| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Charlotte Bronte -Jane Eyre |
| Charlotte Bronte -Jane Eyre |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:19 AM | message # 31
Zece ani în şir am rătăcit prin lumea largă, locuind când într-o capitală, când
într-alta, uneori la Petersburg, cel mai adesea la Paris, din când în când la Roma, Neapole şi Florenţa. Soarta îmi dăduse bani din belşug şi un nume cu faimă. Puteam să-mi aleg societatea: mi-erau deschise toate uşile. Am căutat femeia visurilor mele printre lady-ele engleze, contesele franceze, senioritele italiene şi baronesele germane. N-am găsit-o. Erau clipe când credeam că prind o privire, disting un glas sau zăresc o siluetă menită să întruchipeze visl meu, dar eram repede dezamăgit. Să nu-ţi închipui că eu căutam o fiiinţă fără cusur. Căutam numai harul după care jinduiam – antipodul creolei. Am căutat zadarnic. Nu găseam nici o singură fiinţă pe care să fi fost ispitit s-o cer în căsătorie eu – cel ce cunoşteam primejdiile, ororile şi suferinţele legate de o căsnicie nepotrivită. Dezamăgirea mă făcu să-mi pierd liniştea – încercai să mi-o regăsesc în petreceri, dar nu în desfrâu. Desfrâul l-am urât şi-l urăsc. Acesta era cusurul de căpetenie al Mesalinei mele indiene. Scârba mea adâncă faţă de orgii şi de ea îmi stânjenea adesea plăcerile. Toate petrecerile care începeau să semene a orgii, păreau că mă apropie de ea şi de metehnele ei. Şi atunci fugeam. Totuşi, nu puteam trăi singur; am încercat atunci tovărăşia amantelor. Cea dintâi pe care am ales-o a fost Celine Varens – încă una din greşelile care fac pe un bărbat să-i fie silă de el însuşi, când şi le aminteşte. Ştii cine era femeia asta şi cum s-a sfârşit legătura noastră. A avut două urmaşe: o italiancă, Giacinta, şi o nemţoaică, Clara. Amândouă treceau drept femei deosebit de frumoase. Dar după câteva săptămâni, ce preţ mai avea frumuseţea lor pentru mine? Giacinta era destrăbălată şi violentă; după trei luni m-am săturat de ea. Clara era cinstită şi blândă, dar greoaie, rece, proastă. Era tare departe de gustul meu. Mi-a părut foarte bine că pot scăpa de ea în mod cuviincios, dându-i o sumă cu care să-şi asigure un trai liniştit. Dar, Jane, citesc în clipa asta pe chipul tău că n-ai de loc o părere bună despre mine. Mă crezi un ticălos lipsit de orice principii şi simţăminte, nu-i aşa? — Într-adevăr, domnule, nu vă mai admir atât de mult ca altădată. Nu v-aţi gândit că-i urât să trăiţi aşa, când cu o amantă, când cu alta? Vă aud vorbind despre asta ca despre ceva foarte firesc. — Aşa am trăit, dar nu mi-a plăcut. Era o viaţă abjectă şi niciodată n-aş mai putea-o reîncepe. A întreţine o amantă e la fel de ruşinos cu a-ţi cumpăra o sclavă; amândouă îţi sunt inferioare, adesea prin naştere, totdeauna prin situaţie şi e degradant să trăieşti în strânsă intimitate cu inferiorii. Acum nu mai pot îndura amintirea clipelor petrecute cu Céline, Giacinta şi Clara. Simţii cât de mult adevăr cuprindeau aceste cuvinte; îmi dădui scama că dacă aş ajunge să uit de mine şi de toate principiile înrădăcinate cândva în fiinţa mea, dacă, sub un pretext oarecare, îmboldită de vreo ispită, aş deveni urmaşa acelor femei nenorocite, într-o zi el m-ar privi cu acelaşi dispreţ cu care le acoperea acum memoria. N-am pomenit nimic despre această convingere a mea: era de ajuns c-o aveam; mi-am ferecat-o în inimă, ca să-mi poată fi de ajutor în clipa marii încercări. — Ei, Jane, de ce nu-mi spui: "Şi atunci, domnule?", fiindcă n-am sfârşit încă. Ai o figură gravă. Văd că iar ai ceva împotriva mea. Dar să ne întoarcem la subiectul nostru. În ianuarie trecut, după ce-am scăpat de toate iubitele mele, cu sufletul înăcrit şi înăsprit de o viaţă rătăcitoare, singuratică şi fără sens, ros de dezamăgire, cu păreri proaste despre bărbaţi, dar mai ales despre femei (căci începeam să cred că femeile deştepte, credincioase şi iubitoare nu există decât în basme), m-am întors în Anglia, chemat de treburi. Într-o seară geroasă de iarnă, eram călare prin apropierea Thornfieldului. Loc blestemat! Nu mă aşteptam să găsesc aici nici linişte, nici mulţumire. Deodată am zărit o făptură mică stând singură şi liniştită pe o moviliţă. Trecui pe lângă ea cu tot atâta nepăsare ca şi pe dinaintea sălciei retezate de pe partea cealaltă a drumului; nici o clipă n-am prevăzut ce-avea să însemne făptura aceea pentru mine ; nimic dinăuntrul meu nu o credea stăpânul vieţii mele, geniul meu bun ci geniul meu rău care aştepta acolo într-o modestă deghizare. Nu mi-am dat seama de asta nici chiar atunci când, după căderea lui Mesrour, ea a venit la mine şi mi-a oferit cu gravitate ajutor. Făptură copilărească şi firavă! Mi se părea că un cânepar s-a lăsat la picioarele mele şi mi-a propus să mă poarte pe aripioarele lui plăpânde. Am fost morocănos, dar nu s-a depărtat; a rămas lângă mine cu o stăruinţă ciudată, m-a privit şi mi-a vorbit cu un fel de autoritate. Trebuia să fiu ajutat, ajutat de mâna ei; şi ajutat am fost. Când mă sprijinii pe acel umăr firav, ceva nou, o sevă proaspătă păru că mi se răspândeşte în trup. Fu o fericire pentru mine să ştiu că acea micuţă zână a vântului făcea parte din casa mea. Dacă n-ar fi fost aşa, n-aş fi putut, fără o adâncă părere de rău, s-o las să plece şi să piară îndărătul tufişurilor. În seara aceea te-am auzit când te-ai înapoiat acasă, Jane; de bună seamă, nu-ţi închipuiai că mă gândesc la tine şi că pândeam clipa când să te pot zări. A doua zi te-am observat vreme de o jumătate de ceas – stând tot aşa, ascuns – pe când te jucai cu Adèle pe coridor. Îmi amintesc că în ziua aceea ningea şi nu puteai ieşi; eram în odaia mea şi lăsasem uşa întredeschisă: puteam vedea şi auzi tot. S-ar fi putut spune că toată atenţia ta era concentrată asupra Adèlei, dar vedeam bine că gândurile-ţi sunt aiurea şi totuşi, micuţă Jane, erai răbdătoare cu ea; multă vreme i-ai vorbit şi te-ai ocupat de bietul copil. Când, în sfârşit, Adèle s-a despărţit de tine, ai căzut într-o adâncă reverie şi ai început să te plimbi cu paşi rari de-a lungul coridorului. Treceai din când în când pe dinaintea unei ferestre, priveai zăpada care se cernea deasă, ascultai suspinele vântului şi continuai să păşeşti agale şi să visezi. Îmi închipui că vedeniile tale nu erau întunecate, căci în ziua aceea lumina blândă a ochilor tăi arăta că gândurile nu-ţi sunt negre, nici amare; privirea ta trăda nu meditaţie tristă şi melancolie, ci mai degrabă acele frumoase vise ale tinereţii ce se nasc atunci când elanul ei urmează, pe aripi hotărâte, zborul nădejdii în cele mai de sus tării ale cerului. Glasul doamnei Fairfax, care vorbea cu o slujnică pe sală, te-a trezit; ai zâmbit atât de ciudat.. Janet! Era mult bun-simţ şi fineţe în zâmbetul tău. Părea că spune: "Vedeniile mele sunt frumoase, dar nu trebuie sa uit că sunt cu totul ireale; minte mea a născocit un trandafir, un rai verde şi înflorit, dar ştiu că trebuie să-mi croiesc drumul pe o potecă grea şi să înfrunt furtunile negre ce se adună în juru-mi". Atunci ai coborât şi ai cerut doamnei Fairfax să-ţi dea să faci nu mai ştiu ce; cred că erau socotelile săptămânale ale casei, sau cam aşa ceva. Eram supărat pe tine, fiindcă plecaseşi din raza vederii mele. Am aşteptat cu nerăbdare seara, pentru că atunci te puteam chema lângă mine. Bănuiam că ai o fire neobişnuită, nouă pentru mine, şi doream s-o cercetez mai adânc şi s-o cunosc mai bine. Ai intrat în odaie cu o înfăţişare sfioasă şi independentă în acelaşi timp, erai îmbrăcată simplu, aşa ca astăzi. Te-am făcut să vorbeşti, şi după puţină vreme mi-ai părut plină de contraste ciudate. Felul cum te îmbrăcai, manierele, erau încorsetate de o disciplină aspră, înfăţişarea ta era rezervată şi arăta un suflet delicat, dar totodată neobişnuit cu societatea şi totdeauna înfricoşat să nu facă o greşeală sau să spună o prostie. Dar când îţi vorbea cineva, te uitai la el cu ochi pătrunzători, îndrăzneţi şi plini de căldură. În fiecare privire a ta era forţă şi iscusinţă. Când încercam să te pun în încurcătură cu vreo întrebare, găseai totdeauna un răspuns ager. S-ar părea că în curând te-ai obişnuit cu mine; după câte cred eu, Jane, simţeai că între tine şi tristul şi mohorâtul tău stăpân există o simpatie, căci am fost uimit văzând cu câtă iuţeală o siguranţă calmă ţi-a domolit firea. Oricât de moborât aş fi fost, tu nu arătai nici uimire, nici teamă, nici plictiseală, nici neplăcere faţă de firea mea morocănoasă; te mulţumeai să mă cercetezi şi, din când în când, te vedeam zâmbind cu un farmec atât de simplu şi cuminte că nici nu-l pot descrie. Ceea ce observam mă făcea fericit şi-mi stârnea curiozitatea. Îmi plăcea tot ce vedeam şi doream să văd şi mai mult. Totuşi, te-am ţinut multă vreme la distanţă şi nu ţi-am căutat decât rareori tovărăşia. Eram un epicurean intelectual şi doream să prelungesc plăcerea acestei cunoştinţi noi şi aţâţătoare! Apoi m-am temut că, umblând prea rar cu floarea mea, o să-i văd strălucirea veştejindu-se şi farmecul dulce al prospeţimii risipindu-se. Pe atunci nu ştiam că nu-i o înflorire trecătoare şi că-şi păstrează fără încetare strălucirea, ca şi când ar fi fost şlefuită într-un diamant ce nu se sfarmă. Doream de asemenea să ştiu dacă m-ai căuta, în ziua când te-aş ocoli; n-ai făcut-o şi ai stat în sala de studii tot atât de liniştită, ca pupitrul şi şevaletul. Dacă te întâlneam din întâmplare, treceai pe lângă mine salutându-mă uşor, atât cât impunea respectul cuvenit mie. În tot acest timp erai de obicei gânditoare; nu păreai tristă, căci nu sufereai, dar inima nu-ţi era uşoară, fiindcă prezentul nu-ţi oferea nici o bucurie, iar viitorul doar slabe nădejdi. Mă întrebam ce gândeşti despre mine, şi chiar dacă măcar te gândeşti vreodată la mine. Ca să aflu, am început iar să te observ. Când stam de vorbă, era ceva fericit în privirea ta, iar în purtările tale, ceva ce arăta mulţumire. Am văzut că eşti o fată prietenoasă. Tăcerea camerei de studiu şi monotonia vieţii te făcuse tristă. M-am lăsat purtat de încântarea de a fi bun cu tine: bunătatea ţi-a trezit emoţia, chipul ţi s-a îmblânzit şi glasul a devenit mângâietor. Îmi plăcea să-mi aud numele rostit cu recunoştinţă şi bucurie de buzele tale şi când ne întâlneam întâmplător, când mă priveai, în gesturile tale se arăta o şovăială ciudată, ochii trădau puţină îndoială şi o uşoară tulburare. Nu ştiam încotro mă vor împinge toanele mele şi mă întrebam dacă voi juca rolul stăpânului aspru ori al prietenului binevoitor şi blând. Ţineam prea mult la tine, Jane, şi nu mai puteam face pe stăpânul. Când îţi întindeam prieteneşte mâna, pe chipul tău tineresc înflorea atâta lumină şi fericire, încât deseori îmi venea foarte greu să nu mă reped şi să te strâng la piept. — Nu-mi vorbiţi de zilele acelea, domnule, îl întrerupsei eu, ştergându-mi pe furiş o lacrimă. Cuvintele lui mă torturau. Ştiam ce am de făcut şi încă foarte curând. Toate amintirile şi destăinuirile sentimentelor domnului Rochester nu făceau decât să-mi îngreuneze şi mai mult îndeplinirea datoriei. — Nu, Jane, reluă el. De ce să zăbovim asupra trecutului, când prezentul e mult mai sigur şi viitorul mai frumos? Tresării, auzind asemenea cuvinte trufaşe. — Acum înţelegi cum stau lucrurile, nu-i aşa? urmă, după ce jumătate din adolescenţă şi din tinereţe s-a scurs într-o suferinţă de nedescris, iar restul într-o dureroasă singurătate, am găsit, în sfârşit, pe aceea pe care o pot iubi din tot sufletul. Te-am găsit. Te iubesc, eşti tot ce-i mai bun în mine, îngerul meu ocrotitor. Sunt legat de tine printr-o dragoste uriaşă. Te socotesc bună, iubitoare, înzestrată cu multe însuşiri; în inima mea s-a născut o patimă trainică pentru tine. Ea mă mână spre tine, te atrage spre mine, ne înlănţuie vieţile; flacăra ei curată şi puternică ne topeşte pe amândoi într-o singură făptură. Simţeam şi ştiam tot ce-ţi spun, acum şi de aceea m-am hotărât să mă căsătoresc cu tine. Cine-mi spune că am o soţie, mă batjocoreşte zadarnic. Acum ştii că n-am decât un diavol hâd. Am greşit încercând să te înşel; dar mă temeam de încăpăţânarea ta şi de prejudecăţile pe care le ai încă din copilărie. Voiam să fii a mea înainte de a risca această mărturisire. Era o laşitate din partea mea; ar fi trebuit să mă adresez de la început nobleţei şi mărinimiei tale, aşa cum fac acum; ar fi trebuit să-ţi povestesc viaţa mea de supliciu, să-ţi spun că mi-e foame şi mi-e sete de un trai mai nobil, mai înălţător, să-ţi arăt nu hotărârea mea – cuvântul acesta e prea slab – ci patima mea neînfrântă de a iubi sincer şi de-a fi credincios, când sunt iubit sincer şi cu credinţă. Atunci ţi-aş fi cerut să primeşti cuviinţa mea şi să mi-o dai pe a ta. Fă-o acum, Jane. Urmă o clipă de tăcere. — De ce taci, Jane? Eram pusă la o cumplită încercare: o mână de fier înroşit îmi răscolea măruntaiele. Clipă cumplită, plină de zbucium, de negură, de clocot! Nici o făptură omenească nu putea dori să fie iubită mai frumos decât eram eu. Îl adoram pe cel care mă iubea astfel şi totuşi trebuia să renunţ şi la dragostea şi la idolul meu. Un singur cuvânt înfricoşător închidea în el toată datoria mea neîdurată: "Despărţire!" — Jane, înţelegi ce-ţi cer, spune-mi doar: "O să fiu a dumitale, domnule Rochester". — Nu voi fi a dumneavoastră, domnule Rochester. Urmă o nouă tăcere lungă.— Jane! – reluă el cu o blândeţe ce-mi sfâşia inima şi îmi strecura în sânge o groază care mă făcea rece ca gheaţa, fiindcă sub acel glas liniştit simţeam zvâcnirile leului, Jane, vrei să mă laşi s-apuc pe o cale, iar tu să alegi alta? — Da. — Jane, reluă iar (aplecându-se spre mine şi sărutându-mă) tot mai vrei să faci aşa? — Da. — Şi acum? urmă el, sărutându-mi cu duioşie fruntea şi obrajii. — Da, exclamai eu, desfăcându-mă repede din îmbrăţişarea lui. — Oh, Jane, eşti crudă! Eşti – eşti rea! Doar n-ar fi un păcat să mă iubeşti. — Ar fi un păcat să vă ascult. O expresie sălbatică făcu să i se ridice sprâncenele şi să i se crispeze obrazul. Se sculă, dar mai izbuti să se stăpânească. Îmi sprijinii mâna de spătarul scaunului. Mi-era teamă, tremuram, dar hotărârea mea era luată. — O clipă, Jane. După ce vei fi plecat, aruncă o privire asupra oribilei mele vieţi. Toată fericirea mea va dispărea o dată cu tine. Ce-mi rămâne de făcut? N-am tovarăşă decât pe nebuna de sus: e ca şi când mi-ai arăta un leş din cimitir. Ce să fac, Jane? Încotro să mă îndrept, ca să-mi găsesc o tovarăşă? Unde să aflu nădejdea? — Faceţi ca mine: păstraţi încrederea în Dumnezeii şi în voi înşivă: în viaţa de apoi. Nu pierdeţi speranţa că ne vom întâlni acolo. — Aşadar, nu vrei să te îndupleci? — Nu. — Atunci mă osândeşti să trăiesc ca un nenorocit, să mor ca un blestemat? Ridicase glasul. — Vă sfătuiesc să trăiţi fără păcat şi vă doresc o moarte liniştită. — Îmi smulgi dragostea şi nevinovăţia? Mă zvârli îndărăt în ghearele destrăbălării şi îmi propui desfrâul drept orice îndeletnicire? — Nu, domnule Rochester, nu vă osândesc la soarta asta, după cum nu mă osândesc nici pe mine. Şi eu, şi dumneavoastră suntem născuţi să îndurăm şi să luptăm; supuneţi-vă, fără să cârtiţi. Mă veţi uita cu mult înainte de-a vă uita eu. — Dacă-mi vorbeşti astfel, înseamnă că mă socoteşti un mincinos: îmi pătezi onoarea. Ţi-am afirmat că nu mă voi schimba niciodată, şi tu-mi spui de la obraz că o să mă schimb curând. Purtarea ta arată cât de greşit judeci şi ce păreri eronate ai! E mai bine să arunci deznădejdea asupra unuia dintre semenii tăi, decât să calci o biată lege omenească, atunci când nimeni n-ar suferi din pricina asta? Tu n-ai nici rude, nici prieteni pe care să-ţi fie teamă c-ai să jigneşti, rămânând cu mine. Era adevărat. Şi pe când vorbea, Judecata şi Conştiinţa mă trădară şi se întoarseră împotriva mea strigându-mi că sunt o criminală, dacă-l resping. Vorbeau aproape tot atât de tare ca şi Simţirea, şi toate împreună strigau sălbatic: "Oh! înduplecă-te, înduplecă-te! Gândeşte-te la suferinţa lui, gândeşte-te la primejdia ce-l pândeşte! Uită-te în ce stare îl părăseşti! Aminteşte-ţi de firea lui aprigă, gândeşte-te la urmările deznădejdii lui; mângâie-l, scapă-l, iubeşte-l! Spune-i că-l iubeşti şi că vei fi a lui. Cui îi pasă de tine? Cine să fie jignit sau mâhnit de ce faci tu?" Şi totuşi răspunsul a fost neînduplecat: "Mie îmi pasă de mine. Cu cât sunt mai singură, mai lipsită de prieteni şi de sprijin, cu atât trebuie să mă respect mai mult. Voi păstra legile date de Dumnezeu şi sfinţite de om; voi rămâne credincioasă învăţăturilor pe care le-am căpătat când eram cu mintea întreagă, nu nebună ca acum. Legile şi învăţăturile nu ne-au fost date pentru zilele senine. Au fost făurite pentru clipe cum este cea de faţă, când inima şi sufletul se răzvrătesc împotriva străşniciei lor. Sunt aspre, dar vor ramâne neînfrânte. Dacă le-aş putea urma calea după bunul meu plac, ce preţ ar mai avea? Totdeauna am crezut că sunt de mare preţ, iar dacă n-o mai pot crede acum, asta-i pentru că sunt smintită de-a binelea. Pentru că prin vine îmi curge foc, iar inima îmi bate prea repede ca să-i mai pot potoli bătăile. În acest ceas de încercare trebuie să mă ţin de părerile mai vechi, de hotărârile luate dinainte şi pe acest tărâm trainic o să-mi apăs cu nădejde piciorul!" Aşa şi făcui. Domnul Rochester mă privi şi-mi ghici numaidecât gândul. Se înfurie grozav şi, fără să-i pese de urmări, se lăsă târât de mânia lui. Străbătu odaia, îmi luă braţul şi mă cuprinse de mijloc. Părea că mă înghite cu privirea lui înflăcărată: fiziceşte mă simţeam neputincioasă ca un pui, pradă căldurii unui cuptor încins, dar mai eram stăpână pe sufletul meu şi încercam sentimentul unei mari seninătăţi. Din fericire, sufletul are un tălmaci, care adesea nu-şi dă seama de ce face, dar care e totdeauna credincios: ochii. Ai mei se îndreptară spre obrazul sălbăticit al domnului Rochester şi oftai fără să vreau; strânsoarea lui era dureroasă, iar puterile mele aproape sleite. — Niciodată, zise el scrâşnind din dinţi, niciodată n-am văzut o fiinţă atât de slabă şi atât de greu de îmblânzit. E în mâinile mele ca o trestie plăpândă! urmă el, scuturându-mă cu putere. Aş putea-o îndoi cu un singur deget; dar ce-aş folosi dacă aş face-o, dacă aş smulge-o din rădăcini, dacă aş călca-o în picioare? Priviţi ochii aceştia, priviţi făptura asta hotărâtă, sălbatică şi liberă, a cărei privire parcă mă sfidează nu numai cu îndrăzneală, ci cu siguranţa unui sobru triumf! Chiar dacă aş avea în stăpânire colivia, tot n-aş putea fi stăpân pe gingaşa pasăre sălbatică! Dacă aş sfărâma şubreda închisoare n-aş face decât să dau libertate captivei. Aş putea cuceri cuibul; dar cea care-l locuieşte ar zbura spre înalt, înainte ca eu să pun stăpânire pe locuinţa ei deplină. Dar eu pe tine te vreau, suflet plin de voinţă şi tărie, de virtute şi curăţenie, pe tine şi nu doar învelişul tău fragil. Dacă ai vrea, ai putea să zbori în voie către mine şi să te adăposteşti la inima mea: dar dacă ai fi înşfăcată cu silnicie, asemeni unui duh neprihănit, ai scăpa îmbrăţişărilor mele, şi-ai pieri înainte de a-ţi fi putut respira parfumul. Oh! vino, Jane, vino! Rostind aceste cuvinte, îmi dădu drumul din strânsoare şi se mulţumi să mă privească. Era mult mai greu să ţin piept acelei priviri decât pasionatei îmbrăţişări: dar acum numai o neroadă s-ar fi dat bătută. Îl sfidasem şi-i înfrânsesem mânia; acum trebuia să-i suport durerea. Mă îndreptai spre uşă. — Pleci, Jane? — Da, domnule, plec. — Mă părăseşti? Şi n-o să te mai întorci? Nu vrei să fii sprijinitorul şi mântuitorul meu? Dragostea mea adâncă, sfâşietoarea mea suferinţă, rugăminţile mele fierbinţi, toate astea nu înseamnă nimic pentru tine? Ce nesfârşită durere era în glasul lui! Cât de greu mi-a fost să repet cu tărie: — Plec. — Jane! — Domnule Rochester! — Pleacă, atunci – mă învoiesc. Dar nu uita că mă laşi aici pradă durerii. Urcă-te în odaia ta; cântăreşte tot ce ţi-am spus, Jane; aruncă o privire asupra suferinţelor mele şi gândeşte-te la mine. Făcu doi paşi şi se trânti cu faţa-n jos pe sofa. — Oh! Jane! exclamă el, într-o izbucnire dureroasă. Oh! Jane! nădejdea mea, dragostea mea, viaţa mea! Auzii atunci un hohot de plâns puternic şi zguduitor. Ajunsesem la uşă, dar m-am întors; eram tot atât de hotărâtă să rămân, precât fusesem de hotărâtă să plec. Îngenuncheai lângă el; îi ridicai obrazul de pe pernă şi-l întorsei spre mine; îl sărutai, îi mângâiai părul. — Dumnezeu să te binecuvânteze, stăpânul meu drag! exclamai eu. Dumnezeu să te păzească de suferinţi şi de rele, să te călăuzească, să te mângâie şi să te răsplătească pentru bunătatea ta faţă de mine. — Dragostea micuţei mele Jane ar fi fost cea mai împărătească răsplată, răspunse el. Fără ea, inima mi-e pe veci sfărâmată. Dar Jane îmi va dărui dragostea ci; da, mi-o va dărui cu generozitate şi nobleţe. Sângele îi năvăli în obraz şi ochii îi străluceau: se ridică şi întinse braţele; dar scăpai din strânsoarea lui şi părăsii numaidecât odaia. "Rămas bun!" strigă Inima mea. "Adio pentru totdeauna!" adăugă Deznădejdea. În noaptea aceea nici nu m-am gândit să dorm, dar îndată ce mă culcai, căzui într-un somn greu. Şi în vis îmi reveniră anii copilăriei: se făcea că mă aflam în odaia roşie de la Gateshead, că noaptea era întunecoasă şi mintea mea pradă unei spaime ciudate. Mi se părea că luminiţa care cu mulţi ani în urmă mă făcuse să leşin de frică se prelinsese în sus pe perete şi tremura în mijlocul tavanului întunecat. Înălţai capul să privesc: tavanul se prefăcu în nori deşi şi înalţi, străbătuţi de-o lumină asemenea celei pe care-o dă luna când răzbate din ceaţă. Aşteptam răsăritul lunii cu cea mai ciudată nelinişte, ca şi cum pe discul ei roşu ar fi urmat să fie scrisă vreo hotărâre a soartei. Iar luna ţâşni brusc dintre nori, aşa cum nu mai făcuse niciodată, de când e lumea. La început am zărit o mână care ieşea din cutele negre ale cerului şi le da deoparte; apoi am văzut în locul lunii un chip omenesc ce se desluşea, alb, pe un fond de azur şi-şi pleca nobila frunte spre părtinit. Mă privi cu nesaţ şi în sfârşit îmi vorbi. Deşi glasul venea de la mari depărtări, îl auzii limpede vorbind inimii, mele: — "...Fugi de ispită, fata mea." — "Da, mamă, aşa voi face." La fel am răspuns când m-am trezit din acest vis ce semăna a transă. Era încă întuneric; dar nopţile de iulie sunt scurte şi zorii se arată repede după miezul nopţii. "Trebuie să încep cât mai devreme, ca să duc la bun sfârşit sarcina pe care-o am de îndeplinit", mă gândii eu. Mă sculai. Eram îmbrăcată, căci nu-mi scosesem decât pantofii. Luai dintr-unul din sertare puţine albituri, o brăţară şi un inel. Căutându-le, degetele mele dădură de mărgăritarele unui colan pe care cu câteva zile mai înainte domnul Rochester mă silise să-l primesc. Îl lăsai; nu era al meu: era al unei logodnice închipuite, care se destrămase în văzduh. Din celelalte lucruri, am făcut o legătură, am pus în buzunar portofelul meu cu cei douăzeci de şilingi (era tot ce aveam), mi-am legat şalul la spate şi pălăria de gât, mi-am luat legătura şi pantofii, pe care nu voiam încă să-i încalţ, şi am ieşit din odaie. "Adio, bună doamnă Fairfax!" şoptii eu, strecurându-mă pe lângă uşa ei. "Adio, mica şi scumpa mea Adèle!"-spusei, aruncând o privire spre odaia copilei. Nu puteam intra s-o sărut, căci trebuia să scap de supravegherea unei foarte agere urechi care poate asculta. Aş fi vrut să trec pe dinaintea odăii domnului Rochester fără să mă opresc, dar când fui în faţa uşii sale, simţii că bătăile inimii încetaseră şi fui silită să aştept puţin. Nici el nu dormea: umbla zbuciumat de la un capăt la celălalt al odăii şi ofta mereu. Dacă aş fi vrut, în odaia aceea ar fi existat un rai pentru mine, cel puţin un rai trecător; n-aveam decât să intru şi să spun: "Domnule Rochester, vă voi iubi şi voi rămâne cu dumneavoastră până la moarte", şi atunci spre buzele mele ar fi ţâşnit un izvor plin de desfătări. Chibzuii o clipă. Acest stăpân plin de bunătate, care nu poate dormi, aşteaptă cu nerăbdare să se lumineze de ziuă. Mâine dimineaţă va trimite după mine, dar eu voi fi plecată. Mă va căuta, dar mă va căuta zadarnic; se va simţi părăsit, va vedea că nu i-am primit dragostea, va suferi şi va fi, poate, cuprins de deznădejde. Mă gândii la toate astea şi era cât pe aci să pun mâna pe clanţă, dar mă dădui repede înapoi şi mă strecurai mai departe. Coborâi mâhnită scara. Ştiam ce am de făcut şi o făceam fără să mă mai gândesc. Căutai în bucătărie cheia uşii de alături, puţin untdelemn şi o pană ca să ung cheia şi broasca; luai pâine şi apă, căci poate aveam de făcut un drum lung şi nu voiam să-mi pierd puterile, şi aşa împuţinate în ultima vreme. Făcui totul fără cel mai mic zgomot. Deschisei uşa, ieşii şi o închisei încet în urma mea. Începuse să mijească de ziuă. Porţile cele mari erau încuiate; din fericire, portiţa dintr-una din ele nu era închisă decât cu zăvorul; ieşii pe-acolo şi trăsei zăvorul. Acum eram afară din Thornfield. La o milă depărtare, dincolo de ogoare, se întindea drumul ce ducea în direcţia contrarie Millcote-ului: nu-l străbătusem niciodată, dar îl văzusem adesea şi mă întrebai încotro duce; într-acolo îmi îndreptai paşii. Nu trebuia să stau pe gânduri, nu trebuia să mai privesc nici înapoi, nici înainte. Nu trebuia să mă mai gândesc nici la trecut, nici la viitor. Primul era o pagină plină de dulceaţă cerească şi de o tristeţe ucigătoare totodată; un singur rând dacă aş citi, ar fi de ajuns ca să-mi frângă curajul şi să-mi topească energia. Cel din urmă era un pustiu îngrozitor, ca lumea după potop. Până la răsăritul soarelui mersei de-a lungul ţarinelor, gardurilor vii şi potecilor. Cred că era o dimineaţă frumoasă de vară. Pantofii pe care-i încălţasem după ce părăsisem casa se umeziră curând de rouă. Dar eu nu priveam nici soarele ce se-nălţa, nici cerul zâmbitor, nici natura care se trezea. Cine străbate un peisaj frumos în drum spre eşafod nu se gândeşte la florile ce-i zâmbesc pe drum, ci la butuc şi la tăişul securei, la tăierea oaselor şi a vinelor sale, la mormântul ce se cască la capătul drumului; iar eu mă gândeam la fuga mea tristă, la pribegia mea de om fără cămin. Nu mă puteam opri să mă gândesc cu inima sfâşiată, la tot ce lăsasem în urmă, la acela care privea din odaia lui răsăritul soarelui, nădăjduind să mă vadă venind să-i spun că vreau să fiu a lui şi să rămân lângă el. Doream să fiu a lui, râvneam să mă întorc şi încă nu era prea târziu. Îl mai puteam cruţa de fiorul amar al disperării; eram sigură că fuga nu-mi fusese încă descoperită. Puteam să mă întorc, să fiu mângâierea şi mândria lui, să-l smulg din ghearele suferinţei, să-l opresc poate de la pieire. Oh, cum mă mai chinuia teama de singurătatea lui – mult mai mult decât de-a mea! Părea o săgeată ce-mi pătrunsese în piept: mă sfâşia când încercam s-o smulg, mă durea când amintirea o înfigea mai adânc. În crânguri şi tufişuri, păsările începuseră să cânte: se arătau credincioase tovarăşelor lor, ele, simbolurile dragostei. Dar cine eram eu? În toiul suferinţelor inimii şi-a străduinţelor încordate de a-mi îndeplini datoria, mi-era silă de mine însămi. Nu simţeam nici o mângâiere în a-mi da mie însămi dreptate, nu simţeam nici o bucurie la gândul că am fost în stare să mă respect: mi-am jignit, mi-am rănit, mi-am părăsit stăpânul. Mi se părea că-s cu adevărat vrednică de ură. Totuşi de întors nu mă mai puteam întoarce înapoi, nu mai puteam da nici un singur pas înapoi. Desigur că Dumnezeu însuşi mă călăuzea, căci durerea îmi călcase în picioare voinţa şi-mi înăbuşise conştiinţa. Am plâns amărându-mi drumul singuratic : mergeam repede, repede, ca un om în delir. Deodată mă cuprinse o slăbiciune, ce pornea dinăuntrul trupului, mi se strecura în inimă şi căzui. Stătui pe jos câtăva vreme apăsându-mi obrazul pe iarba umedă. Mă temeam, sau mai bine zis, nădăjduiam sa mor acolo, dar în curând am izbutit să mă mişc, m-am târât în genunchi şi pe mâini şi, în sfârşit m-am sculat mai hotărâtă ca să răzbat până la şosea. Când ajunsei acolo, fui silită să mă aşez într-un tufiş ca să mă odihnesc; auzii zgomot de roţi şi văzui o trăsură venind. Mă ridicai şi făcui semn cu mâna până opri. Întrebai pe vizitiu unde merge; îmi pomeni un ţinut îndepărtat unde eram sigură că domnul Rochester nu avea cunoştinţe. Îl întrebai cât mi-ar cere să mă ia : treizeci de şiligi. Cum nu aveam decât douăzeci, vizitiul se mulţumi cu atât. Putui chiar să mă urc în diligenţă, care era goală, închisei portiera şi diligenţa porni la drum. Dragă cititorule, sper să nu simţiţi niciodată ce simţeam eu atunci. Ochii voştrii să nu verse vreodată lacrimi atât de tumultoase şi fierbinţi ca cele vărsate de mine. Să nu înălţaţi către cer rugăciuni pline de disperare şi agonie ca cele rostite de buzele mele. Să nu vă temeţi niciodată, ca mine, că sunteţi pricina nefericirii persoanei pe care o iubiţi din toată inima.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:22 AM | message # 32
CAPITOLUL XXVIII
Au trecut două zile. Era o seară de vară. Vizitiul m-a dus într-un loc numit Whitcross, unde am coborât. Pentru banii pe care-i dădusem nu mă putea duce mai departe, iar eu nu mai aveam nici un singur şiling. Trăsura plecase şi în clipa asta se afla la o milă departe de mine. Rămăsesem singură. Atunci mi-am dat seama că am uitat legătura în lado trăsurii, unde o pusesem pentru mai multă siguranţă. Acolo rămăsese şi acolo avea să rămână: nu mai aveam nimic! Whitcross nu e un oraş şi nici măcar un cătun: nu-i decât un stâlp de piatră la răscrucea a patru drumuri, văruit în alb, de bună seamă ca să poată fi văzut de departe şi chiar pe întuneric. În vârful acelui stâlp sunt patru braţe care arată la ce distanţă se află diferite oraşe. După câte scrie acolo, oraşul cel mai apropiat e la zece mile şi cel mai depărtat la peste douăzeci. Numele bine cunoscute ale oraşelor îmi arătau unde mă aflu: eram într-unul din ţinuturile de centru şi de nord ale Angliei, plin de mlaştini şi înconjurat de munţi. În urmă, la dreapta, la stângă, erau bălţi mari; un lanţ de munţi se zărea foarte departe, dincolo de valea adâncă ce mi se întindea la picioare. Populaţia e probabil rară. Nu se vedea nici picior de călător pe şoselele ce se întindeau spre cele patru puncte cardinale – largi, albe şi singuratice; fuseseră toate tăiate chiar prin mijlocul bălţilor şi hăţişurile creşteau dese şi sălbatice, până la marginea lor. Totuşi, întâmplarea ar fi putut să mâne paşii unui drumeţ pe acolo, iar eu doream să nu fiu văzută. Străinii s-ar fi întrebat, fireşte, ce caut acolo şi de ce stau în faţa stâlpului plimbându-mă fără rost, ca şi când m-aş fi rătăcit. Aş fi fost poate întrebată şi n-aş fi putut da decât răspunsuri care-ar fi părut de necrezut şi-ar fi stârnit bănuieli. Nimic nu mă mai leagă de lume în clipa asta; nici un farmec, nici o nădejde nu mă atrage spre semenii mei; nici unul dintre cei care m-ar vedea n-ar avea un gând bun sau o urare pentru mine. N-am pe nimeni altcineva decât natura, mama noastră a tuturor; de aceea, la sânul ei îmi voi căuta odihna. Am pornit drept prin hăţiş şi m-am îndreptat spre o scobitură pe care o zărisem la marginea bălţilor. M-am afundat până la genunchi în bălăriile întunecate, dese. În sfârşit, într-un colţ ascuns am găsit o stâncă de granit acoperită de muşchi. M-am aşezat sub un colţ al ei; capul mi-era ocrotit de stâncă şi deasupra se-ntindea numai cerul. Chiar în ascunzătoarea aceea, mi-a trebuit câtăva vreme ca să nu mai simt nici un fel de nelinişte; aveam o teamă nedesluşită ca vreo turmă de sălbăticiuni să nu se repeadă asupra mea, sau să nu mă descopere vreun vânător. Dacă vântul bătea mai tare, priveam în jurul meu şi-mi era frică să nu mă pomenesc deodată cu un taur sălbatic; dacă auzeam şuieratul vreunei păsări, credeam că e un om. În cele din urmă, mi-am dat seama că neliniştea mea nu avea nici un temei şi adânca tăcere care domnea în jur mă linişti, aşa încât începui să-mi recapăt încrederea. Până atunci nu mă gândisem: nu făcusem decât să ascult, să privesc şi să mă tem; acum puteam din nou gândi. Ce trebuia să fac? Unde trebuia să mă duc? Oh, întrebări nesuferite pentru mine, care nu puteam face nimic şi nu mă puteam duce nicăieri! Picioarele mele zdrobite ar fi trebuit să străbată un drum lung până să dau de o aşezare omenească: doar milei oamenilor mă puteam adresa, ca să capăt un adăpost. Ar fi trebuit să hrănesc simpatia silnică şi nemulţumită a necunoscuţilor, să îndur deseori refuzul, până ce povestea mea să fie ascultată, până ce vreuna dintre nevoile mele să fie împlinită! Atinsei tufişurile: erau uscate şi încă mai păstrau căldura primită de la arşiţa zilei de vară. Privii cerul; era senin şi o stea licărea chiar deasupra locului unde stam culcată. Roua cădea încet, nu se simţea nici o adiere. Natura părea blândă şi bună cu mine. Îmi închipuii că mă iubea, aşa surghiunită cum eram, şi atunci eu, care de la oameni puteam aştepta doar neîncredere, hulă şi insultă, mă alipeam de ea cu o dragoste de fiică. Cel puţin în noaptea aceea aveam să-i fiu oaspete, aşa cum îi eram copil: mama o să mă găzduiască fără han şi fără să-mi ceară răsplată. Îmi rămăsese o singură bucăţică de pâine cumpărată cu ultimul meu gologan într-un oraş prin care trecusem la amiază. Văzui, ici şi colo afine coapte, strălucind prin tufişuri, ca nişte boabe de antracit: cuiesei un pumn şi le mâncai cu pâine. Dacă nu mi-am potolit pe de-a-ntregul foamea, cel puţin mi-am înşelat-o cu masa aceea de pustnic. Când am terminat, mi-am făcut rugăciunea de seară şi mi-am ales un loc de dormit. Lângă stâncă hăţişul era foarte des: când stăm întinsă, picioarele mi se-afundau în el. Se înălţa în amândouă părţile şi lăsa doar un loc strâmt prin care pătrundea aerul răcoros al nopţii. Mi-am împăturit în două şalul şi l-am întins deasupra mea drept cuvertură: o mână de muşchi îmi sluji de pernă. Astfel cuibărită, nu mi-a fost frig cel puţin până la căderea nopţii. Dacă n-ar fi fost mâhnirea ce mă copleşea, m-aş fi putut odihni în tihnă. Inima tristă, cu corzile rupte, purta răni ascunse, nu mă lăsa să mă odihnesc; pentru domnul Rochester şi pentru soarta lui mă cuprinse o nesfârşită milă. Neputincioasă pasăre cu aripile frânte, mă străduiam zadarnic să strig către stăpânul meu. Chinuită de gânduri, m-am ridicat în genunchi. Noaptea se lăsase, cu stelele ei strălucitoare: era o noapte liniştită, tăcută, prea senină ca să nu alunge orice teamă. Ştiam că Dumnezeu e peste tot, dar fireşte că-i simţim mai deplin prezenţa când zidirile lui se înfăţişează înaintea noastră în întreaga lor măreţie: şi nicăieri nu citim mai desăvârşit nemărginirea, atotputernicia şi omniprezenţa celui prea înalt decât pe cerul senin al nopţii unde luminile sale îşi împlinesc tăcute calea fără sfârşit. Îngenuncheasem să mă rog pentru domnul Rochester. Mi-am ridicat spre cer ochii înceţoşaţi de lacrimi şi-am zărit Calea Laptelui. Cu gândul la acele lumi nenumărate care străjuiesc pe firmament nelăsându-ne să zărim decât o blândă dâră de lumină, am simţit puterea şi măreţia lui Dumnezeu. Eram sigură că-şi va mântui lucrarea mâinilor sale şi căpătăm convingerea că aşa după cum lumea nu va pieri, nici vreunul dintre sufletele ce sunt podoaba ei nu va fi nimicit. Ruga mea fu deci un imn de mulţumire. Izvorul vieţii e şi mântuirea sufletelor. Domnul Rochester era aşadar în siguranţă: el era al lui Dumnezeu şi Dumnezeu îl va ocroti. M-am ghemuit iar în culcuşul de la picioarele stâncii şi după puţină vreme somnul mă făcu să-mi uit durerea neiertătoare. Dar în ziua următoare văzui crudul adevăr. Păsărelele îşi părăsiseră de mult cuiburile; de mult albinele, folosind ceasurile dulci ale dimineţii, înainte ca să se usuce, culegeau nectarul florilor – şi când orele lungi ale zorilor se scurtară, când soarele îşi revărsă strălucirea asupra cerului şi a pământului, mă ridicai şi privii în jurul meu. Ce zi liniştită, frumoasă şi caldă. Ce pustietate aurită era bărăganul acela întins! Totul strălucea în lumina soarelui. Aş fi vrut să pot trăi acolo.Văzui o şopârlă fugind sub o stâncă. O albină bâzâia printre afinele dulci. Aş fi vrut să mă prefac pe dată într-o albină sau într-o şopârlă, ca să-mi găsesc hrana potrivită şi adăpost statornic în locul acela. Dar eram făptură omenească şi aveam cerinţele făpturii omeneşti: nu trebuia să zăbovesc într-un loc unde nimic nu le-ar fi putut împlini. Mă ridicai, privii culcuşul pe care-l părăsisem. Lipsită de orice nădejde în viitor, n-aveam decât o singură dorinţă: aş fi vrut ca ziditorul meu să fi găsit cu cale ca în noaptea aceea, pe când dormeam, să-mi cheme la sine sufletul, pentru ca trupului meu obosit, izbăvit prin moarte de orice noi înfruntări cu soarta, să nu-i mai rămână decât să putrezească şi să se amestece în pace cu ţărâna acestei pustietăţi. Dar viaţa era încă a mea, cu toate suferinţele, nevoile şi răspunderile ei. Trebuia să duc povara, să îndur suferinţele, să primesc răspunderile. Am pornit la drum. Odată ajunsă la Whitcross, am luat-o pe drumul cei mai ferit de soarele nemilos care-şi arunca văpăile din înaltul cerului. Am umblat mult timp şi când am socotit că mersesem destul şi că puteam, fără nici un fel remuşcare, să cedez oboselii ce aproape mă doborâse, că-mi puteam îngădui să pun capăt sforţărilor aşezându-mă pe o piatră din preajmă şi să mă las în voia toropelii ce-mi cuprinsese inima şi mădularele – auzii deodată dangătul unui clopot de biserică. M-am îndreptat spre locul de unde venea sunetul şi, în mijlocul unor coline romantice pe care cu un ceas în urmă nu le luasem în seamă, zării un cătun şi o clopotniţă. Valea din dreapta mea era acoperită de păşuni, de păduri şi lanuri de grâne; un pârâiaş şerpuia în mijlocul frunzişurilor, sclipind în felurite nuanţe de verde, printre grânele ce se coceau, prin pădurile umbroase şi pajiştile însorite. Fui trezită din visarea mea de un zgomot de roţi. Era o căruţă încărcată din greu, ce urca anevoie dealul; puţin mai încolo zării două vaci şi pe paznicul lor. Mă simţeam aproape de munca şi viaţa omenească; trebuia să mai lupt, să mă silesc să trăiesc, şi să mă supun şi eu ca atâţia alţii, trudei vieţii. Am pătruns în sat pe la ceasurile două. La capătul unei uliţe a cătunului, se afla o prăvălioară în fereastra căreia se vedeau câteva pâini. Tare aş mai fi vrut una. Asta m-ar mai întări, îmi zisei; altfel, îmi va fi greu să merg mai departe. De cum m-am aflat din nou în mijlocul semenilor mei, dorinţa de a-mi recăpăta puterea se ivi iarăşi în inima mea. Mi-am dat seama că ar fi înjositor să leşin de foame pe uliţa unui cătun. N-aveam nimic de dat în schimbul pâinii? Mă gândii. Purtam la gât o mică eşarfă de mătase; aveam mănuşile. Nu ştiam ce trebuie să faci când ai ajuns la aşa mare strâmtoare; nu ştiam dacă vreunul din cele două lucruri avea să fie primit; probabil că nu; oricum trebuia să încerc. Intrai în prăvălie; înăuntru era o femeie. Văzând că o persoană care mi se părea îmbrăcată ca o doamnă, înainta curtenitoare spre mine şi mă întrebă ce doresc, m-a cuprins ruşinea. Limba nu putu rosti fraza pregătită; nu îndrăzneam să-i dau mănuşile aproape stricate, nici eşarfa mototolită; de altfel, simţeam că e caraghios. O rugai numai să mă lase să stau puţin pe scaun, căci eram obosită. Înşelată în aşteptările ei, îmi îngădui cu răceală, arătându-mi un scaun pe care mă prăbuşii numaidecât. Îmi venea să plâng, dar înţelegând ca nu era clipa prielnică pentru a mă lăsa cuprinsă de emoţie, mă stăpânii. Peste puţin o întrebai dacă existau în sat croitorese sau lenjerese. — Da, îmi răspunse dânsa, trei sau patru. Tocmai bine pentru cât e de lucru. Mă gândii. Eram într-o situaţie cumplită. Stăteam faţă în faţă cu nevoia. N-aveam de nici unele, n-aveam prieteni, n-aveam bani. Trebuia să fac ceva. Dar ce anume? Trebuia să mă adresez cuiva? Dar cui? Nu ştie, prin împrejurimi, pe cineva care-ar avea nevoie de-o servitoare? Nu, nu ştia. — Care era îndeletnicirea cea mai de seamă prin partea locului? Cu ce se ocupau oameniii? — Unii sunt fermieri; mulţi lucrează la fabrica domnului Oliver şi la turnătorie. — Domnul Oliver angajează şi femei? — Nu. Acolo-i treaba pentru bărbaţi. — Dar femeile ce fac? — Nu ştiu, îmi răspunse. Ba o treabă, ba alta. Oamenii săraci se descurcă şi ei cum pot. Întrebările mele păreau s-o obosească. Şi într-adevăr, ce drept aveam s-o sâcâi? Veniră unul sau doi vecini, fără îndoială că era nevoie de scaunul meu. Mi-am luat rămas bun şi am plecat. O pornii pe uliţă, uitându-mă în dreapta şi în stânsg la toate casele, dar nu găsii nici un pretext să intru în vreuna din ele. Am rătăcit mai bine de un ceas în jurul cătunului, când depărtându-mă, când apropiindu-mă iarăşi. Eram complet istovită şi sufeream îngrozitor de foame; apucai pe-o potecuţă şi mă aşezai sub un gard viu, dar în curând am pornit iar la drum, nădăjduind să găsesc ceva de mâncare sau să capăt măcar vreo desluşire. La capătul potecii, văzui o casă drăguţă, în faţa căreia era o grădiniţă de flori ce părea foarte bine îngrijită. Mă oprii. Cu ce rost m-aş putea apropia şi de ce aş atinge ciocanul sclipitor care atârna lângă uşă? De ce ar dori stăpânii acestei case să-mi fie de folos? Şi totuşi m-am apropiat şi am bătut. O tânără bine îmbrăcată şi cu privirea blândă veni să-mi deschidă. Întrebai cu glas încet şi liniştit – căci în inimă nu mai aveam nici o nădejde, iar trupul mi-era sleit – dacă aveau nevoie de o servitoare. — Nu, îmi răspunse dânsa, nu ţinem servitoare. — N-ai vrea să-mi spui, urmai eu, unde-aş putea găsi de lucru? Sunt străină şi nu cunosc pe nimeni aici. Aş face orice. Dar nu era treaba acestei tinere să se gândească la lume sau să-mi găsească un loc. De altfel, câte îndoieli nu puteau trezi în ochii ei starea şi povestea mea. Clătină din cap şi-mi spuse că-i pare rău, dar nu-mi poate da nici o lămurire. Şi uşa albă fu închisă – încetişor şi Politicos – dar fu închisă, lăsându-mă afară. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:22 AM | message # 33
Dacă ar fi lăsat-o ceva mai mult deschisă, cred că i-aş fi cerşit o bucată
de pâine. Decăzusem groaznic. Nu mă puteam hotărî să mă întorc în satul acela sărac, unde, de altfel, nu aveam de ce nădăjdui să aflu vreun job. Mă simţeam mai curând atrasă spre pădurea ce se zărea în depărtare şi al cărei frunziş des părea să îmbie la odihnă: dar eram atât de sfârşită, de slabă, sleită de foame, încât instinctul mă îndemna să rătăcesc în jurul locuinţelor, pentru că acolo aveam mai mulţi sorţi să găsesc ceva de mâncare. Singurătatea n-ar mai fi fost singurătate, iar odihna n-ar mai fi fost odihnă, atâta vreme cât foamea îşi înfigea – ca un vultur pliscul şi ghearele în coastele mele. Mă apropiam de case, plecam, mă întorceam, apei mă îndepărtam din nou, alungată neîncetat de gândul că nu pot cere nimic, deoarece n-am dreptul să cred că suferinţele mele ar putea interesa în vreun fel pe cineva. Ziua trecea şi eu rătăceam ca un câine de pripas turbat de foame; străbătând un lan am zărit înaintea mea clopotniţa bisericii şi într-acolo m-am îndreptat. Lângă cimitir, în mijlocul unei grădini, văzui o căsuţă arătoasă şi mă gândii că trebuie să fie casa parohială. Mi-am adus aminte că străinii care vin într-un loc unde nu cunosc pe nimeni şi caută de muncă, se îndreaptă uneori către preot să afle sfaturi şi ajutor. Menirea preotului e să ajute – cel puţin cu sfaturile – pe toţi acei ce vor să se ajute singuri. Mi se părea că aveam dreptul să caut un sfat. Prinzând curaj, mi-am adunat puţinele puteri ce-mi mai rămăseseră şi-am ajuns la casa aceea: bătui la uşa bucătăriei. O bătrână veni să-mi deschidă: o întrebai dacă acolo e casa parohială. — Da. — Părintele e acasă? — Nu. — Se întoarce curând? — Nu, nu-i în sat. — A plecat departe? — Nu prea departe, să fie vreo trei mile. Tatăl său a murit pe neaşteptate. E la Marsh-End şi de bună seamă n-o să se întoarcă decât peste vreo cincisprezece zile. — Nu-i cumva căsătorit? Stăpâna casei nu-i aici? Urmarea – ea era îngrijitoarea deci nu-i puteam cere ajutor, nu puteam cerşi astfel că mă târâi din nou mai departe. Îmi veni în minte eşarfa de mătase şi pâinea din prăvălioară. O, dacă aş fi avut numai o coajă de pâine, o bucăţică doar, să-mi potolesc chinurile foamei! Instinctiv, mă întorsei în sat. Revăzui prăvălia şi intrai. Cu toate că femeia nu era singură, îndrăznii s-o rog: "Vrea să-mi dea o pâinişoară în schimbul eşarfei de mătase?" Mă privi bănuitoare: "Nu, n-a făcut niciodată un astfel de târg." Aproape deznădăjduită, îi cerui jumătate de pâinişoară. Şi-acum mă refuză, zicând că: "Cum poate ea să ştie de unde am eşarfa?" "N-ar vrea să ia mănuşile?" "Nu! ce să facă ea cu ele." Dar nu-i plăcut să vorbeşti de astfel de amănunte, cititorule. Unii spun că e o desfătare să te gândeşti la dureri trecute: în ce mă priveşte, mă doare cumplit când îmi amintesc aceste zile de restrişte: degradarea morală îmbinată cu suferinţa fizică alcătuiesc o amintire prea apăsătoare ca să revii cu inima uşoară asupra ei. Nu osândeam pe nici unul dintre acei care mă alungau: simţeam că trebuia să mă aştept la asta şi că n-o puteam înlătura. Un cerşetor obişnuit e deseori privit cu suspiciune: unul bine îmbrăcat e suspectat fără doar şi poate. E adevărat că ceream de lucru; dar cine era dator să-mi găsească? Fireşte că nu cei care mă vedeau pentru prima oară şi nu ştiau nimic despre mine. În ce-o priveşte pe femeia care nu voise să ia eşarfa mea în schimbul unei pâini, avea toată dreptatea, dacă propunerea i se părea dubioasă, ori schimbul neavantajos. Dar să mă opresc aci; mi-e silă să mai vorbesc despre asta. Puţin înainte de a se înnopta, trecui pe lângă o casă de ţăran. Gospodarul şedea în pragul uşii şi-şi lua cina lui alcătuită din pâine şi brânză. M-am oprit şi am spus: — Eşti bun să-mi dai şi mie o bucată de pâine? sunt lihnită de foame. M-a privit cu uimire şi fără să-mi răspundă nimic a tăiat o felie mare şi mi-a dat-o. Cred că nu mă luase drept o cerşetoare, ci mă socotise o doamnă foarte originală care poftea la pâinea lui neagră. Cum am ieşit din raza vederii lui, m-am aşezat pe iarbă şi am mâncat-o. Neavând nădejde să găsesc adăpost sub vreun acoperământ, m-am dus să caut unul în pădurea de care am amintit; dar am avut o noapte rea: încercările mele de a mă odihni au fost zadarnice. Pământul era umed, aerul rece; în mai multe rânduri m-au trezit zgomote de paşi şi-am fost silită să-mi schimb locul; nu eram nici liniştită, nici nu mă simţeam în siguranţă. Înspre dimineaţă dădu o ploaie şi toată ziua fu umedă. Nu-mi cereţi, cititorilor, să vă spun în mod amănunţit cum mi-am petrecut ziua; ca şi în ajun, cerui de lucru şi fui alungată: ca şi în ajun, răbdai de foame. Toată ziua n-am mâncat decât o singură dată. Trecând prin faţa unei case, am văzut o fetiţă care voia să arunce resturi de porridge rece în troaca porcului. — Vrei să mi le dai mie? am rugat-o eu. Fetiţa m-a privit mirată. — Mamă, strigă ea, uite o femeie care îmi cere porridge-ul ăsta. — Dă-i-l, fetiţo, dacă e o cerşetoare, răspunse un glas din casă. Porcului nu-i trebuie aşa ceva. Copilul îmi goli în căuşul mâinilor aluatul rece şi vârtos. Îl mâncai cu lăcomie. Când înserarea jilavă se lăsase de-a binelea, ajunsei pe o cărare singuratică şi mă plimbai pe ea mai bine de un ceas. "Puterile mă părăsesc, îmi zisei: simt că în curând n-am să mai pot merge. Voi petrece şi noaptea asta ca o surghiunită? Ce mă fac dacă plouă prea tare şi va trebui să-mi pun capul pe pământul rece şi ud? Mă tem că n-o să am încotro, fiindcă nimeni nu va voi să mă primească. Dar voi trece prin chinuri de-a dreptul îngrozitoare, aşa torturată de foame, de frig, mâhnită şi cuprinsă de deznădejde cum sunt! Se prea poate să mor până mâine dimineaţă. Şi de ce oare nu mă pot împăca eu cu gândul morţii? De ce mă zbat să păstrez o viaţă fără nici un preţ? Fiindcă ştiu că domnul Rochester mai trăieşte încă, sau cel puţin aşa cred; apoi, pentru că fiinţa mea se răzvrăteşte la gândul de a muri de frig şi de foame. Pronie cerească, mai dă-mi încă puţină putere! Ajută-mă, călăuzeşte-mă! Privirile-mi împăienjenite rătăciră asupra împrejurimilor întunecate şi ceţoase. Îmi dădui seama că rătăcind de colo până colo mă depărtasem de sat. Nu-l mai vedeam. Chiar lanurile care-l înconjurau pieriseră. Pe cărări ocolite şi singuratice mă apropiasem iar de întinderea mlaştinilor, iar între mine şi colina umbrită nu mai erau decât fâşii de pământ aproape tot atât de sălbatice şi mirositoare ca şi hăţişurile pe care le cunoşteam. "Prea bine, mai bine să mor aici, decât pe o uliţă sau pe un drum umblat, cugetai eu. Şi-i mult mai bine să-mi smulgă corbii carnea de pe oase – dacă sunt corbi pe aici – decât să fiu cetluită într-un sicriu de danie şi să putrezesc într-un mormânt de sărac. Mă îndreptai deci spre coline. Ajunsei repede acolo. Nu mă gândeam decât să găsesc un loc mai ferit unde să fiu, dacă nu în siguranţă, cel puţin ascunsă. Dar toată întinderea, cât vedeai cu ochii, era netedă ca-n palmă. Numai culorile se schimbau, din loc în loc: verde – acolo unde creşteau muşchiul şi trestia, negru – prin părţile lipsite de iarbă, iar pe pământul uscat sălăşluia numai moartea. Cum întunericul creştea treptat, de-abia mai puteam distinge alternarea petelor întunecoase şi luminoase, căci culorile dispărură o dată cu lumina zilei. Privirile îmi mai rătăceau încă pe colinele mohorâte şi pe marginile mlaştinii, pierzându-se în necuprinsul celei mai sălbatice privelişti, când deodată răsări o lumină, departe, între stânci şi smârcuri. "E un ignis faluus74", fu primul meu gând şi aşteptai să se stingă îndată. Dar lumina strălucea mereu, fără să se îndepărteze şi fără să se apropie. "O fi aprins cineva un foc de buruieni?" m-am întrebat atunci, aşteptându-mă să-l văd cum se-nprăştie. Observând însă că nici nu se întinde, nici nu se micşorează, am înţeles că acolo trebuie să fie fereastra luminată a unei case. "Dar chiar dacă-i aşa, tot n-am să pot ajunge vreodată acolo, îmi zisei. E mult prea departe, şi la un pas de mine dacă ar fi, la ce mi-ar folosi? N-aş putea decât să bat din nou la o uşă, ca să văd cum mi se închide în nas. M-am culcat pe locul unde mă găseam şi mi-am lipit braţul de pământ. Am stat liniştită câtva timp; vântu veni de deasupra colinei şi pe deasupra mea, apoi murea gemând în depărtare; ploaia se porni deasă şi mă udă până la piele. Dacă m-ar fi-nţepenit cu totul, ajungând repede la amorţirea prietenoasă a morţii, n-ar fi avut decât să toarne într-una: n-aş fi simţit frigul. Dar carnea mea încă vie se înfiora de răceala stropilor. După puţină vreme, mă ridicai. Lumina era tot acolo: licărea slab prin ploaie, dar continua să străpungă întunericul. Mă străduii să umblu din nou: încet-încet îmi târam într-acolo picioarele istovite. Trecui de colină, străbătând o mlaştină, peste care iarna nu s-ar fi putut trece şi care chiar atunci, în miezul verii, era moale şi vâscoasă. Căzui de două ori, dar mă ridicai şi-mi adunai puterile. Toată nădejdea mea era lumina aceea: cu orice preţ trebuia să ajung la ea. După ce trecui de mlaştină, zării în mijlocul câmpului o dâră albă. Mă apropiai: era un drum sau o potecă ce ducea de-a dreptul spre lumina ce licărea pe o înălţime, înconjurată cu un pâlc de copaci. Atât cât îmi îngăduia întunericul să le desluşesc forma şi frunzişul, mi se părură a fi nişte brazi. Când mă apropiai mai mult, steaua mea dispăru. Între ea şi mine se pusese o stavila, întinsei mâna să-mi dau seama ce-i masa aceea întunecoasă din faţa mea şi dădui de pietrele zgrunţuroase ale unui zid scund, pe deasupra căruia exista ceva ca un grilaj, iar înăuntru un gard viu cam tot atât de înalt. Mergeam bâjbâind. Deodată ceva alb, mare, îmi izbi iar ochii: era poarta. I-am atins clanţa şi poarta lunecă uşor în ţâţâni. De fiecare parte străjuia câte un tufiş fumuriu, probabil ilică sau tisă. Pătrunsei înăuntru şi, strecurându-mă printre boschete, zării o căsuţă 74 Metanul, care emană din bălţi ca produs al putrezirii unor substanţe organice, arde câteodată cu lumină vie, al cărei nume e ignis faluus neagră, scundă şi destul de lungă; dar nu mai văzui lumina călăuzitoare; totul se cufundase în întuneric. Cei din casă se culcaseră oare? Tare mi-era teamă că da. Căutând uşa, dădui de un colţ al zidului; mă întorsei şi atunci raza blândă se ivi din nou prin ochiurile rotunde ale unei ferestre cu zăbrele : ferestruica asta era la un metru de pământ şi părea şi mai mică din pricina unei iedere sau vreo altă plantă agăţătoare ale cărei frunze dese acopereau toată latura asta a casei. Deschizătura era atât de îngustă şi de ferită, încât cei din casă socotiseră de prisos să mai pună obloane sau perdele. Mă oprii. Dând la o parte frunzişul, putui să văd tot ce se petrecea înăuntru. Zării desluşit o odaie cu pământ pe jos, strălucind de curăţenie; pe o poliţă de nuc erau aşezate câteva tacâmuri de cositor în care se răsfrângea strălucirea roşiatică a unui foc de turbă; un ceas, o masă mare albă şi câteva scaune se mai aflau înăuntru. Raza care mă călăuzise pornea de la o lumânare ce ardea pe masă; la lumina ei, o femeie în vârstă, cu chipul cam aspru, dar de o curăţenie desăvârşită, ca de altfel toate lucrurile ce o înconjurau, împletea un ciorap. Observai toate aceste amănunte în grabă, căci n-aveau nimic deosebit. Lângă cămin, zării stând la căldură, în pacea aceea trandafirie, un grup mai interesant. Două tinere gingaşe – adevărate domnişoare din lumea mare – şedeau, una într-un balansoar şi alta pe un scăunel. Amândouă erau în doliu mare şi croiala rochiilor lor negre de crep le scotea în relief albeaţa gâtului şi a obrazului. Un bătrân câine de vânătoare, culcat la picioarele lor, îşi odihnea capul lui mare pe genunchii uneia dintre fete; o pisică neagră era cuibărită în poala celeilalte. Mi se părea ciudat să văd asemenea tinere într-o bucătărie atât de modestă! Cine erau? Nu puteau fi copiii femeii care lucra la masă, fiindcă ea avea înfăţişarea unei ţărănci, iar fetele, dimpotrivă, păreau delicate şi distinse. Niciodată nu văzusem chipuri ca ale lor, şi totuşi, privindu-le, trăsăturile amândurora mi se păreau cunoscute, N-aş fi putut spune că erau frumoase: erau prea palide şi prea serioase ca să li se potrivească acest cuvânt. Când fiecare se aplecă asupra cărţii ce-o avea în mână, înfăţişarea lor gânditoare părea aproape aspră. Pe o măsuţă aşezată între ele, am zărit încă o lumânare şi două volume mari, pe care le răsfoiau din când în când putând a le compara cu cărţile mai mici pe care le citeau, asemeni cuiva care s-ar sluji de dicţionar. Scena era complet mută şi te făcea să crezi că toate personajele sunt umbre, iar odaia în care ardea focul – un simplu tablou. Liniştea era atât de mare, că auzeam tăciunii arzând sub grătar şi tictacul ceasului din colţul întunecat, mi se părea că aud chiar clinchetul igliţelor bătrânei. De aceea, când un glas rupse tăcerea, cuvintele ajunseră la mine destul de limpezi: — Ascultă, Diana, exclamă deodată una dintre harnicele şcolăriţe. Franz şi bătrânul Daniel stau noaptea împreună şi Franz povesteşte un vis din care s-a deşteptat îngrozit. Ascultă! Şi cu glas scăzut începu să citească ceva din care nu pricepui nici un singur cuvânt. Era o limbă străină, dar nu era nici franceză, nici latină. N-aş putea spune dacă era greacă sau germană. — E o scenă puternică, zise ea, când sfârşi. Îmi place. Cealaltă tânără, care înălţase capul să-şi asculte sora, repetă, privind focul, o frază din ceea ce se citise. Mai târziu am învăţat limba aceea şi am avut şi cartea în mână. Am să citez deci acum fraza, deşi când am auzit-o prima dată mi s-a părut un sunet de alămuri, lipsit de orice înţeles: "Da trat hervor Einer, anzusehen wie die Sternennacht."75 — Da, e foarte frumos! exclamă fata şi ochii ei negri şi adânci scânteiară. Acum ia aminte la un arhanghel aspru şi înfricoşat. Rândurile astea preţuiesc cât o sută de pagini de vorbărie: "Ich wage die Gedanken in der Schale meines Zornes und die Werke mit dem Gewichte meines Grimms"76. – îmi place! Amândouă tăcură din nou. — E vreo ţară unde se vorbeşte aşa? întrebă bătrâna, ridicând ochii de pe împletitură. — Da, Hannah. Există o ţară mult mai întinsă decât Anglia, unde toţi vorbesc aşa. Tare mă mir cum s-or fi înţelegând oamenii p-acolo. Dar dacă v-aţi duce una din voi în ţara aceea, aţi pricepe ce vorbesc? — S-ar putea să înţelegem ceva, dar nu tot, fiindcă nu suntem aşa de învăţate cum ne crezi, Hannah. Nu vorbim germana şi nici nu putem citi decât slujindu-ne de dicţionar. — Şi ce folos aveţi din asta? — Vrem să dăm mai târziu lecţii de germană sau, cum se spune, să predăm primele noţiuni. Atunci o să câştigăm mai mulţi bani decât acum. — S-ar putea. Da' acu nu mai învăţaţi, pentru astă-seară e destul. — Aşa cred şi eu; sunt obosită; şi tu, Mary? — Teribil; la urma urmei e o muncă grea să înveţi o limbă fără alt profesor decât lexiconul. — Oh, da; mai ales o limbă aşa de grea ca germana asta încâlcită, dar frumoasă totuşi. Oare când o să se întoarcă St. John? — Fără îndoială că n-o să mai zăbovească mult. E tocmai zece, zise fata, scoţând un mic ceas de aur de la centură. Plouă tare. Hannah, vrei să fii bună să vezi dacă nu s-a stins focul din salon? Femeia se ridică şi deschise uşa prin care se zărea nedesluşit un coridor; o auzii înteţind focul într-o odaie alăturată şi se întoarse numaidecât. — Vai, copii! exclamă ea. Îmi face rău când mă duc acum în odaia asta; e atât de tristă, cu jilţul cel mare gol, împins într-un colţ. Îşi şterse ochii cu şorţul şi fetele, până atunci grave, deveniră triste de-a binelea. — Pentru el e mai bine acolo unde e, urmă Hannah. N-ar trebui să-i dorim să fie din nou aici. Şi apoi, nici nu poţi avea o moarte mai uşoară decât a avut dânsul. — Zici că n-a pomenit niciodată de noi? întrebă una dintre fete. — N-a avut vreme, odorul meu. Sărmanul vostru tată s-a stins într-o clipă. Cu o zi înainte i-a fost cam rău, dar nu era nimic grav, şi când domnul St. John l-a întrebat dacă vrea să trimită după voi, a început să râdă. A doua zi – acum două săptămâni – spunea că parcă simte o greutate la cap; s-a dus să se culce, şi nici că s-a mai sculat. Când a intrat fratele vostru în odaie, l-a găsit aproape ţeapăn. Oh, copii! E cel de pe urmă dintre oamenii care au fost odată, căci dumneavoastră şi domnul St. John sunteţi altfel, semănaţi cu mama dumneavoastră, care era aproape tot atât de învăţată. La chip era aidoma cu Mary; Diana seamănă mai mult cu tatăl. Mie mi se părea că cele două surori semănau atât de mult, încât nu înţelegeam deosebirea pe care servitoarea (căci îmi dădusem seama că era servitoare) o făcea între ele. Amândouă erau blânde şi mlădioase; feţele 75 Ai întâlnit unul dintre ei, care părea o stea a nopţii 76 Gândurile în balanţa furiei şi faptele cu greutatea amândurora erau pline de distincţie şi inteligenţă. E adevărat că părul uneia părea ceva mai închis decât al celeilalte şi că nu se pieptănau la fel: buclele castaniu deschis ale lui Mary erau despărţite printr-o cărare în creştet şi pieptănate lins; şuviţele mai întunecate ale Dianei îi acopereau gâtul cu bucle dese. Bătu ceasul zece. — Sunt sigură că vreţi să mâncaţi, zise Hannah. Domnul St. John o să mănânce când s-o întoarce. Începu să pună masa. Fetele se ridicară şi părură că vor să treacă în salon. Până atunci le privisem cu atâta încordare, purtarea şi distincţia lor îmi treziseră într-atât interesul, încât aproape uitasem starea jalnică în care mă aflam: dar acum îmi amintii de ea şi prin contrast, o văzui şi mai dureroasă, şi mai deznădăjduită. Mi se părea cu totul peste putinţă să înduioşez pe locuitorii acestei case, să-i conving că nevoile şi suferinţele mele nu erau o minciună şi să-i îndemn să-mi pună capăt rătăcirilor! Când înaintai spre uşă şi bătui şovăielnic, înţelesei că acest ultim gând era o adevărată nălucire. Hannah veni să-mi deschidă. — Ce vrei? mă întrebă ea uimită, cercetându-mă la lumina lumânării. — Pot vorbi cu stăpânele dumitale? întrebai eu. — Mai bine spune-mi mie ce vrei. De unde vii? — Sunt străină. — Ce cauţi aici la ora asta? — Aş vrea un adăpost pentru noapte într-un şopron ori în altă parte şi o bucată de pâine să-mi potolesc foamea. Mă temeam: chipul ei exprima numai neîncredere. — Nu pot să-ţi dau o bucată de pâine, zise ca după o pauză. Nu putem găzdui o hoinară. Aşa ceva nu se cade. — Lasă-mă să vorbesc cu stăpânele dumitale. — Nu. Ce să facă ele pentru dumneata? Nu trebuie să cutreieri drumurile la ceasul ăsta; nu-i bine. — Dar unde să mă duc dacă mă izgoneşti? Ce să fac? — Oh, sunt sigură că ştii unde să te duci şi ce să faci. Tot ce te sfătuiesc e să nu faci nimica rău. Uite un penny; acum pleacă... — Un penny nu mă poate hrăni şi n-am putere să merg mai departe. Nu-mi închide uşa, te rog din suflet, pentru numele lui Dumnezeu! — Trebuie; plouă în casă... — Spune-le domnişoarelor că aş vrea să le vorbesc, lasă-mă să le văd... — Nu, nici să nu te gândeşti. Nu eşti femeie de treabă, altfel n-ai face atâta tărăboi. Pleacă! — Dar am să mor, dacă mă goneşti! — Lasă că nu mori. Mă tem că ai vreun gând rău, de dai târcoale noaptea pe la casele oamenilor. Dacă după tine vor să vină nişte hoţi sau alţi oameni de soiul ăsta, spune-le că nu suntem singure acasă; avem cu noi un bărbat, câini şi puşti. Cu aceste cuvinte, servitoarea cinstită, dar neînduplecată, trânti uşa şi trase zăvorul pe dinăuntru. Eram în culmea suferinţelor mele. Un fior de durere nespusă îmi sfâşie şi-mi zdrobi inima. Mă cuprinse o adâncă deznădejde. Eram cu adevărat sfârşită; nu mai puteam face un pas. Mă prăbuşii pe treptele ude. Gemeam, îmi frângeam mâinile, plângeam, pradă unui chin năprasnic. Oh, vedenia aceea a morţii! Ceasul de pe urmă se apropia într-o asemenea spaimă! Vai, cât de singură eram şi cât de prigonită de semenii mei! Nu-mi pierdusem numai nădejdea, ci mă părăsise şi curajul – pentru o clipă cel puţin; dar curând m-am străduit să fiu din nou tare. "Nu pot decât să mor, dar cred în Dumnezeu şi încerc să aştept în tăcere împlinirea voii sale." Aceste cuvinte nu le gândisem numai, ci le şi rostisem cu glas tare. Înăbuşindu-mi întreaga suferinţă în adâncul sufletului, mă sforţai – o silii să rămână acolo, liniştită şi mută. — Toţi oamenii trebuie să moară, zise un glas foarte aproape de mine; dar nu toţi sunt osândiţi la o moarte timpurie şi dureroasă ca a dumitale dacă ar trebui să mori înaintea uşii acesteia. — Cine sau ce a vorbit? întrebai eu speriată de glasul neaşteptat şi nemaifiind în stare să nutresc vreo speranţă. Zării o siluetă lângă mine, dar bezna nopţii şi slăbiciunea ochilor mă împiedicau să văd cine era. Noul-venit bătu tare şi prelung în uşă. — Dumneata eşti, domnule St. John? strigă Hannah. — Da, da; deschide repede. — Trebuie să fii ud până la piele şi ţi-o fi tare frig pe o noapte ca asta! Intră! Surorile dumitale sunt neliniştite. Cred că sunt oameni răi care ne dau târcoale. Adineauri a fost aici o cerşetoare. Ia te uită: mai e culcată aici! Hai! Ridică-te! Mai mare ruşinea! Pleacă! — Taci, Hannah! Trebuie să vorbesc cu femeia asta. Dumneata ţi-ai făcut datoria gonind-o; lasă-mă să mi-o fac şi eu pe a mea, aducând-o înăuntru. Eram foarte aproape. Am auzit ce-ai vorbit cu ea. Cred că-i un caz cu totul special, care cere să fie cercetat cu luare-aminte. Domnişoară, ridică-te şi intră înaintea mea în casă. M-am supus cu greutate. Peste puţin şedeam în faţa focului din bucătăria strălucitoare de curăţenie. Eram sfârşită, tremuram şi îmi dădeam seama că înfăţişarea mea, după ce fusesem bătută de vânt şi de ploaie, nu putea fi decât înfricoşătoare şi dezordonată. Cele două tinere, domnul St. John, fratele lor şi bătrâna servitoare, toţi aveau ochii aţintiţi asupra mea. Auzii pe cineva întrebând: — Cine-i, St. John? — Nu ştiu; am găsit-o în faţa uşii, răspunse el. — E palidă, zise Hannah. — Palidă ca moartea sau ca lutul, spuse cineva. Aşezaţi-o pe un scaun, altfel se prăbuşeşte. Într-adevăr, eram ameţită. M-am clătinat; dar mi s-a dat un scaun. Ştiam ce se petrece în jurul meu, numai că nu puteam vorbi. — Poate că puţină apă i-ar face bine. Hannah du-te de adu apă. Uitle ce slabă e. I-a pierit tot sângele din obraji! — Parcă-i o stafie! — E bolnavă, sau e doar lihnită de foame? — Cred că-i e foame. Hannah, e lapte acolo! Adu-mi şi o bucată de pâine. Diana (o recunoscui după buclele lungi ce le văzui proiectate de lumina focului în clipa când se aplecă spre mine) rupse o bucată de pâine, o muie în lapte şi mi-o apropie de buze. Obrazul îi era foarte aproape de al meu; trăsăturile ei trădau milă, iar respiraţia ei precipitată, simpatie. Când îmi spuse: "încearcă să mănânci", am simţit în acele cuvinte simple o emoţie ce fu pentru mintea un balsam. — Da, încearcă, repetă Mary cu blândeţe, scoţându-mi pălăria leoarcă şi ridicându-mi puţin capul. Gustai din ce-mi ofereau, întâi fără putere, apoi cu nesaţ. — Nu prea mult deodată, opriţi-o, zise fratele. E destul, şi dădu deoparte pâinea şi ceaşca cu lapte. — Încă puţin, St. John, uite cu ce poftă se uită! — Nu acuma, surioară. Vezi dacă poate vorbi. Întreab-o cum o cheamă? Simţii că pot vorbi şi răspunsei: — Mă numesc Jane Elliott. Temându-mă mai mult ca oricând să nu fiu descoperită, mă hotărâsem dinainte să iau acest nume fals. — Şi unde stai? Unde-ţi sunt prietenii? — Putem trimite după cineva pe care-l cunoşti? clătinai din cap. — Ce ne poţi spune despre dumneata? Acum când trecusem pragul acestei case şi mă aflam înaintea celor ce-o locuiau, nu mă mai simţeam alungată, hoinară şi proscrisă. De aceea, îndrăznii să mă descotorosesc de aspectul meu de cerşetoare şi să-mi reiau, în acelaşi timp înfăţişarea şi purtările fireşti. Îmi mai revenisem, şi când domnul St. John îmi ceru amănunte pe care eram prea slabă să le dau, îi răspunsei, după o scurtă pauză: — Domnule astă-seară nu-ţi pot da nici un fel de amănunte. — Dar atunci, relua dânsul, ce-ai vrea să fac pentru dumneata? — Nimic, am răspuns. Puterile nu-mi îngăduiau să dau decât răspunsuri scurte. Diana fu cea care vorbi: — Vrei să spui, zise ea, că ţi-am dat tot ce aveai nevoie şi că te putem lăsa să pleci pe o noapte ca asta? O privii. Înfăţişarea ei era deosebită şi arăta în acelaşi timp putere şi bunătate. Prinsei deodată curaj. Răspunzând printr-un zâmbet privirii ei pline de milă, le-am răspuns: — Am încredere în dumneavoastră. Ştiu că chiar dacă aş fi un câine vagabond şi fără stăpân, tot nu m-aţi alunga în noaptea asta de lângă vatra voastră, aşa că nu mi-e teamă. Faceţi ce vreţi cu mine, dar iertaţi-mă dacă azi nu vă pot vorbi mai mult; răsuflarea mi se taie şi, de câte ori vorbesc, un spasm îmi strânge beregata. Câteşitrei mă priviră şi rămaseră tăcuţi. — Hannah, zise în sfârşit domnul St. John, las-o aici şi n-o mai întreba nimic. Peste zece minute dă-i restul de lapte şi pâine. Mary şi Diana, veniţi cu mine în salon. O să stăm de vorbă. Ieşiră. În curând una din fete, n-aş putea spune care, se întoarse. Stând în preajma focului înviorător din cămin, mă cuprinse o amorţeală plăcută. Tânăra vorbi încet cu Hannah, dându-i câteva porunci; după puţină vreme, izbutii cu ajutorul servitoarei, să urc scara. Îmi scoaseră veşmintele ude şi peste puţină vreme trupul meu amorţit se odihnea într-un pat cald, uscat. Mulţumii lui Dumnezeu simţind, cu toată oboseala nesfârşită, văpaia inimii plină de recunoştinţă – şi adormii. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:23 AM | message # 34
CAPITOLUL XXIX
Îmi aduc aminte foarte nedesluşit de cele vreo trei zile şi trei nopţi ce urmară. Mai păstrez amintirea câtorva simţăminte încercate atunci, dar puţine gânduri şi fapte mi-au mai rămas în minte. Ştiam că mă aflam într-o odăiţă mică şi într-un pat îngust. Mi se părea că prinsesem rădăcini în acel pat, căci stăteam nemişcată ca o piatră şi dacă cineva m-ar fi smuls de acolo, ar fi însemnat aproape să mă ucidă. Nu-mi dădeam seama de scurgerea vremii, nu ştiam când e dimineaţă, când vine amiaza sau se lasă noaptea. Vedeam când intră sau iese cineva din odaie şi puteam chiar spune cine anume e. Înţelegeam ce se spunea când cel care vorbea se afla lângă mine; dar nu puteam răspunde: mi-era cu neputinţă să deschid gura sau să fac vreo mişcare, Hannah mă vizita cel mai des. Nu-mi făcea plăcere s-o văd. Simţeam că ar fi vrut să scape de mine, că nu înţelegea nici starea mea, nici împrejurările prin care ajunsesem aici şi că nu prea mă avea la inimă. Diana şi sora ei intrau în odaie o dată sau de două ori pe zi şi le auzeam şoptind lângă mine fraze ca acestea: — Ce bine-i că am lăsat-o să intre! — Da. Altfel, dacă ar fi stat toată noaptea afară, cu siguranţă a doua zi am fi găsit-o moartă. Cine ştie prin câte o fi trecut ?! — Cred că prin încercări ciudate. Sărmana pribeagă! E atât de palidă şi de istovită! — După cum vorbea, cred că-i o fată bine crescută şi cu educaţie. Veşmintele pe care le-a dezbrăcat, deşi pătate şi ude, erau fine şi aproape noi. — Are o figură ciudată: aşa slabă şi cu privirea rătăcită cum e, îmi place totuşi. Îmi închipui că trebuie să aibă o fizionomie plăcută. N-am auzit niciodată un cuvânt de regret pentru găzduirea ce mi-o oferiseră; niciodată n-au arătat faţă de mine neîncredere sau duşmănie. Asta îmi făcea foarte bine. Domnul St. John nu veni să mă vadă decât o singură dată: mă privi şi spuse că starea mea de letargie era o reacţie firească după o oboseală prea mare şi prelungită. După părerea lui, nu ar fi fost nevoie să se trimită după doctori, întrucât era neîndoielnic că organismul singur o să lucreze mai bine. Adăugă că nervii îmi fuseseră grav zdruncinaţi şi aveau nevoie de odihnă îndelungată; că nu sufeream de nici o boală şi că întremarea mea, o dată începută, va fi grabnică. Spuse aceste lucruri în puţine cuvinte şi cu glas domol. După o pauză, adăugă cu tonul unui om puţin obişnuit să-şi împărtăşească sentimentele: — O fizionomie neobişnuită, şi care, fără îndoială, nu arată nici vulgaritate, nici josnicie. — Dimpotrivă, răspunse Diana. La drept vorbind, St. John, mă simt ataşată de această biată fiinţă; aş vrea să poată rămâne pentru totdeauna aici. — De bună seamă că n-o să se poată, răspunse domnul St. John. O să vedeţi că trebuie să fie vreo tânără lady având cine ştie ce neînţelegeri cu ai săi, i-a părăsit fără să se gândească mult. Dacă n-o fi foarte încăpăţânată, o să izbutim s-o redăm alor ei: citesc însă pe chipul ei voinţă atât de dârză, încât mă îndoiesc de izbândă. Mă privi câteva clipe, apoi adăugă: — Chipul ei trădează o fire foarte simţitoare, dar nu-i deloc frumoasă. — E atât de bolnavă, St. John ! — Bolnavă sau nu, nu poate fi drăguţă. Are trăsăturile lipsite cu totul de farmec şi de armonie. A treia zi mă simţii mai bine; a patra zi, putui să şi vorbesc, să mă mişc, să mă ridic în pat şi să mă întorc de pe o parte pe alta. Hannah îmi dăduse puţin arpacaş şi pâine prăjită. Cred că era aproape de ora mesei. Mâncasem cu plăcere. Hrana asta mi se părea bună, lipsită de gustul sălciu cu care febra îmi otrăvise până atunci tot ce înghiţisem. Când Hannah plecă, mă simţii relativ mai în putere şi mai vioaie. Peste câtăva vreme, mă saturai de odihnă şi simţii nevoia să fac ceva. Voiam să mă scol; dar cu ce să mă îmbrac? N-aveam decât veşmintele mele umede şi pline de noroi, cu care căzusem în baltă şi mă culcasem pe jos. Îmi era ruşine să mă arăt aşa înaintea binefăcătorilor mei, dar am fost cruţată de această umilinţă. Pe un scaun, la piciorul patului, zării toate veşmintele mele, curate şi uscate. Rochia de mătase neagră atârna pe perete. Toate urmele de noroi fuseseră şterse şi nu mai era de fel mototolită; într-un cuvânt, o puteam îmbrăca fără nici o jenă. Până şi ciorapii şi pantofii mei, bine curăţaţi, deveniseră iarăşi prezentabili. Aveam în odaie tot ce-mi trebuia ca să mă spăl şi un pieptene să-mi aranjez părul. Cu multă trudă, fiindcă eram silită să mă odihnesc după fiecare cinci minute, am izbutit să mă îmbrac. Rochia atârna pe mine, pentru că slăbisem mult, dar m-am înfăşurat într-un şal ca să-mi ascund starea în care mă aflam. În sfârşit, eram iarăşi curată şi cu o înfăţişare cuviincioasă; pe veşmintele mele nu se mai vedea nici urmă de necurăţenie, nici urmă de neorânduială, două lucruri pe care nu le puteam suferi şi care mă înjoseau în propriii mei ochi. Coborii scara de piatră, sprijinindu-mă de balustradă; ajunsei într-un coridor scund şi îngust ce ducea spre bucătărie. Intrând acolo, simţii miros de pâine proaspătă; căldura unui foc binefăcător ajunse până la mine. Hannah supraveghea cuptorul în care punea ceva la copt. Se ştie cât e greu să scoţi prejudecăţile din mintea unui om lipsit de educaţie, căci ele sunt puternic înrădăcinate acolo, ca buruienile printre pietre. Hannah fusese întâi cât se poate de rece şi aspră faţă de mine, după aceea se mai îmblânzise puţin, şi acum, când mă văzu curată şi bine îmbrăcată, îmi zâmbi chiar. — Cum, te-ai sculat? întrebă dânsa. Atunci ţi-e mai bine. Dacă vrei, aşează-te lângă sobă, pe scaunul meu. Îmi arătă balansoarul; mă aşezai. Ea îşi văzu mai departe de trebăluială, privindu-mă din când în când cu coada ochiului; apoi, după ce scoase câteva pâini din cuptor, se întoarse spre mine şi-mi zise fără ocol: — Ai mai cerşit vreodată, înainte de a veni aici? Pentru o clipă, mă cuprinse mânia; dar dându-mi seama că supărarea n-ar fi avut nici un rost şi că pentru ea cel puţin, mă înfăţişasem într-adevăr ca o cerşetoare, îi răspunsei liniştită, dar nu fără oarecare fermitate: — Te înşeli dacă mă crezi o cerşetoare; nu sunt cerşetoare, cum nu eşti dumneata sau vreuna dintre tinerele dumitale stăpâne. După o tăcere, spuse: — Nu-nţeleg: s-ar zice că n-ai nici casă, nici gologani. — Poţi să n-ai nici casă, nici bani şi totuşi să nu fii cerşetoare. — Ştii carte? mă întrebă ea, după câtăva vreme. — Da; şi încă multă. — Dar n-ai fost niciodată la pension. — Ba da, opt ani. Bătrâna holbă ochii. — Şi cum de n-o poţi scoate la capăt? — Până acum m-am descurcat şi nădăjduiesc să mă descurc şi de-acum încolo. Ce faci cu coacăzele astea ? întrebai eu, văzând că aduce un coş cu fructe.— Le pun în plăcinte. — Dă-mi-le să le curăţ eu. — Nu, nu-ţi dau să faci nimic, odihneşte-te! — Dar trebuie să fac ceva. Dă-mi-le. Se învoi şi-mi aduse chiar un prosop curat să-l pun peste rochie, ca să n-o pătez. — Nu eşti obişnuită cu munci grele; văd după mâinile dumitale, remarcă ea. Pesemne că ai fost croitoreasă. — Nu, te înşeli. Nu te mai îngriji de ce-am fost eu. Nu-ţi mai bate capul; mai bine spune-mi cum se cheamă casa asta. — Unii îi spun Marsh-End77, alţii Moor-House78. — Şi stăpânul casei e domnul St. John? — Nu stă aici; e numai pentru câtăva vreme la noi. Stă la el în parohie, la Morton. — Satul care e la câteva mile de aici? — Da. — Dar ce-i el ? — E pastor. Mi-am amintit răspunsul pe care mi-l dase bătrâna servitoare când încercasem să-l văd pe pastor. — Atunci, urmai eu, aci era casa tatălui său? — Chiar aşa. Bătrânul Rivers stătea aici, unde stătuseră şi taică-său şi bunicul şi străbunicul său. — Atunci domnul pe care l-am văzut aici se numeşte domnul St. John Rivers? — Da. St. John e numele lui de botez. — Şi pe surorile sale le cheamă Diana şi Mary Rhers? — Da. — Tatăl lor a murit? — Acum trei săptămâni, pe neaşteptate.. .... — N-au mamă? — Stăpâna a murit; uite, luna asta se-mplineşte anul. — Eşti de mult la dânşii? — De treizeci de ani. I-am crescut pe câteşitrei. — Asta dovedeşte că eşti o femeie cinstită şi credincioasă. Ţi-o spun pe faţă, cu toate că ai avut nepoliteţea să spui că sunt cerşetoare... Bătrâna mă privi din nou cu uimire: — Cred c-am greşit când am crezul ce-am crezut despre dumneata. Dar foiesc atâţia pungaşi pe-aici, că trebuie să mă ierţi. — Şi cu toate că ai vrut să mă goneşti, urmai eu cu oarecare asprime, pe o noapte când nu s-ar fi cuvenit să dai un câine afară. — Da, am fost aspră. Dar ce să fac? Nu mă gândeam atât la mine cât la copii, sărmanii de ei. Dacă n-aş fi eu, nu s-ar mai afla nimeni să le poarte de grijă, aşa că uneori sunt silită să am o inimă de piatră. Câteva minute păstrai o tăcere gravă. — Nu trebuie să mă judeci cu prea multă asprime, reluă ea. — Ba te judec aspru, răspunsei eu, şi o să-ţi spun de ce: Nu atât pentru că nu mi-ai dat adăpost şi m-ai socotit o şarlatancă, ci fiindcă ai găsit cu cale să mă cerţi că n-am casă şi n-am bani. Unii dintre cei mai cinstiţi oameni de pe lume au fost tot atât de sărmani ca şi mine: şi dacă eşti creştină, nu s-ar cădea să socoteşti că sărăcia e o crimă. — E adevărat, răspunse dânsa, şi domnul St. John îmi spunea asta. Văd că m-am înşelat; acum însă am altă părere despre dumneata. Pari o fată foarte cumsecade şi de treabă. 77 Capătul mlaştinii 78 Casa mlaştinilor — Ajunge; acum te iert. Hai să dăm mâna. Femeia puse în mâna mea palma ei bătucită şi plină de făină. Un zâmbet binevoitor îi lumină faţa plină de zbârcituri şi din clipa aceea furăm prietene. Fără îndoială, îi plăcea să pălăvrăgească. Pe când eu curăţăm fructele şi ea frământa coca pentru plăcintă, începu să-mi dea nenumărate amănunte despre fostul ei stăpân, despre stăpână şi despre "copii", cum le spunea ea celor tineri. Bătrânul domn Rivers, aflai de la dânsa, fusese un om destul de simplu, dar un adevărat gentilom, şi nici o familie nu era mai veche ca a lui. Marsh-Endul aparţinuse totdeauna familiei Rivers şi după afirmaţiile ei, casa era clădită de cel puţin două sute de ani, deşi părea foarte umilă şi tristă, mai ales dacă o comparai cu marele conac al domnului Oliver din Morton Vale. Dar ea îl ştia însă pe tatăl lui Bill Oliver, de când fusese lucrător cu ziua şi în fabrica de ace; pe câtă vreme familia Rivers era nobilă şi de viţă veche. După cum se poate vedea din condicele bisericii, e de pe vremea regelui Henry. Dar totuşi, recunoştea dânsa, stăpânul era ca mai toată lumea, nu se deosebea prea mult de ceilalţi, fiind nebun după vânătoare, după plugărit şi alte treburi din astea. Stăpâna fusese cu totul altfel, îi plăcea grozav să citească şi să înveţe, iar copiii îi urmaseră pilda. N-au existat niciodată şi nici nu există alţii ca ei în tot ţinutul. Toţi trei au iubit cartea, încă din clipa când au ştiut să vorbească; au fost plămădiţi "din alt aluat". Când domnul St. John s-a făcut mare, a fost trimis la seminar să se facă pastor. Fetele, de cum au părăsit pensionul, au căutat loc de guvernante (ele însele îi spuseseră bătrânei că tatăl lor pierduse în urmă cu câţiva ani mulţi bani de pe urma unui faliment dat de omul lui de încredere) şi cum tatăl nu mai era destul de bogat să le lase avere, de-acum încolo trebuiau s-o scoată ele singure la capăt. Multă vreme nu stătuseră decât foarte puţin pe acasă. Acum, după moartea tatălui lor, veniseră să stea câteva săptămâni. Dar le place atât de mult Marsh-End, şi toate câmpiile astea mlăştinoase şi colinele din împrejurimi... Cu toate că fuseseră la Londra şi în alte oraşe mari, ele spuneau totdeauna că nu există nimic mai frumos decât ţinutul în care se simţeau atât de bine împreună! Nici nu ştia dac-o mai fi existând pe lume o familie mai unită. Când sfârşii de curăţat coacâzele, întrebai unde sunt cele două fete şi fratele lor. — S-au dus să facă o plimbare până în Morton, răspunse dânsa, dar au să se întoarcă peste o jumătate de ceas să bea ceaiul. Într-adevăr, se întoarseră la ora la care spuse Hannah şi intrară prin bucătărie. Când mă văzu St. John mă salută iar cele două fete se opriră. În câteva cuvinte calme şi pline de bunătate, Mary îşi exprimă plăcerea pe care o simţea văzând că fusesem în stare să cobor; Diana îmi luă mâna şi clătină din cap dojenitoare. — Ar fi trebuit să-mi ceri mai întâi voie să cobori jos din pat, îmi zise ea; eşti foarte palidă şi slabă. Biata copilă, biata fată ! Glasul Dianei îmi amintea de gânguritul turturelelor. Avea nişte ochi ale căror priviri îmi plăcea să le întâlnesc şi un chip ce îmi părea plin de farmec. Figura surorii ei era la fel de inteligentă, trăsăturile tot atât de drăguţe, Mary avea o înfăţişare mai serioasă; purtarea ei, deşi blândă, era mai rece, mai distantă. Exista şi oarecare autoritate în privirea şi cuvintele Dianei; fără îndoială, avea voinţă. Firea mea era aşa fel alcătuită, încât simţea o adevărată plăcere să se supună unei personalităţi ca a ei iar când principiile şi demnitatea mi-o îngăduiau îmi plăcea să mă plec în faţa unei voinţe active. — Şi ce faci aici? urmă dânsa. Locul dumitale nu-i aici. Mary şi cu mine stăm uneori în bucătărie, fiindcă aici, acasă, ne place să facem ce vrem: dar dumneata eşti oaspetele nostru. Intră în salon. — Dar mă simt foarte bine în bucătărie. — De loc. Hannah are treabă şi uite, te umple de făină. — Şi-apoi, aici o prea cald pentru dumneata, adăugă Mary. — Fireşte, spuse şi soră-sa. Hai, trebuie să asculţi. Continuând să-mi ţină mâna într-a ei, mă făcu să mă ridic şi-mi conduse paşii spre o odaie. — Stai aici, până ce ne dezbrăcăm şi facem ceaiul, îmi zise dânsa, împingându-mă pe divan; una din plăcerile noastre e să ne pregătim singure mâncarea, când avem chef de aşa ceva, sau când Hannah are alte treburi, coace pâinea, spală ori calcă. Închise uşa, lăsându-mă singură cu domnul St. John. care şedea în faţa mea cu o carte sau un ziar în mână. Cercetai cu privirea mai întâi întreg salonul, apoi pe cel care se afla acolo. Vedeam o odaie destul de mică, foarte modest mobilată, dar plăcută, fiindcă era curată şi liniştită. Scaunele de modă veche străluceau de curăţenie, iar masa de nuc ar fi putut sluji drept oglindă. Câteva portrete de bărbaţi şi femei din vremuri trecute împodobeau pereţii acoperiţi cu un tapet decolorat; într-un dulăpaş cu geamuri se aflau câteva cărţi şi un serviciu vechi de porţelan. În odaie nu se vedea nici o podoabă inutilă, nici o mobilă modernă, afară de un pupitru din lemn de trandafir şi doua cutii de lucru, puse pe o masă, deoparte. Totul, în sfârşit, şi covoarele şi perdelele, erau vechi, dar bine păstrate. Domnul St. John, la fel de imobil ca şi tablourile atârnate pe pereţi, cu ochii ţintă pe cartea lui şi cu gura închisă, ca şi cum i-ar fi fost pecetluită, era uşor de cercetat; n-ar fi fost întru nimic mai uşor dacă, în loc să fie un om, ar fi fost statuie. Era tânăr; să tot fi avut douăzeci şi opt, treizeci de ani; era înalt şi subţire; chipul lui îţi atrăgea privirea. Avea o figură de grec, cu linii foarte pure, nas drept şi clasic, gură şi bărbia ateniene. Rareori se poate vedea un cap englezesc apropiindu-se atât de mult de modelele antice. Pe bună dreptate îşi arătase nemulţumirea faţă de trăsăturile mele neregulate, când ale lui erau atât de armonioase. Ochii lui mari, albaştri, erau umbriţi de gene castanii, câteva şuviţe de păr blond îi cădeau în dezordine pe fruntea înaltă şi albă ca fildeşul. "Ce figură plăcută!" o să spuneţi. Totuşi, privindu-l pe domnul St. John, nu-mi trecu nici o clipă prin cap că poate fi o fiinţă blândă, supusă şi simţitoare, ba nici măcar domoală. Cu toate că în clipa aceea stătea nemişcat, gura, nasul şi fruntea lui aveau ceva ce trăda neliniştea, asprimea sau patima. Nu-mi spuse nici un cuvânt şi nu-mi aruncă nici o privire până nu se întoarseră surorile lui. Diana, care tot trebăluia pregătind ceaiul, îmi aduse o prăjitură de-abia scoasă din cuptor. — Mănânc-o, îmi zise dânsa, trebuie să-ţi fie foame. Hannah mi-a spus că de la dejun n-ai mâncat decât puţin arpacaş. O primii, fiindcă mi-era într-adevăr foame. Domnul Rivers închise atunci cartea, se apropie de masă, şi, când se aşeză, aţinti asupra mea privirea ochilor lui albaştri, pictaţi parcă. Privirea aceea era atât de pătrunzătoare şi arăta atâta hotărâre, încât îmi dădui seama că dacă domnul Rivers nu mă privise până atunci, o făcuse într-adins şi nu din sfială. — Ţi-e tare foame? zise el. — Da, domnule, am răspuns. Era în firea mea să răspund scurt la o întrebare scurtă, simplu la o întrebare directă. — Noroc că frigurile nu te-au lăsat să mănânci în primele trei zile, reluă dânsul; ar fi fost primejdios la început să mănânci după pofta dumitale. Acum poţi mânca, dar totuşi cu socoteală. Răspunsul meu fu necuviincios şi stângaci în acelaşi timp. — Nădăjduiesc, domnule să nu mănânc multă vreme pe socoteala dumitale. — Nu, răspunse el cu răceală. Când o să ne dai adresa prietenilor dumitale, o să le scriem şi o să te redăm lor. — Trebuie să vă spun deschis că aşa ceva nu-mi stă în putinţă; n-am nici casă, nici prieteni. Toţi trei mă priviră, dar fără neîncredere. Privirile lor nu arătau suspiciune, ci mai degrabă curiozitate. Vorbesc numai de cele două fete, căci deşi ochii lui St. John erau limpezi în sensul literal al cuvântului, în sens figurat era greu să le măsori adâncimea. Se părea că el foloseşte ochii mai degrabă pentru a cerceta gândurile altora, decât pentru a şi le dezvălui pe ale sale. În căutătura lui era un amestec de prudenţă şi asprime care avea mai curând darul să stânjenească, decât să îmbărbăteze. — Vrei să spui, mă întrebă dânsul, că n-ai nici o rudă? — Da, domnule. N-am nici o legătură cu vreo fiinţă omenească; n-am drept la adăpost în nici o casă din Anglia. — E o situaţie foarte ciudată pentru o persoană de vârsta dumitale. Îi văzui privirea îndreptându-se spre mâinile mele, care se odihneau pe masă. Mă întrebam ce caută: înţelesei numaidecât, după întrebarea pe care mi-o puse. — N-ai fost niciodată măritată? Diana începu să râdă. — Cum. St. John! exclama ea: are ei şaptesprezece sau optsprezece ani. — Am aproape nouăsprezece zisei, dar nu sunt măritată, nu. Simţii că roşesc, căci cuvântul trezea în mine amintiri usturătoare. Toţi îmi observară stânjeneala şi emoţia. Ca să mi le uşureze, Diana şi Mary îşi îndreptară ochii în altă parte, dar fratele, mai sobru şi mai rece, continuă să mă privească până ce lacrimile îmi umeziră ochii şi obrazul mi se îmbujoră. — Unde ai stat în ultimul timp? întrebă el din nou. — Eşti prea curios, St. John, şopti Mary încet. El însă se sprijinea mai departe de masă şi, cu privrea lui puternică şi pătrunzătoare, cerea un răspuns. — Numele locului şi persoanei pe lângă care am slujit sunt taina mea, răspunsei eu scurt. — O taină pe care eu sunt de părere că ai dreptul, dacă vrei, s-o păstrezi atât faţă de St. John cât şi faţă de oricine te-ar întreba, observă Diana. — Totuşi, dacă nu ştiu nimic despre dumneata sau despre viaţa dumitale, nu-ţi pot veni în ajutor, zise el. Iar dumneata ai nevoie de ajutor, nu? — Am nevoie, şi-l caut. Doresc ca un adevărat binefăcător să-mi găsească de lucru şi să am o leafă, care să-mi ajungă măcar pentru satisfacerea celor mai umile trebuinţe ale vieţii. — Nu ştiu dacă sunt un adevărat binefăcător, dar doresc să-ţi dau tot sprijinul de care sunt în stare, pentru a te ajuta să-ţi îndeplineşti o năzuinţă atât de cinstită. Mai întâi spune-mi ce-ai fost obişnuită să faci şi ce poţi face? Îmi băusem ceaiul. Băutura asta mă întărise, aşa cum vinul ar da putere unui uriaş. Nervii mei istoviţi căpătaseră iarăşi tărie, aşa că putui răspunde fără şovăiri acestui judecător tânăr şi pătrunzător. — Domnule Rivers, îi zisei eu întorcându-mă spre el şi privindu-i aşa cum mă privea, adică deschis şi fără sfială – dumneata şi surorile dumitale mi-aţi făcut un mare bine, cel mai mare bine pe care un om îi poate face semenului său: m-aţi smuls din ghearele morţii prin fapta dumneavoastră mărinimoasă. Această binefacere îţi dă un drept nemărginit la recunoştinţa mea şi oarecare drept la încrederea mea. Despre pribeaga pe care ai primit-o o să-ţi spun tot ce-ţi pot spune fără să compromit pacea minţii mele, mântuirea mea morală şi fizică şi pe aceea a altora. Sunt orfană, fiică de preot. Părinţii mei au murit înainte ca eu să-i pot cunoaşte. Am fost crescută de altcineva şi dată la o şcoală catolică. Îţi voi spune până şi numele locului unde am petrecut şase ani ca elevă, apoi doi ani ca profesoară: Institutul orfanilor de la Lowood, comitatul... Poate că ai auzit vorbindu-se de el, domnule Rivers. Pastorul Robert Brocklehurst era administratorul institutului. — Am auzit vorbindu-se de domnul Brocklehurst şi am văzut şcoala. — Am plecat de la Lowood acum aproape un an, ca să devin preceptoare într-o casă. Aveam un loc bun şi eram fericită. Acel loc am fost silită să-l părăsesc cu patru zile înainte de a sosi aici. Nu pot şi nu trebuie să spun din ce pricină am plecat de acolo; ar fi inutil, primejdios şi de altfel nici n-aş putea fi crezută. Nu mi se aduce nici o învinuire: sunt tot atât de nevinovată ca oricare dintre dumneavoastră. Sunt nefericită şi o să mai fiu câtăva vreme, căci pricina care m-a făcut să fug din casa aceea, unde găsisem un adevărat paradis, e în acelaşi timp ciudată şi înfricoşătoare. Când am plecat, două lucruri mi se păreau însemnate: graba şi taina. De aceea am fost nevoită să las în urma mea tot ce aveam, afară de o legătură, dar, în graba şi zăpăceala mea, am uitat-o şi pe asta într-o trăsură care m-a adus la Whitcross. Am rămas aşadar fără nimic. Am dormit două nopţi sub cerul liber, am umblat două zile fără să trec pragul unei case şi-n acest timp n-am mâncat decât de două ori; sleită de foame, sfârşită de oboseală şi deznădejde, vedeam cum mi se apropie sfârşitul; dar dumneata, domnule Rivers, n-ai vrut să mă laşi să mor de foame înaintea uşii dumitale şi m-ai găzduit sub acoperământul casei voastre. Ştiu tot ce au făcut de atunci surorile dumitale pentru mine, căci în timpul letargiei mele aparente, vedeam ce se petrece în jurul meu şi mi-am dat seama ce datorez milostivirii lor mărinimoase şi pornite din inimă, ca şi milei dumitale apostolice. — N-o mai sili să vorbească acum, St. John, zise Diana văzând că mă opresc. E doar de la sine înţeles că nu trebuie aţâţată. Aşază-te pe sofa, domnişoară Elliott. Tresării fără să vreau: uitasem de noul meu nume. Domnul Rivers, căruia părea că nu-i scăpa nimic, observă numaidecât gestul meu. — Spui că numele dumitale e Jane Elliott? mă întrebă el. — Am spus-o, într-adevăr, pentru că deocamdată doresc să mi se spună aşa; dar nu-i numele meu adevărat şi, când îl aud, îmi sună ciudat în urechi. — Nu vrei să spui adevăratul dumitale nume? — Nu. Mai mult ca de orice mă tem să nu se descopere unde sunt şi mă feresc de tot ce mi-ar putea dezvălui taina. — Ai toată dreptatea, zise Diana. Acum, frate, las-o în pace puţin. Dar după ce se gândi câtva timp, St. Jolm vorbi iar pe acelaşi ton calm şi cu aceeaşi agerime. — Nu ţi-ar plăcea să stai mult timp la noi; îmi dau seama că ai dori să te descotoroseşti cât mai repede cu putinţă de compătimirea surorilor mele şi mai ales de caritatea mea (căci am observat că faci o deosebire între ele; nu mă supăr, ai dreptate); doreşti să nu mai depinzi de noi? — Da, am mai spus-o. Arată-mi ce trebuie să fac şi cum să-mi găsesc de lucru, e tot ce-ţi cer. Trimite-mă, dacă trebuie, la ferma cea mai săracă; dar până atunci îngăduie-mi să stau aici, căci mi-e teamă să iau iar de la capăt lupta împotriva spaimelor unei vieţi de vagabond. — Fireşte că ai să rămâi aici, zise Diana, punându-mi pe cap mâna ei albă. — Ai să rămâi, repetă Mary, cu tonul firesc al unei sincerităţi calde. — Vezi, îmi zise St. John, surorile mele sunt încântate să rămâi, aşa cum ar fi încântate să păstreze şi să îngrijească o pasăre pe jumătate îngheţată, pe care vântul iernii ar fi aruncat-o pe fereastra lor. În ce mă priveşte, eu aş fi mai bucuros să te pot face să-ţi câştigi singură pâinea. O să-mi dau toată osteneala; dar puterile mele sunt limitate; nu-s decât pastor într-o parohie săracă de ţară; ajutorul meu o să fie deci foarte modest şi, dacă dispreţuiesti lucrurile neînsemnate, caută un ocrotitor mai puternic decât mine. — Ţi-a spus o dată că vrea să facă orice, numai să fie un lucru cinstit şi să stea în puterile ei, răspunse Diana pentru mine. Ştii doar, St. John, că nu-şi poate alege ocrotitorul; e silită să te accepte, deşi eşti cicălitor. — Pot să fiu croitoreasă, lenjereasă, servitoare, dădacă la copii chiar, dacă nu voi putea găsi ceva mai bun, răspunsei eu. — Bine, zise St. John cât se poate de liniştit. Dacă spui aşa, îţi făgăduiesc să te ajut cât pot. După asta luă iar cartea pe care o citise înainte de ceai. M-am retras curând, căci stătusem şi vorbisem atât cât îmi îngăduiseră puterile. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:26 AM | message # 35
CAPITOLUL XXX
Cu cât îi cunoşteam mai mult pe cei de la Moor-House, cu atât îmi plăceau mai mult. Nu după lung timp m-am simţit destul de în putere ca să pot sta în picioare toată ziua şi, uneori, chiar să mă plimb; puteam lua şi eu parte la îndeletnicirile celor două surori, puteam să vorbesc cu ele cât doream şi să le ajut, când îmi îngăduiau s-o fac. În aceste relaţii găseam o mare bucurie pe care o gustam pentru prima oară – bucuria ce provine dintr-o asemănare desăvârşită de gusturi, sentimente şi năzuinţi. Îmi plăcea să citesc aceleaşi lucruri care le plăceau şi lor; ce le bucura pe ele mă încânta şi pe mine; admiram ceea ce ele găseau cu cale să admire, îşi iubeau casa lor singuratică şi găseam şi eu un farmec minunat în acea locuinţă micuţă, cenuşie şi veche, cu acoperişul ei jos, cu ferestrele zăbrelite; îmi plăceau şi mie pereţii acoperiţi de muşchi, aleea de brazi bătrâni, încovoiaţi de contururile munţilor, grădina umbroasă de tisă şi ilice, în care creşteau doar florile cele mai rezistente. Iubeau mlaştinile roşiatice care le înconjurau casa, valea spre care ducea o potecă de piatră ce pornea de la poarta grădinii, şerpuind mai întâi printre tufărişurile de ferigă şi apoi printre cele mai sălbatice pajişti ce-au mărginit vreodată un întins de hăţişuri şi unde păşteau acum turme de oi cenuşii, cu mieluşeii lor zburdalnici. Iubeau aceste locuri, cu un entuziasm nestăpânit. Înţelegeam simţământul lor şi îl împărtăşeam, cu tărie şi sinceritate. Eram şi eu vrăjită de împrejurimi. Simţeam sfinţenia singurătăţii: ochiul meu se desfăta privind unduirile colinelor ce se pierdeau în zare, culorile vii cu care muşchiul, bălăriile, iarba plină de flori, strălucitoarele ferigi şi stâncile pleşuve de granit înveşmântau priveliştea. Amănuntele acestea însemnau pentru mine, ca şi pentru ele, tot atâtea pure şi dulci izvoare de plăcere. Vântul puternic şi adierea lină, zilele aprige şi cele senine, ceasurile răsăritului şi ale apusului, noaptea cu clar de lună sau cu cer ameninţător aveau pentru mine aceeaşi atracţie ca şi pentru ele – mă învăluiau în aceeaşi vrajă. Şi în casă ne înţelegeam la fel de bine. Amândouă fetele ştiau mai multe lucruri şi erau mai citite decât mine, dar mă sileam şi eu să înaintez pe drumul învăţăturii, pe care ele păşiseră mai departe decât păşisem eu. Devoram cărţile pe care mi le dădeau şi era o mare bucurie pentru mine să discut seara cu ele despre lucrurile citite în cursul zilei. Gândurile şi părerile noastre se potriveau de minune într-un cuvânt înţelegere desăvârşită. Dacă vreuna dintre noi trei se dovedea o fiinţă deosebită şi conducea pe celelalte, apoi aceea era de bună seamă Diana. Fiziceşte mi-era mult superioară, fiind frumoasă şi voinică. Avea o putere de viaţă şi o siguranţă ce-mi stârneau uimirea şi pe care nu le puteam înţelege. Chiar dacă vorbeam puţin la începutul serii, de îndată ce trecea cel dintâi val de vioiciune, îmi plăcea să mă aşez la picioarele Dianei, să-mi odihnesc capul pe genunchii ei şi s-o ascult pe ea sau pe Mary cum dezbăteau cu mare pricepere subiectul pe care eu abia-l atinsesem. Diana se oferi să-mi dea lecţii de germană. Îmi plăcea să învăţ cu ea. Văzui că îndeletnicirea de profesoară îi e pe plac şi i se potriveşte, iar mie îmi plăcea nu mai puţin aceea de şcolăriţă; firile noastre se îmbinau, ceea ce avu drept rezultat o caldă dragoste reciprocă. Fetele aflară că ştiu să desenez; numaidecât îmi puseră la dispoziţie creioanele şi cutiile lor de culori. Îndemânarea mea, în privinţa asta mai mare ca a lor, le uimi şi le încântă. Mary se aşeza lângă mine şi mă privea ceasuri întregi. După câtva timp am început să-i dau lecţii; era o elevă ascultătoare, deşteaptă şi sârguincioasă. Astfel ocupate şi distrându-ne reciproc, zilele treceau ca ceasurile, iar săptămânile ca zilele. Intimitatea ce se stabilise atât de repede între mine şi domnişoarele Rivers nu se întinsese până la domnul St. John. Una din pricinile depărtării ce ne separa încă era şi faptul că stătea rareori acasă; părea că-şi petrecea marea parte din vreme vizitând săracii şi bolnavii împrăştiaţi pe tot întinsul parohiei. Nici un fel de vreme nu-l putea opri de la aceste drumuri. După ce lucra câteva ceasuri dimineaţa, îşi lua pălăria şi, pe ploaie sau soare, urmat de Carlo, un bătrân prepelicar pe care-l moştenise de la tatăl său, pleca să-şi îndeplinească misiunea; n-aş putea spune dacă era mânat de dragoste sau numai de simţământul datoriei. Când vremea era foarte rea, surorile lui încercau să-l tină acasă. În asemenea prilejuri răspundea cu un zâmbet deosebit, mai mult solemn decât vesel: — Dacă o pală de vânt sau câţiva stropi de ploaie ar fi în stare să mă abată de la o sarcină atât de uşoară, ce fel de pregătire ar fi o asemenea moliciune pentru viitorul pe care mi-l plănuiesc? Diana şi Mary răspundeau de obicei printr-o privire şi apoi rămâneau câteva minute adâncite în gânduri triste. Dar afară de absenţele lui dese, mai era o stavilă în calea prieteniei noastre: mi se părea că are o fire rece, distantă, ascunsă chiar. Sârguincios în îndeplinirea datoriilor de pastor, cu o viaţă lipsită de orice prihană, nu părea totuşi să se bucure de acea seninătate şi mulţumire lăuntrică ce trebuie să fie răsplata oricărui adevărat creştin şi a oricărui binefăcător. Adesea, seara, când şedea lângă fereastră, înaintea pupitrului şi a hârtiilor lui, se oprea din citit sau din scris, îşi proptea bărbia în mâini şi rămânea pe gânduri; era însă uşor să vezi, după scânteierile pupilei, că acele gânduri îl măcinau. Pe lângă asta, mai cred că natura nu ascundea pentru el aceleaşi comori de desfătare ca şi pentru surorile sale. O dată, o singură dată a vorbit, fiind şi eu de faţă, despre farmecul aspru al colinelor şi despre dragostea lui arzătoare pentru acoperişul înnegrit şi zidurile pline de muşchi, pe care le numea căminul lui; în tonul şi cuvintele sale stăruia însă mai multă mâhnire decât bucurie. Niciodată nu părea să colinde câmpiile mlăştinoase de dragul tăcerii lor alinătoare – niciodată nu căuta şi nu zăbovea asupra miilor de paşnice încântări pe care le puteau dărui. Fiind aşa de puţin comunicativ, mi-a trebuit câtăva vreme până să-mi pot da seama de inteligenţa lui şi am început să fac lucrul acesta în clipa când l-am auzit ţinând o predică la biserica din Morton. Aş vrea să vă redau predica aceea, dar e peste puterile mele. Nici n-aş putea descrie cu fidelitate impresia pe care mi-a făcut-o. A început liniştit şi, într-adevăr, în ceea ce priveşte tonul şi înălţimea vocii, liniştit a rămas până la capăt. O pasiune sinceră, deşi reţinută, se simţea în accentele răspicate şi în limbajul adeseori nervos. Pasiunea aceea crescu, deveni forţă – o forţă stăpânită, densă, controlată. Inima era înfiorată şi mintea uimită de puterea predicatorului – nici una însă nu devenea mai bună. Peste vorbele lui plutea o ciudată amărăciune; se simţea lipsa unei blândeţi mângâietoare; aluziile severe la dogmele calvine – alegere, predestinare, pedeapsă – erau dese şi fiecare pomenire a lor suna ca o sentinţă de condamnare. Când a isprăvit, în loc ca după predica lui să fiu mai uşurată, mai liniştită, mai luminată, am simţit o tristeţe nespusă, căci mi se părea – nu ştiu dacă toţi au încercat acelaşi simţămmt – că vorbirea aceea măiastră ţâşnea dintr-un izvor de dezamăgiri amare, în care dorinţele neîmplinite şi năzuinţile stârnesc o nelinişte sufletească. Eram sigură că St. John Rivers, cu toată viaţa lui neprihănită şi râvna lui conştiincioasă, nu-şi găsise încă acea dumnezeiască pace mai presus de orice înţelegere, fiind în aceasta asemeni mie, cea cu sufletul sfâşiat de regretele ascunse după idolul prăbuşit şi raiul pierdut; de ele m-am ferit să pomenesc în ultima vreme, dar mă stăpâneau şi mă tiranizau încă fără milă. Astfel a mai trecut o lună. Diana şi Mary trebuiau sa părăsească în curând Moor-House şi să se întoarcă în cadrul acela cu totul diferit şi la viaţa cu totul schimbată pe care aveau s-o ducă în calitatea lor de guvernante într-un oraş mare din sudul Angliei. Fiecare avea să se întoarcă în câte o familie unde nişte oameni bogaţi şi trufaşi le priveau ca pe nişte fiinţe umile, ce depindeau întru totul de ei, sinchisindu-se prea puţin de alesele lor însuşiri sufleteşti şi preţuind numai un anumit soi de pricepere, aşa cum preţuiau îndemânarea bucătăresei, sau iscusinţa cameristei. Domnul St. John nu-mi vorbise încă nimic de locul pe care făgăduise să mi-l găsească, totuşi, nevoia de a-mi afla un rost devenise foarte acută. Într-o dimineaţă, rămânând pentru câteva clipe numai cu el în salon, am cutezat să mă apropii de colţul de lângă fereastră, pe care măsuţa, fotoliul şi pupitrul său îi transformaseră într-un fel de odaie de lucru; voiam tocmai să-i vorbesc – deşi nu prea ştiam cum, căci e îndeobşte greu să străpungi pojghiţa de gheaţă cu care totdeauna se acoperă oamenii de felul său – când el mă scoase din încurcătură, deschizând vorba. Văzând că mă apropii, ridică ochii şi în aceeaşi clipă mă întrebă: — Vrei să-mi spui ceva? — Da, domnule, aş vrea să ştiu dacă ai auzit cumva de vreun loc pentru mine.— Acum vreo trei săptămâni am găsit, sau aproape găsisem ceva pentru dumneata; dar cum se pare că aici eşti folositoare şi fericită totodată, şi cum surorile mele te-au îndrăgit iar tovărăşia dumitale le face deosebită plăcere, m-am gândit că n-are nici un rost să destram această fericire, până ce plecarea lor de la Marsh-End nu te va sili şi pe dumneata să pleci. — Şi ele vor pleca peste trei zile? — Da; iar după ce pleacă ele, eu o să mă întorc la parohia din Morton. Hannah mă va însoţi şi casa asta veche o s-o închidem. Aşteptai puţin, – crezând că o să continue ceea ce începuse dar gândurile lui păreau a fi luat alt curs. Văzui, cercetându-i privirea, că nu se mai gândeşte la mine şi la necazurile mele. Am fost deci silită să-l readuc la o problemă foarte importantă şi foarte îngrijorătoare pentru mine. — La ce anume slujbă te gândiseşi, domnule Rivers? îl întrebai. Nădăjduiesc că întârzierea nu va face şi mai dificilă obţinerea acelui post. — Oh! nu, fiindcă depinde numai de mine să ţi-l ofer şi de dumneata ca să-l primeşti. Se opri iar şi păru că nu-i dispus să continue. Începui să-mi pierd răbdarea. Câteva mişcări nervoase, o privire alarmată şi întrebătoare ce-i cerceta chipul îl făcură să înţeleagă starea mea, tot atât de limpede ca şi cuvintele, dar cu mai puţină osteneală. — Nu-i nevoie să te grăbeşti atât ca să afli despre ce-i vorba. Fiindcă, drept să-ţi spun, n-am găsit nimic plăcut sau potrivit pentru dumneata. Înainte de a te lămuri, te-aş ruga să-ţi aminteşti ce ţi-am spus mai demult: te ajut, cum ajută orbul pe şchiop. Sunt sărac, căci după ce voi fi plătit toate datoriile tatii, nu-mi va mai rămâne decât hambarul ăsta dărăpănat, cu aleea de brazi din spatele lui şi sfoara de pământ pietros, cu tisă şi cu ilice în faţă. Sunt un necunoscut. Numele de Rivers o vechi, dar doi din cei trei ultimi reprezentanţi ai neamului îşi câştigă pâinea slujind prin străini, iar al treilea se socoteşte străin în ţinutul lui de baştină – atât în viaţă cât şi în moarte. Da, şi se socoteşte, ba chiar trebuie sa se socotească onorat de soarta hărăzită, năzuind doar către ziua când crucea ce-l va despărţi de legăturile trupeşti îi va fi pusă pe umeri şi când cel ce e capul bisericii luptătoare – în rândurile căreia el e unul dintre cei mai umili ostaşi – va da porunca : "Ridică-te şi urmează-mă !" St.John spuse aceste cuvinte aşa cum îşi rostea predica cu o voce liniştită si adâncă. Obrajii nu i se îmbujorară dar în privirea lui strălucea o lumină vie. Urmă : — Şi fiind eU Însumi sărac şi puţin cunoscut, nu-ţi pot găsi decât o muncă de om sărac şi de nimeni ştiut. Poate că o să ţi se pară umilitoare, căci acum văd că ai ceea ce lumea numeşte gusturi alese; gusturile dumitale tind spre ideal şi se pare că ai trăit printre persoane mai mult decât bine crescute. Cât despre mine, socotesc că nici una dintre muncile care-i fac pe oameni mai buni nu pot fi umilitoare. După câte cred eu, cu cât o mai neroditoare şi înţelenită ţarina dată pe seama plugarului creştin, cu cât dă mai puţină răsplată trudei sale, cu atât mai înaltă e cinstea acelui ce se osteneşte. Soarta lui e atunci aceea a pionierului şi primii pionieri ai Scripturii au fost apostolii, iar căpetenia lor însuşi Isus mântuitorul. — Continuă! zisei eu, văzându-l că se opreşte iar. Mă privi o clipă înainte de a urma; părea că-mi citeşte pe faţă cu atâta uşurinţă, de parcă trăsăturile mele ar fi fost o carte deschisă. Acum veni concluzia: — Cred că o să primeşti postul pe care vreau să ţi-l ofer, zise el. O să-l păstrezi câtăva vreme, dar nu pentru totdeauna căci eu nu m-aş mulţumi pe vecie cu sarcina mea îngustă şi obscură de preot de ţară – căci firea dumitale e tot atât de potrivnică odihnei ca şi a mea, deşi în feluri deosebite. — Lămureşte-mă, stăruii eu, văzând că se opreşte din nou. — Bine, o să auzi cât de sărăcăcioasă e oferta – cât de neînsemnată şi de meschină. Acum, dacă tata a murit şi sunt stăpân pe faptele mele, n-am să mai stau mult la Morton. O să-l părăsesc probabil în cursul anului ce vine, dar, atât cât voi mai sta aici, mă voi sili din răsputeri să-l înalţ la o stare mai bună. Acum doi ani, când am venit eu la Morton nu era şcoală: copiii săraci nu puteau avea nici o nădejde de propăşire. Am înfiinţat o şcoală pentru băieţi: aş vrea să înfiinţez alta pentru fete. De aceea am închiriat o casă mai mărişoară pentru şcoală şi alături de ea o căsuţă cu două odăi, pentru învăţătoarea care va avea un salariu de treizeci de lire pe an. Casa a şi fost mobilată, simplu dar cu tot ce-i trebuie, datorită bunăvoinţei domnişoarei Oliver, Fiica singurului bogătaş din parohie – domnul Oliver, proprietarul turnătoriei şi al fabricii de ace din vale. Tot domnişoara Oliver va da banii trebuincioşi pentru creşterea şi întreţinerea unei orfane de la azil, care va trebui să-i ajute învăţătoarei în casă şi la şcoală. Vrei să fii dumneata învăţătoarea? Îmi puse întrebarea aceasta cu oarecare grabă, pe jumătate sigur că i-o voi respinge, plină de indignare, sau cel puţin cu dispreţ. Deşi îmi ghicea uneori gândurile şi sentimentele, nu le putea afla pe toate şi deci nu ştia cum aveam să primesc o asemenea propunere. Era modestă, într-adevăr, dar îmi oferea un adăpost şi eu aveam într-adevăr nevoie de unul. Cerea o muncă obositoare, dar în comparaţie cu cea a unei preceptoare dintr-o familie bogată, avea avantajul imens de a-mi asigura independenţa, iar gândul supunerii faţă de cine ştie ce oameni îmi străpungea inima ca un pumnal. Lucrul ce mi se propunea nu era nici josnic, nici nedemn – nici nu te degrada. M-am hotărât repede. — Îţi mulţumesc pentru propunerea dumitale, domnule Rivers, zisei, şi o primesc cu dragă inimă. — Să fim însă bine înţeleşi, reluă dânsul. E o şcoală de ţară. N-o să ai ca eleve decât fete sărace, fiice de pălmaşi, sau în cel mai bun caz, de ţărani cu ceva pământ. Nu trebuie să le înveţi decât să împletească, să coasă, să citească, să scrie, să socotească. Ce o să faci cu talentele dumitale? Ce o să faci cu însuşirile cele mai bune ale minţii dumitale, cu simţămintele, cu gusturile dumitale? — O să le păstrez ascunse, până voi avea iarăşi nevoie de ele. Vor fi bine păstrate. — Atunci, ştii la ce te înhami. — Da. El zâmbi. Zâmbetul acela nu era nici trist, nici amar, ci mai degrabă fericit şi foarte mulţumit. — Şi când vrei să-ţi iei slujba în primire? — Am să merg mâine să văd casa pregatită pentru mine şi dacă-mi îngădui pot deschide şcoala săptămâna viitoare. — Foarte bine, sunt de acord. Se ridică şi începu să se plimbe prin odaie, apoi, oprindu-se în loc mă privi şi clătină din cap. — E ceva care nu vă convine, domnule? întrebai. — Nu vei rămâne mult la Morton, nu, nu! — De ce? Cine-ţi spune asta? — Citesc în ochii dumitale. Arată o fire care nu se poate împăca multă vreme cu viaţa asta searbădă. — Nu sunt ambiţioasă. La vorba asta a tresărit. — Ambiţioasă, repetă el. nu. Ce te face să te gândeşti la ambiţie? Cine e ambiţios? Ştiu că eu sunt, dar cum de ai ghicit-o? — Eu vorbeam despre mine. — E bine! dacă nu eşti ambiţioasă, eşti... Tăcu. — Ce? — Voiam să spun pătimaşă; dar poate că neînţelegând prea bine cuvântul, nu ţi-ar fi plăcut. Vreau să spun că dragostea şi simpatiile oamenilor au mare putere asupra dumitale. Sunt încredinţat că n-o să te poţi mulţumi multă vreme să-ţi petreci zilele în singurătate şi să îndeplineşti o muncă searbădă, fără nici un stimulent. Ca şi mine, adăugă el, care nu m-aş putea resemna să mă îngrop în mlaştinile astea încercuite de munţi, să-mi ştiu sfârşită puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, şi darurile hărăzite de cer, spulberate şi lipsite de roadă. Vezi cum mă contrazic? Eu, cel ce am propovăduit că oamenii trebuie să fie mulţumiţi în stările cele mai smerite şi am spus că e frumoasă până şi menirea acelora care, fiind în slujba lui Dumnezeu, taie lemne sau scot apă din puţ, eu, slujitor al Domnului, sunt împins până aproape de nebunie de aceste porniri ale mele. Va trebui totuşi să găsesc un mijloc pentru a împăca principiile cu propriile-mi înclinaţii. Părăsii odaia. Într-un ceas aflasem despre el mult decât în toată luna care trecuse şi totuşi eram nedumerită. Mary şi Diana erau din ce în ce mai triste şi mai tăcute, pe măsură ce se apropia ziua când trebuiau să-şi părăsească fratele şi casa. Amândouă se sileau să pară aşa ca de obicei, dar mâhnirile împotriva cărora aveau de luptat erau din acelea care nu se poate învinge sau ascunde. Diana spunea că avea să fie o despărţire deosebită de cele de până acum şi că urmau să se despartă de St. John pentru ani de zile, poate chiar pentru toată viaţa. — O să jertfească totul pentru planul pe care de-atâta timp şi-l făureşte, zicea ea. Îşi va jertfi toate darurile cu care l-au înzestrat firea şi sentimentele atât de puternice. St. John pare un om calm, Jane, dar e mistuit de o înfrigurare cumplită. L-ai crede blând, dar în anumite privinţe e neînduplecat ca moartea însăşi şi, ce-i mai dureros, e că nu-mi îngăduie conştiinţa să-l abat de la aspra lui hotărâre. Desigur nu-l pot dojeni nici o clipă pentru asta; e un lucru frumos, nobil, creştinesc, dar îmi sfâşie inima. Lacrimile curgeau şiroaie din ochii ei frumoşi. Mary se plecă mai mult asupra lucrului. — Nu mai avem tată şi curând nu vom mai avea nici casă, nici frate, şopti dânsa. În clipa aceea se petrecu un fapt ce părea dinadins rânduit să dovedească adevărul zicalei că o nenorocire nu vine niciodată singură. St. John trecu pe dinaintea ferestrei, citind o scrisoare. Intră în casă. — A murit unchiul John, zise el. Cele două surori rămaseră încremenite. Nu se arătau nici uimite, nici îngrozite, păreau a fi primit o veste mai mult însemnată decât tristă. — A murit? repetă Diana. — Da. Privi cercetător pe frate-său. — Şi atunci? şopti dânsa. — Atunci ce, Di? reluă el, păstrând aceeaşi nemişcare de statuie. Ce să fie? Nimic. Citeşte. Îi întinse scrisoarea pe care ea îşi aruncă ochii şi i-o întinse apoi lui Mary. Mary o citi în tăcere şi o înapoie pe gânduri. Tustrei se priviră şi zâmbiră trist. — Amin totuşi, zise Diana în cele din urmă. O să trăim încă. — Situaţia noastră nu-i mai proastă decât înainte, adăugă Mary. — Numai că ceea ce ar fi putut fi contrastează puternic ce ceea ce e, zise şi domnul Rivers. Împături scrisoarea, o puse în pupitru şi ieşi. Câteva minute nu vorbi nimeni; în sfârşit Diana se întoarse spre mine. — Jane, zise ea, te miră probabil tainele noastre şi de bună seamă ne socoteşti nişte fiinţe fără simţire, văzându-ne atât de puţin îndurerate de moartea unei rude aşa de apropiate cum e un unchi, dar nu l-am cunoscut şi nu l-am văzut niciodată. Era fratele mamei.; tata se certase de mult cu el. După sfatul lui a pus tata tot ce avea într-o afacere care l-a dus de râpă. Au urmat reproşuri de amândouă părţile; s-au despărţit furioşi şi nu s-au mai împăcat niciodată. Mai târziu, unchiul a făcut afaceri bune. Se pare că a strâns o avere de vreo douăzeci de mii de lire. Nu s-a însurat niciodată şi n-avea pe altcineva pe lume, decât pe noi şi o altă rudă tot atât de apropiată. Tata a nădăjduit totdeauna că unchiul o să-şi răscumpere greşeala, lăsându-ne nouă averea. Scrisoarea ne vesteşte că a lăsat totul celeilalte rude, afară de treizeci de guinee, care trebuie împărţite între St. John, Diana şi Mary Rivers, pentru cumpărarea a trei inele de doliu. Fireşte, avea dreptul să facă cum voia şi, totuşi, această veste ne-a mâhnit puţin. Mary şi cu mine ne-am fi socotit bogate dacă am fi avut câte o mie de lire fiecare, iar pentru St. John o astfel de sumă ar fi fost foarte preţioasă, fiindcă i-ar fi îngăduit să facă mult bine. După ce am primit această lămurire, nimeni n-a mai vorbit de asta şi nici domnul Rivers, nici surorile sale nu mai pomeniră nimic. A doua zi am plecat de la Marsh-End, ca să mă duc la Morton. O zi după aceea, Diana şi Mary au pornit spre îndepărtatul oraş B. Săptămâna următoare domnul River şi Hannah se întoarseră la casa parohială şi ferma cea veche fu părăsită. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:27 AM | message # 36
CAPITOLUL XXXI
Găsisem în sfârşit o casă, casa mea. Era o locuinţă modestă cu o bucătărie cu pereţii albi şi pământ pe jos, cu mobilierul alcătuit din patru scaune vopsite şi o masă, un ceas, un dulap cu câteva farfurii şi un set de ceai. Deasupra se afla o a doua odaie de aceeaşi mărime cu bucătăria cu un pat de brad şi un dulap cu sertare pentru haine. Bunătatea şi bunăvoinţa prietenelor mele m-a bucurat nespus, gândindu-se că voi avea nevoie de atâtea lucruri într-o casă. E seara şi tocmai am lăsat-o liberă, dăruindu-i o portocală, pe fata orfană care mă ajută in cursul zilei. Stau singură la gura sobei. În dimineţa asta şcoala satului s-a deschis. Am douăzeci de eleve. Numai câteva ştiu să citească, să scrie sau să coasă. Au cel mai aspru accent din tot ţinutul. Până acum ne-a fost greu să ne înţelegem. Unele au purtări proaste şi sunt tot atât de necioplite, de neînţelegătoare, pe cât sunt de neştiutoare; altele, dimpotrivă, sunt supuse, vor să înveţe şi au înclinaţii care-mi plac. Nu trebuie să uit că aceste ţărăncuţe grosolan îmbrăcate sunt făcute din sânge şi din carne, ca şi vlăstarele celor mai nobile familii, iar sămânţa desăvârşirii, rafinamentului, deşteptăciunii, a sentimentelor alese este înăscută în sufletele lor ca şi în cele de obârşie foarte aleasă. Datoria mea e să dezvolt această sămânţă. Negreşit că aceasta îmi va da un oarecare simţământ de fericire. Nu aştept mari bucurii de la viaţa ce mi se deschide înainte: totuşi, forţând-mi mintea şi întrebuinţându-mi puterile cum se cuvine, o s-o pot scoate la capăt. Fusesem oare, într-adevăr, veselă, mulţumită, liniştită, în timpul acelei dimineţi şi a după-amiezii petrecute în şcoala umilă, cu gereţii goi? Ca să nu mă înşel pe mine însămi, sunt silită să răspund că nu. Eram aproape deznădăjduită. Mă simţeam – da, neroadă ce sunt – mă simţeam înjosită. Mă întrebam dacă primind acest loc, nu mă coborâsem pe scara vieţii sociale, în loc să mă înalţ. Eram grozav de scârbită de neştiinţa, sărăcia şi bădărănia tuturor celor pe care îi auzeam şi îi vedeam în jurul meu. De fapt nici n-ar trebui să mă urăsc şi să mă dispreţuiesc prea mult pentru aceste sentimente. Ştiu că n-am avut dreptate – şi ăsta e un pas însemnat. O să mă străduiesc să le înving. Nădăjduiesc ca mâine să izbutesc, în parte. Peste câteva săptămâni poate că aceste sentimente vor fi înfrânte cu totul şi peste câteva luni e cu putinţă ca fericirea de a-mi vedea elevele progresând repede să-mi prefacă în bucurie scârba de acum. De altfel, îmi zisei, ar fi fost oare mai bine să mă fi lăsat biruită de ispită, să fi ascultat de patimă, să nu fi avut nici o sforţare dureroasă, să nu fi luptat deloc, să mă fi lăsat prinsă într-o reţea de mătase, să mă fi întins pe florile ce acopereau capcana ca să mă trezesc într-o ţară din sud, în mijlociii unei vile elegante, să fi trăit acum în Franţa, ca amantă a domnului Rochester, îmbătată de dragostea lui? M-ar fi iubit, o, da, m-ar fi iubit cu înflăcărare câtva timp! Oh, da, mă iubea şi nimeni nu mă va iubi vreodată cum a făcut-o el. Niciodată n-am să mai aud plăcutele omagii aduse frumuseţii, tinereţii şi graţiei mele, căci niciodată, în ochii nimănui n-am să mai par a avea aceste farmece. Mă iubea, era îndrăgostit de mine, aşa cum niciodată nu va mai putea fi un alt bărbat. Dar ce spun eu? De ce las ca mintea să-mi rătăcească astfel? De ce, mai ales, simt aşa cum simt? Ce-i mai bine, mă întrebam: să fii sclavă într-un blestemat paradis în Marsilia – chinuită de o fericire amăgitoare, arsă de cele mai amare lacrimi de remuşcare într-un ceas şi de ruşine în celălalt, sau să fii învăţătoare la ţară, liberă şi cinstită, într-un colţişor pierdut între munţi, în adierea brizei, în inima sănătoasă a Angliei? Da, simt acum că am făcut bine ţinând la principii şi legi, dispreţuind şi strivind îndemnurile nesănătoase ale unei nebunii de o clipă. Dumnezeu m-a călăuzit în alegerea mea şi mulţumesc proniei cereşti care m-a îndrumat! După ce am ajuns la această încheiere, m-am ridicat şi m-am dus spre uşă să privesc apusul soarelui şi câmpiile liniştite dinaintea căsuţei mele care, ca şi şcoala, era la o jumătate de milă departe de sat. Se auzeau ultimele triluri ale păsărilor. "Văzduhul era dulce şi roua un balsam." Admiram priveliştea şi mă socoteam fericită, de aceea fui uimită când după scurt timp îmi dădui seama că plâng. De ce? Din pricina soartei care mă smulsese de lângă stapânul meu, pentru că n-aveam să-l mai văd niciodată şi pentru că mi-era teamă să nu-l fi cuprins o deznădejde şi o furie nebună din cauza plecării mele ; pentru ca mă temeam să nu se abată prea mult de la credinţa în ceva mai bun şi drept, aşa fel încât să nu-mi rămână nici o speranţă. La acest gând îmi întorsei faţa de la cerul senin, privind la valea singuratică a Mortonului. Am spus singuratică, deoarece în faţa mea nu era nici o casă în afară de casa parohială pe jumate ascunsă de copaci şi în margine – acoperişul de la Vale Hall, unde locuia domnul Oliver cu fiica sa. Îmi ascunsei ochii şi-mi sprijinii capul de rama de piatră a uşii, dar în curând un zgomot uşor, ce venea de la poarta dintre livadă şi micuţa mea grădină, mă făcu să ridic capul. Un câine, pe care-l recunoscui a fi bătrânul Carlo al domnului Rivers, împingea poarta cu botul şi numaidecât îi zării şi stăpânul, sprijinit de poartă, cu braţele încrucişate. Fruntea-i era încreţită şi ochii lui aţinteau asupra mea o privire severă, supărată aproape, îl poftii să intre. — Nu, nu pot să stau, îmi zise el. Am adus numai un pacheţel pe care l-au lăsat surorile mele pentru dumneata. Cred că e o cutie de culori, creioane şi hârtie. Mă apropiai să-l iau. Era un dar binevenit. Mi se păru că, pe când înaintam, St. John mă privea cu asprime; de bună seamă mi se vedeau încă foarte desluşit urmele lacrimilor pe obraz. — Munca din prima zi ţi s-a părut mai grea decât ai crezut? mă întrebă el. — Ba nu, dimpotrivă! Cu vremea cred c-o să mă înţeleg de minune cu şcolăriţele mele. — Ai fost poate dezamăgită de casă şi de mobilă. E adevărat, totul e cam sărăcăcios, dar... Îl întrerupsei. — Căsuţa mea, zisei, e curată şi solidă; mobilele sunt îndestulătoare şi potrivite nevoilor mele; tot ce văd, mă face să fiu recunoscătoare, nu tristă. Nu sunt chiar atât de proastă, nici atât de roabă plăcerilor, ca să-mi pară rău că lipseşte un covor, un divan, sau vesela de argint. De altfel, acum cinci săptămâni n-aveam nimic. Eram o surghiunită, o cerşetoare, o hoinară alungată de toţi; acum cunosc pe cineva, am un cămin, o îndeletnicire; mă minunez de bunătatea lui Dumnezeu, de dărnicia prietenilor, de norocul pe care l-am avut şi nu mă plâng. — Dar nu te simţi apăsată de singurătate? Căsuţa ta e tare întunecoasă şi goală. — Până acum abia am avut vremea să mă bucur de linişte, deci nici vorbă să mă simt apăsată de singurătate. — Foarte bine. Nădăjduiesc că eşti într-adevăr mulţumită, aşa precum spui. Oricum ar fi, bunul dumitale simţ o să-ţi arate că e prea devreme să te laşi cuprinsă de temeri şi de şovăială, ca nevasta lui Lot. Ce-ai lăsat în urma dumitale înainte de a te fi cunoscut nu ştiu, dar te sfătuiesc să rezişti oricărei ispite care te-ar îndemna să priveşti în urmă: urmează-ţi drumul cu bărbăţie, cel puţin încă vreo câteva luni. — Aşa şi am de gând, răspunsei. St. John urmă: — E greu să lupţi împotriva pornirilor şi împotriva cerinţelor omeneşti, dar ştiu din experienţă că se poate. Dumnezeu ne-a dat, într-o oarecare măsură, puterea de a ne făuri propriul nostru destin şi, când puterile noastre par a avea nevoie de un sprijin pe care nu-l putem căpăta, când voinţa noastră alege un drum pe care nu-l putem urma, nu trebuie nici să murim de foame, nici să ne lăsăm copleşiţi de deznădejde; n-avem decât să căutăm altă hrană pentru sufletul nostru, tot atât de bună ca fructul oprit la care râvneam şi, poate, mai curată; n-avem decât să croim, pentru paşii noştri pândiţi de primejdii, un drum care, dacă e mai greu, e tot atât de direct şi tot atât de larg ca drumul pe care soarta ni l-a închis. Acum un an eram şi eu foarte nenorocit, deoarece credeam că am greşit când m-am făcut preot şi monotonele îndatoriri ecleziastice mă apăsau de moarte. Ardeam de dorinţa unei vieţi mai pline, a unei munci mai ispititoare, a unei cariere literare de pildă; aş fi vrut să am soarta unui artist, a unui scriitor, a unui orator; oricare, afară de cea de preot. Da, sub veşmintele mele de preot bătea inima unui ostaş, a unui om politic, a unui îndrăgostit de glorie, de faimă, a unuia care râvneşte puterea. Viaţa mi se părea atât de nenorocită încât voiam s-o schimb sau să mor. După câtăva vreme de întunecime şi de luptă, lumina străluci şi strălucirea ei mi-aduse uşurarea. Existenţa mea, strâmtorată până atunci, se desfăşură deodată într-o întindere fără hotare. Un glas din cer îmi poruncea să-mi adun puterile, să-mi întind aripile mai departe decât puteau cuprinde şi să zbor. Dumnezeu avea să-mi dea o misiune şi, ca s-o împlinesc îmi trebuia pricepere şi putere, bărbăţie şi curaj, toate acestea erau ale ostaşului, ale oratorului şi politicianului căci se îmbină într-un bun misionar. M-am hotărât, deci, să devin un misionar. De atunci, felul meu de a gândi s-a schimbat; cătuşele s-au sfărâmat şi au căzut, nemailăsând din vechea înrobire decât o durere amară, pe care doar timpul o poate tămădui. Tata s-a împotrivit hotărârii mele, e drept, dar după moartea lui nici o piedică nu mi-a mai stat în cale. După ce voi pune ordine în treburile mele băneşti, după ce voi fi găsit un înlocuitor, voi mai rezolva şi câteva complicaţii sentimentale – o ultimă luptă cu slăbiciunea omenească, în care sunt sigur că voi birui, fiindcă am jurat să birui toate obstacolele – şi atunci voi părăsi Europa ca să plec în Orient. Spuse aceste cuvinte cu glasul lui ciudat, liniştit şi totuşi emfatic. Când sfârşi, nu se uită la mine, ci la soarele care apunea şi pe care şi eu îl priveam. Amândoi stăteam cu spatele la drumul ce venea din câmp până la portiţa grădinii. N-auzisem nici un zgomot; susurul pârâului din vale era singurul sunet care însufleţea priveliştea în ceasul acela; iată pricina pentru care am tresărit când un glas vesel şi dulce, ca un clopoţel de argint, exclamă: — Bună seara, domnule Rivers, bună seara, bătrâne Carlo. Câinele dumitale îşi cunoaşte mai repede prietenii decât dumneata, domnule. El a ciulit urechile şi a dat din coadă încă de când mă aflam la marginea ţarinilor, iar dumneata încă îmi întorci spatele. Era adevărat. Cu toate că de la cele dintâi accente armonioase domnul Rivers tresărise puternic, ca şi când un trăsnet neaşteptat ar fi detunat deasupra capului său, noua sosită sfârşise de vorbit înainte ca el să fi arătat că se gândeşte să-şi schimbe poziţia. Stătea cu braţele sprijinite de poartă şi cu faţa spre apus. În sfârşit, se întoarse încet; părea că lângă el apăruse o nălucă. La trei paşi se afla o fiinţă îmbrăcată în alb; era o tânără drăguţă şi graţioasă, cu forme pline dar delicate, şi după ce se apleca spre Carlo să-l mângâie şi-şi înălţă capul, dând la o parte un văl lung, am zărit un chip de o frumuseţe desăvârşită. "Frumuseţe desăvârşită" e o expresie pretenţioasă, totuşi n-o retrag şi nu o schimb de loc; în cazul de faţă era îndreptăţită de trăsăturile cele mai dulci pe care le poate făuri clima Albionului, de înseşi culorile trandafirilor şi crinilor pe care adierile umede ale cerurilor şi norilor le zămislesc şi le ocrotesc. N-avea nici un cusur, nu-i lipsea nici un farmec. Tânăra fată avea trăsături regulate şi delicate, ochi mari întunecaţi şi languroşi, ca în cele mai frumoase picturi; genele lungi şi umbroase încadrau ochii frumoşi, dându-i un farmec dulce, sprâncenele bine arcuite îi accentuau seninătatea chipului, iar fruntea albă şi netedă sublinia seninătatea şi scotea în relief strălucirea feţei. Obrajii erau fragezi, catifelaţi şi ovali; buzele roşii, delicate şi pline de sănătate; dinţii frumoşi şi stălucitori; bărbia mică şi cu gropiţe; părul bogat, pieptănat în cozi groase – totul părea alcătuit pentru întruchiparea frumuseţii ideale. Făptura aceea desăvârşită mă uluise: o admiram din toată inima. Desigur că natura o părtinise şi, uitându-şi purtarea ei obişnuită de mamă vitregă, dovedind dărnicia unei mari doamne. Îşi înzestrase odorul cu toate darurile. Ce credea domnul St. John despre acei înger pământesc? Îmi pusei, fireşte, această întrebare, când văzui că se întoarce spre ea, că o priveşte şi căutai răspunsul în atitudinea lui. Dar privirile sale se şi îndepărtaseră de zână, întorcându-se spre o biată tufă de mărgărite, ce creştea lângă portiţă. — E o seară frumoasă, dar ora-i cam târzie ca să te plimbi singură! zise el, strivind sub talpă capetele de nea ale câtorva flori. — Oh! răspunde ea, abia venisem, de la S... (şi spuse numele unui mare oraş, aflat cam la douăzeci de mile depărtare) azi după-amiază. Tata mi-a spus că ai deschis şcoala şi că a venit şi noua învăţătoare. Atunci, după ceai, mi-am pus boneţica şi am alergat în vale s-o văd. Dânsa e? întrebă ea, arătând spre mine. — Da, răspunse St. John. — Crezi că o să-ţi placă la Morton? mă întrebă ea pe un ton simplu, naiv, care, deşi copilăros, îmi plăcea. — Nădăjduiesc că da, răspunsei. Am temeiuri solide s-o cred. — Scolăriţele te ascultă cu toata atenţia la ore? — Da. — Locuinţa îţi place? — Foarte mult. — Am mobilat-o drăguţ? — Foarte drăguţ. — Am făcut o bună alegere punând pe Alice Wood să te ajute? — Da. Învaţă iute şi-i îndemânatică. Mi-am dat seama că tânăra aceea trebuie să fie domnişoara Oliver, fiinţa pe care şi natura şi soarta o copleşiseră cu daruri. Mă întrebam în ce zodie fericită s-o fi născut. — Am să vin câteodată să te ajut, adăuga ea; o să fie o distracţie pentru mine să te vizitez din când în când. Domnule Rivers, de-ai şti ce bine am petrecut cât am stat la S...! Astă-noapte, sau mai degrabă azi dimineaţă, am dansat până la două. Regimentul... a rămas la S..., de când cu răscoalele. Ofiţerii sunt bărbaţii cei mai simpatici din lume. I-au făcut de ruşine pe tinerii noştri tocilari şi negustori de foarfeci. Mi se păru că-l văd pe domnul Rivers muşcându-şi buza de jos, în vreme ce şi-o arcuia pe cea de sus. E sigur că gura lui se crispa şi partea de jos a obrazului luă o înfăţişare mai întunecată şi mai aprigă ca niciodată, când fata îi vorbi de bal. Nu mai privi mărgăritele şi ridică asupra ei o privire aspră, cercetătoare şi plină de înţeles. Ea răspunse printr-un hohot de râs, ce se potrivea de minune tinereţii, prospeţimii, gropiţelor şi ochilor ei strălucitori. Văzând pe St. John că devine mut şi rece, domnişoara începu să-l mângâie pe Carlo. — Bietul Carlo mă iubeşte, zise ea. Nu fuge de prietenii lui, nu stă ursuz lângă ei şi, dacă ar putea vorbi, n-ar tăcea. Pe când mângâia capul câinelui aplecându-se cu graţie desăvârşită înaintea tânărului şi austerului stăpân, văzui chipul domnului Rivers îmbujorându-se, ochii lui gravi îmblânzindu-se o clipă şi strălucind, ca năpădiţi de-o emoţie de nestăpânit. Aşa cum arăta acum, era aproape tot atât de frumos ca bărbat pe cât era dânsa ca femeie. Pieptul i se umflă ca şi cum inima, sătulă de o constrângere, s-ar fi extins fără voie şi ar fi încercat să se zbată cu putere ca să-şi capete libertatea, dar St. John nu răspunse nici prin grai, nici prin gesturi, prietenoaselor încercări de apropiere. — Tata spune că nu mai vii de loc să ne vezi, zise domnişoara Oliver, ridicând ochii. Te porţi ca şi când ai fi un străin la Vale Hall. E singur astă-seară; nu se simte bine. Vrei să vii cu mine să-l vezi? — Nu-i un ceas la care l-aş putea deranja pe domnul Oliver, răspunse St. John. — Nu-i adevărat! Eu îţi spun că e un ceas foarte potrivit. E tocmai ceasul când tata are nevoie de tovărăşie; şi-a terminat treaba şi n-are nimic de făcut. Hai, vino, domnule Rivers. De ce eşti atât de sfios şi de încruntat? Văzând că St. John stăruie în tăcerea lui, urmă: — Am uitat! zise ea, scuturându-şi frumosul cap încârlionţat şi părând supărată pe ea însăşi. Sunt atât de zăpăcită şi uşuratică! Iartă-mă. Am uitat cu totul că ai o pricină ca să nu răspunzi pălăvrăgelilor mele. Diana şi Mary te-au părăsit azi. Ai părăsit Moor-House şi ai rămas atât de singur. Crede-mă, te rog, că-mi pare rău. Hai să-l vezi pe tata. — Astă-seară nu, domnişoară Rosamond, astă-seară nu. Vorbea aproape ca un automat. Numai el ştia cât de greu îi venea să refuze. — Atunci, dacă eşti atât de încăpăţânat, plec, fiindcă nu îndrăznesc să mai rămân; începe să cadă roua. Bună seara. Îi întinse mâna şi el abia o atinse. — Bună seara, repetă el, cu glas încet şi înăbuşit, ca un ecou. O clipă domnişoara Rosamond păru că vrea să plece dar se întoarse. — Nu ţi-e bine? întrebă dânsa. Întrebarea îşi avea temei căci chipul lui St. John era tot atât de alb ca şi rochia ei. — N-am nimic, răspunse el, şi se depărtă după ce salută mai întâi. Fata o luă pe un drum; el pe altul. Se întoarse de două ori să-l privească, în timp ce, uşoară ca o zână, îşi urma drumul printre lanuri. Cât despre el, mergea hotărât şi nu întoarse capul nici o singură dată. Vederea suferinţei şi jertfei altuia îmi smulse gândurile de la propriile mele dureri. Diana Rivers spusese că fratele său e "neînduplecat ca moartea însăşi". Nu exagerase deloc. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:29 AM | message # 37
CAPITOLIX XXXII
Continuam să mă ocup de şcoală cu toată hărnicia şi devotamentul de care eram în stare. La început a fost cu adevărat greu. În ciuda strădaniilor mele, mi-a trebuit câtăva vreme până să pot pătrunde firea şcolăriţelor. Văzându-le atât de neştiutoare şi amorţite, credeam că nu mai era nici o nădejde şi că toate vor rămâne la fel de neajutorate, dar după scurt timp, îmi dădui seama că mă înşelasem: existau şi între ele diferenţe, ca şi între copiii cu educaţie, şi, când am ajuns să ne cunoaştem, acele diferenţe se măriră repede. Încetă uimirea pe care le-o pricinuia felul meu de a fi, purtările mele, băgai de seamă că unele dintre cele necioplite şi cu înfăţişare greoaie erau înzestrate cu o minte într-adevăr ageră, unele chiar îndatoritoare şi drăguţe şi am găsit printre ele multe pilde de curăţenie sufletească, de demnitate înnăscută şi însuşiri minunate care-mi câştigară bunăvoinţa şi admiraţia. În curând simţiră plăcerea de a-şi face bine temele, de a fi curate, de a-şi învăţa regulat lecţiile şi a avea purtări liniştite şi ordonate. Iuţeala progreselor lor fu în unele privinţi uimitoare şi curând am simţit o mândrie justificată şi am fost fericită; de altfel, începusem să le îndrăgesc pe elevele mai bune, după cum şi ele mă iubeau pe mine. Printre şcolăriţe, aveam câteva fiice de fermieri, care erau mai mari, aproape femei în toată firea. Ştiau să citească, să scrie, să coasă. Le învăţai gramatica, geografia, istoria şi lucrături mai fine de mână; găsii printre ele firi bune, dornice să înveţe şi să se ridice. Adeseori, seara, petreceam câteva ceasuri plăcute la ele acasă. Părinţii lor (fermierul şi nevasta) mă copleşeau cu atenţii. Mă bucuram de ospitalitatea lor simplă şi o răsplăteam printr-o consideraţie şi un respect scrupulos faţă de sentimentele lor, respect cu care poate nu fuseseră obişnuiţi şi care-i încânta şi le făcea bine, pentru că, fiind astfel ridicaţi în ochii lor, voiau să fie vrednici de consideraţia ce li se arăta. Îmi dădeam seama că sunt iubită. De câte ori mă plimbam, auzeam de peste tot salutări rostite cu căldură şi eram întâmpinată cu zâmbete prieteneşti. A trăi înconjurată de respectul tuturor, chiar numai de cel al oamenilor care muncesc, înseamnă să trăieşti liniştit şi fericit sub lumina soarelui. Simţămintele senine înmuguresc şi înfloresc la razele sale. În acea epocă a vieţii mele, sufletul îmi era mai adesea plin de recunoştinţă decât doborât de mâhnire, dar totuşi, ca să-ţi spun totul, cititorule, în mijlocul acelei vieţi liniştite şi rodnice, după ce-mi petreceam ziua printre elevele mele într-o muncă cinstită, iar seara desenam şi citeam, cu mulţumire, singură, vise ciudate mă urmăreau în timpul nopţii: vise diferite, zbuciumate, furtunoase. În mijlocul acelor scene neobişnuite din vis, a aventurilor grozave şi romantice, întâlneam totdeauna pe domnul Rochester în clipa de supremă încercare. Atunci mi se părea că sunt în braţele lui, că-i aud glasul, că-i întâlnesc privirea, că-i ating mâinile şi obrazul, credeam că-l iubesc şi că sunt iubită de el; nădejdea de a-mi petrece zilele lângă el se aprindea cu toată puterea de altădată. Apoi mă sculam şi-mi aminteam unde eram şi ce făceam; tremurând tulburată, m-aşezam pe patul meu simplu de brad; noaptea liniştită şi neagră era martora chinurilor şi deznădejdii mele; ea asculta izbucnirile patimii mele. A doua zi, la ora nouă, deschideam cu punctualitate şcoala şi, liniştită, împăcată, mă pregăteam pentru datoriile zilei. Rosamond Oliver îşi ţinu făgăduiala de a mă vizita. De obicei venea când îşi făcea călare plimbarea de dimineaţă. Venea în galop mic până la uşă, pe poneiul ei, urmată de un servitor în livrea. Nu se poate închipui nimic mai încântător decât acea tânără amazoană, în costumul ei purpuriu, cu toca ei de catifea neagră, pusă cu multă graţie pe buclele lungi ce-i mângâiau obrajii şi-i fluturau pe umeri. Aşa intra în şcoală şi trecea prin mijlocul ţărăncuţelor uimite. Venea de obicei la ceasul când domnul Rivers citea catehismul. Mă tem că privirea fetei pătrundea adânc în sufletul tânărului pastor. Un fel de instinct îl vestea când intra ea, chiar dacă n-o vedea, chiar când nu se uita spre uşă. Cum apărea, el roşea, trăsăturile-i marmoreene se schimbau aproape pe nesimţite, cu toate sforţările ce voiau să le păstreze neclintite. Chiar liniştea lor arăta o înflăcărare mai aprigă decât ar fi putut-o vădi muşchii zguduiţi sau privirile săgetătoare. Cu siguranţă că ea îşi cunoştea puterea şi domnul Rivers nu i-o ascundea, fiindcă nu putea. Cu tot stoicismul lui, când ea i se adresa sau îl privea cu un zâmbet cald, mâinile îi erau stăpânite de tremur şi faţa i se înroşea. Părea că-i spune cu privirile ceea ce buzele sale nu puteau rosti : "Te iubesc şi ştiu că-ţi plac. Tac, nu pentru că mă îndoiesc de izbândă; dacă ţi-aş dărui inima, cred că ai primi-o. Dar inima aceasta a şi fost depusă pe un altar sfânt; flăcările o înconjoară şi în curând nu va mai rămâne decât cenuşa jertfei." Atunci ea se îmbufna ca un copil dezamăgit; vioiciunea-i radioasă îi era adesea potolită, ca şi cum un nor ar fi trecut peste ea; îşi trăgea repede mâna dintr-a lui şi se îndepărta în grabă din faţa aceluia ce era totodată un mucenic. Fără îndoială că St. John ar fi dat lumea-ntreagă ca s-o urmeze, s-o reţină, s-o păstreze acolo în clipa când ea pleca, dar nu voia să piardă nici o şansă de a cuceri cerul, nici să abandoneze, pentru dragostea ei, nădejdea raiului adevărat şi veşnic. De altfel, o singură patimă nu putea îndestula firea lui de corsar, de poet şi de preot. Nu putea şi nu voia să renunţe la vastul câmp de luptă al misionarului pentru saloanele şi pacea din Vale Hall. Toate cele arătate le aflai într-o discuţie când, în ciuda rezervei lui, avui îndrăzneala să-i smulg această mărturisire. Domnişoara Oliver îmi făcuse de mai multe ori cinstea să mă viziteze acasă. În curând o cunoscui bine, căci nu era prefăcută şi nu tăinuia nimic; era cochetă, dar bună; pretenţioasă, dar nu egoistă. Lumea fusese totdeauna îndatoritoare faţă de dânsa, dar nu făcuse din ea o fiinţă cu totul răsfăţată. Era pripită, dar avea suflet bun. Era mândră de chipul ei (nici n-ar fi putut să nu fie înfumurată când orice privire aruncată în oglindă îi arăta o asemenea revărsare de frumuseţe), dar nu afectată. Nu făcea de loc caz de bogăţie, fiind darnică, simplă, destul de deşteaptă, veselă, vioaie şi uşuratică. Într-un cuvânt, o fiinţă pe de-a-ntregul fermecătoare, chiar pentru o observatoare rece ca mine, dar fără să fie cu adevărat interesantă şi fără să lase o impresie puternică. Era departe de a semăna, de pildă, cu surorile lui St. John. Totuşi, o iubeam aproape ca şi pe Adèle, numai că faţă de o copilă pe care o îngrijeşti şi o înveţi capeţi o afecţiune mai puternică decât cea pe care o poţi avea pentru o prietenă adultă, la fel de atrăgătoare. Avea pentru mine o simpatie uneori capricioasă. Spunea că semăn cu domnul Rivers: "Numai că nu eşti nici pe departe atât de drăguţă, afirma ea, deşi eşti plăcută şi gingaşă; dar el e un înger". Totuşi, eram "bună, învăţată, liniştită şi dârză ca el" şi a face din mine o învăţătoare de sat era un lusus naturae79, spunea dânsa. Era sigură că din istoria vieţii mele s-ar putea face un roman minunat. Într-o seară, când cu zburdălnicia ei copilărească şi curiozitatea ei necugetată, dar nicidecum jignitoare, scotocea în bufetul şi masa bucătărioarei mele, a găsit două volume franceze, un volum de Schiller, o gramatică şi-un dicţionar german şi printre altele un mic portret al uneia dintre elevele mele cu un adevărat chip de înger, câteva privelişti după natură, luate în valea Morton şi prin împrejurimi. La început a fost mirată, apoi încântată de plăcere. — Dumneata ai făcut desenele astea? mă întrebă ea. Ştii franţuzeşte şi nemţeşte? Ce comoară de fată, ce minune eşti! Desenezi mai bine decât profesorul meu de la pensionul din S... Vrei să-mi faci portretul ca să i-l arăt tatii? — Cu plăcere, i-am răspuns. Încercam fiorul unei adevărate plăceri de artist, la gândul că o să am un model atât de desăvârşit şi de încântător. Purta o rochie de mătase albastru-închis, care-i lăsa gâtul şi braţele goale, iar drept orice altă podoabă 79 Un joc al naturii (lat.) n-avea decât frumosul păr castaniu, ce-i flutura pe gât cu tot farmecul sălbatic al buclelor ei naturale. Luai o bucată de carton fin şi desenai cu grijă contururile chipului ei fermecător. Mă gândii să colorez desenul, dar, cum era târziu, o rugai să-mi pozeze şi în altă zi. Mă lăudă atât de mult tatălui ei, încât el o întovărăşi în seara următoare. Era un bărbat înalt, între două vârste, cu trăsături masive şi cu părul încărunţit. Stând în picioare lângă fiică-sa, părea un foişor năpădit de muşchi lângă o floricică strălucitoare. Mi se păru un om taciturn, poate mândru, dar fu foarte prietenos cu mine. Schiţa portretului fetei lui îi plăcu mult. Mă rugă să fac un portret cât voi putea de bun şi să vin în ziua următoare să petrec seara la Vale Hall. M-am dus. Era o casă mare, frumoasă, şi care arăta bogăţia proprietarului. Tot timpul cât am stat acolo, Rosamond a fost veselă şi însufleţită. Tatăl ei se arătă foarte prietenos, şi când începu să vorbească după ceai cu mine,îşi exprimă în mod călduros admiraţia pentru ceea ce făcusem la şcoala din Morton şi spuse că după câte vede şi aude, sunt prea învăţată pentru un astfel de post, şi ca se teme că l-aş schimba curând pentru altul mai potrivit cunoştinţelor mele. — Oh! da, fireşte tată, exclamă Rosamond, e destul de învăţată să fie guvernantă într-o familie din lumea mare. "Prefer de o mie de ori să fiu aici decât în oricare familie de seamă din ţară"', gândii eu. Domnul Oliver îmi vorbi cu mult respect despre domnul Rivers şi despre toţi ai lui. Îmi spuse că sunt o familie veche, că strămoşii lor fuseseră bogaţi, că odinioară tot Mortonul le aparţinuse şi că, chiar acum, ultimul urmaş al familiei putea, dacă voia, să-şi dovedească legăturile de rudenie cu cele mai strălucite neamuri. Socotea că-i un păcat ca un bărbat atât de tânăr şi frumos, plin de talente, să plece ca misionar; înseamnă să risipească o viaţă de mare preţ. Era vădit deci că domnul Oliver nu vedea nici o piedică în faţa căsătoriei dintre St. John şi Rosamond. Socotea obârşia tânărului preot, îndeletnicirea lui sfântă, numele lui vechi, ca pe nişte compensaţii îndestulătoare pentru lipsa de avere. Era 5 noiembrie, într-o zi de sărbătoare. După ce-mi ajutase să deretic prin casă, mica mea jupâneasă plecase foarte mulţumită de onorariul de un penny pe care i-l dădusem pentru a-i răsplăti râvna. Toată casa strălucea de curăţenie: pe jos era aşternut un strat proaspăt de nisip, portiţa sobei fusese lustruită, iar scaunele frecate cu grijă. Mă îmbrăcasem curat şi puteam să-mi petrec după-amiaza după pofta inimii mele. Un ceas am tradus câteva pagini dintr-o carte germană, după aceea mi-am luat paleta şi creioanele şi m-am apucat de o muncă plăcută şi uşoară. Voiam să sfârşesc portretul domnişoarei Oliver. Capul îl isprăvisem; nu mai aveam decât să adaug câteva trăsături de penel fondului, să mai dau unele umbre draperiilor, o urmă de carmin pe buzele pârguite, o mişcare mai graţioasă unor bucle, o culoare mai închisă umbrei lăsată de gene dedesubtul ochilor azurii. Desăvârşirea acestor amănunte fermecătoare mă absorbise cu totul, când cineva bătu zorit în uşa ce se deschise numaidecât. St. John Rivers intră. — Am trecut să văd cum îţi petreci ziua liberă. Nădăjduiesc că nu dusă pe gânduri? zise el. Da, văd că nu: asta-mi place. Când desenezi, te simţi mai puţin singură. După cum vezi, încă n-am încredere în dumneata, cu toate că până acum te-ai purtat minunat. Ţi-am adus carte, ca să-ţi treci timpul deseară. Puse pe masă un poem apărut de curând, una dintre acele opere de valoare atât de des hărăzite publicului norocos din vremea aceea – epoca de aur a literaturii moderne. Vai! cititorii din vremea noastră nu sunt atât de norocoşi. Dar curaj! N-am să mă opresc aci ca să învinuiesc şi să mă vait. Ştiu că poezia n-a murit, nici geniul nu s-a pierdut, nici Mammon n-a dobândit puterea de a le încătuşa sau ucide; amândouă vor arăta iarăşi, într-o bună zi, că trăiesc şi-şi vor afirma existenţa, prezenţa şi puterea. Îngeri puternici, aflaţi la adăpost în cer, zâmbesc când sufletele josnice izbândesc şi cele slabe îşi plâng restriştea. Poezia distrusă? Geniul alungat? Nu! mediocritate, nu; nu îngădui invidiei să-ţi strecoare în cuget acest gând. Nu, ele nu numai că trăiesc, ci domnesc şi răsplătesc, iar fără înrâurirea lor divină răspândită pretutindeni, te-ai afla în iad – în iadul propriei tale nimicnicii. Pe când priveam cu nesaţ paginile sclipitoare ale lui Marmion – (căci era Marmion), St. John se aplecă să-mi cerceteze desenul. Tresări, dar se ridică fără să spună nimic. Înălţai ochii spre el, însă îmi ocoli privirea. Îi cunoşteam gândurile şi puteam să citesc desluşit în inima lui. În clipa aceea eram mai liniştită şi mai calmă decât el. Aveam asupra lui, în mod trecător, superioritatea că-mi dădeam seama ce se petrece cu dânsul, fără ca el s-o ştie. Mă gândii să-i fac puţin bine, dacă pot. "Cu toată dârzenia şi puterea lui de a se stăpâni, îmi zisei, îşi impune o sarcină prea grea. Ferecă în el toate sentimentele şi-şi ascunde toate chinurile; nu destuinuieşte nimic; nu-şi deschide niciodată inima. Sunt sigură că-i va face bine să-i vorbesc puţin despre această frumoasa Rosamond, pe care socoteşte că nu se cuvine s-o ia de soţie. Am să-l fac să vorbească." Îi spusei să ia loc dar, ca de obicei, îmi răspunse că n-are vreme. "Foarte bine, mi-am zis în gând, stai în picioare dacă vrei, dar n-o să pleci tocmai acum. Nu te las; în privinţa asta sunt foarte hotărâtă. Singurătatea e cel puţin tot atât de dureroasă pentru dumneata ca şi pentru mine. O să încerc întâi să descopăr izvorul tainic al tăriei tale şi să găsesc vreo spărtură în pieptul acesta de marmură, ca să-ţi torn câteva picături din balsamul simpatiei... — Seamănă portretul ăsta? întrebai eu plină de cutezanţă. — Dacă seamănă? Cu cine să semene? Nu m-am uitat mai de aproape. — Ba te-ai uitat, domnule Rivers. Brutalitatea mea neaşteptată şi ciudată îl făcu aproape să tresară. Mă privi uimit. "Oh! asta nu-i încă nimic, îmi zisei. Am de gând să nu mă las intimidată de oricare răceală din partea dumitale; sunt hotărâtă să merg foarte departe." Urmai: — L-ai privit de aproape şi cu băgare de seamă; dar n-am nimic împotrivă să te mai uiţi la el. Mă ridicai şi i-l pusei în mână. — E un portret foarte reuşit, zise el; culorile sunt dulci şi luminoase, desenul corect şi gingaş. — Da, da, ştiu. Dar ce zici despre asemănare? Cu cine seamănă portretul? Stăpânindu-şi o oarecare şovăială răspunse: — Cred că... cu domnişoara Oliver. — Fireşte... Şi acum, domnule, ca să te răsplătesc pentru că ai ghicit atât de bine, am să-ţi fac o copie îngrijită şi fidelă, chiar de pe această miniatură, numai să-mi făgăduieşti că o primeşti. Nu vreau să-mi pierd vremea şi să mă ostenesc făcând un lucru pe care i-ai socoti nevrednic de dumneata. El se uita mereu la portret. Cu cât îl privea mai mult, cu atât îl ţinea mai strâns şi părea că-l soarbe din ochi. — Seamănă! şopti el; ochii sunt bine făcuţi; culoarea, lumina, expresia, totul e desăvârşit. Parcă zâmbeşte! — Ţi-ar plăcea să ai unul la fel, sau te-ar supăra? Spune-mi. Când o să fii în Madagascar, la Capul Bunei Speranţe, sau în India, o să-ţi pară bine să ai o astfel de amintire la îndemână sau vederea ei o să-ţi trezească gânduri supărătoare? Ridică pe furiş ochii, mă privi nehotărât şi tulburat, apoi se uită la portret. — Sigur că aş vrea să-l am; dar dacă ar fi cuminte şi înţelept din partea mea, asta-i altă întrebare. De când eram convinsă că Rosamond îl plăcea cu adevărat şi că tatăl ei nu s-ar împotrivi la căsătorie, şi cum aveam mintea mai puţin aprinsă decât St. John, mă hotărâsem să mă trudesc din răsputeri ca această căsătorie să se facă. Eram sigură că devenind posesorul frumoasei averi a domnului Oliver, ar fi putut face tot atât de mult bine în jurul lui ca şi în cazul când s-ar fi dus să-şi risipească geniul şi puterile sub soarele tropicelor. Stăpânită de acesta convingere, răspunsei: — După câte pot judeca eu, cred că ar fi mai înţelept şi mai cuminte dacă ţi-ai lua de îndată originalul. Între timp el se aşezase pe un scaun; pusese portretul în faţa lui, pe masă, şi, cu fruntea sprijinită în palmă, îl privea transportat. Văzui că nu era supărat, nici jignit de îndrăzneala mea. Mi-am dat seama chiar că, vorbindu-i atât de făţiş despre un subiect de care el socotea că nu te poţi apropia, vorbindu-i pe şleau, îl făceai să simtă o bucurie, o nesperată uşurare. Oamenii închişi la suflet au adesea mai multă nevoie decât cei expansivi să audă vorbindu-li-se în mod deschis despre sentimentele şi durerile lor. Cel mai stoic în aparenţă e la urma urmei tot om, şi, a te precipita – cu îndrăzneală şi bunăvoinţă "în tăcuta mare" a sufletului său, înseamnă adesea a-i face binele cel mai de seamă. — Te place, sunt sigură, zisei, aşezându-mă în dosul scaunului său, iar tatăl ei te respectă. Apoi e o fată minunată: e într-adevăr cam nechibzuită, dar dumneata ai de-ajuns de multă minte pentru amândoi. Ar trebui s-o iei de nevastă. — Mă place oare? întrebă dânsul. — Fireşte, mai mult ca pe oricine; totdeauna vorbeşte de dumneata; nici un subiect n-o încântă atât de mult şi totdeauna se străduieşte să revină la el. — E foarte plăcut să auzi acest lucru. Mai vorbeşte-mi un sfert de ceas. Îşi scoase ceasul şi-l puse pe masă, ca să măsoare timpul. — Dar de ce să mai vorbesc? întrebai eu. Dacă în răstimp pregăteşti vreun argument zdrobitor să mi-l arunci împotrivă, sau făureşti vreun nou lanţ cu care să-ţi încătuşezi inima? — Nu-ţi închipui lucruri atât de teribile. Închipuie-ţi că cedez şi inima mi se moaie, cum se întâmplă de pildă acum. Dragostea omenească mă pătrunde ca un izvor proaspăt ce inundă cu valuri răcoroase ogorul pe care l-am pregătit cu atâta grija şi muncă, pe care plin de râvnă l-am însămânţat cu gânduri bune şi renunţare de sine, iar acum e înghiţit sub un val de nectar, iar seminţele noi sunt duse de ape, roase de o otravă îmbătătoare. Mă văd întins pe un divan din salonul de la Vale Hall, la picioarele logodnicei mele Rosamond Oliver. Ea îmi vorbeşte cu glasu-i blând, mă priveşte cu ochii pe care mâna dumitale îndemânatică i-a redat atât de bine, îmi zâmbeşte cu buzele-i de mărgean. Ea e a mea, sunt al ei; această viaţă, această lume trecătoare îmi ajunge. Taci! Nu spune nimic! Inima mi se umple de încântare, simţirile mele se desfată – îngăduie să se scurgă în pace vremea pe care am hotărât-o ! Îi făcui pe voie. Tictacul ceasornicului zorea neîntrerupt. St. John respira repede şi înăbuşit: tăcui. Sfertul de ceas trecu în mijlocul acelei linişti. Îşi puse ceasornicul la loc, lăsă portretul jos, se ridică de pe scaun şi rămase în picioare în faţa căminului. — Acum, zise el, am vrut să dărui această clipă scurtă patimii şi nălucirii; mi-am odihnit tâmplele la sânul ispitei şi mi-am pus de bună voie gâtul sub jugul ei de flori; am gustat din cupa ei. Culcuşul era arzător; o viperă e ascunsă în cunună; vinul e amar; făgăduielile ei sunt departe, iar propunerile false. Le văd şi le ştiu. Îl privii uimită. — E ciudat, urmă el, că în clipa când iubesc mai fierbinte pe Rosamond Oliver, când o iubesc cu toată puterea celei dintâi pasiuni al cărei obiect e neasemuit de frumos, graţios şi fermecător, capăt în acelaşi timp încredinţarea tare şi deplină că ea n-ar fi o nevastă bună pentru mine, că nu e tovarăşa care-mi trebuie şi că în mai puţin de un an de căsătorie mi-aş da seama de asta, iar după luni de beţie ar urma, o ştiu prea bine, o grămadă de regrete. Nu mă putui opri să exclam: — E într-adevăr ciudat! — În timp ce o parte a fiinţei mele este –adânc impresionată de farmecele ei, o altă parte este tot aşa de profund izbită de cusururile sale. Ea nu mi-ar înţelege năzuinţele; nu m-ar putea ajuta cu nimic în atingerea idealurilor mele. Rosamond să sufere, să muncească, să fie apostol? Rosamond să fie nevasta unui misionar? Nu, asta nu se poate! — Dar nu trebuie să fii neapărat misionar. Poţi renunţa la planul ăsta. — Să renunţ? Oare nu ştii că aceasta-i chemarea mea? Marea mea înfăptuire? Temeliile pe care le aşez pe pământ pentru locuinţa mea cerească? Speranţa mea că voi fi socotit printre acei care şi-au înăbuşit orice ambiţie pentru dorinţa glorioasă de a-şi îndrepta semenii, de a aduce lumina cunoaşterii în împărăţiile întunericului, de a înlocui războiul cu pacea, sclavia cu libertatea, ereziile cu credinţa, teama iadului cu nădejdea raiului? Să renunţ la planul ăsta, care mi-e mai scump decât sângele ce-mi curge în vine? Niciodată! Într-acolo trebuie să-mi îndrept privirile, pentru acest ţel trebuie să trăiesc. După o lungă tăcere l-am întrebat: — Şi domnişoara Oliver? Îţi este indiferent dac-o vezi nenorocită? — Domnişoara Oliver este înconjurată de curtezani şi linguşitori. În mai puţin de o lună chipul meu o să i se şteargă din minte. O să mă uite şi o să se mărite probabil cu cineva care s-o facă mult mai fericită decât aş fi putut s-o fac eu. — Vorbeşti cu răceală, dar lupta asta te chinuie. Te-ai şi schimbat. — Nu, dacă am slăbit puţin, asta-i din cauza grijilor pe care mi le pricinuiesc planurile mele a căror îndeplinire e încă nesigură. Plecarea mea era mereu amânată; azi dimineţă am aflat că cel care trebuia să mă înlocuiască, a cărui sosire o aştept de atâta vreme nu va veni decât peste trei luni sau chiar peste şase. — Tremuri şi roşeşti de câte ori domnişoara Oliver vine la şcoală. Uimirea apăru din nou pe faţa lui: nu-şi închipuise că o femeie ar putea îndrăzni să vorbească astfel unui bărbat. Eu una eram în largul meu. Nu mă pot simţi legată de fiinţe cu minţi puternice şi rafinate – fie ei bărbaţi sau femei – până ce nu trec de hotarele convenţionale, până ce nu le cuceresc încrederea şi nu dobândesc un loc chiar lângă vatra inimii lor. — Eşti originală şi de loc sfioasă, îmi zise el. Firea ţi-e tot atât de curajoasă, pe cât de pătrunzătoare ţi-e privirea; dar te încredinţez că-mi răstălmăceşti în bună parte emoţiile. Le crezi mult mai puternice şi mai adânci decât sunt, mă simpatizezi mai mult decât aş avea dreptul să-ţi cer. Când obrajii mi se înroşesc şi când tremur înaintea domnişoarei Oliver, nu mă plâng; îmi dispreţuiesc slăbiciunea, ştiu că e josnică; e o simplă înfrigurare a cărnii. Dar îţi mărturisesc cu toată sinceritatea: nu-i o zvârcolire a sufletului. Sufletul mi-e tot atât de neclintit ca o stâncă din adâncul mării zbuciumate. Cunoaşte-mă aşa cum sunt: ca om rece şi aspru. Am zâmbit neîncrezătoare. — Mi-ai smuls mărturisirea pe negândite, continuă el, şi acum mult atârnă de discreţia dumitale. Mă aflu înaintea-ţi în starea în care m-am născut: despuiat de mantia mânjită de sânge cu care creştinismul acoperă hidoşeniile omeneşti. Aşa cum sunt: un om rece, aspru, ambiţios. Dintre toate simţămintele, numai dragostea pentru Dumnezeu are o putere statornică asupra mea. Raţiunea, nu simţirea, mi-e călăuză; ambiţia mea e nemăsurată; dorinţa mea de a mă ridica mai sus, de a face mai mult decât alţii, e nesăturată. Cinstesc răbdarea, stăruinţa, hărnicia, talentul, fiindcă acestea sunt căile pe care oamenii ajung la ţeluri mari şi urcă pe înălţimi semeţe. Îţi privesc drumul cu interes, fiindcă te socotesc o femeie harnică, ordonată, energică, nu fiindcă te-aş compătimi în mod deosebit pentru încercările prin care ai trecut sau în gheara cărora încă te mai zbaţi. — Te arăţi a fi un simplu filozof păgân. — Nu, între mine şi filozofii deişti este o mare deosebire: eu cred; şi cred în Scriptură. Ai grşit epitetul. Nu sunt un filozof păgân, ci creştin – un discipol al sectei lui Isus. Ca discipol al său, eu adopt doctrinele sale imaculate, milostive, binefăcătoare. Le am şi am jurat să le răspândesc. Am fost crescut de mic la sânul religiei şi ea mi-a dezvoltat însuşirile. Din grăuntele mărunt, dragostea a crescut un copac care-şi dăruie umbra: filantropia. Din rădăcina sălbatică, noduroasă, a dreptăţii omeneşti a răsărit sentimentul justiţiei divine. Din ambiţia de a dobândi putere şi faimă pentru fiinţa mea nevrednică, a zămislit ambiţia de a întinde împărăţia stăpânului meu, de a înfăptui victoria în numele crucii, de a propovădui Scriptura la toată zidirea. Atâta a făcut religia pentru mine; a folosit cât se poate de bine aluatul meu, a plivit şi a altoit natura. Dar n-a putut s-o smulgă din rădăcini, nici nu va izbuti, până ce această făptură muritoare nu va trece în nemurire. După ce spuse aceste cuvinte, îşi luă pălăria ce se afla pe masă lângă paleta mea şi mai privi o dată portretul. — E frumoasă, şopti el. E într-adevăr trandafirul lumii! — Nu vrei să-ţi fac portretul ei? — Cui bono?80 Nu. Acoperii portretul cu foaia de hârtie fină pe care aveam obiceiul să-mi sprijin braţul când pictam, ca să nu murdăresc cartonul. Nu ştiu ce zărise deodată pe acea foaie goală; dar ceva îi atrase privirea. O luă repede, privi 80 la ce bun (lat.) marginea; îmi aruncă o privire ciudată şi cu totul de neînţeles, o privire ce părea că-mi cercetează amănunţit chipul şi îmbrăcămintea, căci şi-o plimbă asupra mea cu iuţeala şi pătrunderea unui fulger. Buzele se întredeschiseră ca şi când ar fi vrut să vorbească, dar îşi sugrumă cuvintele, oricare ar fi fost. — Ce este? întrebai. — Nimic, răspunse el; şi cu dibăcie rupse o bucăţică de la marginea foii, punând hârtia la locul ei. Peticul mic de hârtie pieri în mănuşă, grăbit îşi luă rămas bun şi dispăru. La rândul meu, cercetai hârtia, dar nu văzui decât vreo câteva pete de culoare pe care le făcusem ca să-mi încerc nuanţele de culoare. Mă gândii la această întâmplare o clipă sau două; dar neputând descoperi taina şi încredinţată de altfel că nu putea avea mare însemnătate, o lăsai baltă şi curând nu mă mai gândii la ea. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:30 AM | message # 38
CAPITOLUL XXXIII
Când a plecat domnul St.John începuse să ningă şi viscolul a ţinut toată noaptea. În ziua următoare, un vânt puternic aduse vârtejuri reci şi orbitoare de zăpadă; către seară valea era înzăpezită şi aproape de nestrăbătut. Trăsesem obloanele şi pusesem o scoarţă la uşă, pentru a împiedica zăpada să pătrundă pe dedesubt. Am făcut focul şi, după ce am stat aproape un ceas lângă vatră, ascultând vuietul turbat al viscolului, am aprins lumânarea, am luat Marmion şi am pornit să-l citesc. "Din dealurile Norham, cât e zarea, Un văl de umbră pune înserarea În vechile castele-nsingurate; Iar limpedele Tweed suspină-n vale, Prin adâncimea apelor domoale, Târându-şi unda largă mai departe. Lucirea asfinţitului, gălbuie, Pe piatra sură-a turnurilor suie Şi flutură pe vârfuri de donjon În taină munţii Cheviot se-alină, Când părăsiţi de palida lumină, Ascultă-n noapte-al valurilor zvon." Armonia versurilor mă făcu să uit repede viforul. Auzii un zgomot: credeam că vântul zgâlţâie uşa. Dar nu: era St. John Rivers care răsucise clanţa şi pătrunsese înăuntru venind din uraganul îngheţat, din bezna urlătoare. Stătea în faţa mea; mantaua ce-l acoperea era albă ca un gheţar. Rămăsei aproape năucită, căci nu mă aşteptam să am în acea seară un oaspete venit din valea troienită. — Ai vreo veste proastă? întrebai. S-a întâmplat ceva? — Nu. Aşa de repede te sperii? îmi răspunse dânsul scoţându-şi mantaua şi atârnându-şi-o de uşă. Întinse apoi, cu un gest indiferent, scoarţa pe care o deranjase intrând şi îşi scutură zăpada de pe ghete. — O să-ţi murdăresc pe jos, zise el, dar cel puţin de data asta va trebui să mă ierţi. Apoi se apropie de foc. — Mi-a fost greu să vin până aici, continuă el, încălzindu-şi mâinile la foc. La un moment dat, m-am cufundat până la brâu; noroc că zăpada e încă afânată. Nu mă putui opri să spun: — Dar de ce ai venit? — E o întrebare cam neospilalieră, pusă unui musafir, dar fiindcă mă întrebi, o să-ţi răspund că am venit doar să vorbesc cu dumneata. Cărţile mele tăcute şi odaia goală m-au obosit. De altfel, de ieri încoace nu-mi mai găsesc locul, ca un om căruia i s-a spus o jumătate de poveste şi e nerăbdător să afle sfârşitul. Se aşeză. Îmi amintii purtarea lui ciudată din ajun şi mă cuprinse îngrijorarea; în orice caz, dacă era nebun, nebunia lui se dovedea foarte calmă şi potolită. Niciodată trăsăturile lui frumoase nu amintiseră marmura şlefuită atât de mult ca în clipa aceea, când îşi dădu la o parte părul ud de zăpada topită, lăsând razele focului din cămin să strălucească în voie pe fruntea şi obrajii lui atât de palizi ;urmele grijii şi ale mâhnirii adânc întipărite pe chipul său m-au întristat. Aşteptam cu nădejdea că va spune un cuvânt pe care să-l pot cel puţin înţelege. Dar continua să-şi ţină mâna la bărbie şi degetul pe buze: se gândea. M-a uimit înfăţişarea mâinii lui la fel de slăbită ca şi chipul. Fără voie mă cuprinse mila şi mă văzui îndemnată să spun: — Aş vrea ca Diana sau Mary să vină să stea cu dumneata. Nu-i bine să trăieşti singur, prea nu te-ngrijeşti de sănătatea dumitale. — Nici vorbă, răspunse el. Mă îngrijesc eu, când e nevoie. Acum mă simt foarte bine. Ce te alarmează în starea mea? Spuse aceste cuvinte cu nepăsare şi dus pe gânduri, ceea ce-mi dovedi că grija mea i se părea cu totul de prisos. Tăcui. Îşi mişca domol degetul pe buza de sus şi privirea lui rătăcea visătoare pe grătarul poleit de luminile jucăuşe ale flăcărilor. Socotind că trebuie neapărat să spun ceva, îl întrebai dacă nu cumva ajungea până la el frigul de la uşa aflată în spatele său. — Nu, nu, îmi răspunse scurt şi aproape supărat. "Bine, îmi zisei, taci dacă vrei. Am să te las să te gândeşti şi mă voi întoarce la cartea mea." Aşa că am potrivit mucul lumânării şi am reluat lectura lui Marmion. În curând se sculă în picioare. Mişcarea mă făcu să ridic ochii, îl văzui scoţând din portofelul de marochin o scrisoare pe care o citi în tăcere, o împături şi o puse la loc, tot aşa de tăcut; după asta rămase iarăşi pe gânduri. Nu izbuteam să citesc nimic pe acel chip cu neputinţă de pătruns. Dar nici nu admiteam, în nerăbdarea mea, să rămân mută. Poate să mă repeadă, dacă vrea, dar de vorbit tot voi vorbi. — Ai primit în ultimul timp veşti de la Mary şi de la Diana? l-am întrebat. — Nu, nici o veste de la scrisoarea pe care ţi-am arătat-o acum o săptămână. — Nu s-a schimbat nimic în planurile dumitale? părăseşti Anglia mai curând decât te-aşteptai? — Nu cred, ar fi o fericire prea mare. Respinsă astfel, schimbai vorba. Pomenii de data asta despre şcoală şi despre elevele mele. — Mama micuţei Mary Garrett e mai bine. Mary s-a întors azi la şcoală şi săptămâna viitoare o să am patru eleve noi de la Foundey Close. Dacă n-ar fi fost zăpada, ar fi venit de azi. — Adevărat? — Domnul Oliver plăteşte pentru două dintre ele. — Da? — Are de gând să ospăteze toata şcoala de Crăciun. — Ştiu. — Dumneata l-ai sfătuit? — Nu. — Atunci cine? — Cred că fiică-sa. — Probabil; e atât de bună! — Da. O nouă tăcere. Ceasul bătu opt. Zgomotul îl smulse din reverie; îşi întinse picioarele, se ridică şi se întoarse-spre mine. — Lasă-ţi o clipă cartea, zise el, şi apropie-te puţin de foc. Eram din ce în ce mai uimită şi, negăsind explicaţia minunii, l-am ascultat. — Acum o jumătate de ceas, zise el, ţi-am vorbit despre nerăbdarea mea de a cunoaşte urmarea unei povestiri; dar m-am gândit mai bine să iau eu rolul povestitorului, ca să fii dumneata cel care ascultă. Înainte de a începe, te încunoştinţez că povestirea o să ţi se pară cam banală, dar amănuntele învechite îşi recapătă uneori prospeţimea, dacă-s rostite de alte buze. De altfel, veche sau nu, e scurtă. Acum douăzeci de ani, un biet pastor (nu interesează acum numele lui) se-ndrăgosti de o tânără bogată; fata îl iubea şi ea şi se mărită cu el, în ciuda împotrivirii tuturor rudelor sale, care nu mai vrură să ştie de dânsa după căsătorie. Doi ani după aceea amândoi îndrăzneţii muriseră şi se odihneau liniştiţi împreună, unul lângă celălalt sub aceeaşi loc de veci ( am văzut mormântul ce alcătuia o părticică din pardoseala de piatră a unui cimitir uriaş, care înconjoară mohorâta catedrală, neagră ca funinginea, dintr-un mare oraş manufacturier, în comitatul... De pe urma lor rămăsese o fată care fu primită încă de la naştere în braţele carităţii, la fel de reci ca troienele de zăpadă în care aproape m-am înecat astă-seară. Copila părăsită fu dusă în locuinţa unei bogate rude a mamei ei, fu crescută de o mătuşă numită (acum ajung la nume) doamna Reed din Gateshead. Tresari? Ai auzit cumva vreun zgomot ? Pesemne-i un guzgan care umblă printre grinzile clasei de alături. Înainte de a o repara şi transforma, era un hambar şi hambarele sunt de obicei pline de guzgani. Dar să ne continuăm povestirea. Doamna Reed o ţinu pe orfană zece ani. Nu ştiu dacă a fost fericită sau nu; nimeni nu mi-a spus-o. După aceea, copila fu trimisă într-un loc pe care îl cunoşti, întrucât e vorba de şcoala din Lowood, unde ai stat şi dumneata atâta timp. Se pare că a făcut acolo o carieră foarte onorabilă, din elevă ajungând institutoare – ca dumneata. Sunt într-adevăr uimit de asemănarea ce există, cel puţin în unele amănunte, între povestea ei şi povestea dumitale. Fata aceea a plecat din Lowood şi s-a făcut guvernantă. Vezi, şi aici cele două destine se aseamănă. Ca guvernantă a crescut pe pupila unui oarecare domn Rochester. — Domnule Rivers! exclamai eu. — Îmi dau seama ce simţi, zise el, dar stăpâneşte-te o clipă. Aproape c-am sfârşit; ascultă-mă până la capăt. Nu ştiu nimic despre domnul Rochester decât că a propus o căsătorie onorabilă acelei fete, dar chiar în faţa altarului ea a descoperit că cel cu care venise acolo avea o soţie încă în viaţă, deşi nebună. Cum s-a purtat după aceea domnul Rochester şi ce explicaţii a dat el tinerei fete, despre asta se pot face numai presupuneri. Cert e că atunci când a fost nevoie de prezenţa tinerei guvernante şi a căutat-o, s-a aflat că plecase; nimeni nu ştie unde şi cum. Părăsise noaptea castelul din Thornfield şi toate cercetările au rămas zadarnice; întregul ţinut a fost bătut în lung şi-n lat, fără să se poată afla despre ea. Totuşi, în ultima vreme, găsirea ei e o problema de extremă urgenţă; s-au dat anunţuri în toate ziarele; eu însumi am primit o scrisoare din partea unui oarecare domn Briggs, avocat, care mi-a dat toate aceste amănunte. Nu-i o poveste ciudată? — Te rog să-mi spui un singur lucru, zisei eu, şi de vreme ce ştii atât de multe, fireşte că-mi poţi răspunde. Ce-i cu domnul Rochester? Unde-i? Ce face? E sănătos? — Nu ştiu nimic despre domnul Rochester; scrisoarea nu pomeneşte decât de tentativa lui de a comite o înşelătorie şi o ilegalitate; despre asta ţi-am vorbit. Ar trebui mai curând să întrebi de numele guvernantei şi de împrejurarea care cere cu urgenţă prezenţa ei. — Nimeni nu s-a dus la Thornfield? Nimeni nu l-a văzut pe domnul Rochester? — Cred că nu. — I s-a scris? — Bineînţeles. — Şi ce-a răspuns? Unde-i scrisoarea lui? — Domnul Briggs îmi spune că răspunsul n-a fost redactat de domnul Rochester, ci de o doamnă care semnează Alice Fairfax. Mi-am simţit sufletul îngheţat de groază. Aşadar, temerile mele cele mai rele erau probabil întemeiate. După cum se vede, părăsise Anglia şi în deznădejdea lui se întorsese spre vechile-i vizuini de pe continent. Şi ce narcotice căutase pentru suferinţele-i crâncene? Cu ce voia să-şi aline teribila-i patimă? Nu îndrăzneam să răspund la această întrebare. Oh, bietul meu stăpân! El, care-mi fusese aproape soţ. El, cel căruia atât de des îi spusesem "dragul meu Edward"'! — Omul acela trebuie să fi fost un om rău, observă domnul Rivers. — Nu-l cunoşti; nu-l judeca aşa! strigai eu înflăcărată. — Foarte bine, de altfel am altceva mai bun de făcut decât să mă ocup de el; trebuie să-mi sfârşesc povestirea. Deoarece nu-mi ceri numele guvernantei, am să ţi-l spun eu. Aşteaptă! Îl am aici; e mai bine ca lucrurile de seamă să fie puse cu grijă pe hârtie, negru pe alb. Tacticos, îşi scoase din nou portofelul, îl deschise şi căută ceva. Dintr-o despărţitură trase o bucăţică de hârtie mototolită ce părea că fusese ruptă în grabă. Recunoscui după formă şi după petele de ultramarin, lac şi vermilion că e bucata ruptă din hârtia ce acoperea portretul domnişoarei Oliver. St. John se ridică, o ţinu înaintea ochilor şi eu citii, scrise de mine cu cerneală de China, cuvintele "Jane Eyre". Le scrisesem de bună seamă într-o clipă în care gândurile îmi rătăceau aiurea. — Briggs, urmă el, îmi vorbea de o Jane Eyre; anunţurile din ziare vorbeau de o Jane Eyre; eu cunoşteam o Jane Elliott. Recunosc că aveam bănuieli, dar n-am căpătat certitudinea decât ieri după amiază. Îţi mărturiseşti numele şi renunţi la pseudonim? — Da, da. Dar unde-i domnul Briggs? Poate ştie mai mult decât dumneata despre domnul Rochester. — Briggs e la Londra. Nu cred să ştie ceva referitor la domnul Rochester, nu-l interesează acest domn. Dând atenţie amănuntelor, uiţi lucrul cel mai însemnat şi nu mă întrebi pentru ce te caută domnul Briggs şi de ce are nevoie de dumneata. — Adevărat. De ce? — Ca să-ţi spună că unchiul dumitale, domnul Eyre din Madera, a murit; ţi-a lăsat toată averea şi acum eşti bogată. Pentru asta te caută şi pentru nimic altceva. — Eu bogată? — Da, da; dumneata eşti o moştenitoare bogată. Urmă o clipă de tăcere. — Va trebui desigur să-ţi dovedeşti identitatea, urmă St. John, dar asta n-o să fie greu şi atunci o să capeţi imediat averea. E în acţiuni engleze. Briggs are testamentul şi toate hârtiile trebuincioase. Întorsesem o filă nouă din cartea vieţii mele! E frumos, cititorule, să scapi de sărăcie ca să te îmbogăţeşti deodată; e chiar foarte frumos; dar nu-i ceva pe care-l înţelegi numaidecât şi de care te poţi bucura pe deplin din prima clipă. Şi apoi sunt în viaţă alte bucurii mai îmbătătoare, care-ţi dau mai mulţi fiori. O avere e o fericire mare, dar pământească: n-are nimic ideal. Totuşi se leagă de ea e solid, liniştit, iar bucuria pe care o simţi nu se poate manifesta cu entuziasm; nu sări, nu ţipi, nu strigi ura! Când afli că eşti bogat, începi să te gândeşti la răspunderi, la încurcături. La o adică, eşti mulţumit, dar ai griji mari. Te stăpâneşti şi primeşti vestea despre norocul ce-a dat peste tine cu figura serioasă. De altfel, cuvintele: testament, moştenire, merg mână în mână cu moarte şi înmormântare. Unchiul murise şi el era unica mea rudă. De când auzisem că există, nutrisem nădejdea să-l văd o dată; acum nu mai era cu putinţă. Apoi banii mi se dădeau numai mie, iar nu unei familii care s-ar fi bucurat de ei; numai mie. Desigur era un noroc; o să fiu atât de fericită, de independentă! O simţeam bine şi gâdul acesta făcea să-mi bată inima cu putere. — În sfârşit, ridici capul, îmi zise domnul Rivers. Credeam că te-a privit Meduza şi te-ai schimbat în stană de piatră. Poate că acum ai să mă întrebi ce avere ai. — Cât? — Oh, o bagatelă! Nici nu merită osteneala să-ţi mai spun. Se zice că ar fi vorba de douăzeci de mii de lire. — Douăzeci de mii de lire? Eram din nou uluită. Mă gândisem la vreo patru sau cinci mii. Vestea îmi tăie o clipă răsuflarea. Domnul St. John, pe care până atunci nu-l auzisem niciodată râzând, începu să râdă. — Dacă ai fi săvârşit un omor, zise el, şi dacă ai fi aflat că ai fost descoperită, ai avea o înfăţişare mai puţin speriată ca acum. — E o sumă mare. Nu crezi că e o greşeală? — Câtuşi de puţin. — Poate că n-ai citit bine cifrele şi nu sunt decât două mii? — E scris în litere, nu în cifre: douăzeci de mii. Mă simţeam asemeni unui om fără prea multă poftă de mâncare, dar care se pomeneşte dintr-o dată singur înaintea unei mese pregătite pentru o sută de persoane. Domnul Rivers se ridică şi-şi puse mantaua. — Dacă noaptea n-ar fi aşa de urâtă – spuse el – aş trimite-o pe Hannah să-ţi ţină tovărăşie. Pari atât de nenorocită, că nu-i bine să te las singură. Dar biata Hannah n-ar putea răzbate prin troiene cu aceeaşi uşurinţă ca mine. Picioarele ei nu sunt aşa de lungi, încât mă văd silit să te las pradă mâhnirii dumitale. Bună seara. Pusese mâna pe clanţă, când îmi veni un gând nebun. — Stai o clipă! strigai eu. — Ei, ce-i? — Aş vrea să ştiu de ce tocmai dumitale ţi-a cerut domnul Briggs amănunte despre mine; de unde te cunoaşte şi ce l-a făcut să creadă că dumneata, care locuieşti într-un ţinut atât de izolat cum e acesta, l-ai putea ajuta să mă descopere. — Oh! zise el, fiindcă sunt preot, iar preoţii sunt deseori consultaţi în asemenea cazuri ciudate. Puse din nou mâna pe clanţă. — Nu, nu mă mulţumesc cu atât, strigai eu. Într-adevăr, în răspunsul său evaziv şi grăbit era ceva care, în loc să-mi aline curiozitatea, mi-o aţâţa şi mai mult. — E ceva tare ciudat în toate astea, adăugai eu, şi vreau să ştiu totul. — Altă dată. — Nu; astă-seară! Chiar astă-seară! Şi cum el făcu un pas în odaie, mă aşezai în dreptul uşii. Părea stânjenit. — Poţi fi sigur că n-o să pleci înainte de a-mi spune tot. — Aş prefera să-ţi spun altă dată. — Nu, ai să-mi spui acum! Trebuie! — Aş vrea s-o afli mai degrabă de la Diana sau de la Mary. Împotrivirea lui nu făcea decât să-mi sporească nerăbdarea. Voiam să ştiu tot – şi numaidecât. I-o spusei. — Dar, răspunse el, ţi-am spus că sunt un om aspru şi greu de înduplecat. — Şi eu sunt o femeie aspră, de care e cu neputinţă sa scapi. — Sunt rece, urmă el, şi pasiunea nu mă poate cuceri. — Eu sunt înflăcărată, şi focul topeşte gheaţa. Flacăra căminului a făcut să se topească toată zăpada de pe mantaua dumitale; apa a curs pe nisipul care pare acum o pastă înmuiată. Domnule Rivers, dacă vrei să-ţi ispăşeşti înalta crimă că mi-ai murdărit nisipul din bucătărie, spune-mi ceea ce vreau să ştiu... — Bine, zise el. Cedez stăruinţei, dacă nu înflăcărării dumitale, tot aşa cum piatra se lasă străpunsă de picătura de apă ce cade necontenit; de altfel, va trebui s-o spui o dată. Ce mi-e acum, ce mi-e mai târziu? Te cheamă Jane Eyre? — Fireşte; asta a fost lămurit mai dinainte. — Ştii poate că am acelaşi nume cu dumneata? Că am fost botezat St. John Eyre Rivers? — Nu! Îmi amintesc că am văzut litera E în iniţialele dumitale însemnate pe cărţile ce mi le-ai împrumutat în diferite rânduri. Dar nu m-am întrebat niciodată ce nume ar putea reprezenta aceasta literă. Dar atunci. .... Fireşte... Tăcui; nu voiam să nutresc, şi mai puţin încă să exprim, gândul ce-mi trecuse prin minte – care prindea fiinţă, care, într-o clipă, se schimba pentru mine într-o puternică probabilitate. Toate împrejurările se împleteau, se potriveau, într-o ordine închegată. Lanţul, până atunci doar nişte inele separate, fără formă, începea să se întindă acum drept înaintea mea; fiecare verigă era zdravănă, iar întregul desăvârşit. Înainte ca St. John să deschidă gura, instinctul îmi vesti toate astea. Dar cum nu mă pot aştepta ca şi cititorii să aibă aceeaşi înţelegere intuitivă, am să repet lămurirea pe care mi-a dat-o domnul Rivers. — Mama mea era născută Eyre, zise el. Avea doi fraţi, unul preot care s-a căsătorit cu miss Jane Reed din Gateshead; celălalt, John Eyre, era negustor şi a plecat mai târziu la Funchai, în Madeira. Domnul Briggs, avocatul domnului Eyre, ne-a scris în august trecut ca să ne vestească moartea unchiului nostru şi să ne spună că-şi lăsase averea fiicei fratelui său, preotul, nevrând să ştie de noi din pricina unei certe dintre tata şi el, pe care n-a uitat-o niciodată. Acum câteva săptămâni ne-a scris din nou ca să ne arate că moştenitoarea nu putea fi găsită şi să ne întrebe dacă ştim ceva despre dânsa. Un nume, scris din întâmplare pe o bucată de hârtie, m-a făcut s-o descopăr. Restul îl ştii. Vru să plece iar, dar mă proptii cu spatele de uşă. — Lasă-mă să vorbesc, zisei; dă-mi răgaz să răsuflu şi să mă gândesc. Mă oprii, el rămase în picioare înaintea mea, cu pălăria în mână, şi părea destul de liniştit. Am urmat. — Mama dumitale a fost sora tatei? — Da. — Era, aşadar, mătuşa mea? El dădu din cap. — Unchiul meu John era unchiul John al dumitale? Dumneata, Diana şi Mary sunteţi copiii surorii, iar eu sunt fiica fratelui său. — Sigur că da. — Atunci voi trei îmi sunteţi veri: jumătate din sângele nostru are acelaşi izvor.— Da, suntem veri. Îl privii. Mi se părea că regăsisem un frate – un frate de care puteam fi mândră, pe care-l puteam iubi – şi două surori pline de însuşiri alese, la care ţinusem mult şi pe care le iubisem din toată inima, chiar când nu văzusem în ele decât nişte străine. Aceste două fete, pe care le admirasem cu un amestec amar de simpatie şi deznădejde, când, îngenuncheată pe pământul umed privisem pe fereastra scundă şi zăbrelită de la Moor-House, aceste fete îmi erau rude apropiate. Tânărul înalt, arătos, care mă ridicase aproape moartă de pe pragul casei lui, mi-era de asemenea rudă de sânge. Fericită descoperire pentru o biată părăsită! Iată într-adevăr bogăţia! O bogăţie a sufletului, un izvor de dragoste curată şi adevărată! Era o fericire puternică, nespus de dulce şi îmbătătoare, ce nu semăna cu cea pe care o încercasem aflând că am bani mulţi; fiindcă, deşi ştirea era binevenită, nu simţisem decât o bucurie cumpătată. În încântarea fericirii mele neaşteptate, împreunai mâiniie; inima îmi bătea să se rupă, vinele-mi zvâcneau cu putere. — Oh, sunt fericită! Sunt fericită! strigai eu. St. John zâmbi. — Nu ţi-am spus că în loc să te ocupi de lucrurile însemnate, te interesezi de fleacuri? rosti el. Ţi-ai păstrat cumpătul când ţi-am spus că eşti bogată, iar acum iată cum te-ai aprins pentru un lucru neînsemnat. — Ce vrei să zici? O fi poate neînsemnat pentru dumneata care ai surori şi nu-ţi pasă de o verişoară. Dar eu, eu care n-aveam pe nimeni? Trei rude sau două, dacă nu vrei să te numeri printre ele, s-au născut în clipa asta pentru mine. Da, repet, sunt fericită! Mă plimbam agitată prin odaie. Apoi mă oprii, sufocată aproape de gândurile ce mă copleşeau, prea năvalnice ca să le primesc, să le pun în ordine. Mă gândeam la tot ce s-ar putea întâmpla şi avea să se întâmple în curând; priveam pereţii albi şi credeam că văd un cer spuzit de stele, şi parcă fiecare mă călăuzea spre o ţintă sau spre o bucurie. În sfârşit, eram în stare să fac ceva pentru cei care-mi scăpaseră viaţa şi pe care până acum îi iubisem cu o dragoste neputincioasă. Erau subjugaţi şi eu puteam să-i dezrobesc; erau răzleţiţi şi eu îi puteam strânge laolaltă; independenţa şi bogăţia care erau ale mele puteau fi şi ale lor. Nu eram patru? Douăzeci de mii de lire împărţite în mod egal însemna cinci mii de lire pentru fiecare. Era de ajuns şi prea de ajuns. Dreptatea ar fi fost înfăptuită, iar fericirea noastră asigurată. Bogăţia nu mă mai copleşea, nu mai era un simplu morman de aur, ci o bogăţie de viaţă, de nădejdi şi de bucurii. Nu ştiu cum arătam în momentele când mintea mi-era năpădită de toate aceste gânduri, dar în curând am observat că domnul Rivers aşezase un scaun la spatele meu şi încerca, plin de blândeţe, să mă facă să şed. Mă sfătuia să fiu liniştită. Îi spusei că mintea nu-mi era nicidecum tulburată; îi dădui mâna deoparte şi reîncepui să mă plimb prin odaie. — Mâine ai să le scrii Dianei şi lui Mary, spusei eu, şi-o să le rogi să se înapoieze numaidecât. Diana mi-a spus că ea şi sora ei s-ar socoti bogate dacă ar avea câte o mie de lire; de aceea, cred că fiecare o să fie mulţumită cu cinci mii. — Spune-mi de unde pot lua un pahar cu apă, răspunse St. John. Ar trebui să faci un efort ca să te potoleşti. — Lasă prostiile! Ce efect va avea asupra dumitale această moştenire? Te va reţine în Anglia, te va hotărî să te însori cu domnişoara Oliver şi să trăieşti ca toţi muritorii de rând? — Baţi câmpii ; ţi s-a tulburat mintea. Te-am vestit pe neaşteptate şi noutăţile te-au tulburat atât de mult că nu te mai poţi stăpâni. — Domnule Rivers, mă faci să-mi pierd răbdarea! vorbesc cu destulă judecată. Dumneata nu mă înţelegi sau mai bine zis te prefaci că nu mă înţelegi. — Poate că dacă o să vorbeşti mai lămurit, o să te înţeleg mai bine. — Nu te-ai lămurit! Ce poate fi mai lămurit? E foarte uşor de înţeles că împărţind cele douăzeci de mii de lire între nepot şi cele trei nepoate ale unchiului John, fiecăruia îi vor reveni câte cinci mii de lire. Doresc să scrii surorilor dumitale, arătându-le ce moştenire au căpătat. — Adică ce moştenire ai căpătat dumneata. — Ţi-am spus cum văd eu lucrurile în cazul de faţă şi-n alt fel nu le pot vedea. Nu sunt o egoistă brutală, câineşte de nedreaptă sau o ticăloasă nerecunoscătoare. De altfel, vreau să am un cămin, vreau să am rude; mi-e drag Moor-House şi vreau să trăiesc acolo; le iubesc pe Diana şi pe Mary şi vreau sa fiu toată viaţa legată de ele. Îmi va plăcea şi-mi va prinde bine să am cinci mii de lire; dar douăzeci m-ar chinui şi m-ar apăsa pe suflet. Apoi, dacă aceşti bani sunt ai mei în faţa legii, nu sunt şi în faţa dreptăţii. Nu vă dau decât ce mi-ar fi cu totul nefolositor; nu vreau nici ciorovăieli, nici împotriviri; să ne înţelegem între noi şi să hotărâm numaidecât. — Te laşi dusă de primul impuls, trebuie să te gândeşti câteva zile, ca să putem pune temei pe vorbele dumitale. — Oh! dacă te îndoieşti doar de sinceritatea mea, atunci nu mă tem de nimic. Recunoşti că am dreptate? — Într-adevăr, îmi dau seama că ai oarecare dreptate, dar e împotriva tuturor obiceiurilor. Afară de asta, toata averea îţi aparţine pe drept. Unchiul a câştigat-o prin strădaniile lui şi avea dreptul s-o lase cui voia. Ţi-a lăsat-o dumitale. La urma urmelor, legea îţi îngăduie s-o păstrezi şi poţi s-o socoteşti a dumitale fără mustrări de cuget. — Pentru mine, răspunsei, e o chestie de sentiment şi de conştiinţă. Trebuie să mă las călăuzită de sentimente; am atât de rar prilejul s-o fac. Chiar dacă ai discuta, ai ridica cine ştie ce obiecţii şi m-ai sâcâi un an întreg, n-aş putea renunţa la plăcerea fără seamăn pe care am întrezărit-o, aceea de a plăti în parte o datorie nespus de mare şi de a-mi câştiga prieteni pentru tot restul vieţii. — Vorbeşti aşa acum, spuse St. John, pentru că nu ştii ce înseamnă să ai avere şi prin urmare nici ce înseamnă să te bucuri de ea. Nu ştii ce-ai putea ajunge cu douăzeci de mii de lire, ce loc ai putea ocupa în lume; nu ştii ce viitor s-ar deschide înaintea dumitale; nu ştii... — Iar dumneata, îl întrerupsei, nu-ţi poţi închipui cu câtă ardoare năzuiesc spre o dragoste frăţească. N-am avut niciodată un cămin, nici fraţi, nici surori; trebuie şi vreau să le am acum. Nu-i aşa că o să mă recunoaşteţi ca rudă şi o să mă primiţi printre voi? — Jane, o să-ţi fiu frate, iar surorile mele or să-ţi fie surori, fără să-ţi cerem jertfa drepturilor dumitale bine întemeiate. — Frate-meu? Da, la mii de leghe depărtare! Surori? Da, robind la străini. Iar eu bogată, îndopată cu aur, fără ca vreodată să-l fi câştigat, ori să-l fi meritat! Dumneata, fără un ban! Straşnică egalitate şi frăţie! O, legătură de suflet! O, dragoste adâncă! — Dar, Jane, dorinţa dumitaie de a avea o familie şi o fericire casnică poate fi împlinită prin alte mijloace decât cele de care vorbeşti; te poţi mărita. — Iar vorbeşti prostii! Să mă mărit! Nu vreau sa mă mărit şi n-o să mă mărit niciodată. — Nu mai vorbi aşa. Cuvintele astea atât de necugetate sunt încă o dovadă că vorbeşti fără să cugeţi. — Nu, nu! Ştiu ce spun! Ştiu ce simt şi cât de vajnic mi se răzvrăteşte întreaga fiinţă la simplul gând al măritişului. Nimeni nu s-ar căsători cu mine din dragoste şi nu vreau ca omul care m-ar lua să facă o simplă afacere. Nu vreau un străin care ar fi cu totul deosebit de mine şi cu care nu m-aş putea înţelege. Am nevoie de rude, vreau să spun de oameni care simt ca şi mine. Mai spune-mi o dată că ai să-mi fii frate. Când ai rostit aceste cuvinte, sufletul mi s-a topit de fericire. Dacă poţi, repetă-le, rostindu-le din toată inima. — Cred ca pot. Ştiu că mi-am iubit totdeauna surorile şi ştiu că dragostea mea e întemeiată pe stima ce-o am pentru ele şi calităţile şi admiraţia ce-o port destoiniciei lor. Şi dumneata eşti deşteaptă şi te porţi cum trebuie. Semeni în obiceiuri şi gusturi cu Diana şi cu Mary; prezenţa dumitale mi-a fost totdeauna plăcută şi de câte ori am stat de vorbă cu dumneata, am găsit o alinare. Simt că-ţi pot face cu uşurinţă şi în chip firesc loc în inima mea, şi simt că te socotesc o a treia soră, mai tânără. — Îţi mulţumesc. Pentru astă-seară mi-e de ajuns. Acum ai face bine să pleci, căci dacă mai rămâi, ai putea să mă superi iar cu îndoielile dumitale urâcioase. — Dar şcoala, domnişoară Eyre? Cred că acum va trebui s-o închidem. — Nu. Voi rămâne până găseşti altă învăţătoare. Zâmbi mulţumit, îmi strânse mina şi plecă. N-am nevoie să povestesc amănunţit lupta pe care a trebuit s-o duc şi să arăt argumentele la care a trebuit să recurg până să se împartă moştenirea aşa cum doream. Am avut o sarcină foarte grea; dar eram pe deplină hotărâtă şi verii mei văzură în cele din urmă că sunt cu adevărat neclintită în gândul de a face o împărţire dreaptă a averii; cum, pesemne, în inimile lor simţiseră că am dreptate şi, pe deasupra, trebuie să fi fost conştienţi că în locul meu ar fi făcut acelaşi lucru, până la urmă se învoiră măcar să încredinţeze rezolvarea unor arbitri. Au fost aleşi ca arbitri domnul Oliver şi un destoinic om de legi. Amândoi mi-au dat dreptate şi aşa am izbândit. St. John, Diana, Mary şi cu mine ne primirăm moştenirea. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:34 AM | message # 39
CAPITOLUL XXXIV
Până când totul fu pus la punct, se apropie Crăciunul; venea vacanţa. Am închis şcoala din Morton, străduindu-mă însă ca despărţirea să nu rămână, cel puţin din partea mea, un lucru sterp. Norocul deschide mâna aşa cum deschide şi inima, iar a da ceva când ai primit mult nu înseamnă decât a uşura într-un fel clocotul nepotolit al simţămintelor. De multă vreme băgasem de seamă cu bucurie că multe dintre şcolăriţele mele mă iubeau, iar la despărţire îmi dădui şi mai limpede seama: îmi arătară dragostea lor simplu şi cu tărie. Nemăsurată mi-a fost răsplata când am văzut că aveam într-adevăr un loc în inima curată a copilelor; le-am făgăduit că în fiecare săptămână voi veni să le văd şi vom face împreună lecţii, vreme de un ceas. Domnul Rivers sosi în clipa când, după ce cercetasem clasele care cuprindeau acum şaizeci de eleve, încuiasem, şi cu cheia în mână, îmi luam cu duioşie rămas bun de la vreo şase din cele mai bune eleve ale mele: nici n-am putut găsi în casa vreunui fermier englez fete mai cuviincioase, mai vrednice de respect, mai modeste şi instruite. Şi asta-i mare lucru, fiindcă, la urma urmei ţăranii englezi sunt cei mai învăţaţi, mai cuviincioşi şi mai demni din Europa; de atunci am mai văzut paysannes şi Bauerinnen şi cele mai bune dintre ele îmi păreau ignorante, grosolane şi stupide faţă de fetele mele din Morton. — Socoteşti că ţi-ai primit răsplata pentru un întreg sezon de muncă? mă întrebă domnul Rivers, după ce plecară copiii. Nu eşti fericită că ai făcut un adevărat bine semenilor dumitale? — Fără îndoială. — Şi n-ai muncit decât vreo câteva luni! Nu socoteşti că o viaţă închinată perfecţionării oamenilor ar fi bine folosită? — Da; dar în ce mă priveşte n-aş putea s-o duc aşa într-una; vreau să mă bucur de însuşirile mele, tot atât de mult pe cât vreau să le cultiv pe cele ale altora. Acum trebuie să mă bucur de ele. Nu-mi abate gândurile spre şcoală; am plecat de acolo şi sunt hotărâtă să folosesc din plin vacanţa. Chipul lui St. John deveni serios. — Şi? Ce-i înflăcărarea asta neaşteptată? Ce ai de gând să faci? — Să fiu activă, cât mai activă cu putinţă. Întâi vreau să te rog să dai drumul lui Hannah şi să cauţi pe altcineva să te slujească. — Ai nevoie de ea? — Da, aş vrea să meargă cu mine la Moor-House. Diana şi Mary vin peste o săptămână şi vreau să găsească totul în ordine. — Înţeleg. Credeam că intenţionezi să pleci în vreo vacanţă. Hannah o să meargă cu tine. — Atunci spune-i să fie gata mâine. Uite cheia de la şcoală; mâine dimineaţă o să-ţi dau şi pe cea de la casă. St. John luă cheia. — Pari foarte veselă că mi-o dai; nu-ţi înţeleg chiar pe de-a-ntregul veselia, fiindcă nu ştiu cu ce muncă ţi-ai pus în gând s-o înlocuieşli pe cea pe care ai părăsit-o. Ce gânduri, ce intenţii ai, care ţi-e acum scopul în viaţă ? — Prima mea ţintă e să curăţ (înţelegi întreaga semnificaţie a acestui cuvânt?) să curăţ din pod până-n pivniţă Moor-House-ul; a doua, să frec total cu ceară, cu ulei şi cu o grămadă de cârpe, până când fiecare lucru VA străluci din nou; a treia, să aranjez scaunele şi mesele, paturile şi covoarele, cu o precizie matematică; după aceea am să stric atâta cărbune şi turbă ca să fac câte un foc bun în fiecare odaie; în sfârşit, cele două zile dinaintea sosirii surorilor dumitale vor fi folosite de mine şi de Hannah ca să batem ouăle, să alegem stafide, să râşnim mirodenii, să coacem cozonacii de Crăciun, să tocăm mărunt umplutura plăcintelor şi să împlinim alinturi culinare, pe care cuvintele nu le pot îndeajuns desluşi unui profan ca dumneata. Într-un cuvânt, am de gând ca până joia viitoare, când vor veni Diana şi Mary, totul să fie gata şi în stare perfectă; ambiţia mea e să le arăt ce înseamnă o primire cu adevărat drăgăstoasă. St. John zâmbi şters; părea totuşi nemulţumit. — Toate astea sunt bune deocamdată, zise el, dar, serios vorbind, nădăjduiesc că după ce-ţi va trece primul val de entuziasm o să priveşti ceva mai sus de farmecele vieţii casnice şi bucuriile de familie... — E tot ce-i mai bun pe lume! îl întrerupsei eu. — Nu, Jane, nu; lumea asta nu-i locul desfătării, nu căuta să faci din ea una ca asta; nu-i loc de odihnă, nu te lenevi. — Dimpotrivă, vreau să fiu harnică. — Jane, deocamdată te iert. Îţi las două luni să te bucuri în întregime de noua dumitale viaţă şi de fericirea de a-ţi fi găsit rudele; dar nădăjduiesc că pe urmă o să-ţi arunci ochii dincolo de Moor-House şi Morton, dincolo de iubirea frăţească, de liniştea egoistă şi de plăcerile uşuratice pe care ţi le dau civilizaţia şi belşugul. Nădăjduiesc că o să fii din nou tulburată de puterea energiei dumitale. Îl privii mirată. — St. John, zisei eu, găsesc că e aproape răutăcios din partea dumitale să vorbeşti aşa. Vreau să fiu fericită, să mă îmbăt de fericire, şi dumneata mă împingi spre zbucium! Cu ce scop? — Cu scopul de a te îndemna să foloseşti cu chibzuinţă darurile cu care te-a înzestrat Dumnezeu şi de care, într-o zi, îţi va cere cu siguranţă o socoteală foarte exactă. Jane, te voi veghea de-aproape şi cu grijă. Te previn. Şi voi încerca să înăbuş această înfrigurare fără rost care te împinge spre searbedele bucurii ale căminului. Nu te încredinţa cu atâta tărie legăturilor trupeşti; păstrează-ţi statornicia şi entuziasmul pentru o cauză vrednică de ele, nu le risipi pe lucruri mărunte, trecătoare. Înţelegi, Jane? — Da, ca şi cum mi-ai vorbi chinezeşte. Simt că am pricini binecuvântate să fiu fericită, şi vreau să fiu. La revedere! Fericită am fost la Moor-House şi din greu am muncit acolo. Din greu a muncit şi Hannah şi a fost încântată văzând cât de veselă ştiam să fiu în mijlocul harababurii unei case întoarse pe dos, cu câtă îndemânare ştiam să perii, să scutur, să curăţ şi să gătesc. Iar după o zi sau două de cumplită neorânduială, am avut bucuria să vedem cum încetul cu încetul se face ordine în talmeş-balmeşul pe care-l pricinuisem. Făcusem mai înainte o călătorie la S... să cumpăr câteva mobile noi. Verişoarele mele îmi acordaseră o sumă de bani pentru asta şi-mi dădură carte-blanche81 să fac orice schimbare aş fi dorit. Odaile de culcare şi odaia unde stăteam de obicei fură aşezate aproape aşa cum erau, întrucât ştiam că Diana şi Mary aveau să se bucure mult mai mult regăsind mesele, scaunele şi paturile vechi, decât văzând o mobilă nouă, elegantă. Totuşi. unele schimbari erau necesare pentru a crea întoarcerii lor atmosfera pe care o doream. Cumpărai deci nişte covoare draguţe, nişte perdele de culoare închisă, câteva podoabe antice de porţelan şi de bronz, alese cu grijă, oglinzi, cuverturi, dulapuri şi cele 81 Depline puteri (fr.). trebuincioase gătelii; toate astea dădeau viaţă întregii locuinţe, fără să fie prea bătătoare la ochi. Mai rămăsese un salon şi o odaie de musafiri. Acolo am pus mobile de mahon vechi, tapisate în roşu; am întins preşuri de pânză pe coridor, şi pe - scări am pus covoare. Când totul a fost gata, mi se păru că interiorul de la Moor-House devenise un adevărat model de tihnă modestă, deşi pe dinafară, mai ales în această perioadă a anului, continua să arate ca o clădire mare, rece şi pustie. În sfârşit, sosi joia mult aşteptată. Fetele trebuiau să vină seara; cu mult înainte aprinseserăm peste tot focurile. Bucătăria strălucea de curăţenie. Hannah şi cu mine eram îmbrăcate şi totul se găsea în cea mai deplină ordine. St. John sosi primul. Îl rugasem să nu vină până ce n-o fi totul rânduit şi nu fusese deloc greu să-l conving, de vreme ce numai gândul la dezordinea dezgustătoare şi trivială care domnea în casă îl speria de moarte. Mă găsi în bucătărie, unde vedeam de nişte prăjituri pe care le pusesem la copt pentru ceai. Apropiindu-se de cămin, mă întrebă: "Te mulţumeşte îndeajuns munca de jupâneasă?" Îi răspunsei poftindu-l să mă însoţească şi să vadă rezultatul muncii mele. După câteva nazuri, l-am convins totuşi să mergem împreună să vedem cum arata casa. Se mulţumi să arunce o privire prin odăile pe care i le arătai, dar nu intră în nici una; apoi îmi spuse că trebuie să fi avut multă bătaie de cap ca să fac o astfel de schimbare într-un timp atât de scurt. Nu rosti însă nici un cuvânt care să exprime mulţumire pentru felul cum arăta acum locuinţa sa. Tăcerea asta mă îngheţă. M-am gândit că schimbăiile făcute au stricat poate vreo rânduială veche la care el ţinea; l-am întrebat pe un ton cam descurajat, dacă era cumva aşa. — Nici vorbă, îmi răspunse el; dimpotrivă, am observat că ai ţinut seama de vechea rânduială. Mă tem însă că te-ai îndeletnicit cu aceste treburi mult mai docil decât ar fi trebuit. De pildă, câte minute ţi-au trebuit să chibzuieşti cum ar fi bine să aranjezi odaia asta? Apoi mă întrebă unde pusesem o carte; îi arătai volumul pe raft, luă cartea, se retrase la locul lui obişnuit de lângă fereastră şi începu să citească. Asta nu mi-a plăcut, cititorule. St. John era bun, dar începui să simt că spunea adevărul când zicea că e aspru şi rece. Comoditatea şi plăcerile vieţii n-aveau farmec pentru el; nu simţea farmecul bucuriilor tihnite. E adevărat, trăia numai cu năzuinţa spre lucruri mari şi frumoase, dar nu voia niciodată să se odihnească şi nu îngăduia odihna nici celor din jurul lui. Privindu-i fruntea de marmură înaltă, liniştită şi palidă, chipul lui frumos absorbit de studiu, am înţeles deodată că n-ar putea fi un soţ bun şi ca să fii soţia lui ar însemna o grea încercare. Înţelesei ca printr-o revelaţie felul dragostei lui pentru domnişoara Oliver şi, ca şi el, mă gândeam că nu-i decât o dragoste a simţurilor. Înţelesei cât se dispreţuia din cauza influenţei neliniştitoare pe care această dragoste o avea asupra lui, cât dorea s-o înăbuşe, s-o nimicească, şi câtă dreptate avea când se îndoia că i-ar putea aduce cândva – lui sau ei – o fericire trainică. Văzui că era făcut din materia din care Natura îşi dăltuieşte eroii – creştini şi păgâni – făuritori de legi, oameni de stat, cârmuitori, era o temelie solidă pentru o cauză mare, dar la gura sobei, ar fi arătat mai totdeauna ca o columnă rece, stânjenitoare, mohorâtă şi nelalocul ei. "Nu se simte de fel în apele lui în salonul ăsta, îmi zisei. Munţii Himalaiei, tufişurile din ţinuturile Caffre, chiar şi mlaştinile bântuite de ciumă ale coastei Guineei i s-ar potrivi mai bine. Nu greşeşte când vrea să fugă de tihna vieţii de familie, căci nu ăsta-i elementul său; talentele lui s-ar închirci şi nu s-ar putea dezvolta şi distinge în mod strălucit. Lui îi trebuie o viaţă de luptă şi de primejdii, în care e nevoie de curaj, energie şi tărie ca să vorbească şi să se agite, să fie comandant, pe câtă vreme în faţa acestui om până şi un băieţel vesel părea superior. Acum îmi dădusem seama de importanţa hotărârilor pe care le luase şi păreau îndreptăţite – ar fi potrivit ca misionar. — Uite că sosesc! Sosesc! strigă Hannah, deschizând uşa salonului. În aceeaşi clipă, bătrânul Carlo începu să latre vesel. Am alergat afară. Se înnoptase. Auzii un uruit de roţi şi Hannah aprinse numaidecât un felinar. Trăsura se oprise înaintea portiţei. Vizitiul deschise uşa şi două femei binecunoscute coborâră una după alta. Peste o clipă faţa îmi era îngropată sub pălăriile lor, mângâiată întâi de obrajii lui Mary, apoi de buclele răvăşite ale Dianei. Râdeau şi mă sărutau; apoi veni rândul bătrânei Hannah; în sfârşit, Carlo, care era aproape nebun de bucurie, îşi primi şi el partea lui. Mă întrebară dacă totul merge cum trebuie şi când le răspunsei afirmativ, se grăbiră să intre. Erau amorţite de lunga şedere în trăsura care le adusese de la Whitcross şi îngheţate de gerul nopţii, dar lumina veselă a focului le umplu de bucurie. Pe când vizitiul şi Hannah aduceau bagajele, fetele întrebară unde e St. John. Tocmai atunci apăru şi fratele lor din salon. Amândouă se aruncară de gâtul lui, iar el le răspunse fiecăreia cu o sărutare liniştită; şopti câteva cuvinte de bun sosit şi rămase un timp ascultând ce i se spune. Apoi, bănuind că surorile lui îl vor urma în salon, se retrase acolo ca într-un refugiu. Le pregătisem lumânări să se urce în odăile lor, dar Diana vru mai întâi să dea câteva porunci pentru găzduirea vizitiului. Apoi mă urmară amândouă. Fură încântate de schimbările pe care le făcusem.; nu încetau să admire noile tapete, covoarele noi, vasele de porţelan bogat colorate; îşi manifestau zgomotos mulţumirea lor neţărmurită. Eram fericită, simţind că tot ce făcusem corespundea în mod desăvârşit dorinţei lor şi adăuga un mare farmec voioasei întoarceri. Seara aceea a fost foarte plăcută. Fericitele mele verişoare fură atât de vorbăreţe, avură atâtea lucruri de povestit, încât tăcerea lui St. John trecu neobservată. El era într-adevăr mulţumit că-şi vede surorile, dar nu putea lua parte la încântarea şi nespusa lor bucurie; evenimentul zilei – întoarcerea surorilor lui – îi făcea plăcere, dar zgomotul vesel şi voioşia lor gureşă îl supărau, îmi dădui seama că dorea ca ziua aceasta să termine mai repede, nădăjduind că ziua de mâine avea să-i aducă mai multă linişte. Pe la mijlocul serii, cam la un ceas după ceai, se auzi o bătaie în uşă, Hannah intră şi spuse că un băiat venise să-l cheme pe domnul Rivers la câpătâiul mamei lui care trăgea să moară. — Unde locuieşte, Hannah? întrebă St. John — Sus, la Whilcross-Brow. Sunt aproape patru mile până acolo şi drumul e numai mlaştini şi bălţi. — Spune-i că vin. — Aţi face mai bine să nu vă duceţi, domnule. E drumul cel mai primejdios pe care-l poate străbate cineva la vreme de noapte, iar peste mlaştini nu-i nici un drum. Şi-i o noapte atât de cumplită, bate aşa de tare vântul. Mai bine ar fi să-i spuneţi că va duceţi mâine dimineaţă... Dar St. John ieşise deja pe coridor şi-şi îmbrăca mantaua. Plecă fără să facă nici o obiecţie, fără să murmure. Era nouă; nu se întoarse decât la miezul nopţii, obosit şi lihnit de foame, dar cu o înfăţişare mai fericită decât la plecare. Îşi împlinise datoria; făcuse o sforţare, îşi pusese la încercare puterea de a munci şi de a se învinge şi era deci mai mulţumit de sine însuşi. Cred că în timpul săptămânii următoare, răbdarea lui a fost adesea pusă la încercare. Era săptămâna Crăciunului. Nimeni nu s-a mai ocupat de muncile obişnuite, ci timpul a fost petrecut în distracţii familiale. Aerul mlaştinilor, libertatea de care te bucuri acasă şi bunăstarea ce începea să se arate, toate aveau asupra celor două surori puterea unui elixir ameţitor. Veselia lor nu se curma de dimineaţă până seara, vorbeau toată ziua, tot ce spuneau avea haz, miez, era original şi plin de farmec pentru mine, căci nimic nu-mi făcea mai mare plăcere decât să le ascult şi să iau parte la discuţiile lor. St. John nu încerca să ne înfrâneze veselia, dar se ferea de ea. Rareori se afla acasă; parohia lui era mare şi casele grozav de împrăştiate. Toată ziua se ducea să-şi vadă săracii şi bolnavii. Într-o dimineaţă, la micul dejun, după CE stătuse câtăva vreme pe gânduri, Diana îl întrebă dacă planurile i-au rămas neschimbate. — Nimic nu s-a schimbat, răspunse dânsul, şi nimic n-o să mă facă să le schimb. Atunci ne-a înşiiinţat că plecarea lui era hotărâtă în mod definitiv pentru anul următor. — Şi Rosamond Oliver? întrebă Mary. Se părea că aceste cuvinte îi scăpaseră fără voie, fiindcă abia le rostise şi făcu un gest care arăta c-ar fi fost bucuroasă să-şi poată lua vorbele înapoi. St. John ţinea o carte în mână; avea obiceiul puţin plăcut de a citi la masă; îşi închise cartea şi ne privi. — Rosamond Oliver, zise el, se mărită cu domnul Granby, unul dintre gentilomii cei mai respectaţi din S... E nepotul şi moştenitorul lui sir Frederic Granby; domnul Oliver mi-a dat ieri această veste. Surorile schimbară o privire, apoi ochii lor se aţintiră asupra mea. După aceea, câteşitrele ne uitarăm la dânsul: era senin ca şi cristalul. — Căsătoria asta s-a pus la cale foarte repede, zise Diana. Nu cred să se cunoască de multă vreme. — Numai de două luni. S-au întâlnit în octombrie la balul din S... Dar când nu există nici o piedică pentru căsătorie, cum e în cazul de faţă, când acea unire e izbutită din toate punctele de vedere, întârzierile n-au nici un rost. Nunta o să se facă de îndată ce castelul din S... pe care li-l dăruieşte sir Frederic va fi gata să-i primească. Prima dată când am rămas singură cu St. John, după această veste, am fost ispitită să-l întreb dacă suferă, dar părea să aibă atât de puţină nevoie de simpatie, încât, în loc să încerc a-l mângâia, mi-a fost ruşine, când mi-am adus aminte de tot ce-i spusesem cândva. De altfel, pierdusem obiceiul de a-i vorbi. Devenise iar ca de piatră şi simţeam că ar face să îngheţe orice încercare de apropiere sau de a-i cere să-şi deschidă inima. Nu-şi ţinuse făgăduiala; nu se purta cu mine aşa cum se purta cu surorile lui; făcea totdeauna între ele şi mine mici deosebiri, care nu contribuiau de fel la crearea unor legături mai calde între noi doi. Cu un cuvânt, acum când eram recunoscută ca ruda lui şi trăiam sub acelaşi acoperământ eu el, depărtarea dintre noi mi se părea mai mare decât pe vremea când eram doar învăţătoare la şcoala din sat. Amintindu-mi cât de departe mă lăsase odinioară să pătrund în taina gândurilor lui, cu greu puteam să-i înţeleg răceala de acum. Aşa stând lucrurile, nu mică îmi fu mirarea când l-am văzut ridicând deodată capul, până atunci plecat peste pupitru, şi spunându-mi: — Vezi, Jane? Am luptat şi am biruit. Tresării auzindu-l vorbindu-mi astfel şi nu-i răspunsei numaidecât. În sfârşit, după o clipă de şovăială, îi spusei: — Dar eşti sigur că nu faci parte dintre acei cuceritori a căror victorie a costat prea mult? O nouă asemenea izbândă nu te-ar doborî cu totul? — Nu cred; dar chiar dacă ar fi aşa, ce importantă are? N-o să mai lupt niciodată pentru aceeaşi cauză; izbânda de acum e unică şi hotărâtoare. De-aici încolo mi-e uşor să-mi urmez drumul. Mulţumesc lui Dumnezeu. După ce rosti aceste cuvinte se cufundă iar în hârtiile şi tăcerea lui. În curând, fericirea noastră (a Dianei, a lui Mary şi a mea) deveni mai potolită. Ne reluarăm vechile obiceiuri şi reîncepurăm studiile obişnuite. Atunci St. John rămase mai îndelung acasă. Uneori stătea ceasuri întregi în aceeaşi încăpere cu noi. În vreme ce Mary desena, Diana citea o Enciclopedie (spre marea mea admiraţie şi uimire), iar eu mă chinuiam cu germana, St. John studia o limbă orientală, de care credea că va avea nevoie pentru realizarea planurilor sale. Continua să stea în colţul său, liniştit, cufundat în studiu, dar ochii lui albaştri părăseau adesea gramatica străină pe care o avea în faţă şi, rătăcind în jurul odăii, se aţinteau din vreme în vreme asupra noastră, tovarăşele sale de învăţătură, cu o ciudată încordare. Dacă era surprins, întorcea numaidecât privirea şi totuşi ochii aceia cercetători se întorceau neîncetat spre masa noastră nu ştiam ce putea să însemne asta. Mă miram de mulţumirea pe care o manifesta mereu într-o împrejurare care mi se părea fără nici o însemnătate, adică mă duceam la şcoala din Morton în fiecare săptămână şi ce mă mira mai mult era că de câte ori timpul nu era prielnic, dacă ningea, ploua sau bătea vântul, surorile lui îmi spuneau să nu mă duc la şcoală, el dimpotrivă, bătându-şi joc de grija lor, mă îndemna să nu mă tem de vremea proastă şi să-mi fac datoria. — Jane nu-i atât de slabă cum credeţi voi, zicea el. Poate să îndure vântul de munte, ploaia sau câţiva fulgi de zăpadă tot aşa de bine ca oricare dintre noi. Constituţia ei e zdravănă şi poate să înfrunte capriciile climei mai bine decât mulţi oameni ce ne par foarte vânjoşi. De câte ori mă întorceam moartă de oboseală şi murată de ploaie, nu îndrăzneam să mă plâng, deoarece îmi dădeam seama că văicărelile mele l-ar supăra. Curajul îi plăcea întotdeauna; slăbiciunea îl supăra în orice împrejurare. Într-o zi căpătai totuşi îngăduinţa să rămân acasă, pentru că eram într-adevăr răcită. Surorile lui s-au dus la Morton în locul meu; eu am rămas să citesc din Schiller, iar el descifra nişte pagini orientale, încâlcite. Sfârşind traducerea, am vrut să mă apuc de o temă. Pe când îmi schimbam caietele, mă uitai la el şi văzui că mă cercetează cu ochii săi albaştri pătrunzători. Nu ştiu câtă vreme mă cercetă astfel. N-aş putea spune. Privirea lui era atât de vie şi totuşi atât de rece. Simţii cum teama pune stăpânire pe mine, de parcă aş fi avut alături o apariţie fantastică. — Jane, îmi zise dânsul, ce faci? — Învăţ germana. — Aş vrea să laşi germana şi să înveţi limba hindi. — Vorbeşti serios? — Foarte serios şi am să-ţi spun de ce. Atunci mă lămuri că şi el învăţa limba hindi; că pe măsură ce înainta, uita cele învăţate la început; ca i-ar fi de mare folos să aibă o elevă şi să repete mereu cu ea primele noţiuni ca să şi le întipărească astfel mai bine în minte. Adăugă că şovăise mult până să aleagă între mine şi surorile lui, dar că, în cele din urmă, m-a ales pe mine, pentru că eram în stare să-mi dau cea mai multă silinţă ca să învăţ un lucru, îmi ceru să-i fac acest serviciu adăugând că, de altfel, jertfa nu va fi de lungă durată, deoarece mai erau doar trei luni până la plecarea lui. St. John nu era un om pe care să-l poţi refuza uşor. Simţeai că la el toate impresiile – fie triste, fie vesele – îi rămâneau acolo adânc întipărite în minte şi cu greu se ştergeau. Acceptai. Când se întoarseră verişoarele Diana începu să râdă văzându-şi fratele ocupat cu eleva lui şi arnândouă spuseră că St. John nu le-ar fi putut niciodată hotărî la aşa ceva. El răspunse liniştit: — Ştiu. Aflai în el un dascăl răbdător, îngăduitor, foarte pretenţios totuşi; îmi dădea mult de lucru şi, când răspundeam aşteptărilor, mă lăuda în felul lui; încetul cu încetul, căpătă oarecare înrâurire asupra mea, ceea ce mă făcu să-mi pierd libertatea de gândire. Laudele şi observaţiile sale, erau pentru mine mai stânjenitoare decât nepăsarea. Când se afla acolo, nu puteam nici să vorbesc, nici să râd în voie; un instinct mă înştiinţa fără încetare că vioiciunea mea l-ar supăra. Simţeam că nu-i plac decât îndeletnicirile serioase şi, cu toate silinţele mele, nu puteam face altceva când era el de faţă. Mă vedeam stăpânită de un farmec ce mă îngheţa. Când îmi spunea: "du-te", mă duceam; "vino", veneam: "fă asta", făceam. Dar nu-mi plăcea deloc deplina mea supunere şi de multe ori aş fi preferat să-mi arate nepăsarea de altădată. Într-o seară, când să ne culcăm, surorile lui şi cu mine îl înconjurarăm ca să-i spunem noapte bună. După obiceiul lui, le sărută pe amândouă, iar mie – tot potrivit obiceiului – îmi strânse mâna. Diana, care se întâmplă să fie în seara aceea mai nebunatică (voinţa fratelui, tiranica mea stăpână, nu avea nici o putere asupra acestei fete, pentru că voinţa ei reprezenta o forţă tot atât de puternică şi de sens contrariu), exclamă: — St, John! Spui că Jane e a treia ta soră, dar văd că nu te porţi cu ea aşa cum te porţi cu noi; trebuie s-o săruţi şi pe ea. Cu aceste cuvinte, mă împinse spre el. Gestul Dianei mi se păru cam îndrăzneţ şi eram stânjenită. St. John îşi plecă încet capul şi chipul său elin ajunse la înălţimea chipului meu; ochii lui pătrunzători scormoniră pe-ai mei. Mă sărută. Nu există pe lume sărutări de marmură sau de gheaţă, şi de aceea pot socoti că sărutul vărului meu făcea parte dintr-o a treia clasa. E însă cu putinţă să existe sărutări prin care vrei să pui la încercare pe cel îmbrăţişat şi un astfel de sărut era al lui. După ce mă sărută, mă privi cercetător, ca să afle ce efect avusese asupra mea, dar nu era prea uşor de văzut: sunt sigură că nu roşisem; poate să mă fi îngălbenit puţin, fiindcă simţisem sărutul lui ca pe un fel de pecetluire a lanţurilor mele. De atunci n-a mai uitat niciodată să îndeplinească acest ritual. Liniştea şi seriozitatea pe care o arătam de fiecare dată păreau să aibă un anumit farmec pentru el. În ce mă priveşte, cu fiecare zi doream să-i plac mai mult; dar pe zi ce trecea, simţeam că spre a izbuti ar fi trebuit să renunţ treptat-treptat la firea mea, să-mi înăbuş talentele, să dau o altă îndrumare gusturilor mele, să mă străduiesc a-mi însuşi idealul spre care, în chip firesc, nu simţeam nici o chemare. El voia să mă poarte spre înălţimi la care n-aş fi putut niciodată ajunge; ceas de ceas mă îndemna să năzuiesc spre culmea către care urca. Era imposibil să fac asemenea lucru, după cum era imposibil să-mi modelez trăsăturile neregulate după tiparul său ordonat şi clasic, sau să dau ochilor mei verzi şi schimbători strălucirea solemnă a ochilor săi albaştri ca marea. Totuşi, nu numai autoritatea lui mă înrobise în ultimul timp. De câtăva vreme, cu foarte mare uşurinţă mă cuprindea tristeţea; un rău ascuns mă rodea şi-mi seca orice izvor de bucurie, iar acel rău era nesiguranţa. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:34 AM | message # 40
S-ar putea să-ţi închipui, cititorule, că datorită tuturor acestor schimbări
de situaţie şi avere îl uitasem pe domnul Rochester. Oh, nu, nici o clipă măcar. Amintirea lui mă urmărea mereu. Nu era un abur pe care să-l poată risipi razele soarelui şi nici un chip desenat pe nisip, care să poată fi şters de bătaia vuitului; era un nume săpat în marmură şi sortit să dăinuie cât şi ea. Dorinţa de a afla ce se întâmplase cu dânsul mă chinuia în permanenţă. Când eram la Morton, în fiecare seară mă întorceam în căsuţa mea ca să mă pot gândi la asta, iar acum, la Moor-House, mă închideam în fiecare noapte în odaia mea ca să visez la dânsul. În corespondenţa cu privire la moştenire, pe care fusesem nevoită s-o port cu domnul Briggs, îl întrebasem dacă ştie unde se află acum domnul Rochester şi cum o duce cu sănătatea, însă, aşa cum bănuise St. John, nu ştia nimic. Atunci îi scrisei doamnei Fairfax, cerându-i amănunte. Eram încredinţată că astfel o să capăt veşti şi convinsă că răspunsul va veni repede. M-a cuprins uimirea când am văzut că trec cincisprezece zile fără să primesc nimic; dar când, după două luni de aşteptare, poşta tot nu-mi aduse nici un răspuns, simţii că mă cuprinde o nelinişte dureroasă. Am scris din nou, gândindu-mă că poate scrisoarea dintâi se pierduse. Noua încercare îmi învioră speranţele, care ţinură câteva săptămâni, ca şi cele dintâi; apoi, ca şi acelea, se spulberară. N-am primit nici un rând, nici un cuvânt. După o jumătate de an de aşteptare zadarnică, nădejdea mea pieri cu totul şi deznădejdea mă copleşi. O primăvară frumoasă strălucea în jurul meu, dar nu mă puteam bucura de ea. Vara se apropia. Diana încerca să mă înveselească. Îmi spuse că par suferindă şi vru să meargă cu mine la mare. St. John se împotrivi, spunând că n-aveam nevoie de petreceri, ci mai curând de muncă; pentru că viaţa mea nu avea o ţintă şi trebuia să găsesc una; şi, poate ca să-mi înlocuiască ceea ce socotea el că-mi lipseşte, prelungi lecţiile de hindi şi deveni din ce în ce mai pretenţios. Iar eu, ca o fiinţă slabă de minte ce eram, nu încercam să mă împotrivesc. N-aveam putere. Într-o zi, mă aşezai să învăţ, cuprinsă de o tristeţe mai adâncă decât cea obişnuită şi care-mi fusese prilejuită de o dezamăgire crâncenă. Dimineaţa, Hannah îmi spusese că am o scrisoare şi când coborâi s-o iau, aproape sigură că voi găsi veştile pe care atât de mult le doream, văzui că-i doar o scrisoare de afaceri din partea domnului Briggs. O deznădejde amară mă făcu să izbucnesc în lacrimi şi acum, când privirea mi-era aplecată pe literele încâlcite şi stilul înflorit al unui scriitor indian, ochii mi se umplură din nou de lacrimi. St. John mă chemă lângă dânsul să-i citesc, dar nu puteam vorbi; cuvintele mi se înecară în hohote de plâns. În încăpere eram numai noi doi. Diana cânta la pian în salon, iar Mary lucra în grădină. Era o foarte frumoasă zi de mai, senină, cu soare cald şi mângâiată de o boare uşoară de vânt. St. John nu păru de loc uimit de starea mea. Nu mă întrebă care-i pricina şi se mulţumi să-mi spună: — Jane, să aşteptăm câteva clipe, până te linişteşti. Pe când mă sileam să-mi stăpânesc repede durerea, el rămase calm şi răbdător, sprijinit de pupitrul lui şi privindu-mă ca un medic care cercetează cu ochi reci o criză aşteptată şi cu totul de înţeles pentru el. După ce-mi înăbuşii hohotele de plâns, îmi ştersei lacrimile şi şoptii că nu mă simţeam bine, îmi reluai lecţia pe care reuşii s-o duc până la capăt. St. John strânse cărţile, ale lui şi ale mele, închise pupitrul şi-mi zise: — Acum, Jane, ai să te plimbi cu mine. — S-o chem pe Diana şi pe Mary. — Nu. Azi nu vreau decât o singură tovarăşă şi tovarăşa aceea eşti dumneata. Îmbracă-te, ieşi prin bucătărie şi ia-o pe drumul ce duce sus, spre Marsh-Glen. Vin şi eu peste câteva minute. Eu nu cunosc cale de mijloc; niciodată în viaţa mea, de câte ori am avut de-a face cu potrivnici neînduplecaţi, tari, n-am cunoscut cale de mijloc între deplina supunere şi revolta făţişă. Totdeauna am păstrat-o cu credinţă pe-cea dintâi, până-n clipa când am izbucnit, uneori cu violenţă vulcanică. Şi întrucât în clipa aceea nici împrejurările nu mă îndreptăţeau şi nici nu eram în stare să mă revolt, ascultai supusă poruncile lui St. John şi peste zece minute ne plimbam împreună pe sălbatica poteca ce străbătea vâlceaua. Vântul bătea dinspre apus, aducând de peste dealuri mirosul bălăriilor şi al stufului. Cerul era de un albastru fără pată. Râul ce aluneca de-a lungul vârtoapei, umflat de ploile primăverii, curgea îmbelşugat şi limpede, aruncând scăpărări aurii furate de la soare şi safire împrumutate bolţii. Am înaintat şi am părăsit potecile, ca să păşim pe o iarbă moale, verde ca smaragdul, presărată cu flori albe şi mărunte şi cu steluţe mici, galbene. Eram înconjuraţi de stânci, căci valea înainta şerpuind în însăşi inima munţilor. — Să stăm aici, zise St. John, când am ajuns la cele dintâi stânci ce străjuiau un fel de trecătoare, dincolo de care puhoiul se prăvălea în cascadă şi unde ceva mai departe, muntele scutura veşmântul de iarbă şi flori şi păstra drept strai doar haţişurile şi doar stânca drept nestemată; mai departe totul devenea nespus de sălbatic şi aerul limpede se prefăcea în negură; acolo se păstra nădejdea pierdută a singurătăţii şi ultimul refugiu al tăcerii. Mă aşezai. St. John sta lângă mine. Îşi aruncă privirea înspre trecătoare şi o coborî în adâncul prăpastiei. Ochii lui urmăriră puhoiul, apoi se îndreptară spre cerul fără pată. Îşi scoase pălăria şi lăsă ca vântul să-i răvăşească părul şi să-i mângâie fruntea. Părea că se contopeşte CU duhul acelei prăpăstii, iar ochii-i parcă-şi luau rămas bun de la ceva. — Da, zise el tare, îi voi revedea, o să-i revăd în visurile mele, când voi dormi pe malurile Gangelui, şi încă o dată într-un ceas mai îndepărtat când un alt somn îmi va mângâia pleoapele pe malurile unui fluviu mai întunecat! Ciudată mărturie a unei dragoste stranii! Era pasiunea austeră a unui patriot pentru ţara lui. El se aşeză. O jumătate de ceas nu vorbirăm deloc, nici el mie, nici eu lui; după aceea, îmi zise: — Jane, peste şase săptămâni plec; mi-am cumpărat un bilet pentru vaporul care pleacă la 20 ale lunii iunie. — Dumnezeu te va avea în paza lui, fiindcă pentru el te osteneşti. — Da, murmură el, asta-i slava şi bucuria mea. Sunt slujitorul unui stăpân care nu dă greş; nu mă aflu sub călăuzire omenească, supus legilor şubrede şi cârmuirilor rătăcitoare a viermilor, semenii mei. Regele meu, dăriutorul meu de legi, stăpânul meu e însăşi desăvârşirea. Mi se pare ciudat că toţi cei care mă înconjoară nu ard de dorinţa de a se strânge sub acelaşi steag şi a porni spre aceeaşi ţintă. — Nu toţi au tăria dumitale, şi ar fi o nebunie pentru cei slabi să dorească a păşi alături de cei puternici. — Nu vorbesc de cei slabi; nici nu mă gândesc la ei, vorbesc de cei care sunt vrednici de această menire şi-n stare s-o împlinească. — Aceia sunt puţini şi greu de găsit. — Adevăr grăieşti: dar când i-ai găsit, trebuie să-i îmboldeşti, să-i îndemni să se străduiască, să le arăţi darurile pe care le-au primit şi să le desluşeşti pricinile pentru care li s-au dat, să le vorbeşti în numele cerului şi să le oferi, de-a dreptul din partea lui Dumnezeu, un loc printre cei aleşi. — Dacă sunt cu adevărat născuţi pentru această menire, oare nu inima lor le-o va spune cea dintâi? Mi se părea că o vrajă se ţesea în jurul meu şi mă temeam să aud rostindu-se vreun cuvânt fatal, care avea să-i dea fiinţă aievea şi să mi-o arate în faţa ochilor. — Dar ce-ţi spune inima dumitale? întrebă St. John. — Inima mea e mută... inima mea e mută, răspunsei înfiorată. — Atunci voi vorbi eu în locul ei, reluă acelaşi glas adânc şi neobosit. Jane, vino cu mine în Indii: vino ca soţie a mea, ca tovarăşă a muncii mele. Valea şi cerul se învârtiră în jurul meu, iar munţii se înălţară în văzduh! Era ca şi când aş fi auzit o chemare din cer, ca şi când un sol nevăzut mi-ar fi strigat: "Vino, ajută-ne!" Dar eu nu eram apostol, nu puteam să întâmpin crainicul şi nu-i puteam primi porunca. — Oh, St. John, am strigat, ai milă de mine! Ruga se adresa însă cuiva care nu cunoştea nici mila, nici remuşcarea, atunci când era vorba să împlinească ceea ce el socotea că-i o datorie. Urmă: — Dumnezeu şi firea te-au creat ca să fii soţia unui misionar. Ai darurile minţii, nu farmecele trupului; eşti făcută pentru muncă, nu pentru dragoste. Trebuie să fii nevasta unui misionar şi ai să fii. O să fii a mea! Te cer cu stăruinţă, nu pentru desfătarea mea, ci pentru slujba stăpânului meu. — Nu sunt vrednică de asta, nu asta-i chemarea mea, răspunsei. Se aşteptase la aceste prime obiecţii şi n-a fost de loc mâniat. Stătea sprijinit de stânca din spatele său, cu braţele încrucişate pe piept şi părea foarte liniştit. Mi-am dat seama că era pregătit pentru o lungă şi dureroasă luptă şi se înarmase cu răbdare ca s-o ducă până la capăt, hotărât să iasă biruitor. — Jane, reluă el, umilinţa e temelia tuturor virtuţilor creştineşti. Ai dreptate să spui că nu eşti vrednică de această muncă. Dar cine e vrednic oare? Oare cei care au fost într-adevăr chemaţi de Dumnezeu s-au socotit vreodată vrednici de acea chemare? Eu, de pildă, nu sunt decât ţărână şi cenuşă şi, la fel cu apostolul Pavel, recunosc în mine pe cel mai mare dintre păcătoşi; dar nu vreau să fiu împiedicat de acest sentiment al nevredniciei mele. Îmi cunosc stăpânul. E tot atât de drept, pe cât e de puternic, şi, deoarece şi-a ales o unealtă slabă pentru îndeplinirea unei fapte mari, va înlocui lipsurile mele prin bogăţiile nesfârşite ale proniei sale. Gândeşte aşa cum gândesc eu, Jane, şi ai încredere cum am şi eu. Îţi cer să te reazemi pe stânca veacurilor; nu te îndoi că va putea susţine povara slăbiciunii tale omeneşti. — Nu înţeleg viaţa misionarilor, spusei eu, nu le-am cercetat niciodată faptele. — Ei bine, eu, oricât de umil aş fi, îţi pot da ajutorul de care ai nevoie. Pot să-ţi arăt ceas cu ceas menirea dumitale, să fiu totdeauna alături de dumneata, să te ajut în fiecare clipă. O să fac toate astea la început, dar îţi cunosc puterea şi ştiu că în curând o să fii tot atât de tare ca şi mine şi n-o să mai ai nevoie de sprijinul meu. — Dar de unde voi lua puterea de a îndeplini aceasta menire? N-o am în mine. Când îmi vorbeşti, nu mă simt nici tulburată, nici înflăcărată; nu se aprinde nici o flacără în mine, nici un glas nu mă sfătuieşte şi nu mă îmbărbătează; nu mă simt chemată spre o viaţă nouă. Ah, cât aş vrea să te pot face să vezi cum mai seamănă acum mintea mea cu o temniţă, lipsită de soare, în adâncurile căreia cineva zace înlănţuit, cât de teamă mi-e să nu mă convingi să încerc a face un lucru pe care nu-l pot înfăptui. — Am să-ţi dau un răspuns, ascultă-mă. De când te cunosc, te-am examinat necontenit: zece luni de zile ai fost subiectul cercetărilor mele. Te-am supus la încercări ciudate; ce-am văzut, ce încheiere am tras? Când ai fost învăţătoare la şcoala din sat, ai ştiut să îndeplineşti cu exactitate şi bun simţ o sarcină ce nu se potrivea nici cu obiceiurile, nici cu gusturile dumitale, am văzut că ai îndeplinit-o cu tact şi pricepere; ai ştiut să te înfrângi. Vâzând liniştea de care ai dat dovadă când ai primit vestea averii venite pe neaşteptate, mi-am dat seama că nu eşti dornică de bogăţie, că banii n-au asupra dumitale o putere care să treacă peste marginile cuviinţei. Când, cu hotărâre neclintită, ţi-ai împărţit averea în patru, păstrându-ţi numai o parte şi renunţând la celelalte trei, ca să înfăptuieşti o dreptate abstractă, am recunoscut un suflet care-şi află bucuria în flacăra şi chinurile sacrificiului. Când, ca să-mi faci pe plac, ai lăsat un studiu ce te interesa şi ai început unul ce mă interesa pe mine şi când ţi-am văzut siguranţa şi tăria neclintită în faţa piedicilor ce ţi se iveau în cale, am înţeles că ai toate însuşirile pe care le căutam. Jane, eşti ascultătoare, harnică, dezinteresată, credincioasă, statornică şi curajoasă, foarte blândă şi foarte îndrăzneaţă; nu mai fi neîncrezătoare în propriile dumitale puteri, eu am o încredere nemărginită în dumneata: ajutorul dumitale o să-mi fie nepreţuit. Vei fi directoare de şcoală în India şi o să-mi fii tovarăşă şi ajutoare nepreţuită printre femeile indiene. Mă simţeam apăsată de o armură de fier: vedeam cum, cu paşi înceţi, dar siguri, St. John e aproape de izbândă. Puteam închide ochii mult şi bine. Ultimele cuvinte rostite de St. John îmi luminau calea pe care socotisem la început că mi-e cu neputinţă să păşesc. Pe măsură ce vorbea el, menirea ce-mi apăruse atât de nebuloasă prindea fiinţă şi se contura tot mai desluşit sub mâna lui creatoare. Îmi aştepta răspunsul; i-am cerut un sfert de ceas de gândire, înainte de a cuteza să i-l dau. — Cum vrei! răspunse dânsul. Şi ridicându-se se depărtă puţin, se aşeză pe iarbă şi aşteptă în tăcere. "Sunt silită să văd şi să recunosc, îmi zisei, că pot face ceea ce-mi cere. Pot, dacă totuşi viaţa mi-e cruţată: dar simt că nu pot trăi mult sub razele soarelui din India. Ei şi ce-i cu asta? Pe el puţin îl interesează. Când o venii ceasul morţii, mă va încredinţa cu chip senin Dumnezeului care m-a dăruit lui. Îmi dau foarte limpede seama de asta. Părăsind Anglia, aş părăsi un pământ iubit dar gol pentru mine. Domnul Rochester nu se află în India şi chiar dacă s-ar afla, ce însemnătate ar mai putea avea pentru mine? Trebuie să trăiesc fără el: nimic nu-i mai nesăbuit decât aşteptarea în fiecare zi a unei schimbări imposibile, care să ne unească. Aşa cum mi-a spus St. John: într-o zi tot va trebui să caut altceva în viaţă, ceva care să înlocuiască ce-am pierdut. Ceea ce-mi propune el nu-i oare opera cea mai măreaţă pe care o poate hărăzi Dumnezeu şi pe care o poate omul primi? Prin grijile ei nobile şi rezultatele ei sublime, oare nu-i cu adevărat singura menită să umple golul lăsat de acţiunile smulse şi nădejdile spulberate? Cred că trebuie să spun da! Şi totuşi, mă cutremur! Vai! dacă îl urmez pe St John, mă lepăd de o jumătate din mine; dacă plec în India, merg spre o moarte timpurie. Şi cum o să-mi trec răstimpul dintre clipa când plec din Anglia spre India şi cea când voi pleca din India spre mormânt? Şi asta o văd limpede de tot; ca să-l mulţumesc pe St. John voi lupta atât de mult încât fiecare nerv al meu o să sufere, dar am să-l mulţumesc; o să îndeplinesc tot ce ar putea aştepta de la mine. Dacă plec cu el, dacă fac sacrificiul pe care mi-l cere, îl voi face pe deplin. Voi depune totul pe altar: inima, viaţa, în fine jertfa întreagă. El nu mă va iubi niciodată, dar o să mă admire. Îi voi face dovada unei tării sufleteşti cum n-a mai văzut el încă şi ale cărei izvoare nu le poate bănui. Da, pot face faţă unor împrejurări tot atât de grele ca şi cele pe care le învinge el, şi fără să mă plâng mai mult. Da, pot deci consimţi la tot ce-mi cere. Numai un lucru nu pot primi, căci mă înspăimântă prea mult. M-a rugat să-i fiu soţie, dar n-are pentru mine mai multă inimă de soţ decât stânca aceea uriaşă şi sălbatică, la poalele căreia clocoteşte torentul. Ţine la mine aşa cum ţine un ostaş la o armă bună; asta-i tot. Dacă n-aş fi măritată cu el, nu m-ar durea; dar pot primi aşa ceva? Pot vedea cum îşi înfăptuieşte cu răceală planul, pot suporta ceremonia căsătoriei, să primesc verigheta de la el, să-ndur toate formele dragostei (căci nu mă îndoiesc ca nu le-ar observa cu stricteţe) şi să ştiu că gândul e absent? Aş putea îndura ca fiecare plăcere să fie o jertfă adusă principiilor lui? Nu, un astfel de martiriu ar fi groaznic. Nu vreau să-l îndur. Ca soră, l-aş putea însoţi – dar nu ca soţie. O să i-o spun." Mu uitai la el; stătea întins, liniştit ca o coloană întinsă la pământ, cu faţa întoarsă spre mine. Ochii lui sclipitori, pătrunzători, mă cercetau cu atenţie. Se ridică repede şi se apropie de mine. — Sunt gata să merg în India, zisei eu, dacă pot merge liberă. — Răspunsul dumitale cere lămuriri, nu-i desluşit. — Până acum, reluai, ai fost fratele meu adoptiv, eu sora dumitale adoptivă. Să trăim tot aşa, căci ar fi mai bine să nu ne căsătorim. El clătină din cap. — În asemenea împrejurări nu ajunge o frăţie adoptivă. Ar fi cu totul altceva dacă mi-ai fi, într-adevăr, soră: te-aş lua cu mine şi nu mi-aş mai căuta soţie. Dar lucrurile sunt altfel, legătura noastră trebuie să fie sfinţită şi pecetluită prin căsătorie, altminteri nu se poate: se împotrivesc piedici de fapt. Nu le vezi, Jane? Gândeşte-te puţin şi bunul dumitale simţ te va lămuri. Mă gândii câtăva vreme, dar reveneam mereu la acelaşi lucru: nu ne iubeam aşa cum trebuie să se iubească un soţ şi o soţie şi, deci, nu trebuia să ne căsătorim. — St. John, zisei, te socotesc fratele meu; dumneata mă priveşti ca pe o soră; să continuăm a trăi aşa. — Nu putem, nu putem, îmi răspunse el cu glas tăios şi hotărât; e cu neputinţă. Ai spus că pleci cu mine în India. Adu-ţi aminte că ai spus asta. — Cu o condiţie. — Da, da. Dar ceea ce e însemnat e că primeşti să părăseşti Anglia, să mă ajuţi în viitoarea mea îndeletnicire. Aproape te-ai şi înhămat la plug; eşti prea consecventă ca să dai înapoi. Nu trebuie să te gândeşti decât la un lucru: care-i calea cea mai bună către săvârşirea faptei pe care o plănuieşti; simplifică-ţi interesele dumitale complicate, simţurile, gândurile, dorinţele, idealurile; topeşte-le pe toate într-un singur ţel: acela de a împlini cu prisosinţă, cu tărie, misiunea încredinţată de slăvitul nostru stăpân şi pentru asta îţi trebuie un ajutor; nu un frate – e o legătură prea slabă – ci un soţ. Nici eu nu am nevoie de o soră, căci într-o zi mi-ar putea fi răpită. Îmi trebuie o soţie: o singura tovarăşă asupra căreia aş putea să-mi exercit influenţa în timpul vieţii şi pe care aş putea s-o păstrez până la moarte. Cuvintele acestea mă îngroziră; eram influenţată de puterea lui până în măduva oaselor – forţa mă înlănţuia. — Atunci, St, John, caută-ţi alta, i-am spus, care ţi s-ar potrivi mai bine. — Care s-ar potrivi mai bine planului meu, chemării mele, vrei să zici? Îţi repet: nu vreau să te căsătoreşti cu trupul bicisnic, cu omul cel muritor, cu simţurile egoiste ale omului – ci cu misionarul. — Bine! Atunci voi dărui misionarului puterea mea, fiindcă numai de ea are nevoie. Dar nu mă voi dărui pe mine însămi. Ar însemna să dau şi coaja, nu numai miezul. De ea nu are nevoie; o păstrez. — Nu poţi, nu trebuie. Crezi că Dumnezeu va fi mulţumit cu această jumătate de jertfă? O să primească o ofrandă ciuntită? Eu pledez cauza lui Dumnezeu şi te înrolez sub stindardul său; în numele lui, nu pot primi o închinare împărţită; trebuie să fie întreagă. — Oh, zisei eu, inima mi-aş da-o lui Dumnezeu. Dar dumneata... dumneata n-ai nevoie de ea! N-aş putea spune, cititorule, că nu era puţină batjocură stăpânită în cuvintele mele şi în sentimentul ce le însoţea. Până atunci mă temusem în tăcere de St. John, pentru că nu-l înţelesesem. Îmi insuflase respect, fiindcă mă tratase cu nesiguranţă. Până atunci nu ştiam ce era sfânt în el şi ce era muritor. Dar în această convorbire aflai multe lucruri, începeam să-i pot analiza firea. Îi vedeam slăbiciunile, le înţelegeam. Am înţeles că aflându-mă acolo, la marginea hăţişului, împreună cu făptura aceea frumoasă ce stătea dinainte-mi, mă aflam la picioarele unui om supus greşelii, ca şi mine. Vălul căzu de pe asprimea şi despotismul lui. Simţindu-i calităţile, i-am simţit şi cusururile şi am căpătat curaj. Eram alături de un egal şi puteam vorbi cu el, mă puteam împotrivi lui, dacă voiam. Când auzise ultima mea frază rămăsese tăcut. În ccea ce privesc ochii lui, care mă cercetau cu amănunţime, se citea uimirea. Părea că se întreabă: "Îşi bate joc? Îşi bate jos de mine ? Ce să-nsemne asta?" — Să nu uităm, zise el după puţină vreme, că e vorba de un lucru sfânt, de un lucru de care nu putem vorbi cu uşurinţă, fără să păcătuim. Nădăjduiesc, Jane, că eşti sinceră când spui că ţi-ai aduce inima prinos Domnului. Asta e tot ce-ţi cer; de îndată ce inima ta se va desprinde de ce-i omenesc şi se va închina ziditorului, venirea împărăţiei sale pe pământ va fi ţinta celor mai înfrigurate strădanii ale dumitale. Vei fi gata să faci tot ce trebuie pentru asta. Ai să vezi că strădaniile dumitale şi ale mele vor fi mai puternice dacă noi vom fi uniţi – cu trup şi suflet – prin căsătorie, singura legătură ce poate asigura o permanentă corespondenţă cu destinul şi idealurile făpturii omeneşti şi, trecând peste toate capriciile neînsemnate, peste toate piedicile josnice, peste gingăşia sentimentelor, peste toate scrupulele cu privire la gradul, felul, tăria sau rezistenţa unei simple înclinaţii personale, te vei grăbi să primeşti această căsătorie. — Crezi? l-am întrebat eu scurt. Privii atunci armonia trăsăturilor lui frumoase, dar ciudat de ameninţătoare în asprimea lor liniştită: fruntea poruncitoare, dar nu senină; ochii strălucitori, adânci, cercetători dar niciodată blânzi; statura impunătoare, încercai să-mi închipui că i-aş fi soţie. Oh !Peste putinţă! Puteam fi duhovnicul lui, tovarăşul lui. Aşa aş fi putut străbate eu el oceanul; aş fi putut munci sub soarele orientului. În pustiurile Asiei să-i întăresc curajul, hotărârea, evlavia; să accept liniştită stăpânirea lui; să zâmbesc netulburată în faţa ambiţiei lui de neînvins; să-l despart pe creştin de om, să admir profund pe unul şi să iert uşor pe celălalt. Legată numai altfel de el, e neîndoielnic că aş suferi adesea, trupul meu ar îndura un jug apăsător; dar inima şi gândul mi-ar fi libere. Aş avea totdeauna un suflet liber spre care să mă întorc şi în clipele de singurătate aş putea să mă întreţin cu sentimentele mele adevărate, pe care nimic mi le-ar încătuşa. Aş păstra în cugetul meu ascunzişuri care mi-ar aparţine cu totul şi la care el n-ar putea ajunge; acolo ar creşte simţămintele proaspete, ferite de austeritatea lui, care astfel nu le-ar putea ofili, de pasul lui războinic care le-ar putea strivi. Dar era cu totul peste putinţă ca soţie, totdeauna lângă dânsul, neîncetat închisă, îmblânzită, silită să-mi înăbuş flacăra firii mele, să nu scot nici un ţipăt şi să las văpaia mocnită să-mi mistuie încetul cu încetul viaţa, asta ar fi fost de neîndurat. — St. John! exclamai eu, după ce mă gândii la toate aceste lucruri. — Ce-i? întrebă el cu răcelă de gheaţă. — Îţi repet, primesc să plec cu dumneata ca misionară, ca tovarăşă, dar nu ca soţie. Nu pot să mă mărit cu dumneata, căci nu pot să fiu o părticică din dumneata. — Trebuie să devii o părticică din mine, răspunse el cu tărie. Altfel totul e zadarnic. Cum aş putea merge eu, un bărbat care n-am încă treizeci de ani, în India, cu o tânără de nouăsprezece ani, dacă nu mi-e soţie? Dacă nu suntem căsătoriţi, cum am putea trăi împreună, uneori în singurătate, alteori în mijlocul triburilor sălbatice? — Se poate prea bine, răspunsei eu scurt; e tot atât de uşor ca şi când aş fi sora dumitale adevărată, sau tot un bărbat şi preot cum eşti dumneata. — Se ştie că nu-mi eşti soră şi nu te pot trece drept soră. Dacă am încerca, ar însemna să atragem asupră-ne bănuieli josnice. De altfel, cu toate că ai mintea sănătoasă a unui bărbat, ai şi inima unei femei, aşa că ar fi cu neputinţă. — Ar fi foarte cu putinţă, zisei eu cu oarecare dispreţ. Ar fi prea cu putinţă. E adevărat că am inima de femeie, dar nu faţă de dumneata. Pentru dumneata am numai statornicia unui tovarăş; sinceritatea, credinţa, frăţia unui frate de arme; dacă vrei, respectul şi supunerea unui neofit faţă de iniţiatorul lui. Dar absolut nimic mai mult; poţi fi fără grijă. — Asta doresc – spuse el vorbindu-şi sie însuşi – doar atâta vreau şi, dacă mi se ridică piedici în cale, ele trebuie doborâte. Jane, nu te vei căi dacă te măriţi cu mine! Fii sigură! Trebuie să ne căsătorim – îţi repet, nu există altă cale şi fără îndoială că după căsătorie va fi destulă dragoste care să facă unirea noastră dreaptă chiar în ochii dumitale. M-arn sculat sprijinindu-mă do stâncă şi nu m-am putut opri să-i strig: — Dispreţuiesc ideea dumitale despre dragoste, dispreţuiesc acest fals sentiment pe care mi-l dăruieşti. Da, St. John, când mă îmbii c-un asemenea simţământ, te dispreţuiesc şi pe dumneata! El mă privi ţintă, muşcându-şi buza măiestrit desenată. Ar fi greu de spus dacă era uimit sau îndârjit, căci a ştiut să se stăpânească. — Nu mă aşteptam să aud astfel de cuvinte din gura dumitale. Eu n-am făcut şi n-am spus nimic vrednic dle dispreţ. Blândeţea lui m-a mişcat; am fost cucerită de stăpânirea lui nobilă şi liniştită. — Iartă-mi cuvintele, St. John, dar e vina dumitale că m-ai întărâtat, făcându-mă să vorbesc atât de necugetat. Ai vorbit despre un lucru asupra căruia părerile noastre sunt diferite, un lucru despre care ar trebui să nu mai vorbim niciodată. Chiar numai cuvântul dragoste e pentru noi un măr al discordiei. Te gândeşti ce ar fi dragostea însăşi? Ce ne-am face noi? Ce-am simţi? Dragă vere, uită planul dumitale de căsătorie. — Nu, zise el. E un plan pe care-l alcătuiesc de mult; singurul care mă poate face să-mi ating marele ţel: dar nu mai vreau să te rog acum. Mâine plec la Cambridge; am acolo o seamă de prieteni de la care vreau să-mi iau rămas bun. Voi lipsi cincisprezece zile. Între timp o să te gândeşti la propunerea mea, fără să uiţi însă că dacă n-o primeşti, nu pe mine mă refuzi, ci pe Dumnezeu. Se slujeşte de mine, numai pentru a-ţi deschide calea unei nobile misiuni; dacă vrei să-mi fii soţie, poţi păşi pe acea cale; dacă nu, te osândeşti pe viaţă la un trai de tihnă egoistă şi întunecime stearpă. Bagă de seamă să nu fii socotită printre cei care au alungat de la ei credinţa cea adevărată şi prin aceasta sunt mai de osândit decât necredincioşii! A tăcut. Întorcându-şi încă o dată faţa de la mine, "Privi spre râu şi cătă spre coline." Dar de astă dată îşi înăbuşi sentimentele în adâncul sufletului, pentru că nu mai eram vrednică să le aud rostite cu glas tare. Tăcerea pe care o păstră, în timp ce mergeam alături spre casă, mă făcu să înţeleg ce simţea faţă de mine. Citii pe chipul lui dezamăgirea unei firi pentru acela care a dat de împotrivire tocmai acolo unde nu se aştepta decât la supunere; dezaprobarea unui judecător rece şi neclintit, care aflase la altul sentimente şi idei ce lui i se păreau de neîngăduit. Într-un cuvânt, bărbatul ar fi vrut să mă silească la ascultare şi numai creştinul sincer îndura răutatea mea cu atâta răbdare şi lăsa atât de lungă tihna gândirii şi remuşcării mele. În seara aceea, după ce-şi sărută surorile, socoti nimerit să nu-mi dea nici mâna şi părăsi odaia în tăcere. Cum însă, fără să fiu îndrăgostită, simţeam totuşi multă simpatie pentru el, am fost atât de mâhnită de această voită uitare, încât m-au podidit lacrimile. — După câte văd, zise Diana, v-aţi certat în timpul plimbării; du-te după el; te aşteaptă şi se plimbă pe sală; îl împaci lesne. În împrejurări de astea nu sunt de loc trufaşă. Îmi place să fiu mai degrabă fericită, decât demnă. Fugii după el. Era la piciorul scării. — Noapte bună, St. John, zisei. — Noapte bună, Jane, îmi răspunse el liniştit. — Dă-mi mâna. Ce atingere uşoară şi rece îmi înfiora degetele! Ceea ce se întâmplase în timpul zilei nu-i plăcuse de loc. Prietenia nu-l putea încălzi, nici lacrimile nu-l puteau mişca. Deci cu el nu vor fi niciodată împăcări fericite, zâmbete vesele, cuvinte mărinimoase; totuşi, creştinul era răbdător şi paşnic. Când l-am întrebat dacă-i gata să mă ierte, mi-a răspuns că n-are obiceiul să-şi aducă aminte de jigniri, că n-are nimic de iertat, deoarece nu fusese jignit. După ce-mi spuse asta, plecă. Aş fi preferat să mă lovească. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:35 AM | message # 41
CAPITOLUL XXXV
N-a plecat a doua zi la Cambridge, aşa cum spusese; şi-a amânat plecarea cu o săp-tămână întreagă şi în vremea asta mă făcu să simt cât de grea pedeapsă poate da un om bun, dar aspru, conştiincios, dar neînduplecat, când se crede jignit. Fără să facă ceva duşmănos, fără un singur cuvânt de reproş, se silea să-mi arate că mă dispreţuieşte. Nu pentru că St. John ar fi nutrit în mintea lui gândul unei răzbunări necreştineşti; nu pentru că ar fi vrut, dacă ar fi putut, să-mi atingă măcar un fir de păr din cap; din fire şi din principiu, dispreţuia o răzbunare meschină. Pentru vina de a-i fi arătat dispreţul meu şi de a-i fi spus că-i dispreţuiesc dragostea mă iertase; nu uitase însă nimic şi ştiam că n-avea să uite toată viaţa. Vedeam din felul cum mă privea, că între el şi mine pluteau totdeauna vorbele acelea, ca şi când ar fi fost scrise în văzduh; de câte ori îi vorbeam, i se părea că ele răsună şi ecoul lor se făcea simţit în fiecare dintre răspunsul pe care mi le da. Nu se ferea să stea de vorbă cu mine; dimpotrivă, mă chema în fiecare dimineaţă la el. Cred că omul corupt dintr-însul simţea o plăcere pe care creştinul curat n-o găsea: aceea de a arăta cu câtă îndemânare putea, în timp ce vorbea şi se purta ca de obicei, să lipsească fiecare frază de ţinuta şi interesul care, altădată, dădeau un anumit farmec aspru vorbirii şi purtărilor sale. Pentru mine nu mai era un om viu, ci un om de marmură. Ochii lui semănau cu o piatră albastră, strălucitoare şi rece; limba lui, nimic altceva decât o unealtă a vorbirii. Toate acestea însemnau pentru mine un chin rafinat şi lent; alimentau un foc mocnit de indignare şi o înfiorată tulburare a durerii care mă chinuia şi mă zdrobea. Simţeam cum, dacă aş fi soţia lui, acest om bun, neprihănit ca izvorul din adâncul neatins de soare, ar fi putut să mă ucidă repede fără ca un singur strop de sânge să picure din vinele mele, fără a primi nici cea mai uşoara pată pe conştiinţa-i limpede ca un cristal. Simţeam asta mai cu seamă când făceam vreo încercare să mă apropii. Nici o clipire nu răspundea bunăvoinţei mele. El nu suferea de loc din pricina răcelii dintre noi, nu dorea împăcarea, şi, cu toate că de multe ori lacrimile mele îmbelşugate udaseră pagina pe care stăteam amândoi aplecaţi, ele nu-l impresionau decât aşa cum ar impresiona pe un om a cărui inimă e cu adevărat de piatră sau de metal. În tot acest timp, se purta cu surorile lui mai drăgăstos decât altădată. Se temea probabil ca simpla lui răceală nu-i destul de usturătoare pentru a mă convinge că eram alungată din inima sa şi voia să-i adauge forţa contrastului. Sunt încredinţată că n-o făcea din răutate, ci pentru a-şi respecta principiile. Cu o seară înainte de plecarea lui la Cambridge, îl văzui plimbându-se singur prin gradină. Uitându-mă la el, îmi amintii că acest bărbat, oricât de depărtat ar fi fost acum de mine, îmi salvase odinioară viaţa, eram chiar rude şi vrui să fac o ultimă sforţare spre a-i câştiga prietenia. Mă apropiai de el văzândul sprijinindu-se de portiţa grădinii. Am vorbit imediat despre lucrul care-l interesa. — St. John, zisei cu, îmi pare foarte rău că eşti supărat pe mine. Hai să fim iar prieteni. — Nădăjduiesc că suntem prieteni, zise el liniştit, privind mai departe răsăritul lunii, pe care îl contempla când m-apropiasem de el. — Nu, St. John, reluai eu, nu mai suntem prieteni ca altădată. Ştii bine. — Crezi? Atunci te înşeli. Cât despre mine, nu-ţi doresc nici un rău; îţi doresc numai binele. — Te cred, St. John. Doar ştiu bine că nu eşti în stare să doreşti răul nimănui, dar dat fiind că-ţi sunt rudă, doresc altă dragoste decât această iubire de aproape, pe care o arăţi şi străinilor. — Desigur, zise el, dorinţa dumitale e dreaptă şi sunt departe de a te privi ca pe o străină. Aceste cuvinte, spuse pe ton liniştit şi rece, erau jignitoare şi derutante. Dacă m-aş fi lăsat mânată de furie şi mândrie, l-aş fi părăsit numaidecât, dar în mine sălăşluia ceva cu mult mai puternic decâte aceste sentimente. Respectam adânc calităţile şi principiile vărului meu, îi preţuiam prietenia şi pentru mine pierderea ei era o foarte dureroasă încercare; nu voiam să părăsesc atât de repede speranţa de a o recâştiga. — În felul ăsta trebuie să ne despărţim, St. John? Când o să pleci în India, o să mă părăseşti fără să-mi spui măcar o singură vorbă bună? Nu se mai uită la lună şi mă privi drept în faţă. — Când o să plec în India o să te părăsesc, Jane? Cum, nu vii cu mine? — Mi-ai spus că nu pot, decât dacă mă mărit cu dumneata. — Şi nu vrei să te măriţi cu mine? Nu-ţi schimbi hotărârea? Cititorule, cunoşti oare, aşa cum cunosc eu, spaimele pe care aceste fiinţe reci le pot strecura prin şuvoiul de gheaţă al întrebărilor lor? Ştii cât de mult seamănă mânia lor cu furia unei avalanşe şi supărarea lor cu sfărâmarea gheţurilor pe mare? — Nu, St. John, spusei. Nu mă mărit cu dumneata, stărui în hotărârea mea. Avalanşa se mişcă şi înaintă puţin, dar nu se rostogoli încă. Întrebă din nou : — De ce nu primeşti? — Acum câtva timp, pentru că nu mă iubeai; astăzi, pentru că mă urăşti aproape. Dacă m-aş mărita cu dumneata m-ai omorî; mă omori de pe acum. Obrajii şi buzele lui îşi pierduseră culoarea. — Te-aş omorî? Te şi omor? Cuvintele astea sunt dintre cele care n-ar trebui rostite. Sunt necumpătate, nedemne de o femeie şi neadevărate. Ele trădează o nefericită stare a minţii; ar merita mustrări mai aspre; sunt de neiertat; dar datoria unui om e să-şi ierte semenul de şaptezeci şi şapte de ori câte şapte. Acum totul era sfârşit. Deşi dorisem din suflet să-i şterg urmele celei dintâi jigniri, îi săpasem în inimă o altă jignire şi mai adâncă. O săpasem cu fierul roşu. — Acum, zisei, o să mă urăşti de-a binelea; e zadarnic să încerc o împăcare: văd că mi-am făcut din dumneata un duşman neîndurat. Aceste cuvinte provocară o nouă rană, cu atât mai gravă, cu cât se apropiau de adevăr. Buzele lui livide se strânseră o clipă. Văzui ce furie dezlănţuisem în el şi mi se strânse inima de durere. — Îmi tălmăceşti greşit cuvintele! strigai eu apucându-i mâna. Te încredinţez că n-am avut de gând nici să te supăr, nici să te jignesc. El zâmbi cu amărăciune şi-şi trase repede mâna dintr-a mea. — Acuma, zise după o scurtă tăcere, de bună seamă ca-ţi iei cuvântul înapoi şi n-o să mai vrei în nici un fel să mergi în India? — Ba da. Vreau să merg ca o tovarăşă a dumitale. Se lăsă o tăcere foarte lungă. N-aş putea spune ce luptă se dădea în inima lui între Natură şi Har; văzui numai în ochii lui cum scânteiau licăriri ciudate şi umbre stranii îi treceau peste faţă. În cele din urmă zise: — Am mai arătat cât e de absurd ca o femeie de vârsta dumitale să plece cu un bărbat ca mine. Am arătat-o în aşa fel, încât nu are rost să mai vorbeşti vreodată de acel plan şi-mi pare rău – pentru dumneata – că te aud vorbind din nou aşa. Îl întrerupsei: tot ceea ce semăna a reproş avea darul să mă îmbărbăteze pe dată. — St. John, fii înţelegător, căci în clipa asta baţi câmpii. Pretinzi că eşti jignit de ceea ce ţi-am spus. Nu eşti într-adevăr jignit, fiindcă având o judecată atât de sănătoasă nu poţi fi nici atât de neînţelegător, nici atât de vanitos, încât să nu înţelegi cum trebuie gândurile mele. Îţi spun din nou: îţi voi fi, dacă vrei, duhovnic; dar niciodată soţie. Se făcu din nou galben ca moartea, dar ca şi mai înainte îşi stăpâni furia şi-mi răspunse pe un ton afectat, dar liniştit: — Nu pot primi ca o femeie care nu-i a mea să mă ajute a-mi duce misiunea la capăt. Se pare că nu poţi pleca, împreună cu mine: dar dacă eşti sinceră în propunerea pe care mi-o faci, când voi ajunge în oraş, am să vorbesc cu un misionar însurat, a cărui nevastă are nevoie de cineva ca s-o ajute. Averea dumitale îţi va îngădui să te lipseşti de ajutorul Societăţii Misionarilor şi astfel vei mai putea scăpa de ruşinea de a nu-ţi fi respectat cuvântul şi de a fi dezertat din oştirea în care ai făgăduit să intri. Dar – aşa după cum ştii şi tu, cititorule – eu nu făcusem nici o făgăduială hotărâtă şi nu mă obligasem la nimic. De aceea felul lui de a vorbi mi se păru mult prea aspru şi mult prea tiranic. Răspunsei: — Nu-i vorba nici de ruşine, nici de făgăduială încălcată, nici de dezertare. Nu sunt nicidecum obligată să plec în India, mai ales cu nişte străini. Cu dumneata aş fi cutezat, pentru că te admir, am încredere în dumneata şi te iubesc ca o soră, deşi sunt încredinţată că n-aş putea să trăiesc prea mult în acel climat, ori cu cine aş merge. — Ah, te temi de soarta dumitale! zise el, strângând din buze. — E adevărat. Dumnezeu nu mi-a dăruit viaţa ca s-o irosesc. Încep să cred că tot ce-mi ceri seamănă cu o sinucidere. De altfel, înainte de a părăsi Anglia pentru totdeauna, vreau să mă conving dacă nu sunt mai folositoare rămânând în ţară, decât pierind. — Ce vrei să spui? — Zadarnic aş încerca sa te lămuresc, dar există un lucru asupra căruia am de multă vreme îndoieli dureroase şi nu pot pleca înainte de-a le limpezi într-un fel. — Ştiu încotro ţi se îndreaptă ochii şi de ce ţi-e legată inima dar ceea ce te interesează e nedrept şi nelegiuit. De multă vreme ar fi trebuit să-ţi înăbuşi acest sentiment şi să roşeşti când te gândeşti la asta. Ţi-e gândul la domnul Rochester. Era adevărat şi o mărturisii prin tăcerea mea. — Atunci, urmă St. John, o să porneşti în căutarea domnului Rochester? — Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu el. — În cazul acesta nu-mi rămâne decât să te pomenesc în rugăciunile mele şi să rog din adâncul sufletului pe Dumnezeu să nu te osândească la chinul cel veşnic. Am crezut că recunosc în dumneata o aleasă. Dar Dumnezeu nu vede ca noi oamenii: facă-se voia lui! Deschise poarta, ieşi şi coborî în vale. În curând nu-l mai zării. Întorcându-mă în salon, am găsit pe Diana stând în picioare dinaintea ferestrei; părea dusă pe gânduri. Era mai înaltă decât mine; îmi puse mâna pe umăr, se-aplecă şi-mi privi lung obrazul. — Jane, îmi zise ea, eşti agitată şi palidă; sunt sigură că ai ceva pe suflet. Spune-mi ce se petrece între tine şi St. John. V-am privit pe fereastră o jumătate de ceas. Iartă-mi această îndeletnicire de spioană, dar de multă vreme mi-am închipuit ceva, nici eu nu ştiu bine ce! St. John e o făptură ciudată. Se opri şi, văzând că tac, urmă numaidecât: — Sunt convinsă că frate-meu şi-a pus în gând ceva deosebit în legătură cu tine. Multă vreme ţi-a arătat un interes pe care nu l-a avut niciodată faţă de nimeni. Cu ce scop? Aş vrea să te iubească. Te iubeşte. Jane? Spune-mi. Puse mâna ei rece pe fruntea mea fierbinte. — Nu, Di, răspunsei eu. Câtuşi de puţin. — Atunci de ce ochii lui te urmăresc totdeauna? De ce vrea mereu să fie singur cu tine? Socoteam ca vrea să se însoare. — Vrea, într-adevăr; mi-a cerut să-i fiu soţie. Diana bătu din palme. — Tocmai la asta ne gândeam şi asta nădăjduiam şi noi! exclamă dânsa. Te măriţi cu el, Jane? Şi o să rămână în Anglia? — Nici vorbă de aşa ceva, Diana. Propunându-mi să mă căsătoresc cu el, unica lui dorinţă e să aibă o tovarăşă vrednică, care să-l ajute a-şi îndeplini misiunea lui în India. — Cum? Vrea să pleci cu el în India? — Da. — Ce nebunie! exclamă dânsa. Sunt sigură că n-ai putea trăi nici trei luni acolo. N-o să te duci. N-ai primit; nu-i aşa, Jane? — N-am primit să-l iau de bărbat. — Şi deci l-ai supărat? întrebă ea. — Foarte rău. Cred că n-o să mă ierte niciodată şi, totuşi, i-am spus că l-aş însoţi ca o soră. — A fost o nebunie curată din partea ta, Jane. Gândeşte-te ce sarcină zdrobitoare îţi luai, într-o ţară unde oboseala omoară chiar şi pe cei voinici, iar tu eşti slabă! Îl cunoşti pe St. John. Ţi-ar cere lucruri cu neputinţă de făcut; cu el nu ţi-ar fi îngăduit să te odihneşti nici în ceasurile cele mai arse de zăpuşeală şi, din nenorocire, am observat că te străduieşti să faci orice îţi cere. Sunt uimită c-ai găsit curajul să-i refuzi mâna. Aşadar, nu-l iubeşti, Jane? — Nu, nu ca soţ. — E frumos totuşi. — Iar eu, Di, vezi, sunt atât de urâtă. Nu ne-am potrivi de loc. — Urâtă? Tu? Ba de loc. Eşti mult prea drăguţă şi prea bună ca să te pârjolesti de vie la Calcutta! Şi ea mă rugă din nou să nu primesc propunerea de a-i întovărăşi fratele. — Trebuie să renunţ, răspunsei eu, căci adineauri, când i-am repetat că sunt gata să-i slujesc de ajutor, a fost jignit de lipsa mea de cuviinţă. Părea că socoteşte ciudată propunerea mea de-al însoţi fără să fiu măritată cu el, ca şi când n-aş fi sperat de la început să găsesc în el un frate şi să-l socotesc un simplu om. — Ce te face să spui că nu te iubeşte, Jane? — Ar trebui să-l auzi vorbind despre asta. Mi-a spus de multe ori că nu se însoară pentru el, ci pentru îndeplinirea datoriei lui; că sunt făcută pentru muncă, nu pentru dragoste. De bună seamă că-i adevărat, dar părerea mea e că dacă nu sunt făcută pentru dragoste, nu sunt făcută nici pentru căsătorie. Di, n-ar fi crud să fii legată pentru toată viaţa de un bărbat care n-ar vedea în tine decât o unealtă folositoare? — O, da! N-ar fi omenesc şi n-ar fi de îndurat. Nici să nu mai vorbim de-aşa ceva! — Apoi, urmai eu, deşi n-am pentru el decât o dragoste de soră, totuşi, dacă aş fi silită să-i fiu nevastă, poate că darurile cu care e înzestrat m-ar face să simt pentru el o dragoste ciudată, nemiloasă şi chinuitoare, căci uneori există în privirea, în purtările, în vorba lui, o măreţie eroică. Oh, atunci aş fi nespus de nenorocită! Nu ar avea nevoie de dragostea mea şi, dacă i-aş arăta-o, m-ar face să simt că iubirea e un sentiment de prisos, pe care nu mi l-a cerut niciodată şi care nu mi se potriveşte, Ştiu că aşa ar fi. — Şi totuşi St. John e bun, spuse Diana. — Da, e un om bun, un om mare, dar urmărindu-şi ţelurile lui minunate calcă fără milă peste nevoile şi sentimentele oamenilor de rând. Iată de ce ei ar face mai bine să nu-i iasă în cale fiindcă s-ar putea ca, văzându-şi de drum, să-i calce în picioare. Uite-l că vine! Te las, Diana. Văzând că deschide poarta grădinii, mă urcai repede în odaia mea. Dar fui silită să-l întâlnesc din nou la cină. În timpul mesei fu la fel de liniştit ca totdeauna. Credeam că abia îmi va adresa un cuvânt şi eram convinsă că nu renunţase la planurile în privinţa căsătoriei ; în curând văzui însă că mă înşelasem puţin în ambele privinţe – îmi vorbi ca de obicei, sau aşa cum obişnuia să-mi vorbească de câtăva vreme cu cea mai riguroasă politeţe. Fără îndoială că rugase duhului sfânt să-i ajute să-şi stăpânească mânia şi credea că m-a iertat încă o dată. Când sosi ora lecturii de seară, el alese capitolul al 21-lea din Apocalips. Totdeauna era plăcut să asculţi cum picurau de pe buzele lui cuvintele Bibliei. În nici o altă împrejurare glasul său frumos nu suna aşa de dulce şi de plin, niciodată purtarea sa nu devenea atât de impunătoare, în nobila sa simplitate, ca în clipa când rostea cuvântul Domnului. În seara aceea, luna se vedea strălucind prin fereastra fără perdele, făcând aproape să nu mai fie nevoie de lumina făcliei de pe masă. Tihna domnea în cercul nostru familial. Totul făcea ca vocea lui să capete mai multă solemnitate, să dea fiori şi mai puternici. St. John era plecat asupra Bibliei şi citea paginile în care e înfăţişată priveliştea unui nou cer şi a unui nou pământ: cum va veni Dumnezeu să locuiască printre oameni, cum le va şterge lacrimile, cum nu vor mai fi nici moarte, nici durere, nici suferinţă, nici plânsete, fiindcă tot ceea ce va fi fost mai înainte se va fi şters. Când a citit versetul din urmă, am fost înfiorată în chip ciudat, mai ales fiindcă am simţit, din schimbarea abia perceptibilă a glasului său, că ochii-i erau îndreptaţi spre mine. Iată ce cuprindea acel verset: "Cel ce biruieşte va moşteni acestea şi vor fi fii lui Dumnezeu şi el îmi va fi mie fiu. Cât despre – şi St. John urmă cu glas încet şi limpede – fricoşi şi necredincioşi... şi tot soiul de mincinoşi – partea lor este în iezerul care arde cu focul şi pucioasă ; ceea ce este moartea a doua." Din clipa aceea am ştiut ce soartă socotea St. John că mă aşteaptă. Când rosti ultimele cuvinte cutremurătoare ale acestui verset, glasul lui era pătruns de un simţământ, liniştit, potolit, de izbândă, împletit cu arzătoare dorinţă. Credea că numele său fusese scris în cartea cea mare şi râvnea ceasul în care va fi primit în cetatea unde "împăraţii pământului îşi aduc toată slava şi cinstea lor într-însa, cetate ce nu are lipsă nici de soare, nici de lună ca să lumineze în ea, fiindcă slava Domnului o luminează". Îşi înfăţişă toată dârzenia în rugăciunea ce urmă după citirea Bibliei. Zelul lui sobru se arăta iarăşi. Se ruga lui Dumnezeu, cuprins de înflăcărare şi hotărât să izbândească. Cerea putere pentru inimile slabe, lumină pentru acei care se rătăcesc de turmă, întoarcerea chiar în al unsprezecelea ceas, pentru cei care erau legaţi de plăcerea cărnii şi de lucrurile materiale. Stăruia fierbinte ca lui să i se hărăzească o parte din chinul celui osândit focului. Ardoarea este întotdeauna de-o mare solemnitate. Întâi am fost uimită de rugăciunea lui, dar când îl auzii urmând şi însufleţindu-se astfel, am fost mişcată şi, în sfârşit, cuprinsă de respect. Simţea atât de sincer ce-i bun şi mare în ţelul lui, încât cei ce-l auzeau rugându-se nu puteau simţi altfel decât dânsul După ce sfârşi rugăciunea, ne luarăm rămas bun de la el. Trebuia să plece a doua zi dis-de-dimineaţă. După ce-l sărutară, Diana şi Mary părăsiră odaia; mi s-a părut că le ceruse asta în şoaptă, îi întinsei mâna şi-i urai călătorie bună. — Mulţumesc, Jane, îmi zise el. După cum am spus, o să mă întorc de la Cambridge peste cincisprezece zile; îţi las acest răgaz să te gândeşti. Dacă m-aş supune mândriei omeneşti, nu ţi-aş mai vorbi de căsătorie, dar nu ascult decât de datoria mea şi nu urmăresc decât cel mai de căpetenie scop al meu: slăvirea lui Dumnezeu. Stăpânul meu a fost îndelung răbdător; voi fi şi eu. Nu te pot părăsi în ora pierzaniei ca pe-un vas al mâniei; căieşte-te, hotărăşte-te cât mai e vreme. Aminteşte-ţi că suntem sortiţi să trudim cât este ziuă, ţine seama că "vine noaptea când nici un muritor nu va mai trudi". Aminteşte-ţi de soarta bogatului din parabolă, care a avut toate bucuriile în această viaţă. Deie-ţi Domnul tăria de a alege acea bogaţie de care nimeni nu te poate prăda! Îmi pusese mâna pe cap, în timp ce rostise ultimele cuvinte. Vorbise cu sinceritate şi blândeţe. Privirea lui nu era aceea a unui îndrăgostit care-şi implora iubita, ci a unui păstor care-şi rechema oaia rătăcită, sau mai bine, cea a unui înger păzitor care se-ngrijea de sufletul ce-i fusese încredinţat. Toţi oamenii de talent, fie că au simţire sau nu, fie că sunt plini de zel, novici sau stăpâni cu condiţia să fie sinceri – au momente în care subjugă şi domină. Am simţit pentru St. John o veneraţie atât de adâncă, încât m-am pomenit deodată la punctul pe care-l evitam de atât de multă vreme. Eram ispitită să încetez orice luptă, să mă las târâtă de puhoiul voinţei sale, să mă înec în vâltoarea vieţii lui şi s-o jertfesc pe a mea. Mă stăpânea aproape tot aşa cum mă stăpânise altădată domnul.....Rochester, dar cu totul în alt chip. În amândouă cazurile, eram nebună. Să fi cedat altădată, ar fi însemnat să trec peste principii; să fi cedat acum, ar fi însemnat să nesocotesc dreapta judecată. În clipa de faţă, când a trecut criza dureroasă, în oglinda liniştită a vremii văd limpede toate astea. Atunci nu-mi dădeam seama de nebunia mea. Stăteam nemişcată înaintea ierofantelui meu. Uitam că-l refuzasem; temerile mi se risipeau; strădaniile mele erau zădărnicite. Imposibilul, adică această căsătorie cu St. John, devenea – repede – Posibilul. Totul se schimbase dintr-o dată. Credinţa mă cuprindea, îngerii îmi făceau semne, chemându-mă; Dumnezeu îmi poruncea; viaţa mi se învăluia ca un sul de pergament, porţile morţii se deschideau, lăsându-mă să văd, dincolo de ele, veşnicia. Mi se părea că spre a fi fericită acolo, puteam jertfi totul în viaţa asta de-o clipă. Odaia lunecoasă mi se părea plină de vedenii. — Acum te-ai putea hotărî? mă întrebă misionarul. Glasul lui era blând; şi mă trase prieteneşte spre el. Oh, cu cât era mai tare blândeţea decât puterea! Mă puteam împotrivi mâniei lui St. John; bunătatea lui mă făcea, însă, să mă îndoi ca o trestie şi, totuşi, îmi dădeam tot timpul seama că dacă mă înduplec, mă voi căi într-o zi. Un ceas de rugăciune solemnă nu-i putuse schimba firea; îl înălţase doar. — M-aş putea hotărî dacă aş fi singură, răspunsei eu. Aş putea să jur că m-aş mărita cu dumneata dacă aş fi încredinţată că asta e voinţa lui Dumnezeu; după aceea întâmple-se orice! — Rugăciunile mele au fost ascultate! exclama St. John. Îmi apăsă mai tare mâna pe cap ca şi când ar fi vrut să mă ştie în deplina lui stăpânire ; mă strânse în braţe, aproape ca şi când m-ar fi iubit (spun aproape pentru că puteam să-mi dau seama de deosebire, căci ştiam ce înseamnă să fii iubită dar ca şi el, lăsasem deoparte dragostea şi nu mă gândeam decât la datorie). Pe dinaintea ochilor mei trecut-au nori şi luptam să-i îndepărtez. Doream din tot cufletul cu sinceritate, cu aprindere, să fac ce era bine şi numai atât rugam cerul: "Arată-mi, arată-mi calea ce trebuie s-o urmez!" Niciodată nu fusesem atât de tulburată. Cititorul va putea să judece dacă ceea ce se petrecu atunci a fost urmarea smintelii mele. Casa era pe deplin liniştită, căci probabil, afară de St. John şi de mine, toată lumea dormea. Singura făclie ce ne lumina se stinse; luna şi-arunca în odaie razele-i strălucitoare. Inima îmi bătea repede; îi auzeam zvâcnirile. Deodată, bătăile fură oprite de o senzaţie de nedescris ce mă înfiora din creştet şi până-n tălpi. Nu era ceva asemănător unei descărcări electrice, dar era tot atât de ascuţită, de ciudată, de pătrunzătoare. S-ar fi spus că până atunci cea mai încordată activitate a simţurilor mele nu fusese decât o toropeală din care acum mi se poruncea să mă smulg. Simţurile mele se trezeau într-o aşteptare încordată; ochii şi urechile mele aşteptau, în timp ce carnea tremura pe mine. — Ce-ai auzit? Ce-ai văzut? mă întrebă St. John. Nu vedeam nimic, dar auzeam de undeva un glas strigându-mi: "Jane! Jane! Jane!" Atâta tot. — Oh, Doamne! Ce-i asta? suspinai eu. Aş fi putut spune: "Unde-i?" Căci acel glas nu părea a fi venit din odaie, nici din casă şi nici din grădină; nu pornea din văzduh, nici din străfundurile pământului, nici din cer. Îl auzisem; dar unde şi cum nu puteam spune cu nici un chip. Era glasul unei fiinţe omeneşti, un glas cunoscut şi tare iubit, cel al lui Edward Fairfax Rochester. Era trist, dureros, sălbatic, înfricoşător şi părea că mă roagă. — Am să vin, strigai eu. Aşteaptă-mă! Oh, am să vin! Am mers să deschid uşa şi m-am uitat pe coridor; era întuneric. Am fugit în grădină; era pustie. Unde eşti? strigai eu. Munţii din spatele Marsh-Glenului repetară stins: "Unde eşti?" Ascultai. Vântul bătea încet printre brazi; în jurul meu nu era decât singurătatea mlaştinilor şi zgomotul nopţii. — La o parte cu orice superstiţie! strigai eu, văzând un spectru negru înălţându-se din tisele întunecate. "Asta nu-i una din fantomele tale; nu-i urmarea vrajei tale: e opera firii. A fost stârnită şi nu-i de mirare – s-a străduit din răsputeri." Mă îndepărtai repede de St. John, care venise după mine şi voia să mă oprească. De astă dată îmi venise mie rândul. Puterea mea era în joc şi mă simţeam foarte tare. Îi spusei să nu-mi pună întrebări, să nu facă observaţii, îl rugai să plece: trebuia şi voiam să fiu singură. Se supuse numaidecât. Când ai destulă tărie să porunceşti, e uşor să te faci ascultat. Mă urcai şi mă încuiai în odaia mea; îngenuncheai şi mă rugai în felul meu, adică cu totul deosebit de cel al lui St. John, dar tot atât de fierbinte. Mi se părea că sunt aproape de tot de un duh puternic şi că sufletul meu se prosterna cu recunoştinţă la picioarele lui. Mă sculai după această rugăciune de mulţumire, luai o hotărâre. şi mă culcai luminată şi decisă. Aşteptam cu nerăbdare ziua ce avea sa vină ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:37 AM | message # 42
CAPITOLUL XXXVI
În sfârşit se lumină de ziuă. M-am sculat la răsăritul soarelui. Timp de un ceas ori două mi-am aşezat lucrurile din cameră, am făcut ordine în sertare şi în dulap, ca să le las în starea cerută de o scurtă absenţă. În vremea asta l-am auzit pe St. John ieşind din odaie. Se opri în faţa uşii mele. M-am temut să nu bată la uşă, dar se mulţumi să-mi strecoare o foaie de hârtie pe sub uşă. O luai şi citii: "Aseară m-ai părăsit prea pe neaşteptate. Dacă ai mai fi stat puţin ai fi putut pune mâna pe crucea creştină şi pe cununa îngerilor. Mă întorc peste cincisprezece zile şi voi aştepta hotărârea dumitale. Între timp, roagă-te să nu cazi in ispită. Cred că sufletul ţi-e puternic dar trupul dumitale e slab. Am să mă rog pentru tine in fiecare ceas. Al dumitale St. John" "Sufletul meu vrea să facă ceea ce e drept, i-am răspuns în gând, iar trupul meu sper că e destul de puternic ca să împlinească voinţa cerului, atunci când ea îmi va fi limpede cunoscută. Oricum, va fi de ajuns de puternic să cerceteze, să răscolească, să afle o ieşire din acest nor de îndoială şi să ajungă la limanul certitudinii." Cu toate că eram în întâi iunie, dimineaţa se arăta rece şi posomorâtă, iar ploaia deasă bătea în geamuri. L-am auzit pe St. John deschizând uşa din faţă; m-am uitat pe fereastră, l-am văzut cum străbate grădina. Apucă pe drumul ce trecea peste mlaştinile ceţoase spre Whitcross; de acolo trebuia să ia diligenţa. "Peste câteva ore, îmi zisei, voi porni pe acelaşi drum ca şi tine; am să iau şi eu diligenţa la Whitcross. Am pe cineva în Anglia de la care vreau să primesc veşti, înainte de a pleca pentru totdeauna." Mai rămâneau două ceasuri până la masa de dimineaţă. Începui să mă plimb încet prin odaie, gândindu-mă la întâmplarea ce mă făcuse să iau această hotărâre neaşteptată, îmi amintii senzaţia care mă zguduise, căci o retrăiam în întreaga ei ciudăţenie. Mi-aduceam aminte glasul pe care-l auzisem. Din nou mă întrebai de unde putea veni, dar tot atât de zadarnic ca şi înainte: mi se părea că vocea era în mine, nu în lumea dinafară, îmi spusei că s-ar putea să fie doar o impresie nervoasă, o nălucire. Şi totuşi, nu puteam crede aşa ceva. Mai degrabă semăna cu o inspiraţie. Copleşitoarea explozie sufletească, ce se dezlănţuise ca şi cutremurul de pământ care zdruncinase temeliile închisorii lui Pavel şi Silas, deschisese uşile celulei sufletului meu şi-i trăsese zăvoarele; îl deşteptase din somn, şi el se trezise tremurând, ascultând înfiorat. Apoi de trei ori un strigăt vibrase în urechea mea speriată, în inima şi în sufletul meu care nu se temeau şi nu se clătinau, căci acest strigăt n-avea nimic surprinzător, nici înspăimântător, ci mai degrabă părea vesel de sforţarea pe care o putuse face fără sprijinul corpului stânjenitor. "Peste câteva zile, îmi zisei punând capăt visării mele, voi şti ceva despre cel al cărui glas părea că mă chemase în noaptea trecută. Scrisorile au fost zadarnice: o să fac eu însămi cercetări." La dejun le înştiinţai pe Diana şi Mary că plec şi că voi lipsi cel puţin patru zile. — Pleci singură, Jane? — Da, plec ca să aflu ceva veşti despre un prieten, de soarta căruia sunt îngrijorată. Mi-ar fi putut spune ca ele erau singurele mele prietene căci le-o spusesem adesea – şi eram convinsă că în clipa aceea şi-aduceau aminte de cuvintele mele – dar cu gingăşia lor sufletească, nu făcură nici o observaţie. Numai Diana mă întrebă dacă sunt sigură că-s destul de sănătoasă ca să călătoresc, fiindcă, după câte spusese ea, eram foarte palidă. Răspunsei că numai neliniştea mă făcea să sufăr şi că nădăjduiam să mă potolesc în curând. Mi-a fost uşor să-mi fac pregătirile, căci n-am fost tulburată nici de întrebări, nici de bănuieli. Odata ce le-am zis că nu puteam să le dau desluşiri, primiră cu bunăvoinţă şi cuminţenie tăcerea pe care eu eram cu atât mai ispitită s-o rup. Mă lăsară să fac ce vreau; la fel m-aş fi purtat şi eu cu ele în împrejurări asemănătoare. Plecai de la Moor-House pe la trei şi, puţin după patru, mă aflam lângă stâlpul din Whitcross, aşteptând diligenţa ce trebuia să mă ducă la Thornfield. O auzii de departe, datorită liniştii ce domnea peste colinele singuratice şi drumurile pustii. Acum un an, coborâsem într-o seară de vară din aceeaşi trăsură în acelaşi loc, deznădăjduită, fără nici o ţintă. Făcui semn şi diligenţa se opri. M-am urcat, fără să mai fiu nevoită de astă dată să dau tot ce am pentru un loc în diligenţă. Eram din nou pe drumul Thornfieldului. Mă simţeam ca un porumbel călător care se întoarce acasă. Călătoria a ţinut treizeci şi şase de ceasuri. Plecasem din Whitcross într-o marţi după-amiază, iar joi de dimineaţă surugiul opri să adape caii, la un han, în mijlocul unui peisaj ale cărui tufişuri verzi, ogoare întinse şi dealuri scunde mi-erau cunoscute. Cât de încântătoare mi se părură! Ce culori minunate avea verdeaţa în comparaţie cu mlaştinile mohorâte din Morton, în North-Midland. Da, cunoşteam acea privelişte şi ştiam că sunt aproape de ţintă.... — Cât mai e până la Thornfield Hall? întrebai pe unul din grăjdarii hanului. — Peste timp, doar două mile, doamnă. "În sfârşit, călătoria mea s-a terminat", îmi zisei. Coborâi din diligenţă şi lăsai geamantanul în grija hangiului. Îmi plătii locul, dădui un bacşiş surugiului şi plecai. Soarele lumina firma hanului şi citii aceste cuvinte în litere de aur: "La stema Rochesterilor". Deci mă şi aflam pe moşiile stăpânului meu; inima îmi zvâcni în piept, dar îndată după aceea se întristă din nou. Îmi trecuse prin minte un gând: "Domnul Rochester a părăsit poate Anglia şi chiar dacă ar fi la Thornfield Hall, spre care te zoreşti, cine-i acolo alături cu el? Soţia lui nebună. Nu poţi face nimic aici; nu vei îndrăzni să-i vorbeşti, nici să-l cauţi. Te osteneşti zadarnic. Ai face mai bine să te opreşti. Cere veşti oamenilor de la han; îţi vor spune ei ce vrei să ştii, te vor lămuri pe deplin. Du-te şi întreabă-l pe omul acesta, dacă domnul Rochester e la castel." Era un gând înţelept şi, totuşi, nu-l puteam accepta. Mă temeam de un răspuns care m-ar cufunda în deznădejde. A prelungi îndoiala, însemna a prelungi nădejdea, încălzită de razele ci mai puteam privi castelul, înaintea mea se-ntindeau movila şi câmpiile pe care le străbătusem în dimineaţa când fugisem, surdă, oarbă, nesigură, urmărită de o furie răzbunătoare ce mă gonea fără zăbavă. Chiar înainte de a mă fi hotărât, eram în mijlocul ogoarelor. Cât de repede mergeam! Uneori fugeam chiar. Cu ce înfrigurare priveam înainte, căutând cu ochii pădurile bine cunoscute! Cu câtă căldură salutam copacii, pe care îi cunoşteam, pajiştile şi colinele ce se zăreau printre dânşii! În sfârşit, zării pădurea plină de cuiburile negre ale ciorilor; un croncănit puternic tulbură liniştea dimineţii. Mă cuprinse o încântare ciudată şi înaintai cu mai mare grabă. Străbătui încă un lan şi apucai pe o potecă; se zăreau zidurile împrejmuitoare ale curţii şi dependinţele. Casa era încă ascunsă în dosul arborilor. "Am s-o văd mai întâi din faţă, îmi zisei; cel puţin crenelurile îndrăzneţe ce izbesc privirea şi să văd fereastra odăii stăpânului meu: poate stă acum în faţa ei, ştiu că se trezeşte devreme sau poate că se plimba prin livadă sau pe poteca dinaintea casei. De l-aş putea cel puţin zări! să fiu doar atât de nebună să fug spre el şi, totuşi, n-o pot şti, nu pot fi sigură. Şi dacă aş face una ca asta ce s-ar putea întâmpla? Dumnezeu să-l aibă în pază! Dacă aş putea gusta încă o dată fericirea pe care mi-o dăruieşte privirea lui, cine ar suferi? Dar aiurez; poate că în clipa asta el priveşte răsăritul soarelui de pe crestele Pirineilor sau de pe ţărmurile mărilor liniştite ale Sudului." Mergeam de-a lungul zidului scund al livezii şi tocmai coteam după colţ, între doi stâlpi de piatră, cu ghiulele tot de piatră în vârf, era o poartă ce dădea spre pajişti. Stând în dosul unui stâlp, puteam privi pe furiş toată faţada casei; îmi întinsei cu precauţiune capul, să mă încredinţez dacă nu era trasă vreuna din jaluzelele dormitorului, să zăresc din locul acela ferit ferestrele, crenelurile, faţada – totul. Ciorile care îmi zburau pe deasupra capului se uitau poate la mine. Ce-or fi gândit? La început trebuie să le fi părut foarte atentă şi foarte sfioasă, apoi, încetul cu încetul, foarte cutezătoare şi neliniştită. Mai întâi am aruncat o ochire scurtă, apoi am privit îndelung; după aceea am ieşit din ascunzătoare şi-am înaintat pe pajişte. Deodată mă oprii în faţa intrării principale şi privii cu îndrăzneală. Poate că s-or fi întrebat: "Ce să însemne sfiala prefăcută de la început şi purtarea smertă de acum?" Ascultă o comparaţie, cititorule: Un îndrăgostit îşi găseşte iubita adormită pe-un mal aşternut cu muşchi şi vrea să arunce o privire asupra chipului ei frumos, fără s-o trezească. Se furişează prin iarba, grijuliu să nu facă vreun zgomot; se opreşte, închipuindu-şi că ea s-a mişcat; se dă înapoi – pentru nimic în lume n-ar vrea să fie zărit. Totul e liniştit, el se apropie şi se apleacă deasupră-i; un văl uşor acoperă chipul ei. Îl ridică şi se apleacă spre ea; acum ochii săi parcă-i şi văd aievea frumuseţea caldă, înfloritoare şi fermecătoare în tihna ei. Cât de grăbită e prima lor privire! Dar cât de încremeniţi rămân! Cum mai tresare! Cuprinde brusc şi cu tărie în braţe trupul pe care cu o clipă mai înainte nu îndrăznea să-l atingă nici cu un deget! Strigă un nume şi-şi scapă povara şi-o priveşte rătăcit, o prinde apoi în braţe şi strigă şi priveşte, fiindcă acum nu se mai teme s-o trezească prin nici un zgomot – cu nici o mişcare! Credea că iubita sa doarme tihnită; o găseşte împietrită în moarte! Îmi îndreptasem privirile cu o bucurie temătoare spre o casă arătoasă, dar nu zării decât o ruină înnegrită de luni. Nu era nevoie să mă ascund în dosul unui stâlp ca să pot privi jaluzelele ferestrelor, cu teama de-a nu trezi pe cei care dormeau acolo! Nu era nevoie să pândesc încordată scârţâitul uşilor deschise sau zgomotul paşilor pe drumul pietruit ori de-a lungul aleilor cu prundiş! Pajiştea, câmpiile erau călcate în picioare şi părăginite; portalul n-avea uşi; partea din faţă era aşa cum o văzusem într-unul din visurile mele: un zid foarte înalt şi foarte şubred, găurit de ferestre fără pervaz; nu mai era nici acoperiş, nici creneluri, se năruise totul. De jur împrejur domnea tăcerea morţii şi singurătatea unui pustiu sălbatic. Nici o mirare că scrisorile mele rămăseseră fără răspuns; era ea şi cum le-aş fi trimis în cripta unui cimitir. Pietrele înnegrite arătau clar că focul mistuise castelul. Dar cine-i dăduse foc? Cum se întâmplase nenorocirea? Distrugerea marmurei, a ghipsului şi a lemnului fusese singura pierdere pricinuită de foc? Sau vieţi omeneşti fuseseră nimicite, asemenea casei? Cine căzuse victimă? Groaznică întrebare, la care nimeni nu-mi putea răspunde. Nu era nici un semn şi nici o mărturie mută. Plimbându-mă în jurul pereţilor ruinaţi, străbătând castelul pustiit, îmi dădui seama că trebuie să fi ars de mult. Zăpezile iernii se adunaseră în troiene sub bolta înnegrită şi ploile pătrunseseră prin găurile acelea unde odată fuseseră ferestre. Primăvara îşi aruncase semnele de odinioară pe grămada de dărâmături arse; iarba şi buruienile răsăreau ici şi colo printre pietrele şi bârnele prăuşite ; în timpul acesta, însă, unde era nefericitul stăpân al acelor dărâmături? În ce ţară? Cine avea grijă de el? Fără să vreau, ochii mi se îndreptaseră spre turnul cenuşiu al vechii biserici şi-mi spusei: "Să fie oare alături de Damer de Rochester, la adăpostul strâmtei case de marmură a Rochesterilor?" Trebuia să capăt un răspuns la aceste întrebări şi nu-l puteam afla decât la han. Mă întorsei numaidecât acolo. Hangiul îmi aduse chiar el dejunul. Îl rugai să închidă uşa şi să stea pe un scaun, pentru că aveam să-i pun câteva întrebări; dar când el îmi făcu pe voie, abia dacă ştiam cu ce să încep, într-atât mă temeam de răspunsul lui. Şi totuşi, priveliştea de paragină pe care o avusesem sub ochi mă pregătise pentru o povestire tristă. Hangiul era un om între două vârste şi cu o înfăţişare respectabilă. — Cunoşti, fără îndoială, castelul din Thornfield, îndrăznii eu să-i spun în cele din urmă. — Da, doamnă; am stat acolo pe vremuri. — Dumneata? "Oricum, nu pe vremea mea, îmi zisei, căci chipul tău îmi e străin." — Am fost valetul răposatului domn Rochester, adăugă dânsul. "Răposat"! Mi s-a părut că primesc drept în inimă lovitura pe care tocmai încercasem s-o evit. — Răposat! şoptii eu. A murit, va să zică? — Vorbesc de tatăl domnului Edward, actualul stăpân, explică el. Am simţit din nou că răsuflu şi sângele îmi zvâcni iarăşi cu putere în vine. Cuvintele astea mă înştiinţau lămurit că domnul Edward – domnul Rochester al meu (Dumnezeu aibă-l în paza lui oriunde s-ar afla!) – era cel puţin în viaţă. Dragi vorbe! Acum mi se părea că aş putea să ascult tot ce mi-ar fi fost dezvăluit. Dacă nu era în mormânt puteam suporta gândul că şi-a aflat adăpost chiar şi la celălalt capăt al pământului. — Domnul Rochester locuieşte acum la castelul Thornfield? întrebai eu. Cunoşteam dinainte răspunsul, dar doream să amân cât puteam mai mult orice întrebare directă despre locul unde se afla. — Nu, doamnă – oh, nu! Nu stă nimeni la castel. Se vede că sunteţi străină de locurile astea, fiindcă altminteri aţi fi ştiut ce s-a întâmplat toamna trecută. Castelul Thornfield nu mai e decât o dărâmătură: a ars taman în vremea secerişului. A fost o nenorocire groaznică! Atâtea lucruri de preţ au fost nimicite; abia dacă s-au putut scăpa câteva mobile. Focul s-a dezlănţuit în toiul nopţii şi până să vină pompierii de la Millcote, castelul era o pălălaie de flăcări. Era o privelişte îngrozitoare. Am fost de faţă la prăpăd. — În toiul nopţii! şoptii eu. Da, acesta era la Thornfield ceasul nenorocirilor. Se ştie cum a izbucnit focul? — S-a bănuit, doamnă, sau mai degrabă ar trebui să spun că am fost cu toţii siguri. Nu ştiţi, poate, zise ei apropiindu-şi scaunul de masă şi vorbind mai încet, că o nebună era închinsă în casă. — Am auzit vorbindu-se despre aşa ceva. — Da, doamnă, şi era păzită cu mare străşnicie. Mulţi ani de zile nu era sigur că există, fiindcă nimeni n-o văzuse, dar se zvonea doar că ar fi cineva ascuns în castel. Se spunea că domnul Edward o adusese cu el din străinătăţi pe femeia aceea, iar unii spuneau că era o fostă iubită de-a lui. Anul trecut însă s-a întâmplat un lucru ciudat – foarte ciudat. Mă temeam că o să-l aud povestindu-mi chiar păţania mea şi mă silii să-l readuc la fapte. — Şi nebuna? am întrebat. — Nebuna, doamnă, era nevasta domnului Rochester. Lucrul ăsta s-a descoperit într-un chip ciudat. La castel era o tânără guvernantă, de care domnul Rochester... — Dar ce-a fost cu focul? îl întrerupsei. — Am să ajung şi acolo, doamnă... de care s-a îndrăgostit domnul Edward. Servitorii spun că n-au văzut niciodată pe cineva îndrăgostit mai nebuneşte decât pe dumnealui – se ţinea scai de ea. Servitorii îi spionau, fiindcă aşa au ei obiceiul. O iubea cum nimeni nu-şi poate închipui, dar la drept vorbind nu era deloc frumoasă, că era mică, slabă; ca o fetiţă. N-am văzut-o niciodată dar am auzit pe Leah, fata din casă, vorbind despre ea şi Leah ţinea la ea foarte mult. Domnul Rochester avea patruzeci de ani şi fata n-avea nici douăzeci. Ştiţi, când oamenii se îndrăgostesc la vârsta asta de femei tinere, parcă sunt fermecaţi. Ei, şi domnul Rochester voia s-o ia de nevastă. — O să-mi povesteşti asta mai lârziu, zisei. Aş vrea să ştiu mai curând ce-a fost cu focul. A fost cumva bănuită nebuna? — Chiar aşa, doamnă, aţi nimerit-o: fără doar şi poate că ea a pus focul. Era păzită de una, Grace Poole, o femeie pricepută în meseria ei şi vrednică de toată încrederea. N-avea decât un cusur, cusur obişnuit la oameni de ăştia: avea totdeauna lângă ea o sticlă de rachiu şi din când în când trăgea câte o duşcă. Poate fi iertată: avea o viaţă aşa de grea. Numai că era cam primejdios, fiindcă, după ce bea, adormea adânc şi atunci nebuna, vicleană ca o vrăjitoare, îi lua cheile din buzunar, ieşea din odaie şi rătăcea prin casă, şi făcea toate ticăloşiile ce-i treceau prin cap. Se spune că o dată a încercat să-şi ardă soţul de viu, în patul lui, dar nu cunosc bine întâmplarea. În noaptea de-atunci, a dat întâi foc perdelelor din odaia de-alături de ea, apoi a coborât şi a dat foc odăii unde stătuse guvernanta (s-ar fi zis că ştia ceva din ce se întâmplase şi avea pică pe ea). A dat foc patului. Noroc că nu dormea nimeni în el, căci fata fugise cu două luni înainte. Domnul Rochester o căutase, de-ai fi crezut că-i lucrul cel mai de preţ pe care-l avea în lume, dar n-a mai auzit niciodată pomenindu-se de ea. A suferit atât, încât a căzut într-un fel de aiureală; nu fusese niciodată o fire potolită, dar acum ajunsese primejdios. Voia să fie într-una singur; a trimis-o pe doamna Fairfax, îngrijitoarea, la nişte prieteni de-ai ei, care locuiau departe, dar s-a purtat frumos cu ea şi i-a făcut şi o pensie pe viaţă. Merita, că era femeie cumsecade. Pe domnişoara Adèle, o domnişoară pe care o creştea dânsul, a trimis-o la un pension. Domnul Rochester a rupt legăturile cu toată lumea şi s-a închis ca un pustnic în castel. — Cum! N-a plecat din Anglia? — El să plece? Da' de unde! Nu trecea pragul casei decât noaptea, când se plimba ca o nălucă pe câmpii şi prin livadă. S-ar îi zis că şi-a pierdut minţile şi eu cred că într-avevăr şi le pierduse; înainte de a fi dat ochii cu gândăcelul acela de guvernanta fusese omul cel mai vioi, cel mai îndrăzneţ şi cel mai de treabă pe care-l văzusem vreodată. Nu-i plăcea, ca altora băutura, cursele sau cărţile; de altfel, fără să fie bărbat prea frumos, era tare curajos şi avea o voinţă de fier. L-am cunoscut de copil şi, dacă ar fi fost după mine, domnişoara aceea, Eyre, mai bine şi-ar fi rupt gâiul înainte de a veni la Thornfield Hall. — Va să zică domnul Rochester era la castel când a izbucnit focul? — Da, fireşte, şi s-a urcat în mansardă când totul era în flăcări, i-a trezit pe servitori şi i-a ajutat să coboare chiar el, apoi s-a întors s-o scape pe nebună. Ea însă era pe acoperiş, deasupra crenelurilor, dădea din mâini şi scotea nişte urlete aşa de groaznice că s-auzeau cale de-o poştă. Am văzut-o cu ochii mei: era o femeie voinică şi avea un păr lung, negru, care flutura în lumina flăcărilor. L-am văzut şi eu pe domnul Rochester urcându-se pe acoperiş prin luminator. L-am auzit strigând: "Bertha!" Pe urmă s-a apropiat de ea, dar nebuna a scos un ţipăt înspăimântător, a sărit – şi într-o clipă n-a mai rămas decât o grămadă de carne pe caldarâm. — Moartă? — Moartă! Moartă ca şi piatra pe care s-a prăbuşit. — Doamne, Dumnezeule! — Da, doamnă: era îngrozitor! Se înfioră şi el. — Şi după aceea? zisei. — După aceea? A ars casa până la temelii de-au mai rămas doar câteva ziduri în picioare. — A murit cineva? — NU, deşi poate că ar fi fost mai bine. — Ce vrei să spui! — Bietul domn Edward! exclamă el. Nu credeam că trăiesc s-o văd şi pe asta! Unii spun că era o pedeapsă dreaptă fiindcă a tăinuit căsătoria dintâi şi a vrut să-şi ia altă nevastă, pe când a lui trăia încă; eu, însă, îl compătimesc. — Spui că trăieşte! exclamai eu. — Da, da, dar mulţi cred că ar fi fost mai bine să fi murit. — De ce? Cum? Sângele îmi îngheţă din nou. — Unde e? întrebai. E în Anglia? — Da, e în Anglia; acum nu mai poate părăsi ţara; a rămas aici pentru totdeauna. Ce cumplită mi-era agonia! Şi omul acesta părea că vrea să mi-o prelungească. — Bietul domn Edward e orb! zise el în sfârşit. Mă temeam de ceva mai rău; îmi fusese teamă să nu fie nebun. Mi-am adunat toate puterile, să întreb care era pricina acelei nenorociri. — Curajul şi bunătatea lui, doamnă. N-a vrut să plece din castel până n-a ieşit toată lumea. Când doamna Rochester s-a aruncat de pe acoperiş, el a coborât scara cea mare şi în clipa aceea scara s-a surpat. A fost scos viu de sub dărâmături, dar era foarte greu rănit; un ochi i se scursese şi o mână era atât de zdrobită, că domnul Carter, chirurgul, a fost silit să i-o taie numaidecât. Celalalt ochi i s-a umflat, aşa că şi-a pierdut cu desăvârşire vederea şi acuma, săracul, e orb şi ciung. — Unde-i? Unde stă? — La Ferndean, o proprietate de a sa, la vreo treizeci de mile de-aici. E un loc pustiu. — Cine stă cu el? — Bătrânul John şi nevastă-sa; n-a vrut pe nimeni alul. Se zice că e rău de tot. — Ai vreo trăsură pe-aci? — Avem o brişcă, doamnă, o brişcă foarte arătoasă. — Pregăteşte-o numaidecât şi spune vizitiului că dacă ajungem la Ferndcan înainte de a se înnopta, o să-i plătesc şi lui şi dumitale de două ori preţul pe care-l ceri de obicei. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:41 AM | message # 43
CAPITOLUL XXXVII
Castelul Ferndean era o clădire străveche, de mărime potrivită, fără pretenţii arhitecturale şi îngropată în mijlocul pădurilor. Mai auzisem vorbindu-se de el. Domnul Rochester îl pomenise adesea şi se ducea uneori pe acolo. Tatăl lui cumpărase proprietatea pentru vânatul care se găsea din belşug pe-acolo. Ar fi arendat-o dacă ar fi găsit arendaş, dar nimeni nu voia s-o ia, pentru că era într-un loc depărtat şi nesănătos. Ferndean rămânea astfel nelocuit şi nemobilat, afară de două sau trei odăi pregătite pentru sezonul de vânătoare, când stăpânul venea pentru puţină vreme. Ajunsei acolo cu puţin înainte de-a se înnopta. Cerul era întunecat, vântul rece şi cădea o ploaie măruntă de-ţi intra până la oase. Făcui ultima milă pe jos, după drumul briştei şi plătisem vizitiului suma făgăduită. Castelul nu se zărea nici chiar când te aflai foarte aproape de el, atât de deasă şi întunecată era pădurea dimprejur. Porţi de fier, aşezate între stâlpi de granit, îmi arătară intrarea. După ce trecui de ele, mă găsii în semiîntunericul pricinuit de două şiruri de arbori. Printre copacii noduroşi cu trunchiul alb, pe sub bolţile ramurilor se-ntindea un drum năpădit de iarbă. O luai pe acolo, nădăjduind să ajung în curând la castel, dar drumul nu se mai sfârşea ci şerpuia tot mai departe, fără să se vadă nici urmă de castel sau de curte. Credeam că o luasem greşit şi că mă rătăcisem. Întunericul serii şi bezna pădurilor mă înconjurau din toate părţile. Priveam în jurul meu, să caut alt drum, nu zării nici unul. Coroanele copacilor mari erau apropiate, frunzişul des, totul se înlănţuia strâns: nicăieri vreun luminiş. Înaintai. În sfârşit, drumul se lumină, copacii se răriră puţin. Curând zării o îngrăditură, apoi o casă. Întunericul te făcea s-o deosebeşti anevoie dintre copaci, aşa de prăpădite, umede şi verzi erau zidurile părăginite. După ce am trecut de un portal închis doar cu un zăvor, m-am pomenit în mijlocul unei curţi înconjurată de copacii pădurii; nu erau nici flori, nici răzoare, ci numai o alee largă, aşternută cu nisip, mărginită de pajişti şi care se pierdea apoi în desişul pădurii. Casa, văzută din faţă, avea două creste ascuţite, iar ferestrele erau înguste şi zăbrelite. Uşa de la intrare se arăta la fel de îngustă şi ajungeai la ea suind o treaptă. Era, aşa cum îmi spusese hangiul, un loc singuratic, tot atât de liniştit ca o biserică în timpul săptămânii. Doar ploaia ce cădea pe frunzele pădurii mai gonea tăcerea. "Poate fi oare viaţă pe aici?" mă întrebai. Da, era cineva, căci auzii o mişcare, uşa îngustă se deschise şi o umbră păru a se arăta: cineva se pregătea să iasă. Un om înainta şi se opri pe treaptă: un bărbat cu capul descoperit. Întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să-şi dea seama dacă plouă. În ciuda întunericului, îl recunoscui, era chiar stăpânul meu, Edward Fairfax Rochester. Mă oprii în loc, îmi ţinui răsuflarea şi începui să-l examinez fără să fiu văzută, vai! fără să pot fi văzută de dânsul. A fost o întâlnire neaşteptată în care încântarea bucuriei era înabuşită de amarnica suferinţă! Nu-mi fu greu să mă stăpânesc să nu ţip şi să nu mai înaintez atât de repede. Avea aceeaşi înfăţişare vânjoasă ca şi odinioară: mergea încă tot atât de drept, părul era încă tot negru ca pana corbului, trăsăturile nu erau schimbate, nici n-arătau ca ale unui om abătut. Într-un singur an nici un fel de suferinţă nu-i putuse slei puterea atletică, nici zdruncina făptura viguroasă. Dar ceva era schimbat în înfăţişarea lui! Chipul deznădăjduit şi zbuciumat mă făcu să mă gândesc la unele flori sălbatice sau la acele păsări de pradă care, rănite şi înlănţuite, devin primejdioase când te apropii de suferinţa lor. Doar vulturul închis în cuşcă, ai cărui ochi încercuiţi cu aur au fost stinşi de cruzimea omului, poate arăta ca acest Samson fără vedere. Crezi oare, cititorule, că mă temeam de cruzimea lui oarbă? Dacă-ţi închipui aşa ceva, înseamnă că mă cunoşti prea puţin. Îmi legănam durerea în nădejdea dulce că în curând voi putea depune un sărut pe acea frunte de stâncă şi pe acele buze pecetluite cu atâta asprime; dar încă nu sosise clipa aceea. Şi nu voiam deocamdată să mă apropii de dânsul. Coborî singura treaptă a scării şi înainta încet, pe dibuite, spre pajişte. Unde era acum mersul lui îndrăzneţ? Se opri, ca şi când n-ar fi ştiut încotro s-o ia. Ridică mâna, deschise pleoapele, privi în gol şi, trudindu-se mult, îşi îndreptă ochii spre cer şi copaci; îmi dădui seama că pentru el totul era cufundat într-o beznă pustie. Îşi ridică mâna dreaptă (căci ţinea la piept braţul stâng care-i fusese ciuntit) şi părea că vrea să-şi dea seama, de tot ce-l înconjoară, dar nu găsi decât gol: copacii erau la o depărtare de câţiva metri. Renunţă, încrucişă braţele şi rămase liniştit şi mut în ploaia ce cădea acum deasă pe capul lui descoperit. În clipa aceea, John se apropie de el. — Vreţi să-mi luaţi braţul, domnule? întrebă el. A început să plouă tare. Ar fi mai bine să intraţi în casă. — Lasă-mă. John se depărtă, fără să mă fi văzut. Domnul Rochester încercă să se plimbe, dar zadarnic; totul era prea nesigur pentru el. Se îndreptă spre casă şi, după ce intră, închise uşa. Atunci mă apropiai şi bătui: îmi deschise nevasta lui John. — Bună ziua, Mary, zisei. Ce mai faci? Femeia tresări, ca şi când ar fi văzut o nălucă. O liniştii. La întrebarea ei grăbită: "Eşti cu adevărat dumneata, domnişoară, care vii la acest ceas târziu, în locui ăsta singuratic!" îi răspunsei luându-i mâna şi apoi urmând-o în bucătărie, unde John şedea lângă un foc zdravăn, îi lămurii în puţine cuvinte că aflasem tot ce s-a întâmplat după ce părăsisem Thornfieldul şi venisem să-i văd pe domnul Rochester. L-am rugat pe John să se ducă până la staţia de poştă, unde părăsisem brişcă şi să-mi ia geamantanul rămas acolo. În timp ce-mi scoteam şalul şi pălăria, întrebai pe Mary dacă nu puteam dormi acolo peste noapte. Aflai că lucrul acesta, deşi cam greu, era totuşi cu putinţă, îi spusei că rămân. Chiar în clipa aceea se auzi în salon sunând un clopoţel. — Când intri în salon, spune stăpânului dumitale că vrea cineva să-i vorbească, dar nu-i spune cine, îi zisei eu bătrânei Mary. — Nu cred c-o să te primească, spuse ea. Nu vrea să primească pe nimeni. Când se întoarse, întrebai ce a spus domnul Rochester. — Vrea să-ţi ştie numele şi ce doreşti, răspunse ea. Apoi turnă apă într-un pahar şi-l puse pe o tavă pe care se mai aflau două lumânări. — Pentru asta a sunat? întrebai eu. — El vrea totdeauna să aibă lumină seara. — Dă-mi tava! I-o duc chiar eu. I-o luai şi ea îmi arătă uşa salonului. Tava îmi tremura în mâini, o parte din apă se vărsă din pahar. Inima îmi bătea cu putere. Mary deschise uşa şi o închise apoi după mine. Salonul avea o înfăţişare posomorâtă. Ardea un foc potolit, iar orbul stătea aplecat spre el, sprijinindu-şi capul de căminul înalt, demodat. Bătrânul Pilot stătea culcat departe de stăpânu-său. Se depărtase din calea orbului şi se ghemuise, ca şi cum s-ar fi temut să nu fie călcat fără voie pe labe. Când intrai, Pilot ciuli urechile, se ridică lătrând, scheunând şi sărind în jurul meu, aproape să-mi trântească tava din mâini. Am pus-o pe masă, m-am apropiat de câine, mângâindu-l şi zicându-i încet: — Jos, Pilot! Domnul Rochester se întoarse maşinal să vadă de unde venea acel zgomot, dar neputând vedea nimic, se întoarse oftând. — Dă-mi apa, Mary, zise dânsul. Mă apropiai cu paharul acum numai pe jumătate plin. Pilot mă urmă, la fel de neastâmpărat. — Ce este? întrebă domnul Rochester. — Jos, Pilot! zisei din nou. În clipa când vru să duca paharul la buze se opri şi păru că ascultă. Totuşi, bău şi puse paharul pe masă. — Dumneata eşti, Mary, nu-i aşa? întrebă el. — Mary e în bucătărie, i-am răspuns. Întinse repede mâna, dar nu mă vedea, aşa încât nu mă putu atinge. — Cine-i? Cine-i? întrebă el, silindu-se să mă vadă cu ochii săi stinşi. Zadarnică şi dureroasă trudă. Răspunde-mi, vorbeşte-mi! zise el cu glas tare şi poruncitor. — Mai vreţi puţină apă, domnule? Am vărsat jumătate din pahar, zisei eu. — Cine e? Ce e? Cine vorbeşte? — Pilot m-a recunoscut, răspunsei eu. John şi Mary ştiu că sunt aici. Am sosit abia astă-seară. — Dumnezeule mare! Ce nălucire, ce nebunie dulce mă cuprinde? — Nu e nici o nălucire şi nici o nebunie. Aveţi mintea prea puternică, domnule, ca să vă lăsaţi înşelat de năluciri, şi o sănătate prea viguroasă, ca să vă fie teamă de nebunie. — Unde e cea care-mi vorbeşte? Să fie oare numai un glas? Oh! Nu pot s-o văd, dar trebuie s-o simt, sau inima va înceta să-mi mai bată şi capul o să-mi plesnească. Oricine eşti, lasă-mă să te ating, căci altminteri îmi pierd minţile! Începu să bâjbâie. Îi oprii mâna care rătăcea şi o cuprinsei într-ale mele. — Sunt într-adevăr degetele ei! exclamă dânsul. Degetele ei gingaşe! Atunci chiar ea e aici! Mâna lui puternică scăpă dintr-ale mele; îmi apucă braţul, umărul, gâtul, talia; mă strânse în braţe. — E Jane? E într-adevăr ea? Da, da, ăsta-i chipul ei, talia ei. — Şi e glasul ei, adăugai eu. E chiar ea întreagă. Şi inima ei, de asemenea! Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule! Sunt fericită că mă aflu iar atât de aproape de dumneavoastră. — Jane Eyre! Jane Eyre! atâta doar putea să spună. — Da, stăpânul meu drag, răspunsei. Sunt Jane Eyre: te-am regăsit şi mă întorc la tine. — Eşti chiar tu în carne şi oase? Eşti chiar tu, scumpa mea Jane? — Mă atingeţi doar, domnule, şi mă ţineţi strâns: nu sunt rece ca un cadavru şi nici impalpabilă ca aerul. — Iubita mea e în viaţă! Sunt negreşit mâinile ei, trăsăturile ei; dar nu pot fi atât de fericit după toate chinurile mele, e doar un vis. Un vis din nopţile acelea, când am visat că sărutam şi o ţineam strâns la piept ca acum şi simţeam că mă iubea şi că nu mă va părăsi! — Ceea ce n-am să mai fac, domnule, începând cu această zi. — N-o să mă părăsească niciodată, spunea năluca. Dar totdeauna mă trezeam şi vedeam că-i o batjocură deşartă. Mă regăseam singur şi părăsit: viaţa mi-era mereu întunecată, strivită, şi fără nădejde. Apa lipsea sufletului meu însetat şi pâine nu se afla pentru sufletul meu înfometat. Dulce vedenie, care te cuibăreşti acum în braţele mele, şi tu ai să zbori; ai să pieri ca surorile tale. Dar, Jane, înainte de a pleca, sărută-mă, sărută-mă încă o dată. — Aici, domnule, şi aici! Îmi apăsai buzele pe ochii lui strălucitori altădată şi stinşi acum. Îi ridicai părul şi-i sărutai fruntea. Păru că se trezeşte deodată, pătruns de încredinţarea că nu era pradă unui vis. — Tu eşti, Jane, nu-i aşa? zise el. Şi te-ai întors la mine va să zică? — Da, domnule. — Atunci nu zaci fără viaţă într-un şanţ sau în apele vreunui râu? Nu eşti o proscrisă dispreţuită, printre străini? — Nu, domnule. Acum sunt o femeie liberă. — Liberă! Ce vrei să spui, Jane? — Unchiul meu din Madera a murit şi mi-a lăsat cinci mii de lire. — Ah! exclamă el, asta-i ceva practic... e ceva real, aşa-i? Asta n-aş fi visat-o niciodată. Şi apoi, e într-adevăr glasul ei atât de cald, atât de pătrunzător şi totuşi atât de mângâietor. Îmi încântă sufletul ofilit şi-i dă o nouă viaţă. Cum, Janet?! Eşti o femeie liberă? Eşti o femeie bogată? — Da, domnule. şi dacă nu vreţi să mă lăsaţi să trăiesc alături de dumneavoastră, o să-mi pot ridica o casă lângă uşa dumneavoastră. Seara, când veţi avea nevoie o să veniţi să staţi în salonul meu. — Dar dacă acum eşti bogată, Jane, ai fără îndoiala prieteni care vor avea grijă de tine şi nu-ţi vor îngădui să-ţi închini viaţa unui schilod, unui orb? — V-arn spus, domnule, că sunt tot atât de liberă, pe cât de bogată. Sunt propria-mi stăpână. — Şi vrei să rămâi cu mine? — Negreşit, afară de cazul când dumneavoastră nu vreţi. Vă voi fi vecină, infirmieră şi îngrijitoare. V-am găsit singur, vă voi ţine tovărăşie, vă voi citi şi mă voi plimba cu dumneavoastră; o să şed lângă dumneavoastră, o să vă slujesc; o să fiu mâinile şi ochii dumneavoastră. Nu mai fiţi trist, dragul meu stăpân; cât oi trăi eu, n-o să fiţi singur, n-o să fiţi părăsit. Nu răspunse. Părea serios şi adâncit în gânduri. Oftă şi întredeschise buzele să vorbească, dar le închise din nou. Eram cam stânjenită. Poate că fusesem prea grăbită să sar peste convenţii; poate că el, ca şi St. John, vedea o lipsă de ţinută în nechibzuinţa mea. Făcându-i această propunere, mă gândeam că o dorea şi că mă va cere de nevastă. Cu toate că n-o spusese, eram convinsă că o să-mi ceară numaidecât să fiu a lui. Dar văzând că nu face nici o aluzie şi se întunecă tot mai mult la faţă, mă gândii deodată că poate mă înşelasem şi mă purtasem prea uşuratic. Atunci încercai să mă desprind uşor din braţele lui, dar el mă trase cu putere mai aproape. — Nu, nu, Jane, exclamă dânsul, nu trebuie să pleci ! Te-am ţinut în braţe, te-am auzit, am simţit mângâierea prezenţei tale, duioşia consolării tale, nu mă pot lipsi de aceste bucurii. Puţine lucruri mi-au mai rămas, pe tine cel puţin trebuie să te am. Lumea poate să râdă. Poate să-mi spună că sunt prost şi egoist; nu-mi pasă. Sufletul meu are nevoie de tine; vrea să fie mulţumit, sau se va răzbuna amarnic asupra trupului ce-l înlănţuie. — Bine, domnule, voi rămâne lângă dumneavoastră; v-am făgăduit-o. — Da, dar spunând că rămâi lângă mine, tu ai înţeles un lucru, iar eu altul. Poate că ai avea tăria să te hotărăşti să rămâi totdeauna cu mine, să mă slujeşti ca o mică infirmieră plină de bunăvoinţă (pentru ca ai un suflet mărinimos, care te îndeamnă te jertfeşti pentru cei pe care-i compătimeşti). Fără îndoială că asta s-ar cuveni să-mi fie de ajuns. N-ar trebui să am acum faţă de tine decât sentimente paterne. Nu-i aşa, că la asta te gândeşti? Hai, spune-mi! — Gândesc ce vreţi dumneavoastră, domnule. Mă voi mulţumi să fiu îngrijitoarea dumneavoastră, dacă socotiţi că e mai bine aşa. — Dar nu poţi să fii veşnic îngrijitoarea mea, Janet; eşti tânără, o dată şi o dată trebuie să te măriţi. — Nu-mi pasă de măritiş. — Trebuie să-ţi pese, Janet; dacă aş fi ca altădată, m-aş sili să te fac s-o doreşti; dar... un infirm fără vedere! După aceste cuvinte, se cufundă iar în descurajarea lui. Eu, dimpotrivă, devenii mai veselă şi-mi recăpătai îndrăzneala; cuvintele lui de pe urmă îmi arătară unde se afla piedica şi, cum pentru mine nu era de loc o piedică, mă simţii din nou în largul meu. Reluai convorbirea cu şi mai multă vioiciune. — E vremea ca cineva să vă facă iar bun şi milos, i-am zis mângâindu-i părul lung şi des, căci văd că v-aţi prefăcut într-un leu sau altă fiară de soiul ăsta. Aveţi un faux air82 de Nabucodonosor al acestor meleaguri; e adevărat, părul dumneavoastră îmi aminteşte de penele vulturului, dar n-am observat încă dacă unghiile au început să vă semene cu ghearele răpitoarelor. — La capătul acestui braţ nu-i nici o mână, nici unghii, zise el scoţând de la piept braţul lui ciuntit şi arătându-mi-l. Spectacol oribil, nu-i aşa. — Da, e dureros să-l văd; şi e dureroasă priveliştea ochilor acestora şi a cicatricei lăsate de foc pe frunte; dar ceea ce e mai rău e că sunt în primejdie să vă iubesc mai mult din pricina asta şi să vă preţuiesc mai mult decât meritaţi. — Credeam, Jane, că văzându-mi braţul şi cicatricele de pe obraz, o să simţi doar silă. — Cum, credeţi una ca asta? Să nu-mi vorbiţi astfel, dacă nu vreţi să vă spun ceva ce nu ar fi de loc spre cinstea judecăţii dumneavoastră. Dar acum lăsaţi-mă să mă duc să aţâţ focul şi să curăţ căminul. Puteţi desluşi un foc strălucitor? — Da. Cu ochiul drept zăresc o licărire, o ceaţă roşie. — Şi vedeţi lumânările? — Foarte tulbure, fiecare e pentru mine o pată luminoasă. — Pe mine mă zăriţi? — Nu, iubita mea, dar sunt foarte recunoscător că te aud şi te simt. — Când cinaţi? — Nu cinez niciodată. — Dar o să cinaţi astă-seară. Mi-e foame! Desigur că şi dumneavoastră, numai că nu vă gândiţi la asta. Chemai pe Mary şi odaia căpătă curând o înfăţişare veselă. Am pregătit de asemenea o cină bună. Eram tulburată şi în tot timpul mesei şi multă vreme după aceea am trăit marea plăcere şi bucurie de a-i vorbi. Mă 82 1Aparenţă falsă (fr.). simţeam în largul meu, nu-mi înfrânam deloc voioşia şi vioiciunea faţă de dânsul, căci ştiam că-i sunt pe plac. Se vedea bine că tot ce-i spuneam îl mângâie şi-l însufleţeşte. Încântătoare certitudine ce dădea viaţă şi căldură întregii mele făpturi. În. prezenţa lui trăiam din plin, iar el trăia când eram eu de faţă. Cu toate că era orb, zâmbetul îi juca pe chip, bucuria îi strălucea pe frunte şi trăsăturile lui luau o înfăţişare mai caldă şi mai blândă. După masă, începu să-mi pună multe întrebări, ca să ştie unde am fost, ce am făcut şi cum l-am regăsit, dar nu-i răspunsei decât pe jumătate; era prea târziu să mai intru în amănunte. De altfel, mă temeam să nu-i ating prea adânc sufletul plin de înfiorări şi nu voiam să-i deschid vreo rană – coarda unui izvor de tulburare. Deocamdată, tot ce voiam era să-l înveselesc ;vesel era şi dânsul dar numai când mă auzea. Dacă înceta puţin convorbirea, neliniştit, mă pipăia şi-mi zicea: — Eşti totuşi o făptură omenească, Jane. Eşti sigură de asta, nu-i aşa? — Da domnule Rochester, de asta nu mă îndoiesc. — Dar cum se face că în această seară tristă şi întunecată te-ai găsit deodată lângă căminul meu singuratic? Am întins mâna să iau un pahar de apă şi tu mi l-ai dat; ţi-am pus o întrebare, crezând că o să-mi răspundă nevasta lui John, şi în urechi mi-a răsunat glasul tău. — Pentru că eu v-am adus tava, şi nu Mary. — Ceasurile pe care le petrec cu tine sunt parcă vrăjite. Cine poate să spună ce viaţă tristă, întunecată şi fără speranţă am dus în ultimele luni? Nu făceam nimic, nu nădăjduiam nimic. Asemuiam ziua cu noaptea. Nu simţeam decât frigul, când lăsam focul să se stingă; foamea, când uitam să mănânc şi veşnic o mâhnire necontenită; uneori mă cuprindea o dorinţă delirantă de-a o vedea iar pe draga mea Jane. Da: cu mai multă înflăcărare doream să o simt lângă mine decât să-mi recapăt vederea. Cum se poate ca Jane să fie lângă mine şi să-mi spună că mă iubeşte? N-o să plece tot aşa, pe neaşteptate, cum a venit? Mă tem că mâine n-o s-o mai găsesc. În starea în care se afla, un răspuns obişnuit, care să-l scoată din zbuciumul minţii lui tulburate, era cel mai bun mijloc de a-l linişti. Îmi trecui degetele peste sprâncenele lui; îi spusei că erau arse şi că mă voi îngriji eu sa le fac să crească din nou, la fel de groase şi negre ca înainte. — De ce să-mi faci în vreun fel bine, spirit milostiv că iar o să vie clipa fatală când mă vei părăsi din nou? Ai să pari ca o umbră, iar eu n-o să ştiu unde şi cum ai pierit şi n-o să te mai pot regăsi. — Aveţi un pieptănaş la dumneavoastră, domnule? — De ce, Jane? — Ca să vă pieptăn puţin coama asta neagră şi zbârlită. Dacă vă privesc de aproape, sunteţi îngrozitor. Spuneţi că aş fi o zână; dumneavoastră, dumneavoastră semănaţi şi mai mult cu un moroi. — Sunt tare urât, Jane? — Da, domnule, totdeauna aţi fost urât, ştiţi prea bine. — Cum? Cei la care ai stat nu te-au vindecat de răutate? — Şi totuşi erau buni, de o sută de ori mai buni decât dumneavoastră. Se gândesc la lucruri la care dumneavoastră nici n-aţi visat vreodată. Gândurile lor erau mai înălţătoare decât ale dumneavoastră. — Cu cine dracu ai stat? — Dacă vă tot frământaţi aşa, am să vă smulg tot părul şi cel puţin atunci n-o să vă mai îndoiţi că trăiesc. — Cu cine ai stat, Jane? — Astă-seară nu vă spun, domnule; trebuie să aşteptaţi până mâine. A-mi lăsa povestirea neisprăvită reprezintă pentru mine o chezăşie că o să fiu chemată mâine la masa dumneavoastră ca s-o sfârşesc. Ah! trebuie să-mi amintesc că nu se cade să vin mâine dimineaţă numai cu un pahar de apă, ci să aduc cel puţin un ou, fără să mai vorbesc de şuncă. — Spiriduş poznaş! Copil al zânelor, crescut de oameni! Lângă tine simt ceea ce n-am simţit de un an de zile. Dacă Saul te-ar fi avut în locul lui David, Satana ar fi fost alungată fără ajutorul harpei. — Acum, domnule, iată-vă pieptănat cum trebuie şi vă las. Am călătorit trei zile şi cred că sunt obosită. Noapte bună. — Numai o vorbă, Jane; nu erau decât doamne în casa în care ai locuit? Râzând ieşii din cameră şi mai râdeam încă urcând scara. "O idee!" îmi zisei." Ăsta-i mijlocul cel mai nimerit ca să-l scot din mâhnirea lui, cel puţin pentru o vreme." A doua zi, devreme de tot, îl auzii trecând dintr-o odaie într-alta. Cum coborî Mary, el o întrebă: "Domnişoara Eyre e aici?" Apoi: "Ce odaie i-ai dat? Nu-i umedă?", "Domnişoara Eyre s-a sculat? Du-te şi întreab-o dacă are nevoie de ceva şi când coboară." Coborâi când socotii că era ora dejunului. Intrai încet în odaia unde stătea domnul Rochester şi-l putui privi, înainte ca el să-şi dea seama că sunt acolo. Mă cuprinse mâhnirea la vederea acestui spirit puternic, robit de un trup beteag. Şedea pe un scaun. Deşi era liniştit, nu se odihnea. Fără îndoială, aştepta. Pe trăsăturile lui era sculptată durerea obişnuită. Părea o lampă stinsă, care aştepta să fie aprinsă. Dar vai! nu el putea înteţi din nou flacăra ce-i lumina odinioară chipul; pentru asta avea nevoie de altcineva. Voiam să fiu fericită şi veselă, dar bărbatul acela, cândva atât de voinic şi acum lipsit de putere, mă emoţiona până în adâncul sufletului. Totuşi, mă apropiai de el plină de vioiciune. — Azi e într-adevăr foarte frumos, domnule, zisei. Nu mai plouă şi soarele străluceşte minunat. În curând o să vă plimbaţi. Înteţisem flacăra chipului său: trăsăturile îi străluceau. — Ah! în sfârşit, vesela mea ciocârlie! exclamă el. Vino la mine. N-ai plecat, n-ai pierit? Acum un ceas ţi-am auzit surorile cântând în pădure. Dar pentru mine cântecul lor n-avea nici un farmec, tot aşa cum soarele care răsare n-are lumină. Urechea mea e nepăsătoare la toate melodiile de pe pământ şi nu tânjesc decât după glasul dragii mele Jane. Din fericire, nu tăcută. Prezenţa ei e singura rază ce mă poate încălzi. Ochii mi se umplură de lacrimi auzind mărturisirea aceasta. Trecând peste neputinţe, părea un vultur regal înlănţuit, care ajunge să ceară hrană unei vrăbii. Dar nu voiam să plâng. Îmi ştersei repede ochii şi începui să pregătesc micul dejun. Cea mai mare parte a dimineţii o petrecurăm în aer liber. Dusei pe domnul Rochester pe câmpii scăldate în lumină, dincolo de pădurea tristă şi umedă. Îi descrisei frunzişul de un splendid verde strălucitor, îi spusei cât de frumoase sunt florile şi gardurile vii, cât de încântător e cerul albastru. Căutai un loc frumos, la umbră. El se aşeză pe trunchiul uscat al unui copac, iar eu pe genunchii săi. De ce n-aş fi făcut-o, dacă eram amândoi mai fericiţi împreună decât despărţiţi? Pilot se culcă lângă noi: totul era liniştit. Înlănţuindu-mă cu braţele curmă deodată tăcerea. — Dezertoare, dezertoare nemiloasă! Oh, Jane, nu-ţi poţi închipui ce am simţit când am văzut că ai fugit de la Thornfield, că nu te pot găsi nicăieri şi când, după ce ţi-am cercetat odaia, mi-am dat seama că n-ai luat nici bani, nici lucruri care să-ţi fie de folos. Ai lăsat în cutioara lui micuţă şiragul de perle pe care ţi l-am dăruit, iar cuferele tale mai erau încă acolo legate şi încuiate, aşa cum le pregătiseşi pentru călătorie. "Ce se face iubita mea, mă întrebam, acum când e părăsită şi fără nici un ban?" Spune-mi, Jane, ce ai făcut? Începui să-i povestesc tot ce se petrecuse în acel an, îndulcind mult întâmplările din cele trei zile, cât rătăcisem lihnită de foame. Altminteri ar fi însemnat să-i pricinuiesc un chin zadarnic. Chiar puţinul pe care i l-am spus i-a sfâşiat inima mai adânc decât aş fi voit. Îmi spuse că nu trebuia să-l părăsesc, fără să fi luat cu mine ceva bani pentru călătorie. Ar fi trebuit să-i spun ce am de gând, să mă destăinuiesc lui. Nu m-ar fi silit niciodată să-i fiu amantă. Oricât de aprig o fi părut în deznădejdea lui, mă iubea prea mult şi cu prea multă duioşie ca să se poarte ca un tiran. Decât să mă vadă rătăcind lipsită de prieteni prin lumea largă, mi-ar fi dăruit jumătate din avere, fără să ceară măcar o sărutare în schimb. Era convins, adăugă el, că îndurasem mai mult decât voiam să spun. — Ei bine, răspunsei, oricare ar fi fost suferinţele mele, n-au ţinut mult. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:42 AM | message # 44
Atunci pornii să-i povestesc cum am fost primită la Moor-House şi cum
am căpătat un post de învăţătoare; apoi i-am vorbit de moştenire şi de felul în care mi-am descoperit rudele. Fireşte, numele lui St. John Rivers a fost pomenit adesea în povestirea mea. De aceea, când am sfârşit domnul Rochester începu imediat să vorbească despre el. — Atunci acest St. John ţi-e văr? mă întrebă. — Da. — Ai pomenit des de el. Îl iubeşti? — Era foarte bun, domnule; nu se putea să nu ţin la el. — Bun. Asta înseamnă că e un bărbat de cincizeci de ani, respectabil, un om care se poartă bine? Ce vrei să spui? Lămureşte-mă. — St. John n-are decât douăzeci şi nouă de ani, domnule. — Asta înseamnă, cum spun francezii, jeune encore83. E un bărbat scund, rece şi urât? E unul dintre bărbaţii a căror calitate constă mai degrabă în a nu avea cusururi, decât în a avea însuşiri? — E foarte activ, veşnic neobosit. Ţinta vieţii lui e să îndeplinească fapte mari şi frumoase. — Dar de bună seamă că are mintea slabă. Nu cumva vrea binele, dar nu te poţi împiedica să ridici din umeri când îl auzi vorbind? — Vorbeşte puţin, domnule, dar vorbeşte cu miez. Are judecata limpede şi firea neînduplecată, dar puternică. — Atunci e un bărbat capabil? — Da, într-adevăr. — Foarte învăţat? — Învăţat. St. John e un om care gândeşte adânc şi e şi foarte educat. — Nu mi-ai spus oare că purtările lui nu-ţi plăceau? Era foarte înfumurat şi-i plăcea să facă morală? — N-am vorbit niciodată de purtările lui; dar dacă nu mi-ar fi plăcut, ar fi însemnat că am gusturi foarte proaste; purtările lui sunt curtenitoare, liniştite şi cu adevărat vrednice de un gentilom. — Am uitat ce mi-ai spus despre înfăţişarea lui. E de bună seamă un popă necioplit, strangulat de cravata albă şi înălţat pe tălpile greoaie ale botforilor. Nu-i aşa? — St. John se îmbracă cu îngrijire. E înalt şi frumos; are ochi albaştri şi un profil grecesc. 83 Tânăr încă (fr.). — Să-l ia dracu! zise el în şoaptă. Apoi către mine: îl iubeai, Jane? — Da, domnule Rochester, îl iubeam. Doar m-aţi mai întrebat o dată. Fireşte, îmi dădui seama ce simţea domnul Rochester; îl cuprinsese gelozia şi-l muşca adânc, dar muşcătura era mântuitoare, căci îl smulgea din melancolia lui dureroasă. De aceea, n-am vrut să îndepărtez numaidecât şarpele. — Poate că nu mai vrei să stai pe genunchii mei, domnişoară Eyre, îmi zise domnul Rochester. — De ce nu, domnule Rochester? — După ce i-ai făcut portretul, de bună seamă că o să ţi se pară prea izbitor contrastul. Mi-ai vorbit despre un Apollo graţios. E încă viu în închipuirea ta: înalt, frumos, cu ochii albaştri şi profilul grecesc. În clipa de faţă privirea ta se pleacă asupra unui Vulcan, asupra unui adevărat făurar, oacheş, cu umerii laţi, orb şi schilod pe deasupra. — Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar e adevărat că semănaţi cu un Vulcan, domnule. — Atunci poţi să mă părăseşti; dar înainte de a pleca (mă strânse mai tare ca oricând), te rog să-mi răspunzi la una sau două întrebări. După aceea tăcu. — Ce întrebări, domnule Rochester? Şi atunci începu un interogatoriu neiertător. — St John, întrebă el, ţi-a găsit locul de învăţătoare înainte de a şti că-i eşti verişoară? — Da. — Îl vedeai des? Venea din când în când la şcoală? — În fiecare zi. — Să-ţi admire isprăvile, Jane? Căci eşti învăţată şi talentată. — Da. — A descoperit la dumneata lucruri pe care nu nădăjduise să le afle? Ai însuşiri puţin obişnuite. — Asta nu ştiu. — Spui că aveai o locuinţă mică, lângă şcoală. Venea vreodată să te vadă acolo? — Din când în când. — Seara? — Numai o dată sau de două ori. Domnul Rochester se opri puţin. — Cât timp ai mai stat împreună cu el şi cu surorile lui, după ce aţi descoperit că sunteţi rude? — Cinci luni. — Rivers petrecea multă vreme alături de tine şi de surorile lui? — Da. Salonul din spate ne slujea tuturor de sală de studiu. El se aşeza la fereastră, iar noi la masă. — Învăţa mult? — Da, mult de tot. — Ce anume? — Limba hindi. — Dar tu ce făceai în timpul asia? — La început învăţam germana. — El te învăţa? — Nu; el n-o cunoştea. — Nu te învăţa nimic? — Puţină hindi. — Rivers te învăţa limba hindi? — Da, domnule. — Şi pe surorile lui? — Nu. — Numai pe tine? — Numai pe mine. — Ai vrut dumneata să înveţi? — Nu. — El ţi-a cerut? — Da. Domnul Rochester tăcu din nou. — De ce? La ce-ţi putea sluji limba hindi? — Voia să mă ia cu el în India. — Ah, acum ajung la sursă. Voia să te ia de nevastă. — Mi-a cerut, într-adevăr, să-i fiu soţie. — Nu-i adevărat: e o poveste neruşinată, pe care o născoceşti ca să mă superi. — Iertaţi-mă, dar e adevărul curat. Mi-a cerut de mai multe ori să mă mărit cu el şi nici dumneavoastră n-aţi fi putut să mi-o cereţi cu atâta stăruinţă. — Domnişoară Eyre, îţi repet că poţi să mă părăseşti. De câte ori trebuie să-ţi repet acelaşi lucru? De ce te încăpăţânezi să-mi stai cocoţată pe genunchi, când eu ţi-am spus să pleci? — Pentru că mă simt bine aici. — Nu, Jane, nu te simţi bine aici, fiindcă inima ta nu-i aici: e lângă vărul dumitale, St. John. Oh, până acum am crezut că micuţa Jane e numai a mea! Chiar când m-ai părăsit, am crezut că mă iubeşti încă. Era unica mea bucurie în mijlocul tuturor amărăciunilor. Cu toate că am fost multă vreme departe unul de altul, cu toate că am vărsat multe lacrimi în urma despărţirii noastre, de câte ori plângeam după tine, Jane, niciodată nu mă gândeam că ai putea iubi pe un altul! Dar e de prisos să mă întristez. Jane, lasă-mă; du-te şi mărită-te cu Rivers. — Atunci, domnule, alungaţi-mă departe de dumneavoastră, îmbrânciţi-mă, căci de bună voie n-am să vă părăsesc. — Mi-e drag glasul tău. El încă dă viaţă speranţei, mi se pare sincer. Când îl aud, mă simt de parcă sunt cu un an în urmă şi uit că între timp te-ai ataşat de altcineva. Dar nu sunt nebun. Pleacă, Jane... — Unde trebuie să mă duc, domnule? — Urmează-ţi drumul, alături de bărbatul pe care ţi l-ai ales. — Cine-i acela? — Ştii prea bine: acest St. John Rivers. — Nu e bărbatul meu şi n-o să fie niciodată. Nu-l iubesc şi nu mă iubeşte. El iubeşte (aşa cum poate iubi el, nu ca dumneavoastră) pe o tânără frumoasă pe care-o cheamă Rosamond. Voia să se însoare cu mine doar fiindcă socotea că a găsit o nevastă potrivită pentru un misionar, ceea ce nu aflase la ea. E un om mare şi bun, dar aspru şi rece ca un gheţar. Nu vă seamănă, domnule. Nu mă simt fericită nici alături de el, nici cu el. N-are pentru mine nici îngăduinţă, nici dragoste; nu vede nimic atrăgător în fiinţa mea, nici măcar tinereţea; doar câteva însuşiri intelectuale. Atunci, domnule, trebuie să vă părăsesc şi să mă duc la el? Mă înfiorai fără voie şi un instinct tainic mă apropie de stăpânul meu orb, pe care-l iubeam atâta. El zâmbi. — Cum, Jane?! E adevărat oare? zise el. Aşa stau lucrurile cu Rivers? — Da, domnule! Oh, nu trebuie să fiţi gelos. Voiam sa vă aţâţ puţin, ca să fiţi mai puţin mâhnit. Mă gândeam că furia e mai bună decât durerea. Doreaţi dragostea mea. Ah, dacă aţi putea vedea cât vă iubesc, aţi fi mândru şi fericit. Inima mea vă aparţine şi aşa o să fie totdeauna, chiar dacă soarta ne-ar despărţi pe veci. Mă sărută din nou şi păru copleşit de gânduri triste. — Oh, vederea mea stinsă! Puterile mele ciuntite! şopti el îndurerat. Îl mângâiai, ca să-l smulg din visare. Ştiam la ce se gândeşte şi aş fi vrut să-i vorbesc dar nu îndrăzneam. Se trase o clipă într-o parte şi văzui o lacrimă strecurându-i-se pe sub pleoapele închise şi de-a lungul obrajilor lui dăltuiţi în stâncă. Inima mi se strânse de durere. — Nu preţuiesc mai mult decât castanul acela bătrân şi lovit de trăsnet din livada Thornfieldului, zise el după scurt timp. Avea el oare dreptul, ars şi scorojit cum era, să ceară unui caprifoi îmbobocit să-i acopere trunchiul mort cu florile lui proaspete? — Nu sunteţi un trunchi mort, domnule. Nu sunteţi un copac prăvălit de furtună; sunteţi tânăr şi voinic. În jurul rădăcinilor dumneavoastră, fără s-o cereţi măcar, vor creşte plante tinere, fiindcă se vor bucura de umbra dumneavoastră bogată; crescând se vor rezema de dumneavoastră şi vă vor înlănţui, pentru că puterea dumneavoastră le va fi un sprijin sigur. El zâmbi iar. Îl alinasem puţin. — Vorbeşti de prieteni, Jane? mă întrebă dânsul. — Da, răspunsei eu cam şovăind. Mă gândeam la ceva mai mult, dar nu ştiam ce cuvânt să întrebuinţez. El îmi veni în ajutor. — Ah! Jane. Dar am nevoie de o soţie. — Dumneavoastră, domnule? — Da. E, deci, ceva nou pentru tine? — Fireşte: n-aţi pomenit încă nimic de asta. — Şi această veste nu-i de loc binevenită, nu-i aşa? — Asta atârnă de împrejurări, domnule; atârnă de alegerea dumneavoastră. — O s-o faci tu pentru mine, Jane. O să mă supun hotărârii tale. — Ei bine, domnule, alege-o pe aceea care te iubeşte cel mai mult. — Am s-o aleg pe aceea pe care o iubesc cel mai mult. Jane, vrei să fii soţia mea? — Da, domnule. — Soţia unui orb sărman pe care va trebui să-l duci de mână? — Da, domnule. — Soţia unui schilod care e cu douăzeci de ani mai bătrân decât tine şi pe care va trebui să-l îngrijeşti? — Da, domnule. — E adevărat, Jane ? — Cât se poate de adevărat, domnule. — O, iubita mea! Dumnezeu să te binecuvânteze şi să te răsplătească! — Domnule Rochester, dacă am făcut vreo faptă bună, dacă am avut vreodată un gând bun, dacă am rostit vreodată o rugăciune sinceră şi curată, dacă vreodată am avut o dorinţă nobilă, sunt răsplătită acum. A fi soţia dumneavoastră înseamnă pentru mine a avea toată fericirea la care poate năzui cineva pe pământ. — Fiindcă a te jertfi înseamnă pentru tine suprema fericire. — A mă jertfi? Ce să jertfesc? Foamea pentru hrană, aşteptarea pentru împlinire. Oare jertfă-i a avea dreptul să-l îmbrăţişez pe cel pe care-l respect, să sărut buzele pe care le iubesc, să mă sprijin de cel în care am încredere? Dacă e aşa, negreşit că în jertfă stă suprema mea fericire. — Dar, Jane, va trebui să-mi înduri beteşugurile, să treci neîncetat cu vederea peste ceea ce-mi lipseşte. — Toate astea nu înseamnă nimic pentru mine. domnule. Vă iubesc încă şi mai mult decât în zilele măreţiei dumneavoastră trufaşe, când nu voiaţi decât să daţi şi să ocrotiţi, fiindcă acum vă pot fi folositoare. — Până acum n-am putut îndura să fiu ajutat şi călăuzit, dar de acum înainte nu va mai fi aşa. Nu-mi plăcea să-mi pun mâna în cea a unei fiinţe străine, dar îmi place s-o simt strânsă de degetele micuţei Jane. Preferam singurătatea deplină supravegherii neîncetate a servitorilor, dar blânda stăpânire a Janei îmi va fi o veşnică bucurie, care mi se potriveşte. Dar eu mă potrivesc ei oare? — Da, domnule, răspundeţi celor mai din adânci dorinţe ale fiinţei mele. — Atunci nimic pe lume nu ne sileşte să aşteptăm; să ne căsătorim numaidecât. Privirea şi vorba lui deveniseră înflăcărate: îşi găsea elanul de altădată. — Trebuie să devenim o singură fiinţă fără întârziere. Îndată ce vor fi gata cele de trebuinţă, ne căsătorim. — Domnule Rochester, de-abia acum bag de seamă că soarele a coborât spre asfinţit şi Pilot a plecat să-şi ia masa. Lăsaţi-mă să văd ce oră arată ceasul dumneavoastră. — Pune-ţi-l la cingătoare, Jane şi păstrează-l. Nu mai am nevoie de el. — E aproape patru, domnule. Nu vă e foame? — Peste trei zile, Jane, trebuie să ne căsătorim. Nu-i vreme, acum de bijuterii şi haine frumoase. Toate astea nu fac două parale. — Soarele a zvântat pământul. domnule. Vântul nu mai bate şi e foarte cald. — Ştii, Jane, că micul tău şirag de perle e acum legat sub cravata mea, în jurul gâtului meu pârlit de soare? Din ziua când mi-am pierdut singura mea comoară, îl port ca pe o amintire. — Să ne întoarcem prin pădure, o să fim numai la umbră. Dar el nu mă asculta şi-şi continuă gândul. — Jane! mă iei drept un păgân ticălos, şi, totuşi, inima mi-e plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, binefăcătorul. El nu vede aşa cum văd oamenii, ci mult mai limpede: nu judecă precum judecă oamenii, ci cu nesfârşit mai multă înţelepciune. Am greşit. Aş fi ofilit o floare imaculată şi i-aş fi întinat nepribănirea. Atotputernicul mi-a smuls-o din mâini. În trufaşa mea răzvrătire l-am blestemat aproape. În loc să-mi plec fruntea sub voia sa, l-am sfidat. Dreptatea dumnezeiască şi-a urmat drumul, nenorocirile m-au copleşit; am fost silit să trec prin valea umbrită a morţii. Pedepsele atotputernicului sunt cumplite: mi-a trimis o încercare ce m-a făcut smerit pe tot restul vieţii mele. Ştii că eram mândru de puterea mea dar cum mai pot fi acum, când trebuie să mă las dus de altul, ca un copil slab? Nu-i prea multă vreme, de când am recunoscut mâna lui Dumnezeu în soarta mea. Atunci a început să mă mustre cugetul, am început să mă pocăiesc şi să doresc împăcarea cu atotputernicul; am început să mă rog uneori: rugăciunile mele erau scurte, dar foarte sincere. Acum câtăva vreme, sunt patru zile – cred – de atunci, era luni seară, mă aflam într-o ciudată stare sufletească; rătăcirea făcuse loc durerii, încăpăţânarea mâhnirii. De mult îmi spuneam că de vreme ce nu te pot găsi, erai probabil moartă. Târziu în seara aceea, să fi fost între unsprezece şi douăsprezece, înainte de a mă culca, l-am rugat pe Dumnezeu – dacă-i va fi voia – să mă ia curând din lumea asta şi să mă primească în veşnicie, unde aveam nădejdea să întâlnesc pe Jane. Eram în odaia mea, în faţa ferestrei deschise. Îmi plăcea să respir aerul îmbălsămat al nopţii, cu toate că nu vedeam nici o stea, iar prezenţa lunii n-o simţeam decât vag într-o lumină nedesluşită, năzuiam spre tine, Janet! Tot trupul şi sufletul meu te chemau! Întrebai pe Dumnezeu, cu inima chinuită şi smerită, dacă nu socotea că fusesem destul de deznădăjduit, îndurerat, chinuit, şi dacă voi mai putea gusta vreodată din fericire şi pace. Mărturisii că tot ceea ce îndurasem fusese drept, dar spusei că o să-mi fie greu să mai îndur multă vreme acest chin. Fără voie, buzele dădură glas dorinţelor inimii mele şi strigai: "Jane! Jane! Jane!" — Aţi rostit tare aceste cuvinte? — Da, Jane. Şi dacă cineva m-ar fi auzit, m-ar fi crezut nebun, căci le-am strigat cu tăria omului cu mintea rătăcită. — Spuneţi că asta s-a întâmplat lunea trecută, pe la miezul nopţii? — Dar ce importanţă poate avea ziua? Ascultă ceva mai ciudat: ai să mă crezi superstiţios. E adevărat că totdeauna am avut în mine o doză de superstiţie. N-are a face! Ce-ţi spun acum e adevărat; cel puţin e adevărat că în urechile mele au răsunat cele ce-am să-ţi povestesc. Când am strigat: "Jane! Jane! Jane!"- un glas – de unde a venit nu ştiu, dar ştiu al cui era – mi-a răspuns: "Vin, aşteaptă-mă!" Şi după o clipă auzii o şoaptă în văzduh: "Unde eşti?" Aş vrea să-ţi spun, dacă aş putea, ce înrâurire au avut asupra mea cele ce ţi-am spus; dar e atât de greu să exprimi toate acestea prin câteva cuvinte searbăde. Vezi doar că Ferndean e ascuns într-o pădure deasă, care înăbuşă toate zgomotele şi stinge orice ecou. Acel "unde eşti?" părea a fi fost rostit pe un munte, căci cuvintele le-am auzit repetate de un ecou venit dinspre dealuri. În clipa aceea, o briză mai răcoroasă îmi atinse fruntea. Aş fi putut crede că Jane şi cu mine ne-am întâlnit într-un loc sălbatic; şi cred, într-adevăr, că ne-am întâlnit în gând. Cu siguranţă, Jane, că la ceasul acela dormeai neştiutoare; poate că sufletul tău îşi părăsise temniţa terestră şi venise să-l mângâie pe al meu, căci era glasul tău, de asta sunt pe deplin încredinţat... Cititorule, tot luni, pe la miezul nopţii, primisem şi eu o înştiinţare ciudată; îi răspunsesem cu chiar acele cuvinte. Ascultai povestirea domnului Rochester, dar fără să-i pomenesc despre ce mi se întâmplase şi mie. Coincidenţa mi se păru prea inexplicabilă şi solemnă ca să mai pomenesc de ea sau s-o discut. Dacă aş fi vorbit despre asta domnului Rochester, l-aş fi impresionat adânc şi mintea lui, obosită de suferinţele trecute, nu mai avea nevoie să fie chinuită de o şi mai gravă problemă, care părea supranaturală. Am păstrat, aşadar, acele lucruri îngropate în sufletul meu şi le-am cântărit în inima mea. — N-o să te miri, deci, urmă stăpânul meu, că aseară, când te-ai ivit aşa, pe neaşteptate, mi-a fost greu să cred că nu eşti doar o nălucă, un glas care o să se topească în tăcere şi nefiinţă, aşa cum se topise cu câteva zile înainte şoapta nopţii şi ecoul muntelui? Acum ştiu că toate sunt aievea şi mulţumesc lui Dumnezeu din adâncul sufletului. Da, mulţumesc Domnului! După ce mă dete jos de pe genunchi, se sculă, îşi descoperi respectuos fruntea, plecă spre pământ ochii lui stinşi şi rămase într-o înclinare tăcută. N-am auzit decât ultimele cuvinte ale rugii sale: — Mulţumesc celui care m-a zidit, zise el, pentru că şi-a amintit de mila lui în ceasul judecăţii şi-l rog smerit să-mi dea puterile trebuincioase să duc o viaţă mai curată decât în trecut! Întinse braţul şi mă rugă să-l conduc. Luai mâna lui dragă şi o ţinui o clipă lipită de buze, apoi o petrecui după umărul meu, căci fiind mult mai mică decât el, îi puteam sluji de sprijin şi călăuză. Intrarăm în pădure şi ne îndreptarăm spre casă. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:43 AM | message # 45
CAPITOLUL XXXVIII
ÎNCHEIERE Cititorule, m-am căsătorit cu dânsul. Cununia noastră a fost simplă; n-am fost decât el, eu, preotul şi diaconul. Când ne-am întors de la biserică, eu am intrat în bucătărie, unde Mary pregătea masa, în vreme ce John curăţa cuţitele. — Mary, spusei eu, m-am cununat azi dimineaţă cu domnul Rochester. Îngrijitoarea şi bărbatul ei făceau parte dintre acei oameni discreţi, cuviincioşi, cărora le poţi oricând spune o veste însemnată, fără teamă că o să te trezeşti cu urechile sparte de ţipete ascuţite, nici că va trebui să înduri apoi un puhoi de vorbe, prin care ei să-şi arate uimirea. Mary ridică ochii şi mă privi. Lingura de care se slujea să stropească friptura de pui ce se rumenea pe foc rămase – câteva clipe – atârnată în aer şi tot atâta vreme cuţitele lui John scăpară de tortura frecatului. În cele din urmă, aplecându-se deasupra fripturii, Mary îmi zise doar: — E adevărat, domnişoară? Cu atât mai bine, fireşte! După câteva clipe adăugă: —V-am văzut ieşind cu stăpânul, dar nu ştiam că vă duceţi la biserică să vă cununaţi. Şi-şi văzu de treabă. Când mă întorsei spre John îl văzui căscând o gură atât de mare, încât mi se păru că-i ajunge până la urechi. — I-am spus eu nevesti-mii că aşa o să se întâmple, zise el. Ştiam că domnul Edward (John era un servitor vechi şi-l cunoscuse pe stăpânul său încă pe când era cel mai tânăr din familie, de aceea îi spunea adesea pe numele de botez) are să facă asta şi eram încredinţat că n-o să aştepte mult. Sunt sigur că a făcut bine. Vă urez multă fericire! şi se trase politicos de favoriţi. — Mulţumesc, John, răspunsei. Uite, domnul Rochester mi-a spus să vă dau asta, dumitale şi lui Mary, şi le pusei în mână o hârtie de cinci lire. Fără să mai aştept, plecai din bucătărie. Puţin după aceea, trecând pe dinaintea uşii, auzii următoarele cuvinte: "I se potriveşte mai bine decât oricare dintre doamnele alea măreţe". Apoi: "Sunt altele mai chipeşe, dar dânsa e bună şi nu face mofturi. Şi apoi e lesne de văzut că pentru el e tare frumoasă". Scrisei numaidecât la Moor-House şi la Cambridge, pentru a-mi înştiinţa verii de ceea ce săvârşisem; în scrisoarea mea dădui toate lămuririle trebuincioase. Diana şi Mary îmi încuviinţară întru totul hotărârea. Diana îmi scrise chiar că o să vină să mă vadă de-ndată ce se va termina luna de miere.— Ar face mai bine să nu aştepte până atunci, Jane – îmi spuse domnul Rochester când îi citii scrisoarea – căci pentru noi luna de miere va străluci toată viaţa şi lumina ei nu se va stinge decât pe mormântul tău sau al meu. Nu ştiu cum a primit St. John această veste; n-a răspuns niciodată scrisorii pe care i-am trimis-o atunci. Îmi scrise totuşi, după şase luni, dar fără să pomenească de domnul Rochester sau de căsătoria mea. Scrisoarea lui era chiar prietenoasă, deşi foarte serioasă. De atunci a fost corespondenţa noastră, fără să fie prea intensă, foarte regulată. Nădăjduieşte, îmi scria el, că sunt fericită şi e încredinţat că nu sunt dintre aceia care trăiesc fără Dumnezeu şi nu iau aminte decât la lucruri pământeşti. Nu-i aşa că n-ai uitat-o încă de tot pe micuţa Adèle, cititorule? Cât despre mine, îmi aminteam mereu de ea. Domnul Rochester mi-a dat curând voie să mă duc s-o văd la pensionul unde fusese trimisă. Am fost mişcată de bucuria neţărmurită pe care a simţit-o când m-a văzut. Mi s-a părut palidă şi slabă şi mi-a spus că nu e fericită. Regimul şcolii era prea aspru, iar studiile prea grele pentru o fetiţă de vârsta ei. O luai cu mine. Voiam să-i fiu iar guvernantă, dar în curând mi-am dat seama că nu se poate. Altcineva îmi cerea toată vremea şi toate grijile: bărbatul meu avea neapărată nevoie de ele. Căutai un pension mai apropiat şi cu un regim mai blând, ca s-o pot vedea mai des şi s-o aduc uneori acasă. Am avut grijă să nu-i lipsească nimic din tot ce-ar fi putut să-i aducă vreo mângâiere. Se obişnui repede cu noua ei reşedinţă, se simţi foarte bine acolo şi făcu progrese mari la învăţătură. Pe măsură ce crescu, o serioasă educaţie englezească corijă în mare măsură defectele ei franţuzeşti. Când plecă de acolo, găsii în ea o tovarăşă plăcută şi binevoitoare. Era ascultătoare, avea suflet bun şi se purta frumos. Prin atenţia ei plină de recunoştinţă faţă de mine şi de ai mei, m-a răsplătit cu prisosinţă pentru neînsemnatele atenţii ce le avusesem vreodată faţă de ea. Povestirea mea se apropie de sfârşit. Am să mai adaug doar câteva cuvinte despre viaţa mea de soţie şi despre cei ale căror nume au fost atât de des pomenite aici, iar apoi am să închei. Au trecut zece ani de când sunt măritată şi acum ştiu ce înseamnă să trăieşti pentru şi cu fiinţa pe care o iubeşti mai mult decât orice pe lume. Mă socotesc nespus de fericită, mai fericită decât pot arăta cuvintele, pentru că sunt viaţa bărbatului meu, aşa precum el e a mea; niciodată o femeie n-a fost mai legată de bărbatul ei; niciodată vreuna n-a fost mai mult carne din carnea lui, sânge din sângele lui. Nu suntem obosiţi unul de tovărăşia celuilalt, aşa cum nu suntem obosiţi de bătăile inimilor noastre; de aceea noi suntem împreunaţi. A fi împreună e pentru noi a fi liberi în singurătatea noastră şi veseli ca în compania unor tovarăşi. Vorbim cât e ziua de lungă şi e ca şi când viaţa ar medita mai limpede şi cu mai multă însufleţire. Am toată încrederea în el şi el în mine. Firile noastre se potrivesc şi de aci rezultă o înţelegere desăvârşită. Domnul Rochester a rămas orb în cei dintâi doi ani ai căsătoriei noastre; poate că asta ne-a apropiat aşa de mult şi a făcut legătura dintre noi atât de strânsă; căci eu eram vederea lui, cum sunt şi acum mâna lui dreaptă. Eram, cum spunea el adesea, lumina ochilor lui; prin mine citea cărţile şi vedea natura. Nu eram niciodată obosită să privesc pentru el şi să-i descriu lanurile, râurile, oraşele, copacii, norii şi razele soarelui, priveliştile ce ne înconjurau şi să înlocuiesc prin cuvintele mele ceea ce lumina nu mai putea arăta ochilor lui. Nu eram niciodată obosită să citesc pentru el şi să-l duc oriunde voia să meargă, să fac ce dorea, şi simţeam o încântare deplină, nemărginită – deşi tristă – să-i fac aceste servicii, pentru că mi le cerea el, fără să simtă nici ruşine dureroasă, nici înjosire sfâşietoare. Mă iubea atât de sincer, că nu-i venea de loc greu să-mi ceară ajutor. Ştia că îl iubesc cu o dragoste fără hotare şi că, slujindu-l, nu făceam altceva decât să îndeplinesc dorinţa mea cea mai vie. Eram căsătorită de doi ani. Într-o dimineaţă, pe când scriam o scrisoare pe care el mi-o dicta, se apropie şi se aplecă spre mine, spunându-mi: — Jane, ai la gât ceva ce străluceşte? Aveam un ceas de aur cu lanţ. I-am răspuns că da. — Şi o rochie albastru deschis? Aveam. Atunci el îmi spuse că de câtăva vreme i se păruse doar că întunericul ce-i acoperă unul din ochi se luminează, dar că acum era sigur. Am plecat la Londra. S-a dus la un oculist de seamă şi la un ochi şi-a recăpătat vederea. Nu vede prea bine, nu poate nici să citească, nici să scrie prea mult timp, dar poate umbla singur. Pământul nu mai e pentru el o prăpastie întunecată, iar când i-a fost pus în braţe cei dintâi copil, a putut vedea că băiatul i-a moştenit ochii, ochii lui de altădată, atât de mari, de strălucitori şi de negri. Cu acest prilej, recunoscu din nou, cu inima plină de mulţumire, că Dumnezeu a fost milostiv chiar când l-a pedepsit. Edward şi cu mine suntem fericiţi, cu atât mai mult cu cât cei pe oare-i iubim sunt şi ei fericiţi. Diana şi Mary Rivers s-au măritat amândouă. În fiecare an vin să ne vadă sau ne ducem noi să le vedem. Bărbatul Dianei e căpitan de marină; e un ofiţer brav şi un bărbat minunat. Mary s-a căsătorit cu un preot, prieten şi coleg cu fratele ei şi, prin însuşirile şi talentele lui, vrednic de această căsătorie. Căpitanul Fitzjames şi domnul Wharton îşi iubesc, într-adevăr, nevestele şi sunt iubiţi de ele. Cât despre St. John Rivers, el a părăsit Anglia şi a plecat în India. A păşit pe calea pe care şi-a ales-o şi pe care o urmează şi acum. Niciodată un pionier mai neobosit şi mai hotărât nu s-a aventurat în mijlocul muncilor şi pericolelor; a rămas mereu hotărât, credincios şi devotat. Lucrează pentru fraţii lui cu tărie, râvnă şi credinţă; le arată drumul spinos al desăvârşirii. Ca un uriaş, doboară prejudecăţile ce devin piedici în calea către Domnul. E foarte aspru, pretenţios şi chiar ambiţios, dar străşnicia lui e străşnicia războinicului. Inimă mare, care-şi apără convoiul de pelerini împotriva atacului oricărui Apollyon, el împlineşte zisele apostolului care vorbeşte în numele lui Crist când spune: "Cine vrea să mă urmeze să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie" Ambiţia sa e aceea a spiritului nobil al cărui ţel o să ocupe un loc în primele rânduri ale celor care sunt răscumpăraţi, care stau fără păcat în faţa tronului lui Dumnezeu, care împărtăşesc cele din urmă izbânzi măreţe ale mântuitorului, care sunt chemaţi, aleşi şi credincioşi. St. John nu s-a căsătorit; n-o s-o facă niciodată. Până acum şi-a împlinit singur datoria şi truda se apropie de sfârşit. Slăvitul lui soare coboară spre apus. Ultima scrisoare pe care am primit-o de la dânsul mi-a stors lacrimi dar mi-a umplut sufletul de o bucurie cerească: îşi presimţea răsplata sigură şi-şi zărea de pe acum cununa. Ştiu că data viitoare o să-mi scrie o mână străină pentru a mă înştiinţa că bunul şi credinciosul slujitor al Domnului a fost în sfârşit chemat de stăpânui său. Şi la ce bun să plâng! Ultimul ceas al lui St. John nu va fi umbrit de teama morţii. Nici un nor nu-i va întuneca mintea, inima lui va rămâne cutezătoare, nădejdea lui neclintită, credinţa lui nezdruncinată: chiar cuvintele lui o dovedesc. "Stăpânul meu, scrie el, m-a înştiinţat în fiecare zi şi îmi vesteşte mai lămurit mântuirea: «Venirea mea aproape" şi cu fiecare ceas ce trece, răsună cu multă înflăcărare: Amin! Vino, Doamne şi mântuieşte-mă! ------------------- ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
