moşca.
Ţac-ţac! Imediat mi se aprinde-o diodă în sistemul neuronic.
Operaţie de intoxicare magistrală. Gulliver Naiba joacă tare. Difuzează alcool prin reţeaua răcoritoarelor, abătînd astfel atenţia de la comoara extrasă din grota Guşteriţei. Deci, ce mai calea-valea, bătrînul mag comite un al doilea act de încălcare a legilor.
Totuşi, mă zgîndără un gînd. De unde are bătrînul atîta basamac, încît îl transportă cu cisternele şi-şi mai şi mobilizează prietenii care pot face rost de dubiţe, plus de Tulli Pompadur, versatilul dentist, posesor de "Trabant"?
O singură ipoteză mi se pare valabilă: comoara reprezintă mult mai mult decît costul cîtorva biete cisterne umplute cu poşircă. Pentru că lichidul, pe care-l gustasem şi pe care-l turnăm acum în radiator, mi se pare atît de infam şi apătos, încît e posibil să-l fi colectat de pe la neamurile lui Parşolea şi-ale lui Tiţu, bufetierul din Adîncuri.
Renunţînd la o analiză mai aprofundată a problemei (din lipsă de timp, bineînţeles), lansez o chemare de alarmă:
- Încălecarea, fraţilor, că-l scăpăm pe Naiba! Dacă tragem tare, îl ajungem din urmă... Benzină avem, curent este, apă...
- ... avem, dar e poşircă! Numai să nu fiarbă-n radiator! - mă atenţionează Poroambă Cîşu, întrerupîndu-mi discursul inflamabil.

Datorită vitezei, pe care n-am s-o determin, absentînd la tabloul de bord un indicator valabil, îi ajung repede pe Gulliver şi acoliţii săi. Cursa continuă, dubiţele survolează gropanele şi şanţurile, iar "Trabant"-ul dentistului arată ca un vehicul selenar, nu mai posedă nici aripa din stînga, dar nici portierele.
Cînd constat că, pînă la ultima dubiţă, mi-au mai rămas vreo zece metri şi-mi pun probleme în legătură cu frînarea, "Buceagul" îşi rezolvă singur supravieţuirea. Motorul se opreşte din senin, hîcîind de vreo trei ori. Radiatorul zvîrle vîrtejuri de aburi spirtoşi, pesemne ultimele picături de poşircă.
Deoarece nu cred că-i posibil ca motorul să se fi-mbătat, ci pur şi simplu s-a gripat din pricina supraîncălzirii, las cisterna să ruleze în virtutea inerţiei.
- Am ajuns la "moara dintr-un dud"! - exclamă Milica Manzur, exact cînd se opreşte camionul.
Umbrele înserării porniseră de mult să descindă. Maşinile urmărite abia se văd, însă suficient pentru a ne da seama că pătrund toate în livada "morii dintr-un dud".
- Omule, nu te supăra - îl aud deodată pe Iermolai Bîc -, n-ai vrea să ne dai o mînă de ajutor... Am vrea să coborîm!
- Dar cine vă împiedică? - îl chestionez intrigat.
Abia cînd îi văd capul la fereastra portierei, îmi dau seama că-i ceva în neregulă. Pentru că Laie mă priveşte cam de sus. Ce-o fi căutînd pe capota cabinei, nu mai am vreme să mă-ntreb, deoarece mă aud strigat şi de Geca Leoveanu-Zbanţ:
- Maestre, văzuşi ce făcuşi?
- Nu... Văd c-am ajuns cu bine şi l-am prins şi pe Naiba cu oamenii lui... Adică, o să-l prindem curînd...
- Poate, dar fără noi o să-ţi fie cam greu... Mai întîi, scoate-ne din legăturile cu care ne-ai spînzurat de blestemăţia asta de cisternă!

Operaţia eliberării grupului se termină satisfăcător, fără daune. Iermolai Bîc, aruncat de hurducături pe capota cabinei, e coborît de Milica şi cele trei ţaţe nătăfleţe. Pe Geca, îl scoatem mai greu, deoarece se strecurase, din aceeaşi pricină, între cazan şi aripa din spate. Pe Poroambă Cîşu l-am găsit în gura cazanului, iar pe Staragică, Păuniţa, Ioana lui Colarete şi Patruzec, chiar sub cazan, unde-i terciuise viteza vîntului dezlănţuit de minunata cisternă în mersul ei vijelios.
Năuci şi buimăciţi de emoţiile aventurii, membrii echipei recuperează anevoios. Abia se ţin pe picioare. Curge praful din ei, de parc-ar fi covoare bătute. N-aş zice că nu-s şi ei bătuţi, aşa că le transmit dispoziţiile de rigoare:
- Toată lumea la odihnă! Rapid!...
- Plecăm la căşile noastre? - se miră Patruzec.
- Nu! Ne odihnim la locul de muncă, chiar aici!
Ţaţa Catariţa, peste care, parcă, n-a trecut tăvălugul ultimelor evenimente, se manifestă verbal, evident contrariată:
- Cum asta, copile? Fără să luăm nimic în gură? Nu ţi-i foame?
- Ba da! - sînt nevoit să recunosc, chiar nejenîndu-mă deloc. Însă-n seara asta mai amînăm... Mai întîi, să-i pîndim pe Gulliver şi oamenii săi, să-i prindem cu mîţa-n sac şi-apoi vom sărbători isprava noastră printr-un bairam de pomină!...
Fina Frusina, mai comprehensivă, se declară de acord:
- Tovarăşu creator, să ştii că-mi placi! La război înainte şi după aia la plăcinte! Ne duci iarăşi la mititei, s-o luăm de la capăt?
Aş vrea să-i spun că nu mai am un leu, că mai sînt şi dator, însă Iermolai Bîc, permanent malaxat de probleme filozofice, lansează o întrebare tulburătoare:
- Omule, dar dacă nu-i înhăţăm cu mîţa-n sac, atunci ce se-ntîmplă? Rămînem nemîncaţi toată noaptea, veghindu-i ca pe morţi?...

...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...

ElegantFM

Offline

Posts: 1952

respect
[ 15 ]

date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:30 AM | message # 32

32. Întîlnire la cel mai jos nivel
Adunaţi la umbra bătrînului camion-cisternă, ne sfătuim cu toţii, chibzuind un plan de bătaie cît mai inteligent. Pe măsură ce se lasă şi noaptea, care se anunţă frumoasă, lipsită de nori, dar şi fără lună, şansele noastre de-a ne strecura nevăzuţi pe urmele căutătorilor de comori sporesc corespunzător.
Milica Manzur, care mai avea unele restanţe de simpatie pentru bătrînul mag, îşi exprimă uimirea:
- Cine-ar fi crezut că Naiba-i în stare de-asemenea matrapazlîcuri? În loc să-şi vadă de vrăjitoriile lui caraghioase, se-apucă să organizeze expediţii, extrem de complicate, pentru transportul comorii găsite, ademenind la rele atîţia oameni de treabă!
Catariţa sare ca arsă:
- Parşolea, om de treabă? Tiţu Margiolea, care-nşeală lumea la tejghea, şi p-ăsta-l crezi om? Glumeşti, copilă bună!... Ăştia-s hoţii hoţilor... Iar Gulliver e tartorul lor. De cînd şi-a croit făgaşul, apucîndu-se de vrăjitoriile lui diavoliceşti, de-atunci am spus că-i tîlhar... Noi, în prostia noastră, descîntăm de dragoste, de alungarea durerilor de cap, aşa cum învăţasem de la bătrînii noştri... Pe cînd Naiba vroia s-aducă la noi în cătun obiceiuri străine... I-auzi ce i-a trecut prin cap, să se-nchine lui Belzebut!... Să se răscoale împotriva lui Dumnezeu!...
Odihna pe care ne-am îngăduit-o, vai de capul ei de odihnă, că ne chinuie foamea ca pe hoţii de cai, se apropie de sfîrşit. Bezna-i atît de cumplită, încît poţi să-ţi bagi degetul în ochi, crezînd că-i gură... Deci a venit timpul să declanşăm operaţia "Naiba"!
Iau cuvîntul, transmiţînd ultimele dispoziţii:
- Ne-nşirăm în monom indian...
- Zi-i pe româneşte, tovarăşe creator, că cine ştie ce mai iese! - mă îndeamnă Ioana lui Lucereanu.
- ... ne-nşirăm unul după altul, şi nu mă mai întrerupeţi, după care ne îndreptăm spre moară... Tinerii mai în faţă, adică Iermolai, Geca şi Guţă al ţaţei Palagheia, apoi nea Gheorghe al lui Staragică, Valin al lui Patruzec, nea Cîşu, că se pricepe la maşini, Romaniţă Curentu, c-a mai fost pe la "moara dintr-un dud", iar la urmă, femeile, tot în ordinea vîrstei... Milica, Păuniţa, fina Frusina, ţaţa Catariţa şi cina Moşca...
Cele trei ţaţe nătăfleţe au obiecţii, pentru că le simt apropiindu-se de mine:
- Ce tot bălmăjeşti acolo, măi copile - disting glasul ţaţei Catariţa -, de ce să rămînă femeile la urmă? Faci ură de rasă? Că dacă nu eram noi, zăceaţi şi-acuma în peştera Guşteriţei...
- Gîndeam c-o să fiţi astfel mai la adăpost de primejdii! - îi explic ţaţei. De-altminteri, nu era ăsta planul nostru de bătaie?
- Asta, după ce-i înhăţăm! - lămureşte lucrurile cina Moşca, moaşa generală a satului. Bătaia rămîne pe seama noastră, a femeilor, că ne pricepem...
Întrucît situaţia ameninţă să se deterioreze, decid să renunţ la discuţiile în contradictoriu cu cele trei ţaţe.
- Bine, atunci treceţi dumneavoastră în faţă!...
- Nu! - se opune ferme Catariţa. Nici aşa nu-i bine!
- Dar unde vreţi, femeile lui Dumnezeu?
- Lîngă tălică, tovarăşe creator! - opiniază fina Frusina.
- La mijloc?
- Taman da! Ca să te apărăm...
După minute întregi de tergiversări, ne strecurăm în livada "morii dintr-un dud", la mare nimereală, fiecare cum poate şi se descurcă. Pentru că nu se vede om cu om, atît de neagră-i noaptea.
Încadrat de cele trei ţaţe nătăfleţe, pe care le mai calc din cînd în cînd pe picioare, dar fără vătămări esenţiale, păşesc în papainoage, izbindu-mă de pomi şi renunţînd a le mai identifica specia. Dar nu mai are nici o importanţă, fiindcă-s la fel de duri.
- Bang!
Impactul pe care-l realizez cu următorul copac, de-o duritate cu totul ieşită din comun, mă cufundă într-o stare de totală nedumerire. Pentru că nu cred să existe în botanică arbori metalici!
- Bang! Bang! Bang!
Cele trei ţaţe nătăfleţe realizează şi ele aceeaşi performanţă. Fapt care mă ajută să deduc că n-avem de-a face c-un pom. Pipăindu-mi cucuiul cu-o mînă, cu cealaltă dau să pipăi obiectul neidentificabil de care ne ciocnisem.
Însă nu mai e nevoie. Luminile "morii dintr-un dud" se aprind pe neaşteptate. Şi cele din interior, şi becul din tindă. Iar "obiectul" se dovedeşte a fi o... dubiţă TV.
- Ia te uită, copile! - se miră Catariţa. Maşina dentistului a mai fătat una!...
Iarăşi începe să delireze ţaţa Catariţa.
Dar o condamn pe nedrept, deoarece, privind în direcţia arătată de mîna uscată a bătrînei, disting perfect două "Trabant"-uri. Dar care nu pot fi considerate, aşa cum afirmă Catariţa, drept rude directe şi încă, în linie descendentă.
Maşina lui Tulli Pompadur arată aşa cum o ştiam prea bine, fără aripi, ferestre, portiere şi acoperiş, iar cealaltă-i aproximativ în bună stare. Dacă nu de funcţionare, în orice caz de întreţinere.
În schimb, mai posedă anvelopele originale, pe cînd "Trabant"-ul felcerului de dinţi e dotat cu aceleaşi anvelope de TV, cu care-l văzusem rulînd pe drumul forestier de la Guşteriţa.
Deduc imediat, conform înclinaţiilor mele detectivistice: "le-au venit ajutoare din exterior!".
- Omule!
Nu mai simt nevoia să-ntorc privirea, pentru a-mi da seama că poetul Iermolai Bîc se află lîngă mine. Iar după respiraţiile agitate, care nu pot fi efectuate de unul singur, conchid că tot grupul de comando s-a adunat în spatele meu.
- Omule! - repetă Laie.
- Te-ascult, colega, dar zi mai urgent! - îl stimulez eu, enervat de tergiversările verbale ale forestierului.
- Crezi că mai e cazul să ne-ascundem? Mai ales c-au aprins şi luminile!...
- Da! Pentru că, după cum vezi şi singur, acuma-s mai mulţi! Şi s-ar putea să ne prindă ei pe noi, şi nu invers!
- Pozitiv! - se-aude glasul lui Geca Leoveanu-Zbanţ, pe care nu ştiu ce l-a apucat de vorbeşte ca şi cosmonauţii de la Houston.

Dînd indicaţii eminamente manuale, pentru a nu fi auziţi, conduc grupul de comando spre "moara dintr-un dud". Ne furişăm aplecaţi, mai mult pe brînci, pînă la nivelul ferestrelor.
Îi fac un semn lui Geca, cel mai zdravăn dintre noi, şi mă urc în cîrca lui, săltîndu-mă lejer în dreptul geamului de la bucătărie.
- Nimeni! - le comunic coechipierilor.
Leoveanu-Zbanţ, pe care-l îndemn din genunchi, se deplasează, clătinîndu-se, şi spre fereatra de la dormitor. Iar mă uit.
- Nimeni! - satisfac din nou curiozitatea generală.
În tindă neobservîndu-se ţipenie de om, nu ne mai rămîne decît beciul. Geca nu mai dă ascultare îmboldelilor mele, ci se prăbuşeşte la pămînt, laolaltă cu personalitatea mea, întocmai ca un cal nărăvaş la cursele de steeple-chase, atunci cînd sare şanţul, dar nimereşte în el.
După ce-l bat prieteneşte pe umăr, Geca Leoveanu mă bate şi el, dar mai puţin amical, otînjindu-mi ţurloiul drept.
- Ce vrei? - îl întreb nedumerit.
- Dă-te jos de pe mine, maestre, că mă cocoşaşi de tot!
- Iartă-mă, dragă Geca, dar aşa-i la război! - mă scuz eu bărbăteşte, eliberîndu-l imediat.
Olteanul abia îşi recapătă verticalitatea, că iarăşi se lasă la pămînt, de astă dată moale ca un manechin de ceară expus excesiv la razele soarelui.
- Nu te simţi bine, Geca? - întreabă speriată Milica Manzur, neuitînd o clipă că-i medic uman, indiferent de faptul că olteanul e doar veterinar.
- Ba da! Chiar excelent! Dar îmi veni să dorm... Şi-aş mai dormi o săptămînă, două, o lună... Că greu mai fuse...

Îl lăsăm pe Geca în îngrijirea cinei Moşca, iar noi ne deplasăm în interiorul "morii dintr-un dud". Examinăm pe rînd odăile, zăbovim cîteva clipe în bucătărie, sperînd să găsim niscaiva merinde, dar nu depistăm aşa ceva şi părăsim moara, complet năuciţi.
- Cine-aprinse lumina? - se întreabă ţaţa Catariţa.
- În nici un caz, Dumnezeu, ţaţă Catariţo! Acum avem de-a face cu Naiba... dar bănuiesc că-i posibil să se-aprindă lumina şi din beci... Înseamnă că-i avem în laţ... Acolo-s, nu mai încape nici o îndoială!
Intuiţia neînşelîndu-mă niciodată, cînd ajungem la intrarea pivniţii, nu mai înainte de a-i fi recuperat pe Geca şi cina Moşca, constatăm prezenţa altor trei dubiţe TV, pe care nu le observasem pînă acum. Fiind în umbra tindei, care se află deasupra beciului, vehiculele fuseseră la adăpost de privirea noastră. Iar dacă dubiţele sînt aici, atunci înseamnă că şoferii sînt în pivniţă, cu atît mai mult cu cît nu-i găsisem în "moara dintr-un dud". Asta se cheamă metodă deductivă logistică, specifică maestrului Conan Doi!
Coborîrea în infern, adică în beci, se petrece în cele mai bune condiţiuni, chiar superioare celor avute la prima mea tentativă de investigare a locurilor. Pentru că, de data aceasta, deşi ştiam că există o treaptă ce nu mă simpatizează deloc, uit de ea şi trec peste, fără să-i acord atenţia cuvenită. Ceea ce, însă, avîndu-i în spate pe coechipierii mei, care coborau şi ei scara, duce la o minicatastrofă. Mă-mpiedic, mă agăţ de şalter, sting lumina, liota se prăvăleşte peste mine, dîndu-mi senzaţia certă c-am devenit extraplat. Sînt şi mulţi...
Bezna-i sfîrtecată de zuruitul sticlelor sparte, atîtea cîte mai rămăseseră de la cataclismul precedent, de icniturile partenerilor mei, de unele oftaturi inidentificabile.
- Cine-i cretinul care-a stins lumina? - se-aude, deodată, un glas, ca de trîmbiţă a zilei de apoi.
"Dumnezeule - îmi zic eu, de sub masa, destul de grea, a grupului de prieteni -, dacă n-am murit cumva şi nu mă aflu în rai, de unde corespondez prin spiritism cu neamurile dragi, abandonate pe pămînt, înseamnă că magul Gulliver are puteri excepţionale, ceea ce nu cred totuşi, de vreme ce ne-a adus aici, printr-un teletransport misterios, pe cel mai insolit reprezentant al familiei mele!"
- N-aude nimeni ce-am întrebat? - răsună iarăşi glasul. Cine-i cretinul?
- Eu sînt, tanti Raliţo! - răspund de nevoie, deoarece altminteri ştiu ce s-ar putea întîmpla, mătuşă-mea fiind năstruşnică rău.
- Pe unde umbli, Al, băieţelule, că te-am căutat în tot tîrgul? - trece tanti Raliţa pe alt registru vocal, vag încîntat şi bucuros.
- Deocamdată, pe sub un grup de prieteni! Prieteni dragi, dar grei... Că numai la nevoie poţi afla cît cîntăreşte acest bun nepreţuit şi rar!

După exerciţii demne de-o cauză mai bună, reuşesc să mă extrag de sub mormanul de trupuri şi să manevrez întrerupătorul. Şi se face lumină.
Dezastrul nu-i chiar atît de întins, pe cît îmi închipuisem. Toată lumea îşi recapătă verticalitatea, mai devreme sau mai tîrziu, după care trec la prezentări. Deşi amicii mei par suficient de stressaţi, tanti Raliţa le strînge mîinile zdravăn, scuturîndu-le pînă la limita de luxaţie a umeralilor. Ei se prefac încîntaţi, iar mătuşă-mea exultă:
- Aţi văzut ce nepot am? Detectiv de excepţie, nu altceva!
- Ne-am dat seama, pe pielea noastră!... - o informează Milica Manzur, surprinsă plăcut de înfăţişarea lui tanti Raliţa.
Încăperea mi se clatină încă înaintea ochilor. Dar, după cîteva secunde, încep să disting ambianţa înconjurătoare. Uşa, care dă spre aşa-zisul laborator, e-nchisă; lîngă prag s-a proţăpit un individ ce pare să tragă cu urechea la unele discuţii dinăuntru, iar tanti Raliţa, făcîndu-ne semn să ne-apropiem de partenerul ei, ne declară:
- Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă aici!
Dacă privesc mai bine la pagubele produse de invazia noastră, sînt tentat să-i dau dreptate. Însă n-am timp, deoarece mă intrigă figura cetăţeanului de la postul de ascultare. Mi se pare extrem de cunoscută.
- Cine-i tovarăşul? - o-ntreb pe tanti Raliţa. Cum îl cheamă?...
- Autostop! - răspunde dînsa, atentă la evenimentele de după uşă.
- Cum? - îmi exprim eu nedumerirea, nevenindu-mi să cred auzului.
- L-am luat de pe drumuri, că-i rămăsese maşina în pană! - mă lămureşte suplimentar tanti Raliţa.
- Deci al matale e "Trabant"-ul de-afară?
- Dar cu ce-ai fi vrut să vin pînă aici? Cu Boeingul? Dar mai tacă-ţi gura, Al, băieţelule, s-auzim ce vorbesc ăia dinăuntru...
Tac. Tac şi privesc uimit la tanti Raliţa. Abia acum cîteva zile ne-am despărţit şi iarăşi observ unele schimbări în vestimentaţia ei. De la costumul de motociclistă, care-i atribuia înfăţişarea unui cosmonaut, a evoluat spre blugi şi bluzon din pînză de cînepă. La vîrsta ei, care s-a stabilizat de multă vreme la 70 şi ceva de ani, aş zice că nu se cade să umble altfel, dar totuşi arată destul de bine, ba chiar interesant. Iar pantofii sînt ceva formidabil, nişte bascheţi cu talpă groasă cît o cutie de table, de parcă tanti Raliţa ar fi automobil de curse, cu anvelope late-super.
Invidiind-o la culme, mai ales cînd privesc la cioburile de pe duşumea, pentru bascheţii ăştia, antiderapanţi şi antisticle sparte, mă dau mai lîngă urechea ei şi-o chestionez în şoaptă, să nu mă audă coechipierii mei, îmbulziţi lîngă uşă:
- Ce cauţi aici? Cum m-ai găsit?
Îmi răspunde, tot la ureche, de-mi zbîrnîie timpanul:
- Mă confunzi, am impresia... Cum, e-aşa de greu să te găsească omul, cînd laşi pe urmele tale numai dezastre? Am fost mai întîi la Ilie Dihalică-Bezeţ, pe care l-am găsit în plin proces de creaţie, tăind din roman cu foarfecele de tuns oile, de-acolo, la Cîmpina, la madam Poni Burlan, căci ştia tot tîrgul c-a vizitat-o cel mai mare scriitor şi i-a luat nişte manuscrise pentru editare. După ce mi-a citit şi mie cîteva caiete de poezii noi, pe care dealtfel mi le-a şi dat, cu rugămintea să ţi le transmit, spre dimineaţă am reuşit să aflu că ţi-a recomandat o oază de linişte extraordinară, adică aici, la Colţiilupchii. Ia spune, Al, băieţelule, cum merge romanul?
- Excelent! Dar singur!... Pentru că eu n-am vreme de el... Sînt aici nişte enigme bubuitoare, am să-ţi povestesc mai tîrziu... Dar de ce-ai pornit pe urmele mele? S-a-ntîmplat ceva?
- Da! Ţi-am găsit un loc ideal pentru scrierea romanului. Pentru că bănuiam, eram mai mult decît sigură c-aici ai să intri în mari încurcături... Bine c-am sosit la timp, să le rezolvăm împreună!
De asta m-am temut tot timpul, de cînd am zărit, adică, mai corect spus, am auzit glasul mătuşă-mi. Mereu trăieşte cu iluzia că înclinaţiile mele detectivistice sînt moştenite de la dînsa. Acuma vrea să mă ajute. Tocmai cînd eram pe punctul de-a rezolva definitiv totul, dar cu forţe proprii.
- Uite ce-i, dragă tanti Raliţo, îţi propun să dispari cît mai urgent... Şi-l iei cu matale şi pe tovarăşul Autostop! E bine?
Bineînţeles că nu-i bine. Pentru că-n clipa cînd aşteptam acordul mătuşă-mi, din laboratorul dentistului se-aude un răcnet groaznic.

...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...

ElegantFM

Offline

Posts: 1952

respect
[ 15 ]

date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:31 AM | message # 33

33. Old ţuiski...

- Te omor! Te sfîşii cu dinţii, cioflingarule! Unde-i esenţa divină?
După timbrul glasului, mieroso-popesc, aş putea afirma că-i vocea lui Gulliver Naiba. Însă vocabularul, vulgar şi îmbibat de agresivitate, mi se pare impropriu bătrînului mag, care vorbea blajin şi se adresa interlocutorului numai cu "Stăpîne!".
Grupul nostru, plus tanti Raliţa şi autostopistul aşteptăm cu toţii, încremeniţi, continuarea dialogului de la distanţă. - Lasă-l pe mîna noastră, nenişorule, că stoarcem din el toate esenţele, nu numai de vin, ci şi de ţuică, vişinată, coniac cinci stele, orice vrei şi ce nu vrei...
Lae al lui Parşolea, căci el era, prezintă evidente înclinaţii spre maniera forte.
Îl dau la o parte pe tovarăşul Autostop din dreptul uşii, îmi fac loc şi mă plec cu ochiul la gaura cheii. Din pricina surprizei, dau îndărăt brusc. Le explic febril, aproape bîlbîindu-mă:
- Cred că sîntem victimele unor vrăji, dacă nu chiar ale unor proceduri oculte, din cele mai enigmatice...
- Grasule - mă întrerupe Milica Manzur -, ştii prea bine că nu există aşa ceva... Ce-ai văzut?
La fac semn să-şi apropie capetele. Drept care urmează un carambolaj multiplu, însă cu rezonanţe din cele mai diverse.
- L-am văzut pe Naiba!... În dublu exemplar... E ceva de groază... Doi Gulliveri, îmbrăcaţi la fel. Ceilalţi sînt, însă, unicate. Lae al lui Parşolea, Tiţu de la Adîncuri, încă un măgădan bălai, pe care nu-l cunosc, dar care trebuie să fie nepotul lui Lae, precum şi dentistul nostru... Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă, după cum prea bine se exprimă tanti Raliţa!
- Omule, lasă comentariile - grăieşte şi Iermolai Bîc, frecîndu-şi insistent fruntea -, spune-ne, mai bine, ce fac acolo, de ce se ceartă?
- Ce să facă? Bine... Gulliverii vor să-l strîngă de gît pe Tulli Pompadur, Parşolea îl ţine de picioare, iar Margiolea, de mîini...
- Splendid! Excelent! - izbucneşte Geca Leoveanu-Zbanţ, nespus de fericit şi încîntat. Dar ălălaltul nu-i ajută?...
- Nu ştiu dacă se poate numi chiar ajutor operaţia pe care o efectuează nepotul lui Parşolea, dar l-am văzut turnîndu-i pe gît nişte lichid... Probabil vreun întăritor... Dintr-o canistră mică, de cinci litri...
În timp ce relatez spectacolul vizionat prin gaura cheii şi răspund întrebărilor din public, piesa ce se desfăşoară dincolo de cortina uşii continuă. Tulli Pompadur gîlgîie ca un canal desfundat, numai cîteva clipe, apoi începe să ragă:
- Tîmpiţilor, v-am spus s-aveţi răbdare! Esenţa e-aproape gata... Mai trebuie doar s-o concentrez... Daţi-mi drumul...
Un bufnet înfundat, urmat de cîteva plesnituri seci ca nişte împuşcături de apă, mă îndrituieşte să cred că dentistul şi-a atins scopul. Cînd îmi duc iarăşi ochiul la punctul de observaţie, priveliştea îmi confirmă supoziţiile.
Tulli Pompadur e culcat pe duşumea, la orizontală, în vreme ce Parşolea şi Tiţu îl pălmuiesc cu rîndul. Pesemne că-i leşinat, iar dînşii îi acordă primul ajutor. Cei doi Gulliveri, înfundîndu-şi meloanele pe ceafă, îl ridică pe dentist de subţiori şi-l stropesc cu lichidul din canistră. Tulli începe să strănute, după care şopteşte cu glas stins:
- Nu risipiţi materialul, că n-o să mai am din ce prepara esenţa! Lăsaţi-mă să-mi duc experienţa pîmă la capăt! De anul trecut muncesc la descoperirea asta, epocală...
- Pune-te pe lucru, nenorocitule, c-altminteri te smintesc! - îl consiliază binevoitor Gulliverul din dreapta.

Mă ridic de la nivelul periscopului şi privesc entuziasmat la companionii mei.
- Pînă dezlegăm enigma lui Gulliver Naiba în dublu exemplar, sînt convins că ne aflăm în posesia misterului comorii din peştera Guşteriţa. Acum ştiu ce reprezintă "esenţa divină"! Precis că grota are un izvor neobişnuit, extrem de rar pe glob, din care ce credeţi că picură?
- Ţuică! - exclamă Guţă al ţaţei Palagheia. Două cisterne a umplut nenea Gulliver. I-a pus Dumnezeu mîna în cap... La 20 de lei sticla, se face om!...
Dezamăgit de nivelul ştiinţific al şoferului, îmi continui expunerea:
- Apă, dragii mei! Apă...
- Păi, ce-ai fi vrut să curgă, maestre? Benzină, petrol lampant, motorină?... - mă ia în derîdere buna mea prietenă, doctoriţa Milica Manzur, hlizindu-şi dantura naturală.
Nici dînsa n-a stat prea bine cu chimia.
Totuşi, deoarece grupul de comando aşteaptă lămuriri, le satisfac curiozitatea:
- Apă grea! Aşa cum există numai în Norvegia! N-aţi văzut la televizor filmul "Bătălia pentru apa grea"?

Lumea se uită la mine ca la a zecea minune a universului. E şi normal, dată fiind importanţa descoperirii mele.
Numai autostopistul zîmbeşte neîncrezător, privindu-mă surprins. Ori m-a recunoscut, deoarece şi eu sînt pe punctul de a-mi reaminti unde l-am văzut, ori e cutremurat de revelaţie. Pînă să decidă pentru care din variante optează, mă roagă destul de respectuos:
- Maestre Conan Doi, ce-ar fi să vă reluaţi postul de observaţie, să urmăriţi cum prelucrează dentistul "apa grea"?
Deşi sînt stupefiat de faptul că-mi cunoaşte pseudonimul literar, cu atît mai mult cu cît n-am publicat încă nici unul din cele şase romane, dau urmare îndemnului său, interesat şi eu de desfăşurarea în continuare a spectacolului de dincolo de uşă.
Întrucît gaura cheii nu-mi mai este suficientă, iar nivelul discuţiilor crescuse în intensitate (minimum 90 decibeli!), îmi îngădui să întredeschid niţel uşa care dă spre laborator, spre spaima asistenţei. Îşi reţin cu toţii răsuflarea, aşa cum procedez şi eu, iar uşa scîrţîie infernal. La fel de infernal, însă, urlă şi Tulli Pompadur:
- Măi tu măi, feriţi-vă din dreptul ceaunului! Pericol de explozie! Nu vă băgaţi oala unde nu vă fierbe nasul!...
Cine ar mai avea răbdarea necesară, cînd aude pomenindu-se de iminenţa unei deflagraţii, să fie atent la un banal scîrţîit? Coechipierii mei se îmbulzesc urgent, însă nu-nainte, ci în sens invers, iar eu, lipsit de orice sprijin, mă reazem de uşa care se deschide total.
Nimeni n-are timp să se ocupe de noi şi mai ales, de mine. Echipa adversă, din interiorul aşa-zisului laborator, s-a adunat în jurul ceaunului, în ciuda avertismentului lansat de Pompadur.
Bîrîitul sinistru, al unui arzător de aragaz supradimensionat, mult mai mare decît cel de 2000, pe care-l am la soba din Calea Moşilor, creează în încăperea alchimiştilor o atmosferă terifiantă, tensionată la extrem, dar şi groaznic de fierbinte. Valurile de căldură răzbesc pînă la noi, determinîndu-ne să transpirăm din ce în ce mai abundent.
Cei doi Gulliveri îşi dau meloanele cît mai pe ceafă şi-şi şterg frunţile cu dosul palmelor, privind extaziaţi la lichidul care fierbe în găvanul ceaunului. Lae la lui Parşolea, cu minicanistra în braţe, îl supraveghează pe Tulli, în vreme ce Tiţu de la Adîncuri se trage în spatele felcerului, gata pentru orice eventualitate.
Acum sîntem şi noi pregătiţi pentru orice eventualitate, strîns uniţi în pragul uşii. Abia de-ncăpem. Numai tovarăşul Autostop s-a dat mai la o parte, notîndu-şi ceva într-un blocnotes. Tanti Raliţa, cu ochii cît cepele, mestecînd între buze o "mărăşească" stinsă, mă întreabă în şoaptă:
- Al, băieţelule, ce punct de fierbere are apa grea?
- Mare, tanti Raliţo, mare, de vreme ce nu-i folosită la prepararea cafelelor tale distrugătoare şi nici a ceaiului de plante medicinale...
- Bine că m-ai liniştit - răsuflă uşurată mătuşă-mea. Înseamnă că ăia de-acolo, în nici un caz n-au pus de cafea!... Ce rost avea, la ora asta!
Tulli Pompadur, scăldat de năduşeală, dirijează operaţiile din jurul ceaunului, total năuc de parcă ar fi căzut într-o transă hipnotică.
Înconjurat de aburii care ţîşnesc în şuvoaie din recipientul pus deasupra arzătorului şi care începe să trepideze din pricina clocotelor lichidului, dentistul tresare brusc, dă impresia că se trezeşte dintr-un coşmar, după care începe să urle disperat:
- Acuma! E gata! Parşoleo, măi tu măi, nu mai sta ca tontul, toarnă repede concentratul!...
Lae al lui Parşolea, care uitase de canistra pe care o îmbrăţişase pătimaş, zvîcneşte brusc, rămîne cîteva clipe pe gînduri, după care o întoarce cu gîtul în jos. Lichidul se varsă gîlgîind pe podea, răspîndindu-se într-o băltoacă.
- În ceaun, Parşoleo, nu pe jos! Nu risipi esenţa întru amintirea morţilor, că nu sîntem la parastas! - răcneşte Tulli Pompadur, aproape plîngînd de necaz. Ce-i cu tine, măi tu măi, ai înnebunit!... Mai repede, pînă nu se goleşte canistra!...
Responsabilul cooperativei manevrează invers recipientul, întorcîndu-l în poziţie normală, după care toarnă conţinutul, atît cît mai rămăsese, în ceaunul de pe pirostriile instalate deasupra arzătorului de gaze.
Nu se declanşează nici o explozie, aşa cum mă aşteptasem. Dimpotrivă, în ciuda temperaturii fantastice, amestecul actual din ceaun fîsîie penibil, dar răspîndind un imens nor de fum. Un fum galben-verzui, care bănuiesc să fie, mai curînd, o nebulozitate de vapori de hidrogen sulfurat. Atît de trăznitor pute smogul că începe să ajungă şi pînă la organele noastre olfactive.
Tulli Pompadur, apucîndu-se cu mîinile de bogaţii favoriţi, pe cap neposedînd decît o impresionantă chelie, ia rapid de pe foc ceaunul, dar îl răstoarnă din pricina grabei şi porneşte să se vaiete:
- Nenorocitule! M-ai distrus! Ai stricat compoziţia, cîcîindu-te cu canistra aia blestemată! Te-ai mişcat ca o gîlmă, ca un tăntălău... Ce mă fac acuma, măi tu măi?... Spune-mi, ce-am să fac? Vaporii, din pricina răsturnării recipientului, sporesc în intensitate, încît abia se mai vede om cu om.
Tiţu Margiolea, bufetierul de la Adîncuri, văzînd că Parşolea nu-i capabil să răspundă dentistului, fără să mai ceară cuvîntul, îi răspunde acestuia niţel cam nervos:
- Dacă nu ne dai imediat materialul, ai să faci pe tine!... Ne duci cu esenţa asta de peste un an... Unde-i? Ziceai că-i gata! Scoate-o numaidecît, că-ţi pocesc figura... Am băgat o groază de bani, toată agoniseala noastră, şi-acuma, cînd bîlciul e-n toi, ne laşi de izbelişte? Ce facem cu patru camioane de sticle?
Gulliverii, lipsiţi total de prestanţa pe care-o poseda Naiba, cel cunoscut de mine, îşi trag fiecare cîte-o palmă în frunte, pentru ca, apoi, după ce-şi îndreaptă meloanele, să-l cuprindă între ei pe Tulli, pare-se destul de strîns, deoarece dentistul hîcîie penibil, şi să-l scuture violent, atît de brutal, încît favoriţii i se transformă incredibil într-o coafură vîlvoi, dar pe creştetul capului. Unul din Gulliveri, car însă nu poate fi identificat, îi cîntă la ureche:
- Spune, cît mai degrabă, cui ai vîndut pontul?
Pompadur, cu timpanul maltratat de dulceaţa acidă a glasului Naibii, îi priveşte nedumerit:
- Poate vrei să zici palapontul, măi tu măi! Dar ăsta se foloseşte la dinţi, nu la esenţa pe care am descoperit-o... Şi cum s-o vînd, din moment ce sîntem asociaţi?
Frecvenţa cu care-i scuturat dentistul creşte, iar acelaşi Gulliver solicită amănunte:
- Cu cine te-ai asociat, escrocule? Nu cumva cu Polina? După ce tot timpul ai fost omul nostru?
- Ba da! Ba da! - răspunde cu glas tremurat dentistul, pesemne din pricina agitaţiei locomotrice pe care i-o imprimă cei doi Gulliveri. Nu mi-aţi băgat-o voi pe gît, silindu-mă s-o primesc în combinaţie?
- Atunci, unde-i? De ce nu-i aici? V-aţi unit amîndoi, cioflingarilor, să ne furaţi comoara!
Vaporii continuă să cuprindă nu numai încăperea presupusului laborator, dar şi vestibulul unde ne aflăm noi, echipele reunite, care privim nedumeriţi şi ascultăm intrigaţi conversaţia găinarilor.
Dentistul, nemaisuportînd acuzaţiile, intră direct într-o criză isteroidă:
- Să mă unesc eu, cu Polina? Nu, fraţilor! Am făcut tot ce era posibil, am lucrat zile şi nopţi, să fabric în producţie de masă esenţa noastră... Ce să fac, măi tu măi?... N-a reuşit! Pesemne c-am greşit pe undeva, la formula chimică... Dar nici n-am fost ajutat... Dacă nu mi-o băgaţi pe gît pe moaşă, poate izbuteam... Dar cînd să fiu atent la ce lucram, de vreme ce, tot timpul, trebuia să fug de ea?... Că femeia asta nu-i om, ci fiară!
Acuma, ştiu precis că Polina-i moartă. Pompadur a ucis-o cu sînge rece. Mai întîi, ca să-şi elimine un asociat, iar apoi, ca să scape de însurătoare. Unde i-o fi pitit cadavrul?

Un uragan ne izbeşte din spate, dîndu-ne de-o parte şi de alta, ca pe nişte nemurici, trece printre noi, vijelios, dînd năvală în laborator. Fumul puturos porneşte în direcţia noastră, dar din pricina curenţilor de aer puşi în mişcare, atmosfera se mai limpezeşte şi avem posibilitatea s-o admirăm pe Polina Ţilimindriu, întoarsă de pe lumea cealaltă, activînd pe post de tigresă.
- Fiară zici, Tulli dragă? Las' că-ţi arăt eu ce-nseamnă fiară!
Dintr-o simplă mişcare, de parcă ar fi smuls un fulg de pe rochie, îl suflă pe dentist dintre cei doi Gulliveri, îl propteşte bine pe picioarele personale, după care îi trăsneşte o pereche de palme bubuitoare.
Bietul Tulli Pompadur, însufleţit de evenimente, capătă o îngrijorătoare mişcare de balans. Însă moaşa îi restabileşte imediat echilibrul, administrîndu-i un ghiont în stomac. Felcerul se apleacă respectuos înainte, făcînd o reverenţă graţioasă, prilej pentru Polina de a-i răspunde cu aceeaşi monedă, turtindu-i nasul c-un pumn magistral, pe care l-ar fi invidiat şi echipa noastră olimpică de box. Apoi, fiindu-i milă de fostul bărbat ideal, îl îmbrînceşte peste ceaunul răsturnat.
Nu ştiu cît s-o fi răcit între timp recipientul, însă-i posibil să nu se fi răcit suficient, deoarece Tulli răcneşte ca din gură de şarpe, străduindu-se să-şi dezlipească fundul pantalonilor de pe metalul lipicios, mînjit de soluţia care fiersese într-însul.
- Şi cîte speranţe mi-am pus în tine, dragă Tulli, că erai băiat descurcăreţ şi muncitor, plin de bani şi iniţiativă! Cînd m-am luat după nenea Lae, că zicea că mi-i unchi şi-o să ne fie naş, credeam c-o să ne umplem de bani cu invenţia ta... Comoară! Aşa-i ziceai, scumpul meu dentist! Comoară! O picătură în fiecare sticlă şi orice poşircă se transformă în ţuică bătrînă... Unde-i esenţa, specialistule?
Observînd ceaunul eliberat din încleştarea cu Pompadur, Polina Ţilimindriu îl înşfacă de toarte şi-l trînteşte peste melonul lui Gulliver Naiba, cel din dreapta. Apoi, îl scoate urgent, cu melon cu tot, şi-l încearcă şi pe capul celuilalt.
- Va să zică-s o cioflingară, hodorogi slabi de minte! Îmi păparăţi banii de zestre, ca să fabricaţi poşircă din zahăr şi morcovi, şi s-o vindeţi la iarmaroc... Două cisterne, hai? Unde-i esenţa?... Unde-s bănuţii mei?...
Nemaiaşteptînd un răspuns, moaşa se dezlănţuie. Îi pocneşte zdravăn pe Parşolea şi Tiţu din Adîncuri, apoi îl otînjeşte şi pe văru-său, măgădanul, sparge tot ce întîlneşte în cale, rupe scaune, rafturi, aparatura lui Tulli se transformă în deşeuri, protezele zboară în cele mai neaşteptate direcţii, înzestrîndu-i pe toţi cu dinţi pentru eternitate.
Gulliverii se-adăpostesc dinaintea urgiei în gura de aerisire, unde, de fapt, nu-i loc decît pentru o singură persoană. Dar ce nu face omul la nevoie? Se-ndeasă cît pot, pînă se dărîmă imensul tub de tinichea. Acuma zac la pămînt, încercînd fiecare să iasă pe la capetele burlanului. Polina Ţilimindriu aleargă de la un colţ la altul al laboratorului, încercînd să descopere noi obiective de demolare.
Înmărmuriţi de violenţa dezlănţuirii pe care o manifestă primitiva, nu întreprindem deocamdată nimic.
- Omule?
Acelaşi înnebunitor Iermolai Bîc. Ce mai vrea?
- Omule, tot aşa puţea şi apa grea din filmul ăla norvegian?
Merită un răspuns pe măsura întrebării sale, pur onirice:
- Sigur că nu! Pentru că filmul era numai în alb-negru şi nicidecum în culori!...
Tulli Pompadur depune eforturi lăudabile de recăpătare a verticalităţii, însă moaşa nu pare să fie de acord. Izbucnind într-un hohot de plîns homeric, pune mîna pe arzătorul stins de mult, îl ridică asemeni unei bîte şi porneşte să-l roteacsă deasupra scăfîrliei dentistului (pe care nu-l văd bine), declamîndu-i:
- Tulli dragă, omul meu scump, mi-ai înşelat toate aşteptările, acuma sînt ca şi văduvă sau voi fi peste cîteva clipe, iartă-mă şi n-am să te uit, adio, adio şi încă o dată adio!...
Tanti Raliţa, care asistase entuziasmată la evenimente, intervine fulgerător:
- Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă! Opriţi-o pe nebună!
Şi, fără să mai aştepte aprobarea noastră, se repede în pseudolaboratorul dentistului. Însă Polina nu mai poate fi oprită. Arzătorul demarează în direcţia felcerului. Spre norocul său, însă, nu-l nimereşte. Ci aterizează între cei doi Gulliveri. Care, urlînd de durere, dau un semnal de alarmă generală:
- Fugiţi! Fiecare cum poate!
Căutătorii esenţei divine sprintează spre ieşire. Însă grupul nostru, îngrijorat de intervenţia lui tanti Raliţa, care se afla de mult în mijlocul încăperii, decolează în sens invers. Impactul se produce fără pagube materiale, nemaifiind nimic de spart şi rupt, însă cu notabile traume psihofizice.
Sîntem cu toţii pe jos, tîrîndu-ne în patru labe, descurcîndu-ne din vermuiala umană care mişună în laborator, încercînd zadarnic să ne recunoaştem unii pe alţii.
Unul din Gulliveri, adînc îndurerat de cele petrecute, mai ales din pricina arzătorului receptat în ţurloiul stîng, mai apucă să tragă concluziile şedinţei:
- V-am spus să fugiţi! Sîntem în mîna Miliţiei economice!
E clar că bătrînul mag, nu ştiu care din ei o fi cel autentic. Delirează în stare de şoc.
- Domnule Gulliver, nu-i nici o Miliţie, sîntem noi, Conan Doi şi un grup de cetăţeni din Colţiilupchii, plus cîteva persoane din provincie, tanti Raliţa, mătuşă-mea, şi-un autostopist, cules de pe drumuri...
Cetăţeanul Autostop, singurul care nu se avîntase în incinta catastroficelor evenimente, zîmbeşte blajin, aprinzîndu-şi o ţigară:
- Maestre Conan Doi, cetăţeanul Gulliver Naiba are perfectă dreptate... Miliţia e-aici, reprezentată prin persoana mea... Mă mir că nu m-aţi recunoscut... Doar ne-am mai întîlnit, la pensiunea Mariţei Nachtigal, la Posada, cu prilejul morţii inginerului Gaterek...
Imediat mi se aprinde o diodă, transistor sau lampă, că nu mai ştiu ce-mi funcţionează acum. E simpaticul căpitan de Miliţie, de la Comarnic, cel care condusese ancheta.
Tanti Raliţa, sută la sută zîmbet, se adresează căpitanului:
- Sper că nu voi fi amendată pentru transport ilicit de pasageri... Nu-i aşa, tovarăşe căpitan? Pentru că şi dumneavoastră v-aţi folosit de maşinuţa mea... Altminteri, n-ajungeaţi pînă aici... Şi vă mai pot fi de ajutor. Tot timpul m-am întrebat de ce i-oţi fi zicînd Gulliver bătrînului, mai ales cînd sînt doi... Păi, ştiţi cum îi cheamă?
- Da! - răspunde extrem de calm căpitanul.
- Ştiaţi că unul din ei e popa Gulie, parohul bisericii din bariera Dristorului, dat afară din cadrele de specialitate, de-al naibii ce era? Iar că frate-său, Niţă Gulie, avea băcănie cu mărfuri de speculă, chiar în dosul bisericii?... Pînă în 1948, cînd a fugit împreună cu Bică, adică răspopitul, de nu le-a mai ştiut nimeni de urmă... Şi asta ştiaţi?
Fostul Autostop zîmbeşte în continuare, după care atestă:
- Da! Totul se ştie acum şi este înregistrat!
Tanti Raliţa, deşi încerc s-o temperez, trăgînd-o de mînecă pînă îi desprind lejer bluzonul, nu se mai poate stăpîni:
- Păi bine, măi fratele meu, nu-i uman ce se-ntîmplă! De ce nu ne-ai spus nimic? - Nu-i greu de răspuns, dragă tovarăşă Raliţa! - îi răspunde blajin căpitanul. Am preferat să vadă şi s-audă lumea, toţi cei de faţă, cît de naivi pot fi unii cetăţeni, imaginîndu-şi că se poate trăi, nemuncind, pe spinarea altora... Dar vom mai afla mult, după ce-i vom pune în stare de funcţionare, pentru că, deocamdată, sînt cam obosiţi, după cum observă cu toţii! Sper că ne veţi da o mînă de ajutor, nu?
- Dar pînă acum ce-am făcut, tovarăşe căpitan? - se întărîtă tanti Raliţa. Dacă nu era nepotu-meu, pe care văd că-l cunoaşteţi şi care-i detectiv de excepţie, fiindu-mi nepot, n-am fi dezlegat enigmele despre care n-a apucat încă să-mi povestească bietul Al... Că eu l-am instruit cum să conducă o investigaţie... Ştii matale cîte romane poliţiste am citit, pentu a mă specializa în branşă? O biblioteacă întreagă, dragă tovarăşe!... din stejar masiv, nu din plăci aglomerate!...

...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...

ElegantFM

Offline

Posts: 1952

respect
[ 15 ]

date: Sâmbătă, 23/06/2012, 1:32 AM | message # 34

34. The End - Ca-n filme, dar absolut provizoriu

Echipa căutătorilor de comori, în frunte cu cei doi fraţi, pare-se gemeni, Bică Gulie şi Niţă (aceeaşi legumă), se află cazată în camera de reanimare. Adică, în dormitorul meu, din vestita oază de linişte a "morii dintr-un dud".
Avînd suficient spaţiu locativ, cei mai "otînjiţi" au fost instalaţi în uriaşul pat din centrul încăperii, iar restul, pe duşumea. Răsuflînd uşuraţi, dar şi spetiţi de greutăţile urcate din beci tocmai în dormitor, privim năuci la rezultatul acţiunilor noastre.
Romaniţă Curentu, plasat între cei doi Gulliveri, Bică şi Niţă, se bucură de-un confort sporit, datorită insistenţelor depuse de ţaţa Catariţa. Fiind şi mai mititel, i s-au repartizat două perne.
Polina plînge în continuare, încet şi fără cuvinte, la marginea din stînga a agregatului de dormit, în timp ce pe cealaltă margine se tînguie dentistul Pompadur, acuzînd pierderea vederii.
- Lasă, maică - îl alintă cina Moşca -, nu-ţi face griji, o să-ţi descînte mama moaşa de umflătură, o să te oblojească niţel cu flori de gălbinele, şi-o să-ţi deschizi ochii curînd...
M-aş mira să obţină rezultate atît de rapide, încît, în locul ochilor, Tulli Pompadur posedă doi gogoşari de expoziţie agricolă, atît îi sunt de inflamate pleoapele.
Reprezentanţii comerţului, întinşi pe duşumea, se consolează reciproc, ajutaţi de măgădanul de nepot. Acesta, mişcîndu-se ca-n vis, îi leagă piciorul lui Parşolea, folosindu-se de-o batistă dubioasă. În vreme ce responsabilul cooperativei urlă de durere, Tiţu Margiolea îl mîngîie pe frunte, ca şi cum acolo l-ar fi lovit arzătorul de gaze.

Femeile, revenindu-şi în fire mult mai urgent decît bărbaţii, au cărat în încăpere toate scaunele din "moara dintr-un dud", iar noi le-am ocupat, lăsîndu-le lor marginile uraişului pat. Care trebuie să fie mult mai comod, mai ales că-i prevăzut cu saltea relaxa, din burete de plastic.
Tanti Raliţa, aprinzîndu-şi tacticoasă eterna ei "mărăşească", îl impulsionează pe căpitanul de la Comarnic:
- Ar mai fi cîteva ceasuri pînă la ziuă, dragă tovarăşe, nu credeţi că-i bine să-i luaţi la întrebări pe şmecheraşii ăştia? Poate mai aflăm şi noi ce-aveau de gînd să pună la cale... Că rareori mi s-a-ntîmplat să dau de nişte găinari atît de arieraţi!...
- Nu văd nimic rău în asta - o aprobă căpitanul, zîmbind pe sub mustaţă -, numai să fie în stare! Că-mi par tare prăbuşiţi şi fizic, şi moral!...
- Cine să fie prăbuşit moral? Popa Gulie? - se miră tanti Raliţa. Nu-i cu putinţă!... La biserica din bariera Dristorului, chiar în altar, Bică trăgea prin patruzeci şi şase nişte chiolhane de pomină de se cutremurau sfinţii de pe pereţi. Frate-său, negustor cu mărfuri de speculă, îşi ţinea ascunse, acolo, putinile cu brînză de Brăila, afumături aduse din Ardeal, măsline de la Constanţa şi sticle cu cele mai alese vinuri... Magazin universal, un fel de BIG al anilor aceia... Beau şi cîntau pînă se crăpa de zori, mai aveau cu ei şi nişte cuvioase vădane pe care le spovedeau şi le împărtăşeau, pentru ca apoi să dănţuiască în costume de baie populare... Pînă s-a supărat protopopul Slăbilă şi l-a reclamat pe Bică la mitropolie. Mai ales că-i prinsese trişîndu-l la poker, de-l lăsaseră fără bani, potcap şi rasă... L-au dat afară din slujbă, spre satisfacţia generală a credincioşilor din parohie...
Din agregatul de dormit se-aude un chicotit gros, care se trasformă apoi într-un hohot de rîs înăbuşit. Fostul Gulliver Naiba, pe care-l identific acum datorită melonului turtit în calotă, se ridică gemînd în capul oaselor şi porneşte să grăiască, într-o altă tonalitate decît cea cu care ne obişnuise, lipsită de mierea falsă cu care-şi îndulcea glasul:
- Mai ales spre mulţumirea credincioaselor ce nu erau poftite la nevinovatele noastre petreceri, printre care mironosiţe te numărai şi dumneata, coană Raliţo... Deşi erai tinerică şi durdulie, tocmai coaptă pentru mîngîierea sufletelor noastre...de-aici, ţap bătrîn şi spurcat! - îl repede mătuşă-mea, stupindu-l ca o mîţă. Nu ţi-e ruşine să pomeneşti numele meu?... Spune, mai bine, dacă mai ai pic de bună-cuviinţă şi cinste, cum ai ajuns tocmai printre oamenii de-aici şi încă, împreună cu frate-tău, Niţă?...
Autobiografia pe care-o recită Bică Gulie, mai mult pentru căpitanul de Miliţie, se încadrează de minune în limitele literaturii misticofantastice.
- Stăpîne şi paznice al legii, mă simt nevinovat... Eram un suflet rătăcit, alungat din rîndul slujitorilor Domnului... Alungat de cine? De păcătosul de Slăbilă, un coţcar bătrîn şi înrăit, care nici nu era protopop adevărat, dedulcit de plăcerile lumeşti! Îl burduşisem de bani, îi dădema jumătate din nunţi şi botezuri, iar de la înmormîntări, chiar un sfert... Iar fiindcă nu pricepea o iotă la jocul de poker, îi luam leuştenii îndărăt, plus dobînda cuvenită!... Ce-i rău în într-asta? Nimic... Domnul a dat, Domnul a luat!...
- Domnul Gulie, vrei să zici! - completează tanti Raliţa.
- Taci, afurisito! - se răţoieşte la dînsa ex-Gulliver Naiba. Îmi vedema distrusă cariera, iar pe bietul Niţă vroiau să-l condamne pentru că se ocupa de alimentarea cetăţenilor din barieră! Păi, dreptate era asta? Nu mai exista Dumnezeu! Şi-atunci, m-am închinat fratelui său, pe care-l alungase de la puterea cerurilor, lui Lucifer, stăpînul adîncurilor... Din clipa în care m-am trezit, întîlnindu-l pe dînsul, am purces să am visuri în care stătea de vorbă cu mine, poruncindu-mi să-i laud numele şi puterea... Citeam cărţi de spaimă, în care numele lui Lucifer era proslăvit şi tălmăcit pe înţelesul tuturor... Şi-atunci, am înţeles care-mi era menirea... L-am iniţiat şi pe Niţă, care-i mai slab cu duhul, şi ne-am refugiat aici, la Colţiilupchii, unde am început propăvăduirea noii credinţe, vindecînd oamenii de păcate grele, cum ar fi lăcomia de bani şi avere...
Ţaţa Catariţa nu se mai poate stăpîni şi izbucneşte:
- De-aia ne-ai luat nouă pîinea de la gură... Ca să ne lecuieşti de bruma de avere pe care ne-o lăsaseră bătrînii? Hoţule! Şi-ai mai amăgit şi pe alţii... ca pe nefericita asta de moaşă.
Gulie, chicotind amar, continuă expozeul:
- Tu înşeli oamenii, vrăjitoare nebună! Ce ştiai de Lucifer, de Leonard, de Abigor şi Ukobah?... Magiştrii întunericului ne luminau paşii şi-aşa am reuşit să ne-nchegăm şi noi o căsuţă, ceva bunuri... Dar cît bine am făcut oamenilor? E drept, ca să putem organiza munca, am fost nevoiţi să recurgem şi la unele minuni... De-aia nu li l-am arătat niciodată la faţă pe frate-meu, Niţă... Să fim pretutindeni, dar lumea să creadă că-s unul!... He! He! He!... Ce mai lucram!... Îi pierea omului vaca din casă, iar eu i-o găseam numaidecît... Niţă o scotea noaptea din grajdul cetăţeanului, o ducea la Guşteriţa, pentru ca, peste o zi, să-i spun omului unde o poate găsi... Ce rău îi făceam? Nu-i dădeam bucuria?... Pînă în ziua cînd am dat de escrocul ăsta de felcer de dinţi, fir-ar să fie de blestemat! Că el n-a zăbovit o clipă, ci s-a apucat să ne toace banii, învăţîndu-ne să fabricăm poşircă, cît mai multă, din zahăr, morcovi şi drojdie de bere, ne-a silit să cumpărăm şi alambic şi să muncim zi şi noapte la Guşteriţa, făgăduindu-ne că ne umple de bani, c-a inventat o esenţă divină, un lichid care transformă poşirca în ţuică de prună bătrînă... Şi pe care s-o vindem cu preţ mare, folosindu-ne de Parşolea, Margiolea şi neamurile lor, care urmau să aibă pe mînă întreg iarmarocul de toamnă... Şi unde-am ajuns? C-a trebuit să cadă pe capul nostru scriitorul ăsta, de la Bucureşti, să mă ispitească să-i închiriez moara... De-aici au pornit toate nenorocirile...

Ascultăm înmărmuriţi delirul fostului mag, nevenindu-ne să credem auzului. Ce idee! Să-l utilizeze pe frate-său, confecţionîndu-şi o dublură, pentru a obţine cel ma perfect alibi!
Numai căpitanul de Miliţie nu pare impresionat. Dimpotrivă, zîmbeşte mereu fin, dînd din cap la fiecare aberaţie a bătrînului.
- Cetăţene Gulie - ia dînsul cuvîntul -, va trebui să mergem cu toţii la Comarnic şi să ne povestiţi în scris adevărul, nu braşoavele îndrugate aici... Cînd am fost sesizaţi că vreţi să instalaţi şi-o distilerie de alcooluri casnice, ne-am zis că-i cazul să vă rugăm a face o deplasare pînă la noi, să analizăm situaţia...
- V-a sesizat cineva? - se miră, înnebunit, ex-Gulliver Naiba.
- Nu chiar o informare specială, ci mai mult o eroare de expediţie poştală. Ne-am pomenit c-un plic la Miliţie, care conţinea o largă relatare despre forajele din peştera Guşteriţa întreprinse de-un arheolog amator... Autorul reportajului habar n-avea cum arată o instalaţie de foraj, dar se pricepe la descrieri. O descriere atît de ştiinţifico-fantastică, încît mi-am dat imediat sema că-i vorba despre un cazan de fiert ţuica...
Un geamăt înfundat, urmat de-o exclamaţie specifică, mă determină să privesc spre Iermolai Bîc.
- Omule, ce-am făcut! Cum au să mă aprecieze tovarăşii de la "Revista literară" cînd, în loc de-un reportaj liric, vor citi reclamaţia adresată Miliţiei, prin care anunţam c-am pierdut buletinul de populaţie?...
- Depinde cum aţi redactat textul - ia cuvîntul căpitanul de Miliţie -, pentru că, dacă-i scris tot atît de sucit, au să deducă şi dînşii că nu-i vorba de buletinul de identitate, ci de adeverinţa pe care, într-adevăr, aţi uitat-o la noi... Buletinul l-aţi predat o dată cu primirea documentului de plecare în excursia peste hotare.
- Nemaipomenit, omule! De-aia nu-l găseam... Şi cînd trebuia să plec, oare, în excurise? Cu evenimentele de la Colţiilupchii, am uitat de excursie... Sau, poate, uitasem dinainte, deoarece eram plecat în concediu... Nu mai înţeleg nimic!
Gulliverii se ridică amîndoi în capul oaselor, vrînd să coboare din pat, dar, nereuşind din pricina vătămăturilor recepţionate cu prilejul discuţiei purtate cu Polina Ţilimindriu, se mulţumesc să zbiere la bietul forestier, într-un duet de groază:
- Nefericitule! De ce nu ţi-ai văzut, domle, de meseria dumitale şi te-ai apucat să scrii poezii la revistele literare?
- Dar nu era poezie, nene Gulliver, pe cuvîntul meu! - se scuză Iermolai Bîc. Ci proză poematică, reportaj liric!...
- Foarte rău! Dacă scriai o poezie, nu mai înţelegea nimeni nimic! Şi să nu-mi mai zici Gulliver... Totul s-a dus pe apa Sîmbetii... Doamne, şi ce frumos suna Gulliver Naiba! Mă simţeam şi eu înrudit cu zeii adîncurilor... Dar văd că nu mi-a purtat noroc! Ce-o să se-ntîmple cu noi, tovarăşe ofiţer?
- Mai întîi, să precizăm care dintre dumneavoastră doi s-a ocupat de fabricarea ţuicii, apoi să aflăm adevărul în privinţa mai multor încălcări ale legii...
Bică Gulie, răspopitul, îşi înclină capul, după care îl admonestează pe frate-său, Niţă Gulie:
- Tu ţi-ai bătut gura, nesăturatule! Nu ţi-au ajuns banii căpătaţi de la oameni, te-ai apucat să-ţi mai faci şi reclamă!...

Începe să se lumineze de ziuă. Cele trei ţaţe nătăfleţe, în ciuda interesantelor dezvăluiri, cucăiau de mult, înghesuite una într-alta. Nea Poroambă Cîşu, Staragică şi Patruzec, deveniţi brusc cavaleri, le invită pe bietele femei, care abia încăpeau pe marginea patului:
- Ia poftiţi pe scaune, să ne întindem şi noi oleacă pe salteluţă!

Cînd s-a arătat şi soarele, căutătorii de comori erau de mult plecaţi, împreună cu simpaticul căpitan de Miliţie, spre Comarnic, unde-i aştepta o odihnă plăcută şi, poate, prelungită.
Înainte de încărcarea infractorilor în dubiţele cu care păcătuiseră, acesta mă trăsese deoparte şi-şi luase rămas bun:
- Maestre Conan Doi, văd c-ai un talent neobişnuit! Cum te-nfiinţezi undeva, ori se săvîrşeşte o falsă crimă, ori dai peste căutători de comori, fabricanţi ilegali de alcooluri casnice... Interesantă-i şi meseria dumitale de scriitor!

Pe la ceasurile opt (şi ceva), sîntem cu toţii reuniţi în bucătăria "morii dintr-un dud". Frînţi de oboseală, îl aşteptăm pe nea Romaniţă Curentu, care fusese trimis după merinde. Tanti Raliţa, mai proaspătă ca niciodată, fumează "mărăşească" după "mărăşească", stînd de vorbă cu ţaţele mele nătăfleţe şi cu doctoriţa Milica Manzur, care pare s-o simpatizeze în chip deosebit.
Numai Geca Leoveanu-Zbanţ, trist ca nimeni altul, stă retras şi abătut. Iermolai, încă nedumerit de problema excursiei ratată, încearcă să-l reducă pe linia de plutire:
- Omule, nu fi supărat! După cîţiva ani, se întoarce!
- Cine, măi Laie? - se trezeşte din visări Geca.
- Polina! Nu la dînsa te gîndeai?
- Nu! La alta... La vaca Palaghiei, care trebuia să fete şi nu ştiu ce s-o fi întîmplat...
Romaniţă Curentu, încărcat cu două desăgi, pătrunde vijelios în kicinetă, anunţîndu-ne:
- Mîncăm cevaşilea şi mergem iarăşi la bîlci! Au adus altă tarabă cu puşti!...
În timp ce ne prindem sufletele, mestecînd ceremonios bunătăţile propuse de nea Romaniţă (urdă, ouă răscoapte, gogoşari, ceapă şi usturoi, slănină afumată), mă tot gîndesc cum să anunţ intenţia de-a părăsi aceste locuri de basm, dar care numai oază de linişte nu se pot numi. M-am ales c-un material de excepţie, o documentaţie fantastică pentru un roman, dar n-am apucat să scriu un singur rînd la cel pe care îl am în lucru. Trebuie să plec... spre alte zări, mai puţin turbulente.
- Coană Milico, fii drăguţă şi dă-mi o bucăţică de slană, că n-o fi foc! - mă adresez spăsit doctoriţei.
- Poţi să înfuleci cît pofteşti, grasul meu drag - mă încurajează Milica Manzur, ceea ce mi se pare curios din partea unui medic -, ai consumat mii de calorii zilele acestea, trebuie să le compensezi cu ceva... Simt ce te frămîntă, ştiu că vrei să ne părăseşti... Mănîncă liniştit, că te aşteaptă drum lung şi obositor... Mai ales c-ai rămas deocamdată fără "Bombiţă". Însă ţi-l împrumut pe nea Dobre!...
Drăguţă şi amabilă fetiţa asta, uscăţivă, băieţoasă şi neînţeleasă de trăsnitul Iermolai. Amîndoi se iubesc tăcut şi nici unul n-are curajul să-şi mărturisească sentimentele. Numai un psiholog de talia mea, care nu-i de ici de colo, a putut să-şi dea seama de ceea ce se petrece cu ei. Dar viaţa şi timpul le vor rezolva pe toate.
- Mulţumesc, coană Milico, însă mi-e teamă că amortizoarele lui nea Dobre sînt cam slabe pentru personalitatea mea! Voi apela la tanti Raliţa, care-mi va permite să mă sui în "Trabant"-ul dînsei. "Bombiţa" va rămîne aici, pînă ce-o vor ridica tehnicienii de la autoservice... Ceea ce, sper, se va-ntîmpla cît mai curînd. Pentru că-mi trebuie maşina neapărat... Cu ce-am să plec la noua mea oază de linişte?...

În jur de ora prînzului, cam pe la unu, după ce mi-am încărcat în "Tarbant"-ul lui tanti Raliţa catrafusele, ne aşezăm iarăşi la masă. Numai ca pretext. Pentru a nu da ocazie unor lacrimi de prietenie, dar pe care nu le pot considera de circumstanţă. Mîncăm deci tăcuţi, privindu-ne în ochi.
- Dragii mei - nu mă-ndur eu să nu spun cîteva cuvinte -, vă cer iertare pentru supărările pricinuite. Dar un detectiv, care se respectă, şi încă unul de excepţie, cum trebuie apreciat subsemnatul, mai greşeşte uneori... Însă, aţi văzut şi singuri, am izbutit să dezleg o enigmă din cele mai tulburătoare. N-am fi putut dormi liniştiţi, dacă popa Gulie ar fi continuat să-şi bată joc de nişte oameni de treabă, al căror singur păcat era credulitatea... Ce să fac acum, pentru a mă despărţi de voi, cu sufletul împăcat?...
- Nimic, dragă copile - mă alintă ţaţa Catariţa -, ne-ajunge cît ai făcut... Gulliver Naiba s-a dus unde-i stă numele, aşa că, învăţînd din păţania blestematului, ne lăsăm şi noi de descîntat... Dar, dacă vrei să pleci dintre noi cu sufletul împăcat, hai să mai gustăm cîte ceva... Ştiu că-ţi place... Ia uite ce ţi-a pus deoparte ţaţa Catariţa! Poftim, na şi bagă-n gură...
Şi dulcea mea ţaţa nătăfleaţă, zîmbindu-mi galeş, îmi întinde o bucată de pastramă de capră. Din cea cumpărată ieri, cînd ne ospătasem prin tot iarmarocul. Uitase de ea, dar o păstrase într-o băsmăluţă curată.

Ne luăm rămas bun, mestecînd zdravăn şi înciudaţi din pastrama care se-ntărise ca talpa de bovine. Geca Leoveanu-Zbanţ se suie pe-o cărămidă să mă-mbrăţişeze. Iermolai Bîc, abia îngînat, îmi cere adresa, pentru a-mi trimite nişte manuscrise.
- Dacă-s cumva nişte borderouri către ocolul silvic, nu le dai la revistă, ci le expediezi îndărăt, eventual, la Miliţie! - grăieşte forestierul blînd, legănîndu-şi cuvintele. Omule, tare-mi pare rău că pleci... Am fi constituit la Colţiilupchii un cenaclu literar... Ceva de pomină!
Cina Moşca lăcrimează abundent, iar fina Frusina mă bate lejer pe umăr, spunîndu-mi cu glas tremurat:
- Tovarăşu creator, nu ne uita... Mai vino pe la noi... Oricînd vei găsi ceaunul pe foc, o pîine caldă, scoasă atunci din cuptor, nişte vin uitat în fundul beciului... Dacă vor mai fi şi nuci în pod, păi îi tragem şi-o "ţigănească", de-or să duduie duşumelele!
Nea Gheorghe al lui Staragică, asistat de Valin al lui Patruzec, mă asigură:
- Cît vom mai fi în putere, totdeauna vei găsi în noi un sprijin de nădejde, oriunde te vei afla... Poate să fie puţul cît de adînc, facem şi pe dracu-n patru şi tot te scoatem... Chiar de-am munci săptămîni în şir... Că ne-ai văzut de ce sîntem în stare!...
Le-mbrăţişăm pe minunatele Ioana lui Lucereanu, pe Păuniţa lui Colarete, mărturisindu-le reala mea bucurie de-a fi cunoscut nişte femei atît de bărbate.
Nea Poroambă Cîşu, după ce-mi striveşte degetele mîinii drepte, anunţă intenţia sa de a-mi demonta "Bombiţa", piesă cu piesă, pentru a uşura munca tehnicienilor care vor veni s-o ridice.
- Poate-o fi mai greu cu motorul, că n-am mai desfăcut aşa ceva, dar tot îi venim noi de hac... Dacă m-ajută şi Romaniţă Curentu, piese de ceasornic îl facem... Doar ştii, tălică, nu-s chiar străin de maşinaţiile astea, de vreme ce-am făcut armata la tancuri!
Pe seară, în jur de şapte ceasuri şi ceva, izbutim să ne spunem tot ce-avem pe suflet, mai luăm şi-o cină uşoară, după care ne suim în maşina mătuşă-mi. Pe care, însă, o voi şofa eu.

Deşi drumul e asfaltat, "Trabant"-ul lui tanti Raliţa pîrîie, trosneşte, hurducănă şi scoate un fum de groază, de parcă ar funcţiona cu cărbuni din tizic şi nu cu amestec de benzină şi ulei ars.
Peste un kilometru, urmează să abordăm serpentinele ce coboară de la Colţiilupchii spre Cîmpina. Tanti Raliţa, pe care o enervează stilul meu de conducere auto, mă pisează tot timpul, umflîndu-mi capul cu teoriile sale detectivo-dietetice. La un moment dat, după ce trec cu succes printr-o băltoacă mai veche, din care "Trabant"-ul iese ca nou, însă într-o altă culoare decît cea originală, mai neagră şi mai mată, o întreb pe mătuşă-mea:
- Ascultă, tanti Raliţo, îţi mai place viteza?
- Cum să nu! Mor după ea!
- Atunci, fii liniştită! Ai toate şansele să-ţi realizezi dorinţa... Frînele pseudomaşinei matale par să nu mai funcţioneze corespunzător...
- Nu-i uman ce se-ntîmplă, băieţelule! Încearcă să reduci din viteză la primul deal...
- În regulă! - mă declar încîntat de ideea salvatoare. După ce ieşim din torentul din vale, precis dăm de costişă...

...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...

ElegantFM

Offline

Posts: 1952

respect
[ 15 ]

Vlad Musatescu-De-a baba-oarba

Pagina 3 din 3
«
1
2
3

BLOG

Despre noi

CONTACT