| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Charlotte Bronte -Jane Eyre |
| Charlotte Bronte -Jane Eyre |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:19 PM | message # 16
CAPITOLUL XVI
În ziua ce urma acestei nopţi de nesomn, mă temeam şi doream în acelaşi timp să-l văd pe domnul Rochester: doream să-i aud iarăşi glasul şi mi-era teamă să-i întâlnesc privirea. La începutul dimineţii mă aşteptam să-l văd dintr-o clipă într-alta. Nu intra des în camera de studiu, dar venea uneori pentru câteva minute şi aveam impresia că în ziua aceea trebuia neapărat să se arate. Dar dimineaţa trecu întocmai ca de obicei şi nimic nu întrerupse cursul liniştit al studiilor Adèlei; doar la scurt timp după micul dejun auzii zgomot înspre odaia domnului Rochester. Se deosebeau glasurile doamnei Fairfax, al lui Leah şi al bucătăresei – adică al nevestei lui John – şi chiar vocea îmbufnată a acestuia din urmă. Ajungeau până la mine exclamaţii felurite: "Ce fericire că stăpânul nostru n-a ars!" "E primejdios să ţii lumânarea aprinsă toată noaptea", "Ce noroc că a avut prezenţa de spirit şi s-a gândit la cana cu apă!" "De ce n-o fi trezit pe nimeni?", "Numai să nu fi răcit dormind pe canapeaua din bibliotecă!" După multă tăifăsuială, auzii cum se curăţă mobilele şi totul e pus în rânduială. Când coborâi la dejun, trecui prin dreptul odăii domnului Rochoster; văzui prin uşa deschisă că totul fusese aşezat la loc, în desăvârşită ordine; numai patul rămăsese fără perdele. Leah sta în pervazul ferestrei şi spăla geamurile înnegrite de fum. Tocmai voiam să-i spun ceva, fiindcă aş fi dorit să aflu ce lămuriri dăduse domnul Rcchester asupra întâmplării, când, apropiindu-mă, observai că în cameră mai era cineva: o femeie şedea pe scaun lângă pat şi cosea inele la nişte perdele noi. Nu era alta decât Grace Poole. Sta acolo, serioasă şi tăcută, ca de obicei, îmbrăcată într-o rochie aspră, cafenie, şorţ cu şireturi, basma albă şi bonetă. Cosea cu mare atenţie şi părea cu totul cufundată în lucrul ei. Fruntea-i aspră şi trăsăturile grosolane nu arătau de fel paloarea sau deznădejdea pe care te-ai fi aşteptat să le descoperi pe chipul unei femei ce încercase să ucidă, a cărei victimă reuşind să scape teafără o urmărise până în vizuina ei şi (după cum credeam eu) îi ceruse socoteală de crima ce voise s-o săvârşească. Eram uimită, buimăcită. Pe când o priveam, ridică ochii; nici o tresărire, nici o roşeaţă sau paloare, care să-i trădeze emoţia, conştiinţa greşelii sau teama de a fi descoperită. Îmi spuse doar: "Bună ziua, domnişoară, scurt şi nepăsător, ca de obicei, şi luând 45 Regiune pitorească pomenită în Biblie alt inel îşi continuă lucrul. "Am s-o pun la încercare, îmi zisei; o astfel de prefăcătorie întrece orice închipuire." — Bună ziua, Grace. S-a întâmplat ceva aici? Mi s-a părut adineauri că aud pe servitori stând de vorbă. — Stăpânul nostru a stat în pat şi a citit noaptea trecută. A adormit cu lumânarea aprinsă şi perdelele au luat foc. Noroc că s-a sculat înainte s-ajungă focul la cearşafuri şi la lemnăria patului şi a putut să-l stingă cu apa din lighean. — Foarte ciudat! am şoptit privind-o ţintă. Domnul Rochester n-a trezit pe nimeni? Nimeni nu l-a auzit luptându-se să stingă focul? Din nou şi-a înălţat ochii spre mine, dar de data asta privirea ei n-a mai fost aceeaşi. Păru că mă cercetează cu atenţie, apoi răspunse: — Ştii, domnişoară, servitorii dorm atât de departe de aici, că nici n-ar fi avut cum să audă. Cele mai apropiate odăi sunt a dumitale şi a doamnei Fairfax, care spune că n-a auzit nimic. Când îmbătrâneşti, ai somnul greu! Aici se opri, pe urmă, adăugă cu nepăsare prefăcută, dar totuşi pe un ton apăsat şi semnificativ: — Dar dumneata, domnişoară, eşti tânără, ai somnul uşor; poate că dumneata ai auzit vreun zgomot? — Da, spusei eu încet, ca să nu fiu auzită de Leah, care spăla geamurile. Am crezut mai întii că e Pilot: dar Pilot nu râde şi sunt sigură că am auzit un râs foarte ciudat. Grace luă din nou un fir de aţă, îl trase grijulie printr-un boţ de ceară, îl băgă cu mână sigură în ac şi mă cercetă cu cel mai desăvârşit calm. — Domnişoară, mie nu-mi vine a crede că stăpânul nostru a mai avut chef de râs când se afla în asemenea primejdie. Pesemne c-ai visat. — Ba n-am visat! răspunsei eu cu oarecare aprindere, indignată de calmul acela neruşinat. Femeia aţinti din nou asupra mea o privire cercetătoare şi calculată. — Ai spus stăpânului nostru că ai auzit pe cineva râzând? mă întrebă ea. — N-am avut încă prilejul să-i vorbesc în dimineaţa asta. — Nu ţi-a dat în gând să deschizi uşa şi să te uiţi în antreu? Părea acum că ea mă interoghează, ca să-mi smulgă pe neaşteptate cine ştie ce amănunte. Îmi trecu prin minte că dacă va afla că-i cunosc sau bănuiesc crima, va încerca să pună la cale ceva împotriva mea. M-am gândit atunci că e mai bine să mă feresc. — Dimpotrivă, spusei eu, am tras zăvorul. — Să tragi în fiecare seară zăvorul. Nu obişnuieşti înainte de-a te culca? "Drace! îmi zisei, vrea să-mi cunoască obiceiurile, ca să-şi facă anumite planuri." Indignarea fu din nou mai tare decât prevederea. Răspunsei răspicat: — Până acum am uitat deseori să pun zăvorul, pentru că mi se părea de prisos. Nu credeam că la Thornfield Hall trebuie să te fereşti de vreo primejdie sau de cine ştie ce neplăceri. Pe viitor însă (adăugai eu apăsând pe fiecare cuvânt) mă voi îngriji să iau mai întâi toate măsurile de siguranţă şi de-abia după aceea să mă culc. — Foarte bine ai să faci, răspunse ea. Locurile de pe-aici sunt cât se poate de liniştite şi n-am auzit ca Thornfield Hall să fi fost vreodată călcat de hoţi, deşi se ştie că aici se află servicii de argint foarte scumpe. Pe lângă asta, se mai ştie că aici se află prea puţini servitori pentru o casă aşa de mare, fiindcă stăpânul n-a prea stat aici, iar când vine – fiind necăsătorit – n-are nevoie de mulţi oameni. Eu însă am crezut totdeauna că-i mai bine să fii prevăzătoare; o uşă se zăvoreşte repede, aşa că-i mai înţelept să pui o stavilă între dumneata şi oricare primejdie. Mulţi oameni, domnişoară, cred că trebuie să te iaşi în seama proniei cereşti; dar eu gândesc că trebuie să ne îngrijim singuri de binele nostru şi că pronia blagosloveşte pe cei cuminţi, când folosesc cu cumpătare mijloacele de apărare. Cu asta, cuvântarea ei luă sfârşit. Rostise, cu încetineala unei quakere, mult mai multe cuvinte ca de obicei. Stăm încă mută de uimire în faţa acestei extraordinare stăpâniri de sine şi a unei făţărnicii ce mi se părea de necrezut, când intră bucătăreasa. — Doamnă Poole, spuse ea, adresându-se lui Grace, masa oamenilor de serviciu va fi curând gata; vrei să cobori? — Nu, pune-mi pe o tavă numai o cană de bere neagră şi o bucată de budincă; o să le duc eu sus. — Vrei puţină carne? — Da, numai o bucată şi puţină brânză, atâta tot. — Şi sago46 ? — Nu-mi trebuie acum. O să cobor înainte de ora ceaiului şi o s-o fac eu singură. Bucătăreasa se întoarse spre mine, spunmdu-mi că doamna Fairlax mă aşteaptă. Ieşii atunci din odaie. Firea enigmatică a lui Grace Poole îmi dădea atât de mult de gândit, încât în timpul dejunului urmării cu greu povestirea doamnei Fairfax despre întâmplarea din noaptea trecută. Mă chinuiam să înţeleg rostul lui Grace în castel şi mă întrebam de ce domnul Rochester nu ceruse să fie arestată sau de ce n-o concediase cel puţin. Noaptea trecută îmi mărturisise aproape făţiş convingerea sa că ea era vinovată; ce pricină ascunsă îl împiedica s-o scuze? De ce mă rugase să nu suflu nimănui nici un cuvânt? Era ciudat. Un gentilom mândru, îndrăzneţ şi răzbunător, părea oarecum căzut sub puterea uneia dintre slujnicele sale cele mai umile. Se afla în aşa măsură sub puterea ei, încât chiar când atenta la viaţa lui, n-avea curajul s-o învinuiască pe faţă şi cu atât mai puţin s-o pedepsească! Dacă Grace ar fi fost tânără şi frumoasă, aş fi fost ispitită să cred că domnul Rochester fusese mânat de sentimente mai duioase decât prevederea şi teama; dar deplina absurditate a unei asemenea presupuneri se vădea în chiar clipa când o priveai pe Grace. "Şi totuşi, începui să mă gândesc, fusese şi ea tânără cândva, exact cam pe când fusese tânăr şi domnul Rochester. Doamna Fairfax îmi spunea că locuia de mult la castel. Nu cred să fi fost niciodată frumoasă, dar poate a avut o fire deosebită, originală, şi frumuseţea caracterului compensa lipsa farmecelor exterioare. Domnului Rochester îi plăceau firile hotărâte şi excentrice, iar Grace era o femeie cel puţin ciudată. Poate că, altădată, un capriciu (n-ar fi fost de mirare, la o fire atât de iute şi nestăpânită ca a lui) îl făcuse să cadă pe mâinile acelei femei; poate că în urma nesocotinţelor de-odinioară ea are acum asupra faptelor sale o înrâurire ascunsă, de care nu putea scăpa şi pe care nu îndrăznea s-o nesocotească?" Dar în acea clipă, Grace, cu făptura ei pătrată şi lipsită de farmec, cu faţa urâtă, ofilită şi de-a dreptul grosolană, îmi apăru înaintea ochilor atât de lămurit, că-mi spusei: "Nu, bănuiala mea nu poate fi întemeiată!" Şi cu toate acestea, vocea care grăieşte tainic în inimile noastre părea a-mi spune: "Nici tu nu eşti frumoasă şi, totuşi, poate că placi domnului Rochester; sau cel 46 Budincă făcută dintr-o făină extrasă din fructul sagotierului (ca o pâine). puţin aşa ţi s-a părut uneori. Aminteşte-ţi cuvintele, adu-ţi aminte de privirile, de glasul lui din noaptea trecută!" Toate îmi veneau de astă dată în minte: felul lui de a vorbi, privirea, tonul. Mă aflam acum în sala de studiu: Adèle desena: mă aplecai spre ea să-i îndrumez creionul. Îşi ridică deodată ochii şi mă privi cu un fel de tresărire: —Qu'avez-vous, mademoiselle? Vos doigts tremblent comme la feuille et vos joues sont rouges: mais rouges eomme les cerises!47 — Mi-e cald, Adèle, şi m-am înroşit pentru că am stat aplecată. Fetiţa continuă să deseneze, iar eu căzui din nou pe gânduri. Mă sforţam să-mi alung cât mai curând din suflet ura pe care-o simţeam pentru Grace Poole; mă scârbea. Mă comparai cu ea şi văzui că suntem deosebite. Bessie Leaven îmi spusese că par o doamnă; şi avea dreptate: eram o doamnă. Iar acum arătam mult mai bine decât atunci când mă întâlnisem cu Bessie; eram mai plină, mai rumenă, mai vioaie, pentru că mai vii îmi erau bucuriile şi mai luminoase speranţele. "Se lasă seara, îmi zisei, uitându-mă pe fereastră. Astăzi n-am auzit nici paşii, nici glasul domnului Rochester; dar îl voi vedea negreşit diseară. Dimineaţă mă temeam de această întâlnire, dar acum o doresc; am aşteptat atâta vreme zadarnic încât acum am ajuns nerăbdătoare." Când se înseră de-a binelea şi Adèle mă părăsi ca să se joace cu Sophie în camera copiilor, dorinţa mea ajunse la culme. Ascultam într-una s-aud clopoţelul sunând; ascultam să-i aud paşii şi aşteptam s-o văd pe Leah venind cu un mesaj; câteodată mi se părea că aud călcătura apăsată a domnului Rochester şi mă-ntorceam spre uşă aşteptând să se deschidă şi să-l văd intrând. Dar uşa rămase închisă şi numai bezna pătrundea înăuntru, pe fereastră. Totuşi nu era încă prea târziu; adeseori trimitea să mă cheme la şapte sau opt şi acum nu era nici şase. Desigur că nădejdile mele nu vor fi înşelate tocmai acum, când aveam atâtea să-i spun! Voiam să aduc din nou vorba despre Grace Poole şi să văd ce-mi va răspunde; aveam de gând să-l întreb fără ocol dacă o credea într-adevăr vinovată de acel atentat mişelesc şi de ce dorea ca ticăloşia ei să rămână tăinuită. Prea puţin îmi păsa dacă marea mea curiozitate avea să-l înfurie ori nu. Încercasem bucuria de a-l scoate din sărite şi a-l domoli rând pe rând; era o adevărată desfătare pentru mine şi un instinct sigur mă împiedica totdeauna să merg prea departe; nu treceam niciodată dincolo de limită; îmi încercam iscusinţa în a merge pe muchie de cuţit. Păstrând totdeauna formele respectuoase pe care mi le impunea situaţia mea, puteam, totuşi, să răspund argumentelor lui cu ale mele, fără teamă şi fără pic de stânjeneală; lucrul acesta ne plăcea amândurora. Se auziră paşi pe scări. Leah apăru în sfârşit, dar numai pentru a-mi spune că ceaiul se servea în odaia doamnei Fairfax. Mă dusei acolo, mulţumită că trebuia în sfârşit să cobor; aveam impresia că în felul ăsta sunt mai aproape de domnul Rochester. — Desigur că de-abia aştepţi să-ţi iei ceaiul, îmi spuse doamna Fairfax, plină de bunătate, când intrai; ai mâncat aşa de puţin la prânz... Mi-e teamă, urmă ea, că astăzi nu ţi-e bine: pari să ai febră şi eşti congestionată. — Ba de loc! Niciodată nu m-am simţit mai bine. — În cazul acesta, dovedeşte-o cu o poftă zdravănă de mâncare. Vrei să umpli ceainicul, până ajung eu la capătul andrelei? Când îşi sfârşi lucrul, se sculă şi trase obloanele, pe care le lăsase până 47 Ce ai domnişoară? Degetele îţi tremura ca frunza şi obrajii îţi sunt roşii ca cireşele (fr.) atunci ridicate, să se bucure pesemne cât mai mult de lumina zilei, cu toate că afară înserarea se prefăcuse în beznă deplină. — Deşi nu se văd stele, e timp frumos, spuse ea, uitându-se pe fereastră. Domnul Rochester are noroc de vreme bună la drum. — La drum? Domnul Rochester s-a dus undeva? Nu ştiam c-a plecat. — Oh, a plecat îndată după micul dejun! S-a dus la Leas, la castelul domnului Eshton, zece mile dincolo de Millcote. Cred că se întruneşte acolo o întreagă societate: lordul Ingram, sir George Lynn, colonelul Dent şi mulţi alţii trebuie să se afle de faţă. — Crezi că se reîntoarce în noaptea asta? — Nu. Nici mâine. Bănuiesc c-o să rămână acolo o săptămână sau chiar mai mult. Când se adună societatea asta aleasă, sunt înconjuraţi de atâta veselie şi eleganţă şi au la-ndemână atâtea lucruri plăcute şi distractive, încât nu se grăbesc deloc să se despartă. Bărbaţii sunt foarte căutaţi la asemenea sindrofii, iar când se află în societate domnul Rochester este atât de vesel şi de încântător, încât îi cucereşte pe toţi. Place foarte mult doamnelor, deşi ai crede că înfăţişarea nu-l avantajează în chip deosebit; îmi închipui însă că însuşirile şi cunoştinţele sale, poate averea şi obârşia, fac să i se treacă uşor cu vederea unele mici neajunsuri ale înfăţişării sale. — Sunt şi doamne la Leas? — Doamna Eshton cu cele trei fete ale ei, nişte tinere cu adevărat elegante; cred că vor mai fi de faţă domnişoarele Blanche şi Mary Ingram, care-s foarte frumoase. Am văzut-o pe Blanche acum şase ori şapte ani, când avea optsprezece. Venise la un bal dat de domnul Rochester de Crăciun. Să fi văzut cât era de frumos împodobită şi luminată sufrageria în ziua aceea! Cred că erau cincizeci de doamne şi gentilomi din cele mai bune familii ale comitatului, iar domnişoara Ingram era într-adevăr regina serbării. — Spui că ai văzut-o, doamnă Fairfax? Cum arăta? — Da, am văzut-o. Uşile sufrageriei stăteau larg deschise şi, fiindcă era zi de Crăciun, servitorii aveau dreptul să se adune în sala cea mare, să asculte cum cântă doamnele. Domnul Rochester m-a poftit să iau parte şi eu, neapărat. M-am aşezat într-un colţ mai retras şi am privit în jurul meu. N-am văzut niciodată o privelişte atât de încântătoare: doamnele erau îmbrăcate în splendide rochii de seară; cele mai multe – sau cel puţin cele mai multe dintre cele tinere – îmi părură de-a dreptul minunate, dar domnişoara Ingram era fără doar şi poate regina serbării. — Cum arăta? — Înaltă, cu o talie subţire, cu umerii arcuiţi, gât lung şi graţios, ten mat, măsliniu, trăsături nobile, ochii aducând puţin cu cei ai domnului Rochester: mari, negri şi strălucitori ca diamantele pe care le purta. Părul frumos şi negru ca pana corbului, era pieptănat cu multă pricepere şi gust; avea nişte cozi groase şi buclele cele mai lungi şi mai încântătoare pe care le-am văzut vreodată. Purta o rochie albă; o eşarfă de culoarea chihlimbarului, ce-i trecea pe umeri şi pe piept, era legată într-o parte şi se prelungea în ciucuri lungi, până mai jos de genunchi. Părul era împodobit cu flori, tot de culoarea chihlimbarului, care scoteau şi mai mult la iveală negrul de antracit al buclelor. — A fost pesemne tare admirată. — O, sigur că da! Şi nu numai pentru frumuseţea, dar şi pentru talentul ei. Cânta şi ea, acompaniată la pian de un gentilom. A cântat un duet cu domnul Rochester. — Cu domnul Rochester? Nu ştiam că şi cântă. — O! are un foarte frumos glas de bas. Îi place tare mult muzica. — Dar domnişoara Ingram, ce fel de glas are? — Plin şi foarte puternic. Cânta admirabil şi era o plăcere s-o asculţi. Pe urmă a cântat la pian. Nu nu mă pricep la muzică, dar domnul Rochester e cunoscător şi l-am auzit spunând că executa foarte bine. — Şi fata asta, atât de inimoasă şi desăvârşită în toate, nu s-a măritat încă? — Se pare că nu. Cred că nici ea, nici sora ei n-au avere prea mare. Bătrânul lord Ingram a dispus prin testament de moşiile sale astfel ca mai toată averea să revină fiului mai mare. — Dar mă mir că nici un nobil sau gentilom bogat nu s-a îndrăgostit de ea: domnul Rochester, de pildă. E bogat, nu-i aşa? — Desigur. Numai că, vezi dumneata, e foarte mare deosebire de vârstă. Domnul Rochester are aproape patruzeci de ani şi ea n-are decât douăzeci şi cinci. — Şi ce-i cu asta? Se văd zilnic căsătorii la care deosebirea de vârstă dintre soţi e şi mai mare. — E adevărat; totuşi, nu cred să-i fi trecut vreodată una ca asta prin gând domnului Rochester. Dar nu mănânci nimic; de când ai venit, de-abia dacă ai gustat din felia de pâine. — Nu. Mi-e prea sete ca să mănânc; vrei, te rog, să-mi mai dai o ceaşcă de ceai? Eram gata să vorbesc din nou despre posibilităţile unei căsătorii între domnul Rochester şi frumoasa Blanche, când intră Adèle, ceea ce ne sili să schimbăm vorba. Cum am rămas singură m-am gândit la ceea ce îmi spusese doamna Fairfax. Îmi cercetai sufletul, îmi scrutai gândurile şi sentimentele şi mă silii, cu toată energia, să readuc pe drumul sigur al bunului-simţ pe aceea care rătăcise în pustiul fără de hotare şi fără de poteci al imaginaţiei. Chemată în faţa propriei mele judecăţi, Amintirea aduse mărturie în sprijinul speranţelor, dorinţelor şi simţămintelor născute în noaptea trecută şi îmi lămuri de ce mă aflam de vreo cincisprezece zile încoace în starea asta; dar Raţiunea veni liniştită, în felul ei demn, simplu, neprefăcut, să-mi prezinte lucrurile aşa cum erau, să-mi arate că înlăturasem adevărul spre a mă hrăni cu visuri. Atunci îmi rostii sentinţa şi declarai: "Că niciodată n-a vieţuit pe pământ o nebună mai mare decât Jane Eyre; că niciodată o idioată mai sinistră nu se lăsase cu totul în voia unor dulci minciuni, şi că nimeni n-a înghiţit cu mai multă plăcere o otravă, luând-o drept nectar." "Tu, îmi zisei eu, să ajungi să placi domnului Rochester !Tu, să însemni ceva pentru el? Haida-de! Nebunia ta mă ştirbeşte! Te-ai bucurat pentru câteva semne de atenţie, semne îndoielnice, acordate de un gentilom şi un om de lume, unei slugi, unei copile. Cum ai îndrăznit? Sărmană naivă fără minte! Nici chiar propriul tău interes nu te-a putut face mai înţeleaptă? Azi dimineaţă ai văzut în minte scurta scenă din noaptea trecută; acoperă-ţi faţa şi ruşinează-te! Ţi-a lăudat ochii, nu-i aşa? Cine-i orb?! Deschide-ţi ochii răului şi priveşte-ţi nebunia. Nu-i sănătos pentru o femeie să se lase măgulită de superiorul ei, care nici nu se poate gândi s-o ia în căsătorie. Pentru orice femeie e o nebunie să lase să i se înfiripeze în suflet o dragoste tainică ce-i va zdrobi viaţa, dacă nu-i cunoscută şi împărtăşită; sau, dacă este cunoscută şi împărtăşită, trebuie s-o atragă – ca o Fata Morgana – înspre smârcuri sălbatice, din care nimeni nu se mai poate smulge." "Jane Eyre, ascultă-ţi sentinţa: mâine vei lua o oglindă şi-ţi vei face cu creta portretul plin de sinceritate, fără să atenuezi un singur cusur, fără să îndulceşti vreo linie sau să ştergi vreo trăsătură neplăcută. Iar dedesubt vei scrie: «Portretul unei guvernante fără familie, săracă şi urâtă». Apoi vei lua o plăcuţă netedă de fildeş – ai una pregătită în cutia de desen. Vei pune mâna pe paletă; vei amesteca atentă culorile cele mai proaspete, mai gingaşe şi mai luminoase; vei alege pensulele cele mai delicate din păr de cămilă; vei desena cu grijă cea mai încântâtoare faţă pe care ţi-ai putea-o închipui; vei zugrăvi-o în tonurile cele mai fermecătoare, aşa cum ţi-a descris-o doamna Fairfax pe Blanche Ingram. Nu uita buclele negre şi ochii migdalaţi. Ce, te gândeşti să-l iei pe domnul Rochester ca model! Vino-ţi în fire! Nu, nu te arăta mâhnită, nu fi sentimentală, nu regreta! Fii numai bun-simţ şi hotărâre. Aminteşte-ţi trăsăturile nobile şi armonioase, gâtul şi talia, de statuie antică, lasă să se vadă braţul rotund şi fermecător, mâna gingaşă; nu uita inelul cu diamante, nici brăţara de aur; înfăţişează întocmai veşmântul ce-o împodobeşte, dantelele străvezii şi atlazul sclipitor, eşarfa graţioasă şi trandafirii strălucitori. Dedesubt vei scrie: «Blanche, fată încântătoare, dintr-o familie nobilă.» Şi dacă vreodată, în viitor, îţi vei închipui că domnul Rochester se gândeşte la tine, ia aceste două portrete, compară-le şi spune-ţi: «Stă în putinţa domnului Rochester să câştige dragostea acestei fete nobile, dacă îşi dă osteneala. Mai este oare posibil să se gândească la sărmana şi neînsemnata plebeiană?»". — Ei bine, da! îmi spusei. Voi face aceste două portrete. După ce luai hotărârea aceasta, mă mai liniştii şi adormii. M-am ţinut de cuvânt. Un ceas sau două mi-au fost de ajuns să-mi schiţez autoportretul în creion şi în mai puţin de cincisprezece zile am sfârşit o miniatură de fildeş a unei Blanche Ingram, aşa cum mi-o închipuiam eu. Era un chip destul de frumos şi când l-am comparat cu al meu, contrastul era atât de izbitor cât îl putea dori autocontrolul ce-mi impusesem. Toate astea mi-au făcut bine; mai întâi am avut câtva timp de lucru, pe urmă dădură putere şi statornicie noilor impresii pe care doream să le întipăresc, aşa ca să nu se mai şteargă niciodată din sufletul meu. Am fost curând răsplătită pentru această disciplină temeinică pe care o impusesem sentimentelor mele. Datorită ei am putut îndura cu calmul trebuincios întâmplările ce-au urmat. Dacă n-aş fi fost pregătită, n-aş fi putut rămâne liniştită, nici măcar în aparenţă.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:23 PM | message # 17
CAPITOLUL XVII
Trecu o săptămână fără să vină vreo ştire de la domnul Rocheaster, trecură zece zile şi el tot nu se înapoiase. Doamna Fairfax îmi spuse că nu s-ar mira dacă de la Leas, el s-ar duce de-a dreptul la Londra, iar de acolo pe continent şi n-ar mai da tot anul pe la Thornfield; nu rareori se întâmplase să părăsească la fel de repede şi pe neaşteptate castelul. Auzind-o vorbind astfel, simţeam cum un fior şi o sfârşeală ciudată îmi cuprind inima. Încercam în acele momente un amarnic simţământ de dezamăgire, dar, adunându-mi gândurile şi amintindu-mi principiile la care hotărâsem să mă rezum, îmi veneam imediat în fire. Şi fu uimitor cât de repede izbutii să-mi stăpânesc prostia trecătoare şi să alung gândul că faptele domnului Rochester puteau prezenta în vreun fel un interes atât de vital pentru mine. Şi am acceptat asta nu îmbrăţişând ideea slugarnică a inferiorităţii mele faţă de dânsul, ci dimpotrivă, spunându-mi; "Între tine şi stăpânul Thornfieldului nu poate exista altă legătură decât leafa ce ţi-o datorează pentru lecţiile predate pupilei sale şi recunoştinţa ce se cade să i-o porţi datorită bunătăţii şi respectului pe care – dacă-ţi faci datoria – ai dreptul să le aştepţi din parte-i. Fii sigură că domnul Rochester nu poate admite în mod serios decât această unică legătură între tine şi el. De aceea, nu fă din stăpânul tău obiectul celor mai gingaşe sentimente, al admiraţiei, al frământarilor şi altor simţăminte ale tale de aceiaşi fel. Nu eşti de-un rang cu el; nu trebuie să încerci să-ţi părăseşti casta; trebuie să te respecţi îndeajuns ca să nu risipeşti toată dragostea inimii tale, sufletul şi tăria ta, acolo unde un asemenea dar nu poate, fi primit şi nu poate fi întârnpinat decât cu dispreţ." Îmi făceam zilnic datoria păstrându-mi toată liniştea. Dar, din când în când, îmi treceau vag prin minte motive pentru care s-ar fi cuvenit să părăsesc Thornfieldul ; fără să vreau, ticluiam anunţuri şi mă gândeam ce ar fi de făcut ca să plec de-aici. Nu socoteam necesar să stăvilesc aceste gânduri. S-ar putea ca ele să încolţească şi să dea roade într-o zi. Trecuseră aproape cincisprezece zile de la plecarea domnului Rochester, când doamna Fairfax primi o scrisoare. — E de la stăpân, spuse ea privind adresa expeditorului. Acum cred că vom şti dacă se întoarce sau nu. Pe când rupea sigiliul şi citea scrisoarea, eu îmi beam cafeaua (ne aflam la micul dejun). Era fierbinte şi fu pentru mine un mijloc de a explica roşeaţa ce-mi acoperise brusc obrazul. Dar nu mă ostenii să-mi explic pentru ce-mi tremura mâna şi pentru ce fără să vreau vărsasem jumătate din cafea în farfurioară. — Eu mă plâng câteodată că suntem prea liniştite aici, spuse doamna Fairfax, urmând să ţină scrisoarea în faţa ochelarilor. Acum o s-avem însă destulă treabă, cel puţin pentru câtva timp. Înainte de a-mi îngădui să cer o lămurire, legai şiretul de la şorţul Adèlei, care se desfăcuse; după ce i-am turnat altă ceaşcă de lapte şi i-am dat încă o bucată de cozonac, am spus cu nepăsare: — Probabil că domnul Rochester n-o să se înapoieze prea curând... — Ba da. Soseşte peste trei zile, adică joia viitoare, şi nu vine singur. Aduce cu el o droaie de musafiri. Ne cere să pregătim cele mai frumoase camere de culcare din castel; biblioteca şi salonul trebuie dereticate. Îmi mai scrie să tocmesc oameni de la hanul din Millcote sau de unde ştiu, să ajute la bucătărie. Doamnele îşi vor aduce cameristele, iar bărbaţii feciorii; o să fie casa ticsită de lume. Doamna Fairfax îşi înghiţi repede dejunul şi plecă zorită să înceapă pregătirile. În cele trei zile care urmară, fură într-adevăr multe de făcut, aşa cum prevăzuse ea. Odăile de la Thornfield mi se păruseră foarte curate şi bine rânduite, dar se pare că mă înşelasem. Sosiră încă trei servitoare noi să le ajute pe celelalte; totul fu frecat şi periat; tapetele fură spălate, covoarele bătute, oglinzile şi candelabrele lustruite, tablourile date jos şi puse la loc, focurile aprinse în odăi, plăpumile de puf lăsate să se aerisească, cearceafurile puse să se usuce lângă cămin. Nici până atunci, nici de atunci încoace n-am mai văzut aşa ceva. Adèle alerga nestingherită prin mijlocul acestei harababuri. Pregătirile de tot felul şi gândul că va vedea atâta lume o bucurau la culme. Ceru ca Sophie să-i controleze toaletele, cum îşi numea ea rochiile, să le cureţe şi să le repare pe cele passées şi să le aranjeze pe celelalte. Tot timpul dădea buzna în odăi, sărea pe paturi, se trântea pe saltele, clădea grămezi de perne şi perniţe în faţa focurilor uriaşe care duduiau în cămine. De lecţii era scutită. Doamna Fairfax mă rugase s-o ajut, aşa că îmi petreceam toată ziua prin cămări, ajutând-o (sau stânjenind-o) pe ea şi pe bucătăreasă. Învăţam să fac tortă, plăcinte, aluat franţuzesc, să pregătesc vânatul şi să garnisesc platourile cu desertul. Musafii erau aşteptaţi să sosească joi înainte de cină, adică pe la şase. În acest timp n-am avut vreme să-mi hrănesc himerele şi cred că afară de Adèle nimeni n-a fost mai harnică şi mai veselă decât mine. Totuşi, câteodată veselia mea se curma şi fără să vreau mă lăsam pradă îndoielii, presimţirilor negre şi închipuirilor pesimiste. Asta se întâmpla mai ales când vedeam uşa scării de la catul al treilea (în ultima vreme uşa aceasta fusese totdeauna închisă) deschizându-se încet şi pe Grace Poole cu bonetă, şorţ alb şi şal, lunecând tiptil de-a lungul coridorului, călcând fără zgomot cu papucii ei vătuiţi, ca să intre în dormitoarele răvăşite să spună poate ceva unei servitoare: cum să frece mai bine un grătar, să cureţe marmura căminului sau să scoată petele de pe tapete. O dată pe zi, cobora la masă în bucătărie, trăgea domol dintr-o pipă, lângă cămin, şi se întorcea în odaia ei, tristă, tăcută şi singuratică, luând cu ea drept orice alinare o cană de bere. Din douăzeci şi patru de ceasuri, nu-şi petrecea decât unul cu servitoarele; restul timpului rămânea în vreo odaia scundă cu tavan de stejar, de la catul al treilea; acolo şedea şi cosea, singură ca un osândit în temniţa lui. Dar lucrul care mi se părea cel mai straniu dintre toate era că în casa asta nimeni, afară de mine, nu se sinchisea şi nu se minuna de obiceiurile ei. Nimeni nu vorbea despre ea şi nu se întreba ce face; nimeni nu o compătimea pentru singurătatea şi izolarea ei. Într-o zi am prins un crâmpei de convorbire între Leah şi o femeie tocmită cu ziua. Vorbeau despre Grace. Leah a spus ceva, dar n-am auzit ce, iar femeia a răspuns: — Are leafă bună, nu-i aşa? — Da, zise Leah. Aş vrea să am şi eu atâta; nu că mă plâng de leafă – se plăteşte bine la Thornfield – dar doamna Poole are cel puţin de cinci ori mai mult ca mine şi pune deoparte. La fiecare trei luni duce bani la banca din Millcote. Nu m-aş mira sa aibă destul ca să poată duce o viaţă fără grijă dacă ar vrea să-şi lase serviciul. Dar cred că s-a obişnuit aici. Şi pe urmă n-are nici patruzeci de ani, e voinică şi poate să facă multe. Nu-i încă aşa de bătrână ca să se lase de muncă. — Cred că e o slujnică bună, urmă femeia. — Ah! ştie mai bine decât oricare alta tot ce are de făcut, răspunse Leah, pe un ton plin de înţeles. N-ar putea face oricine ce face ea oricât i-ai plăti. — O, asta nu! adăugă cealaltă. Eu mă mir că stăpânul... Femeia ar fi continuat, dar Leali mă zări şi-i făcu numaidecât semn cu cotul.— Nu ştie? întrebă, în şoaptă abia auzită, femeia. Leah clătină din cap şi convorbirea încetă. Aflasem dar că la Thornfield era o taină şi că acea taină eu nu trebuia s-o cunosc. Sosi şi joia. Cu o seară înainte pregătirile fuseseră încheiate şi totul fusese pus la punct: covoarele aşezate, perdelele atârnate, păturile de o albeaţă strălucitoare întinse, mesele de toaletă rânduite, mobilele şterse, vasele pline de flori; încăperile şi saloanele radiau de prospeţime şi strălucire. Holul principal fusese de asemenea curăţat. Pendula cea mare lustruită cu grijă, scara, balustrada luceau ca sticla; în sufragerie, bufetul strălucea de atâta argintărie; flori exotice îşi răspândeau parfumul în salon şi salonaş. După-amiază, doamna Fairfax îşi puse cea mai frumoasă rochie de atlaz negru, mănuşile şi ceasul de aur, căci era datoria ei să-i primească pe oaspeţi şi să le conducă pe doamne în odăile lor. Adèle voia să se îmbrace şi ea, deşi nu credeam că va fi chemată în ziua aceea spre a fi prezentată doamnelor. Totuşi, dorind să-i fac pe plac, am dat voie Sophiei să-i pună una din rochiile ei scurte şi albe de muselin. Eu nu-mi schimbai toaleta. Eram încredinţată că nu voi fi chemată să părăsesc sanctuarul sălii de studiu, căci devenise pentru mine un sanctuar – "un adăpost foarte plăcut în vremuri de restrişte". Fusese o zi senină şi blândă de primăvară, una dintre acele zile care, spre sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, se înalţă luminoase deasupra pămânlului ca nişte crainici ai verii. Desenam, şi, fiindcă seara era caldă, stăteam cu ferestrele deschise, în sala de studiu. — E destul de târziu, spuse doamna Fairfax, intrând în cameră cu rochia ei foşnitoare. Îmi pare bine că am poruncit ca să fie servită cina cu un ceas mai târziu decât mi-a cerut domnul Rochester; uite că e trecut de şase. Am trimis pe John să vadă dacă nu zăreşte ceva venind fiindcă de la porţile parcului se vede o bucată bună din drumul spre Millcote. Se duse la fereastră. — Uite-l că vine, spuse ea. Apoi, aplecându-se în afară: Ei, John, ce s-aude? — Vin, doamnă, fu răspunsul. În zece minute sunt aici. Adèle fugi la fereastră. Eu o urmai, căutând să stau în aşa fel încât să fiu ascunsă de perdea şi să văd fără să fiu văzută. Cele zece minute ale lui John mi se părură foarte lungi, dar în cele din urmă se auzi uruit de roţi. Patru călăreţi galopau înainte pe alee; în spatele lor veneau două trăsuri descoperite, în care zării fluturând văluri şi unduind pene. Doi dintre călăreţi erau tineri şi arătoşi; în cel de-al treilea îl recunoscui pe domnul Rochester şi pe Mesrour, calul său negru, însoţit de Pilot, care alerga în faţa lui. Alături de el călărea o femeie tânără şi ei doi erau în fruntea convoiului. Costumul ei de călărie, roşu ca purpura, ajungea aproape la pământ, vălul lung flutura în adierea vântului; prinse în cutele transparente ale vălului, străluceau inele bogate de păr, negre ca pana corbului. — Domnişoara Ingram! exclamă doamna Fairfax şi coborî repede. Călăreţii, gonind mai departe, au cotit în curând după colţul casei şi nu i-am mai putut vedea. Adèle se rugă să fie lăsată să coboare, dar o luai pe genunchi şi o făcui să înţeleagă că sub nici un cuvânt nu-i era îngăduit să se arate doamnelor, decât dacă tutorele ei va trimite s-o cheme, iar dacă acesta ar vedea-o îngăduindu-şi astfel de lucruri, cu siguranţă că ar fi foarte supărat. După ce ascultă spusele mele, vărsă câteva lacrimi adevărate – dar eu luai îndată o înfăţişare serioasă şi atunci îşi şterse ochii. Din sala cea mare venea un murmur vesel. Glasurile groase ale bărbaţilor şi accentele argintii ale doamnelor se îmbinau plăcut. Dar, deşi nu vorbea tare, vocea răsunătoare a stăpânului Thornfieldului urând bun venit oaspeţilor se deosebea dintre toate celelalte. Apoi paşi uşori urcară scara, se auziră foşnete, râsete vesele pe sală, uşi ce se deschideau şi se închideau şi – câtva timp – tăcere deplină. — Elles changent de toilettes48, spuse Adèle, care, ascultând cu atenţie, urmărise fiece mişcare; apoi oftă. Chez maman, continuă ea, quand il y avalt 48 1 Îşi schimbă toaletele (fr.). du monde, je les suivais partout au salon et a leurs chambres; souvent je regardais les femmes de chambre coiffer et habiller les dames et c'etait amusant: comme cela on apprend.49 — Nu ţi-e foame, Adèle? — Mais oui, mademoiselle; voilà cinq ou six heures que nous n'avons pas mangé.50 — Atunci o să profit de faptul că doamnele s-au retras şi o să cobor să-ţi aduc ceva de mâncare. Ieşind cu băgare de seamă din adăpostul meu, am coborât pe scara de serviciu ce ducea de-a dreptul la bucătărie. Acolo, toată lumea se agita; supa şi peştele dădeau în fiert, bucătarul se apleca peste crătiţi, cuprins de un neastâmpăr ce ameninţa să-l mistuie. În sala servitorilor, doi vizitii şi trei feciori şedeau lângă foc; cameristele erau, desigur, ocupate cu stăpânele lor; oamenii care fuseseră tocmiţi de la Millcote roboteau peste tot locul. Străbătând acest haos, am ajuns în sfârşit la cămară, de unde am luat un pui rece, câteva tarte, o pâine, vreo două farfurii, un cuţit şi o furculiţă şi, cu prada aceasta, operai o retragere grabnică. Ajunsesem în coridor şi tocmai închisesem uşa scării, când un zgomot mă preveni că doamnele ieşeau din odăi. Nu puteam ajunge în sala de studiu fără să trec pe lângă câteva din odăile lor şi riscam să fiu văzută cu încărcătura mea de provizii, aşa că mă oprii tăcută locului, la capătul coridorului, care era totdeauna întunecat, fiind lipsit de ferestre, iar acum cu totul în beznă, deoarece soarele apusese şi se lăsase amurgul. Toate doamnele acelea frumoase ieşiră în curând din odăi, unele după altele, vesele şi cu veşminte strălucitoare. Se strânseră o clipă în capătul coridorului, pe când eu stăteam ascunsă în celălalt, şi vorbiră cu vioiciune potolită. Coborâră scara, fără zgomot, ca un nor luminos ce se lasă de pe deal. Apariţia aceasta colectivă mă uimea prin eleganţa ei distinsă, aşa cum nu mai văzusem eu vreodată. Adèle privea prin uşa întredeschisă a sălii de studiu. — Ce doamne frumoase! exclamă ea pe englezeşte. Oh! ce mulţumită aş fi să fiu şi eu cu ele! Crezi că, după cină, domnul Rochester o să trimită să ne cheme? — Nu cred. Domnul Rochester trebuie să se îngrijească de altele. Nu te mai gândi azi la doamne; poate ai să le vezi mâine. Până atunci, mănâncă. Îi era tare foame, aşa că un timp atenţia îi fu acaparată de pui şi prăjituri. Făcusem bine că mă dusesem să aduc ceva de mâncare, căci altfel Adèle cu mine şi cu Sophie, pe care o poftii să împartă masa noastră, am fi rămas flămânde. Cei de jos erau prea ocupaţi ca să se mai gândească şi la noi. Trecuse de nouă când se strânse desertul şi la zece se mai auzeau valeţii aducând şi scoţând tăvile şi ceştile cu cafele. Am dat voie Adèlei să se culce mult mai târziu decât de obicei, fiindcă spusese că n-ar putea dormi cât timp jos se vor deschide şi închide uşile şi va forfoti lumea "Şi pe urmă, adăugă ea, domnul Rochester ar putea să mă cheme când voi fi dezbrăcată, et alors quel domage51. I-am spus câte poveşti a poftit, apoi, ca s-o distrez, am scos-o pe coridor. 49 Când mama avea musafiri, mă ţineam pretutindeni după ei, în salon şi prin camerele lor; adeseori, priveam cum cameristele coafează şi îmbracă pe doamne şi era atât de plăcut! Aşa am învăţat multe (fr.). 50 3 Ba da, domnişoară. Au trecut cinci sau şase ore de când n-am mâncat (fr.) 51 Şi ce păcat ar fi! (fr.) Lampa din sala cea mare era acum aprinsă, aşa încât, aplecându-se peste balustradă, Adèle putea să vadă servitorii trecând. Târziu, se auziră acorduri răsunând în salon, unde fusese mutat pianul. Ne aşezarăm amândouă pe scară să ascultăm. Un glas se îmbină în curând cu vibraţiile puternice ale instrumentului. Cânta o femeie, cu voce dezmierdătoare. Solo-ul fu urmat de un duo, apoi cântecul fu reluat de mai multe voci. Din când în când zumzetul unor conversaţii vesele ajungea până la noi. Am ascultat mult timp. Deodată mi-am dat seama că urechea mea prinde toate glasurile şi caută să deosebească, în mijlocul acelor sunete nelămurite, vorbele domnului Rochester; şi când am izbutit (destul de iute de altfel) m-am străduit să înţeleg cuvintele pe care depărtarea le făcea nedesluşite. Ceasornicul bătu unsprezece. Mă uitai la Adèle, care-şi rezemase capul de umărul meu; ochii i se închideau. O luai în braţe, o dusei la pat şi o culcai. Când oaspeţii se retraseră, era aproape unu. Ziua următoare a fost tot atât de frumoasă. Oaspeţii făcură o excursie prin împrejurimi. Plecară devreme, unii călări, alţii în trăsură. I-am văzut când au plecat şi când s-au întors. Dintre doamne, numai domnişoara Ingram călărea, ca şi în ajun, şi tot ca în ajun domnul Rochester galopa alături de ea; amândoi se ţineau cam la o parte de ceilalţi oaspeţi. Îi atrasei atenţia doamnei Fairfax, care era cu mine la fereastră, asupra acestui amănunt. — Spuneai ieri, îi zisei eu, că nu ţi se pare cu putinţă să-i vezi căsătoriţi; dar priveşte şi dumneata dacă domnul Rochester n-o preferă tuturor celorlalte. — Da, fără îndoială că o admiră. — Dar şi ea îl admiră, adăugai eu. Uită-te cum se apleacă să-i vorbească la ureche. Aş vrea să-i văd faţa; până acum nu i-am putut-o nici măcar zări. — Ai s-o vezi deseară, răspunse doamna Fairfax. I-am spus domnului Rochester cât de mult dorea Adela să le vadă pe doamne şi el mi-a răspuns: "Atunci să vină în salon după cină şi roag-o pe domnişoara Eyre s-o însoţească". — Da, a făcut-o din simplă politeţe, dar fii sigură că n-am să mă duc, răspunsei eu. — I-am spus că nu eşti obişnuită cu lumea şi că n-o să-ţi placă să apari în faţa atâtor străini, dar mi-a răspuns în felul său repezit: "Prostii! Dacă se împotriveşte, spune-i că doresc foarte mult să vină şi dacă tot nu vrea, spune-i că am să vin s-o aduc". — N-am să-l fac să se ostenească. Am să mă duc, dacă nu se poate altfel; dar nu-mi face nici o plăcere. Ai să fii şi dumneata acolo, doamnă Fairfax? — Nu. EU am cerut să fiu scutită şi mi s-a îngăduit. Uite cum trebuie să faci ca să eviţi o intrare ceremonioasă, care de fapt e lucrul cel mai neplăcut. Te duci în salon când nu e nimeni acolo, înainte ca doamnele să se retragă de la masă, şi te aşezi într-un colţ mai ferit. Nu va trebui să rămâi multă vreme după venirea bărbaţilor, afară numai dacă o să te simţi foarte bine. Altminteri e de-ajuns să te vadă domnul Rochester şi după aceea te poţi strecura afară, că nimeni n-o să bage de seamă. — Crezi că musafirii vor sta mult la castel? — O săptămână sau două, în nici un caz mai mult. După vacanţa de Paşti, Domnul George Lynn, care a fost ales deputat de Millcote, va trebui să se înapoieze în oraş. Cred că domnul Rochester îl va însoţi, fiindcă şi aşa a stat prea mult la Thornfield. Vedeam cu oarecare teamă cum se apropia clipa când trebuia să intru în salon cu eleva mea. De când aflase că va fi prezentată doamnelor, Adèle se legănase într-o nesfârşită încântare şi nu se linişti decât atunci când Sophie începu s-o îmbrace. După ce părul îi fu aranjat în bucle strălucitoare, după ce-şi puse rochia de atlaz trandafiriu, mănuşile de dantelă neagră şi un cordon lung în jurul taliei, căpătă o înfăţişare serioasă ca a unui judecător. N-a fost nevoie să-i atrag luarea-aminte să nu-şi boţească rochia: după ce fu îmbrăcată, se aşeză cu băgare de seamă pe scăunaşul ei, ridicându-şi cu atenţie rochia, de teamă să nu-şi mototolească volănaşele. Îmi făgădui să nu se mişte până când n-o să fiu şi eu gata. Găteala mea nu ţinu mult. Îmbrăcai îndată rochia cea mai bună, cea de mătase cenuşie, cumpărată pentru nunta domnişoarei Temple, şi pe care n-o mai purtasem niciodată de atunci, mă pieptănai iute, îmi pusei singura mea bijuterie, broşa cu perlă, şi coborârăm. Din fericire nu era nevoie să trecem prin sufragerie – unde se aflau cu toţii la masă – ca să intrăm în salon, unde nu era nimeni. Focul ardea tăcut în căminul de marmură şi lumînările de ceară străluceau singuratice în mijlocul florilor minunate ce împodobeau mesele. Salonul era despărţit de sufragerie numai printr-o perdea roşie. Totuşi, oaspeţii vorbeau atât de încet, încât nu se putea auzi decât un murmur uşor. Adèle, care părea că se află încă sub impresia solemnităţii momentului, se aşeză, fără să spună un cuvânt, pe taburetul pe care i-l arătai. Eu m-am retras într-un fotoliu lângă fereastră şi, luând o carte de pe masă, am încercat să citesc. Adèle îşi trase scăunelul la picioarele mele şi, după câtva timp, îmi atinse genunchiul. — Ce-i, Adèle? o întrebai. — Est-ce que je ne puis prendre une seule de ces fleurs magnifiques, mademoiselle? Seulement pour completer ma toilette.52 — Te gândeşti prea mult la toaletă, Adèle. Totuşi, o să-ţi dau o floare, şi luând un trandafir dintr-un vas i-l prinsei de cordon. Fetiţa scoase un oftat de nespusă mulţumire, ca şi cum acea bucurie ar fi umplut cupa fericirii sale. Mi-am întors faţa să-mi ascund un zâmbet pe care nu mi-l putui stăpâni. Era ceva caraghios şi trist deopotrivă în evlavia înnăscută a acestei mici pariziene pentru tot ce era în legătură cu îmbrăcămintea. Deodată am auzit în odaia vecină zgomotul lin făcut de mai multe persoane care se ridicau de la masă. Draperia fu dată la o parte şi zării sufrageria, al cărei candelabru răspândea o lumină vie asupra argintului şi cristalului unui minunat serviciu de desert ce acoperea o masă lungă. Un grup de doamne apăru sub boltă; intrară, şi draperia căzu după ele. Erau doar opt, dar, fără să-mi dau seama de ce, când intrară mi se părură cu mult mai multe. Unele erau foarte înalte, multe din ele îmbrăcate în alb şi toate înveşmântate în rochii largi, care le făceau mai impunătoare, aşa cum ceaţa face ca luna să pară mai mare. Mă ridicai şi le salutai. Una sau două îmi răspunseră printr-o mişcare din cap. Altele se mulţumiră să mă privească. Păşiră care încotro în încăpere. Sprinteneala mişcărilor le făcea să semene cu nişte păsări albe. Unele se tolăniră pe canapele şi pe divane, altele se aplecară să se uite la flori şi cărţile răspândite pe mese, în sfârşit mai multe dintre ele alcătuiră un grup în jurul focului şi începură să vorbească încet, dar limpede, aşa cum se părea că sunt obişnuite. 52 N-aş putea să iau una din florile astea minunate, domnişoară? Numai ca să-mi completez toaleta (fr.) Am aflat mai târziu cum se numeau şi pot de pe acum să le spun pe nume. Era, mai întâi, doamna Eshton cu două din fiicele ei. Se vedea limpede că fusese frumoasă pe vremuri şi se ţinea încă bine. Cea mai mare dintre fete, Amy, era scundă. Avea un obraz ale cărui trăsături trădau o naivitate copilăroasă; dar felul ei de a se purta părea totuşi destul de rafinat. Rochia de muselină albă şi cordonul albastru îi veneau bine. Soră-sa, Louise, era mai înaltă şi cu o înfăţişare mai elegantă; figura ei foarte drăgălaşă făcea parte dintre acelea pe care francezii le numesc minois chiffonne53. Amândouă surorile erau frumoase ca nişte crini. Lady Lynn era o femeie de patruzeci de ani, înaltă şi voinică, dreaptă şi cu privirea semeaţă. Purta o rochie bogată de atlaz cu ape, o pană albastră ca azurul şi o diademă de pietre preţioase, care-i scotea în relief strălucirea părului negru. Doamna colonel Dent nu arăta tot atât de impunătoare, dar avea mai multă distincţie. Era subţire, cu faţa blândă şi palidă, cu părul blond. Îmi plăcură mai mult rochia ei de atlaz negru, eşarfa de dantelă străină şi cele câteva perle decât strălucirea de curcubeu a nobilei lady Lynn. Dar cele mai distinse – poate din pricină că erau mai înalte din întreg grupul – erau trei: văduva lady Ingram şi cele două fiice ale ei, Blanche şi Mary. Câteşitrele aveau statură semeaţă. Văduva părea să aibă între patruzeci şi patruzeci şi cinci de ani: talia-i era încă zveltă şi părul negru, sau cel puţin aşa arăta la lumina candelabrului. Dinţii parcă-şi păstraseră toată albeaţa. Ţinând seama de vârsta ei, trebuia să treacă în ochii tuturor drept o femeie foarte frumoasă. Şi chiar era. Dar în întreaga ei ţinută şi în expresia ei se citea o trufie aproape nesuferită. Avea trăsături romane şi o bărbie dublă ce se contopea cu gâtul, ca un stâlp. Aceste trăsături îmi părură nu numai umflate şi încruntate, ci chiar brăzdate de mândrie, o mândrie ce o făcea să ţină capul aşa de drept, încât părea încremenită; pe deasupra, ochii îi erau sălbatici şi răi de-mi aminteau de cei ai doamnei Reed. Mesteca fiecare cuvânt. Avea un glas profund, un ton pompos, sentenţios – într-un cuvânt, de nesuferit. Datorită unei rochii de catifea stacojie şi unui şal indian cu ţesătură de aur, pe care-l purta ca pe un turban, credea pesemne că are măreţia unei împărătese. Blanche şi Mary erau tot atât de înalte ca şi ea şi drepte ca nişte plopi. Mary era prea slabă pentru statura ei, dar Blanche era modelată ca o Diană. O cercetai – desigur – cu o deosebită atenţie: mai întâi doream să ştiu dacă înfăţişarea ei se potrivea cu cele ce-mi spusese doamna Fairfax; apoi dacă semăna cu miniatura pe care o făcusem din închipuire; în al treilea rând – mărturisesc! – dacă exista în ea ceva care să-i placă domnului Rochester. Era întocmai cum mi-o descrisese doamna Fairfax şi cum o pictasem eu. Recunoscui talia aceea nobilă, umerii rotunzi, gâtul graţios, ochii şi buclele negre, despre care îmi vorbise doamna Fairfax. Dar faţa? La faţă semăna cu mama ei; era lady Ingram mai tânără şi fără zbârcituri; aceeaşi frunte joasă, aceleaşi trăsături trufaşe, aceeaşi mândrie, mai puţin încruntată însă. Râdea mereu. Avea un râs batjocoritor, ca şi expresia obişnuită a buzelor arcuite, dispreţuitoare. Se spune că geniul e conştient de sine însuşi. Nu ştiu dacă domnişoara Ingram era un geniu, dar desigur că îşi preţuia chiar prea mult valoarea. Începu să discute despre botanică împreună cu blânda doamnă Dent. Se pare însă că doamna Dent nu studiase această ştiinţă, deşi – după cum spunea – îi 53 Drăguţă, deşi cu trăsături neprofilate(fr) plăceau florile, "mai ales cele sălbatice". Domnişoara Ingram o studiase şi înşira plină de îngâmfare tot ce ştia. Observai că lua, cu oarecare îndemânare, cam în râs neştiinţa doamnei Dent; batjocura ei putea fi îndemânatică, dar oricum, nu dovedea o fire bună. Cântă la pian; execuţia sa era strălucitoare; cântă, şi glasul ei era frumos; vorbi franţuzeşte cu mamă-sa şi putui observa că vorbea curgător şi pronunţa frumos. Mary avea o faţă mai deschisă decât Blanche, trăsături mai blânde şi un ten mai luminos (domnişoara Ingram avea un adevărat ten de spaniolă), dar nu arăta atât de vioaie. Nu avea nimic de spus şi, după ce se aşeză, rămase nemişcată ca o statuie într-o nişă. Amândouă surorile erau îmbrăcate în alb imaculat. Credeam acum oare că domnişoara Ingram ar fi o alegere pe placul domnului Rochester? N-aş fi putut spune. Nu-i cunoşteam gusturile în ce priveşte frumuseţea feminină. Dacă îi plăceau frumuseţile maiestuoase, Blanche era idealul. În plus era şi talentată şi plină de voioşie. Îmi dădeam seama că mai toţi bărbaţii ar admira-o; şi mi se părea un lucru dovedit că-i plăcea domnului Rochoster. Nu trebuia decât să-i văd împreună pentru a îndepărta şi ultima umbră de îndoială. Nu-ţi închipui, cititorule, că Adèle a stat tot timpul nemişcată pe scaun, la picioarele mele! Nici gând. În clipa când intrară doamnele, ea se sculă, înainta spre ele, le salută ceremonios şi le spuse cu gravitate: — Bonjour, mesdames.54 Domnişoara Ingram o privi batjocoritor şi exclamă: — Oh! ce păpuşică! — Cred, spuse doamna Lynn, că este pupila domnului Rochester, micuţa franţuzoaică despre care ne-a vorbit. Doamna Dent o luă binişor de mână şi o îmbrăţişă. Amy şi Louise Eshton exclamară amândouă deodată: — Ce îngeraş! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:23 PM | message # 18
Apoi o chemară pe canapea şi Adèle începu să vorbească ba în
franţuzeşte, ba într-o englezească stricată, cucerind nu numai atenţia fetelor, ci şi a doamnei Eshton şi a lady-ei Lynn. Fu răsfăţată după pofta inimii ei. În sfârşit se aduse cafeaua şi fură poftiţi bărbaţii, eu şedeam în umbră – dacă poate exista vreo pată de umbră într-un salon atât de bine luminat – şi perdeaua de la fereastră mă ascundea pe jumătate. Draperiile fură din nou date la o parte şi sosiră oaspeţii care rămăseseră în sufragerie. Apariţia bărbaţilor mi se păru impunătoare, ca şi a doamnelor. Cei mai mulţi erau înalţi, câţiva tineri şi toţi îmbrăcaţi în fracuri negre. Henry şi Frederik Lynn se arătau a fi cu adevărat nişte tineri strălucitori; pe colonelul Dent îl trăda ţinuta că e militar şi era foarte chipeş. Domnul Eshton, magistratul comitatului, avea înfăţişarea unui veritabil gentilom. Părul complet alb, sprâncenele şi favoritele încă negre, îl făceau să pară un "père noble de théâtre"55. Lordul Ingram era foarte înalt şi frumos ca şi surorile sale; dar se vedea că-i apatic şi amorţit ca şi Mary. Părea că excelează mai degrabă prin lungimea membrelor decât prin vioiciunea trupului sau agerimea minţii. Dar unde-o fi domnul Rochester? Iată-l că soseşte în sfârşit. Nu mă uit spre uşă şi, totuşi, îl văd intrând. Mă străduiesc să fiu cât mai atentă la împletitura la care lucrez: nu vreau să mă gândesc decât la ceea ce ţin în mâini, la perlele de argint şi firele de mătase de pe genunchii mei. Şi cu toate acestea îi văd desluşit figura şi fără 54 Bună ziua, doamnelor (fr ). 55 Un tată nobil, aşa cum e înfăţişat pe scenă (fr.). să vreau îmi amintesc de clipa când o zărisem ultima oară, de clipa în care, după ce-i făcusem ceea ce el numise un serviciu nespus de preţios, îmi luase mâinile într-ale sale şi mă privise cu ochi care trădau un suflet plin şi dornic să se reverse. Nu fusesem străină de pricina acelei emoţii. Cât de aproape de el mă aflasem atunci! Ce s-a întâmplat oare pe urmă în stare să schimbe într-atât poziţia unuia faţă de celălalt? Cât de departe unul de altul şi cât de străini eram acum! Eram atât de străini, încât nici nu mă mai aşteptam să-mi adreseze vreun cuvânt şi nu m-am mirat de fel când, fără să-mi arunce măcar o privire, s-a dus în celălalt capăt al odăii, unde a început să discute cu câteva doamne. De cum l-am văzut absorbit de discuţie şi am fost încredinţată că-l puteam cerceta fără să fiu observată, privirile mi-au fost atrase fără de voie spre dânsul. L-am privit şi m-am simţit cuprinsă de-o mare bucurie – o bucurie fără seamăn, dar în acelaşi timp sfâşietoare: era aurul cel mai curat, cu un ascuţiş oţelit de crâncenă suferinţă. Bucuria mea semăna probabil cu aceea a unui om înnebunit de sete, ce ştie că fântâna către care se târăşte e otrăvită şi totuşi bea apa cu înghiţituri lacome. E cum nu se poate mai adevărat că "frumuseţea stă în ochiul celui care priveşte". Obrazul măsliniu şi palid al domnului Rochester, fruntea pătrată şi masivă, sprâncenele groase de cărbune, ochii adânci, trăsăturile hotărâte, gura aspră – într-un cuvânt, înfăţişarea-i energică şi hotărâtă – nu respectau întru nimic canoanele frumuseţii; pentru mine însă chipul său era mult mai frumos: mă interesa şi mă stăpânea cu totul. N-am avut de gând să-l iubesc pe domnul Rochester. Cititorul ştie că făcusem tot ce era în puterea mea ca să-mi smulg din inimă acele prime gingaşe mlădiţe ale dragostei, dar, din prima clipă când îl văzusem, ele răsăriseră din nou mai verzi şi mai puternice. El mă făcuse să-l iubesc, fără ca măcar să se uite la mine. Îl comparai cu oaspeţii săi. Ce era farmecul curtenitor al domnilor Lynn, eleganţa căutată a lordului Ingram şi chiar distincţia militărească a colonelului Dent, faţă de înfăţişarea lui plină de o tărie firească şi o putere adevărată. Ceilalţi nu-mi trezeau nici o simpatie, deşi îmi dădeam seama că toată lumea îi socoteşte pe ei frumoşi, impunători şi atrăgători, iar pe domnul Rochester un om cu trăsături aspre şi privire melancolică, i-am văzut zâmbind, i-am văzut râzând; în flăcările lumânărilor exista tot atâta suflet ca şi în zâmbetul lor; clinchetul clopoţelului spunea tot atâtea lucruri cât şi râsul lor. L-am văzut şi pe domnul Rochester zâmbind: trăsăturile aspre i se îmblânziră, ochii îi deveniră strălucitori şi binevoitori, cercetători şi duioşi, totodată. În clipa aceea vorbea cu Louise şi cu Amy Eshton. M-am mirat când le-am văzut rămânând liniştite în faţa acelei priviri ce-mi păruse atât de pătrunzătoare; crezusem că vor pleca ochii şi obrajii li se vor îmbujora, dar am fost totuşi fericită când mi-am dat seama că nu erau de loc emoţionate. "Pentru ele nu-i ceea ce este pentru mine, îmi zisei. Nu-i deopotrivă cu ele, cred că se aseamănă cu mine – sunt sigură că-i aşa, căci simt ca şi el; îi înţeleg graiul gesturilor şi al expresiei chipului. Deşi rangul şi bogăţia pun între noi o distanţă enormă, am în mintea, în inima, în sângele şi în nervii mei ceva ce ne uneşte sufletele. Am spus oare acum câteva zile că n-am nimic comun cu el, în afara faptului că-mi primesc salariul din mâna lui? Hotărî-tu-m-am cumva să nu mă gândesc la el decât ca la un stăpân care mă plăteşte? Atunci am făcut cel mai greu păcat împotriva firii! Tot ce-i în mine bun, puternic, sincer se-ndreaptă năvalnic către el. Ştiu că trebuie să-mi ascund sentimentele şi să înăbuş orice speranţă, amintindu-mi mereu că el nu-mi poate acorda multă atenţie. Când afirm că mă asemăn cu el, nu vreau să spun că am prestanţa sau farmecul lui, ci doar că am anumite gusturi şi unele simţăminte la fel cu ale sale. Prin urmare trebuie să-mi repet neîncetat că suntem despărţiţi pentru totdeauna – şi totuşi, atâta vreme cât trăiesc şi gândesc, trebuie să-l iubesc." Se servi cafeaua. De când sosiseră şi bărbaţii, doamnele deveniseră vioaie ca nişte ciocârlii. Conversaţia prinsese viaţă şi era din ce în ce mai veselă. Colonelul Dent şi domnul Eshton discutau politică; soţiile lor ascultau. Cele două doamne mai în vârstă, lady Lynn şi lady Ingram, păreau cufundate într-o foarte captivantă convorbire. Sir George – pe care văd c-am uitat să-l descriu – un foarte voinic şi vioi gentilom de ţară, sta în picioare în faţa canapelei lor, cu ceaşca de cafea în mână şi din când în când mai arunca şi el câte o vorbă. Domnul Frederick Lynn sta lângă Mary Ingram şi-i arăta gravurile unei cărţi frumoase; ea privea, zâmbea din când în când, dar după câte se părea vorbea foarte puţin. Lordul Ingram, înalt şi flegmatic, sta cu braţele încrucişate şi aplecat deasupra spetezei scaunului vioaiei şi micuţei Amy Eshton care îl privea din când în când cu coada ochiului şi ciripea ca un spiriduş; se vedea bine că-i place mai mult lordul Ingram decât domnul Rochester. Henry Lynn e aşezat pe o canapea la picioarele Louisei; Adèle şade lângă el. Dânsul râde de greşelile pe care le face mereu. Cu cine o fi Blanche Ingram? Stă singură în faţa unei mese, aplecată graţios asupra unui album. Pare că aşteaptă să vină cineva s-o ia, dar fiindcă aşteptarea o oboseşte, s-a hotărât să-şi aleagă singură partenerul. Domnul Rochester, după ce le-a părăsit pe domnişoarele Eshton, s-a aşezat în faţa focului, tot atât de singuratic ca şi Blanche în faţa mesei; dar domnişoara Ingram vine şi se aşază în faţa lui de partea cealaltă a căminului. — Domnule Rochester, spuse ea, aveam impresia că nu-ţi plac copiii? — Nu, nu-mi plac. — Atunci ce te-a făcut s-o creşti pe păpuşica asta? reluă ea, arătând-o pe Adèle. De unde ai cules-o? — N-am cules-o. Mi-a fost lăsată în seamă. — Trebuia s-o trimiţi la pension. — Nu puteam: pensioanele sunt atât de scumpe! — Dar mi se pare că i-ai pus o guvernantă. Chiar acum am văzut-o însoţită de cineva. A plecat? Oh, nu, tot acolo-i după perdea. O plăteşti, bineînţeles. Cred că te costă tot atât de scump ca şi pensionul, ba chiar mai mult, fiindcă trebuie să le şi întreţii pe amândouă. Mă temeam – sau mai bine zis speram – că această aluzie la prezenţa mea îl va sili pe domnul Rochester să mă privească şi, fără să vreau, mă trăsei şi mai în umbră; el însă nici nu întoarse ochii. — La asta nu m-am gândit, zise el cu nepăsare şi privind drept înainte. — Nu, voi bărbaţii nu vă gândiţi niciodată la economii; n-aveţi spirit practic. S-o auzi pe mama vorbind despre guvernante! Mary şi cu mine am avut cel puţin o duzină; jumătate din ele erau caraghioase, jumătate rele, şi toate nesuferite, nu-i aşa, mamă? — Ai spus ceva, scumpa mea? Fata repetă întrebarea, adăugând o lămurire. — Odorul meu, te rog să nu-mi mai povesteşti de guvernante: cum aud cuvântul ăsta îmi şi vine rău. Am suferit ca o mucenică din pricina nepriceperii şi a capriciilor lor. Mulţumesc lui Dumnezeu că am isprăvit cu ele! Doamna Dent se aplecă spre lady Ingram şi-i spuse ceva la ureche. Mi-am dat seama, după răspuns, că doamna Dent îi atrăsese atenţia că în sală se află unul din membrii tagmei împotriva căreia aruncase anatema. — Tant pis!56urmă nobila doamnă. Sper că asta îi va fi de folos! Pe urmă adăugă mai încet, dar destul de tare ca vorbele să ajungă până la mine: Am observat-o; mă pricep să-i cunosc pe oameni după fizionomie şi pe chipul ei am citit toate cusururile celor de-o seamă cu ea. — Şi care sunt astea, doamnă? întrebă cu glas tare domnul Rochester. — O să vi le spun între patru ochi, răspunse ea, clătinându-şi de trei ori turbanul în chip semnificativ. — Dar până atunci o să-mi dispară orice curiozitate, şi tare aş vrea să aflu acum. — Întreab-o pe Blanche. E mai aproape de dumneata. — Oh, nu mă pune pe mine, mamă! Nu pot să spun decât un singur lucru despre toate: sunt o pacoste. Nu c-aş fi avut prea multe de îndurat de pe urma lor, fiindcă, dimpotrivă, am avut eu grijă să le dau întotdeauna de furcă! Ce de pozne le-am mai făcut, Theodore şi cu mine, domnişoarei Wilson, doamnei Grey şi bietei madame Joubert! Mary era prea somnoroasă ca să ia parte la şotiile noastre hazoase. Cel mai bine ne distram cu madame Joubert, fiindcă domnişoara Wilson era o biată fiinţă nenorocită şi bolnavă, plângăreaţă şi deprimată, pe care nici nu merita să te osteneşti s-o învingi, iar doamna Grey era aspră şi nesimţitoare; nimic pe lume nu putea s-o impresioneze. Pe când biata domnişoară Joubert! Îmi mai aduc şi-acum aminte cum se înfuria când ajungeam s-o scoatem din sărite, după ce vărsăm ceaiul, fărâmiţam pâinea, împrăştiam untul, zvârleam cărţile în tavan şi făceam un tărăboi îngrozitor cu pupitrele, cu riglele, cu grătarul sobei şi cu vătraiul. Theodore, îţi aminteşti ce bine petreceam? — Daa, sigur că da, răspunse încet lordul Ingram; şi băbuţa numai ce începea să bocească: "O! copii răi!" Atunci îi ţineam adevărate predici şi-i dovedeam că-i o îngâmfare din partea unei ignorante ca ea să încerce să ne înveţe pe noi, nişte tineri aşa de deştepţi... — Îmi mai aduc aminte, Theodore, cum te-ajutam să-i faci zile fripte preceptorului tău, acelui domn Vining, cu obrajii de culoarea zerului. Îl poreclisem "Popa Ţâfnă". El şi cu domnişoara Wilson îşi îngăduiseră să se îndrăgostească unui de altul, sau cel puţin aşa ne închipuiam, Theodore şi cu mine. Surprinsesem priviri drăgăstoase, suspine pe care apoi le-am interpretat ca semne ale unei belle passion57 şi vă rog să mă credeţi că n-a trecut mult şi toată lumea a aflat de descoperirea noastră. A fost un mijloc de a ne debarasa de ghiuleaua care ne atârna de picioare. Cum a auzit mama, a şi hotărât că e vorba de o pornire imorală. Nu-i aşa, mamă? — Da, scumpa mea, şi pe bună dreptate. Sunt o mie de motive care-ţi impun să nu tolerezi ca într-o casă onorabilă să se nască o dragoste între guvernantă şi preceptor. Mai întâi... — Oh! mămico dragă! Cruţă-ne! Au reste58 ştim cu toţii: nevinovăţia copiilor e în primejdie în faţa unei asemenea pilde rele; îndatoririle de guvernantă şi de preceptor sunt nesocotite; alianţă şi încredere reciprocă; spovedaniile ce rezultă în mod fatal de aci; apoi obrăznicia faţă de stăpâni, răzvrătire generală. Am dreptate, baroneasă Ingram de Ingram-Park? — Da, podoaba mea, ai dreptate şi-acum, ca totdeauna. — Atunci gata cu asta. Hai să schimbăm vorba. 56 Cu atât mai rău! (fr.) 57 Mari pasiuni (fr). 58 De altfel (fr). Amy Eshton nu auzi această frază, sau nu voi să-i dea atenţie, căci exclamă cu glasul ei blând şi copilăresc: — Şi noi, Louise şi cu mine, aveam obiceiul s-o necăjim pe guvernantă, dar era o fiinţă aşa de cumsecade, că răbda toate. Nimic n-o putea scoate din sărite şi niciodată nu se supăra pe noi. Aşa-i, Louise? — Oh ! da. Puteam face tot ce ne trăsnea prin cap. Dar degeaba îi răsturnam pupitrul şi cosuleţul de lucru, degeaba-i scotoceam prin sertare. Era aşa de bună, că ne îngăduia orice. — Sper că nu vom fi silite, spuse domnişoara Ingram rotunjindu-şi ironic buzele, să ascultăm un rezumat al tuturor însuşirilor guvernantelor pe care le-am avut? Ca să scăpăm de-o asemenea plictiseală, propun din nou să vorbim despre altceva. Susţineţi şi dumneavoastră propunerea mea, domnule Rochester? — Da, domnişoară. Sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră; ca totdeauna de altfel. — Atunci dati-mi voie să continui. Signor Eduardo, azi eşti în voce? — Donna Blanca, dacă porunciţi, o să fiu. — Atunci, signor, alteţa mea îţi porunceşte să-ţi oţeleşli plămânii şi alte organe vocale, căci vei avea nevoie de ele pentru a îndeplini regeştile-mi porunci. — Cine n-ar vrea să fie Puzzio59 unei Marii atât de divine? — Puţin îmi pasă mie de Puzzio! exclamă ea, scuturându-şi buclele bogate şi îndreptându-se spre pian. După părerea mea era un netot. Îmi place mai mult blestematul Bothwell –, căci, după câte cred eu, un bărbat nu înseamnă nimic dacă nu are ceva diavolesc în el; orice ar spune istoria despre James Hepburn60, vestitul tâlhar trebuie să fi fost unul dintre acei eroi, mândri şi sălbatici, cărora tare mi-ar fi plăcut să-i dăruiesc mâna mea. — Domnilor, aţi auzit ce-a spus! Ei bine! care dintre noi seamănă mai mult cu Bothwell? strigă domnul Rochester. — Trebuie să recunosc că dumneata te bucuri de avantajul ăsta, răspunse colonelul Dent. —. ..Pe onoarea mea, vă sunt îndatorat, sună răspunsul. Domnişoara Ingram se aşezase în faţa pianului cu o graţie trufaşă şi după ce-şi împrăştiase regeşte cutele rochiei albe ca neaua, execută un preludiu minunat, continuând în acelaşi timp să vorbească. În seara aceea se arătă excepţional de bine dispusă. Atât cuvintele cât şi atitudinea ei părea că vor să trezească nu numai admiraţia, dar şi uimirea celor de faţă; era vădit că se străduia să uluiască prin strălucirea şi atitudinea ei foarte îndrăzneaţă. — Oh! spuse ea, continuând să alerge cu degetele pe clape, sunt aşa de sătulă de tinerii din ziua de azi. Nu-s decât nişte biete fiinţe fără vlagă, care se tem să păşească dincolo de zidul împrejmuitor al parcului părintesc şi nu s-ar angaja niciodată într-o asemenea aventură fără învoirea şi ocrotirea mămicăi. Nu se gândesc decât la feţele lor drăgălaşe, la mâinile lor albe şi la picioarele lor mici, ca şi cum la bărbaţi frumuseţea ar avea vreo importanţă! Ca şi cum farmecul exterior n-ar fi un privilegiu al femeii – calitatea şi moştenirea ei firească! Sunt şi eu de părere că o femeie urâtă este o pată pe obrazul luminos al creaţiunii; bărbaţii însă nu trebuie să râvnească decât 59 David Puzzio, cântăreţ italian, favorit al reginei Maria Stuart a Scoţiei, ucis în 1566 60 James Hepburn, conte de Bothwell (1536 – l578) nobil scoţian. A avut o viaţă extrem de aventuroasă şi a jucat un rol important în evenimentele din timpul domniei reginei Maria Stuart. forţa şi curajul; idealurile lor trebuie să fie vânătoarea şi lupta; tot restul nu face doi bani. Iată care mi-ar fi deviza, dacă aş fi bărbat! Când am să mă mărit, urmă ea după o pauză pe care nimeni n-o întrerupse, nu vreau să găsesc în soţul meu un rival, ci un supus desăvârşit. Nu voi îngădui nici un concurent în preajma tronului meu. Voi pretinde adoraţie desăvârşită şi nu voi permite ca ea să fie împărţită între mine şi trăsăturile pe care o să şi le vadă în oglindă. Acum cântă, domnule Rochester, te acompaniez. — Mă supun întru totul, răspunse el. — E un cântec de corsar. Ştii cât de mult îmi plac corsarii, aşa că te rog să cânţi con spirito61. — O poruncă pornită de pe buzele domnişoarei Ingram ar mişca şi pietrele din loc. — Atunci ia seama, căci dacă n-o să-mi placă felul cum vei cânta, am să te fac de ruşine, arătându-ţi eu cum trebuia interpretată romanţa asta. — Înseamnă deci că oferi un premiu nepriceperii; acum mă voi sili să greşesc. — Gardez-vous en bien62. Dacă greşeala va fi dinadins, pedeapsa va fi pe măsura greşelii. — Domnişoara Ingram ar trebui să fie îngăduitoare, căci stă în puterea ei să dea o pedeapsă mai grea decât poate îndura un biet muritor. — O, explică-te! porunci tânăra lady. — Iartă-mă, domnişoară, dar orice lămurire e de prisos. Instinctul dumitale fin ar trebui să-ţi arate că o privire încruntată pornită din frumoşii-ţi ochi ţine loc de pedeapsă capitală. — Cântă! zise ea şi atingând din nou clapele începu un acompaniament înflăcărat. "E timpul s-o şterg", îmi zisei; dar acordurile care străbăteau aerul mă siliră să rămân. Doamna Fairfax îmi spusese că domnul Rochester avea glas frumos: era într-adevăr un bas melodios, puternic, plin de simţire şi de forţă, care-ţi pătrundea în suflet trezind simţăminte stranii. Am aşteptat până ce s-a stins ultima vibraţie a acelor note pline şi sonore, până când zgomotul conversaţiei, întrerupt o clipă, şi-a reluat cursul. Atunci am părăsit colţul meu ferit şi am ieşit pe o uşă lăturalnică şi care, din fericire, era aproape de mine. De-aici, un antreu îngust ducea în sala cea mare. Trecând pe acolo, am băgat de seamă că mi se desfăcuse şiretul. Îngenuncheai pe covorul de iută al scării ca să-l leg. Am auzit deodată uşa sufrageriei deschizându-se şi paşi bărbăteşti venind către mine. M-am ridicat repede şi m-am pomenit faţă în faţă cu domnul Rochester. — Ce mai faci? mă întrebă el. — Foarte bine, domnule. — De ce n-ai venit să-mi vorbeşti, în salon? Mă gândii că aş fi putut să-i întorc întrebarea, dar n-am îndrăznit să-mi iau această libertate. I-am răspuns: — Păreaţi ocupat şi n-aş fi îndrăznit să vă stingheresc. — Ce-ai făcut în timpul lipsei mele? — Nimic deosebit; am continuat să dau lecţii Adèlei, ca de obicei, — Eşti mult mai palidă. Am băgat numaidecât de seamă. Spune-mi ce ai? — N-am nimic, domnule. — Nu cumva ai răcit în noaptea aceea, când m-ai înecat pe jumătate? 61 Cu pasiune (fi.) 62 Fereşte-te (fr.) — Nu, domnule, nici vorbă... — Întoarce-te în salon; ai plecat prea repede. — Sunt obosită, domnule. M-a privit o clipă. — Şi cam tristă, adăugă el. Ce ai? Spune-mi. — Nimic... nimic, domnule. Nu sunt tristă. — Ei, îţi spun eu că eşti. Eşti atât de tristă, încât dacă ai mai rosti câteva cuvinte, ţi-ar da lacrimile. Uite, ţi s-au şi umezit ochii: strălucesc şi înoată în lacrimi. Dacă aş avea timp şi nu m-aş teme ca nu cumva să treacă pe-aici vreo servitoare flecară şi curioasă, aş şti ce înseamnă toate astea. Ei, astă-seară te iert; dar să ştii că atâta timp cât or să fie oaspeţi aici, aştept să vii în fiecare seară în salon. E dorinţa mea şi te-aş ruga să n-o nesocoteşti. Acum pleacă şi trimite pe Sophie s-o ia pe Adèle. Bună seara, dra... Se opri brusc, îşi muşcă buzele şi plecă imediat. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:26 PM | message # 19
CAPITOLUL XVIII
ZILELE TRECEAU FERICITE ŞI OCUPATE LA Thornfield Hall; aveam atâtea şi atâtea de făcut, câtă deosebire între zilele de-acum şi cele trei luni de linişte, de monotonie şi singurătate pe care le petrecusem înainte sub acelaşi acoperământ! Toate gândurile întunecate păreau acum alungate din casă, toate amintirile triste păreau uitate. Pretutindeni, cât era ziua de lungă, numai viaţă şi mişcare. Nu puteai trece prin coridorul atât de tăcut altădată, nici să intri în odăile din faţă, pe-atunci nelocuite, fără să întâlneşti vreun fecior spilcuit sau camerista vreunei doamne cochete. Bucătăria, cămara, sala servitorilor, sala cea mare a castelului erau la fel de însufleţite, iar saloanele nu rămâneau tăcute şi pustii decât atunci când cerul albastru şi soarele strălucitor de primăvară adevărată îi îmbia la plimbare pe musafirii castelului. Nici chiar când vremea se strică şi plouă zile întregi, veselia ce domnea la Thornfield nu conteni: singura urmare fu că nemaipu –tând găsi petreceri în afară, cele din castel deveniră mai însufleţite şi mai variate. În prima seară, când oaspeţii domnului Rochester propuseră să se treacă la noi distracţii, mă întrebai ce-ar mai putea născoci. Pomeniră de teatru în şarade, dar cu neştiinţa mea nu înţelegeam ce voiau să spună. Fură chemaţi servitorii să scoată mesele din sufragerie; aşezară altfel sfeşnicele şi rânduiră scaunele în semicerc dinaintea bolţii care despărţea sufrageria de salon. Pe când domnul Rochester şi oaspeţii săi supravegheau pregătirile, doamnele urcau şi coborau scările, chemându-şi întruna cameristele. Doamna Fairfax fu şi ea chemată să spună dacă există în castel şaluri, rochii şi draperii de tot felul. Toate fustele de brocart, rochiile de atlaz, şalurile, dantelăriile şi perucile închise în câteva dulapuri de la catul al treilea, fură aduse cu grămada de către cameriste, iar cele care puteau fi de folos au fost alese şi duse în budoarul de lângă salon. În vremea asta, domnul Rochester clientă doamnele în jurul său, spre a le alege pe acelea care urmau să facă parte din grupa lui. — Domnişoara Ingram joacă, fireşte, alături de mine, spuse el. După asta numi pe cele două domnişoare Eshton şi pe doamna Dent. Se întoarse spre mine. Mă aflam atunci aproape de el şi ajutam doamnei Dent să-şi prindă la loc brăţara care se desfăcuse. — Vrei să joci? mă întrebă el. Clătinai din cap. Mă temeam să nu stăruie chiar el să mă întorc liniştită. Nu mai adăugă nimic şi mă lăsă la locul meu obişnuit. El şi cei din grupa lui se retraseră apoi după draperie; cealaltă echipă, condusă de colonelul Dent, se aşeză pe scaunele rânduite în semicerc. Domnul Eshton, observându-mă, păru că propune să fiu invitată să joc în grupa lui dar lady Ingram se grăbi să respingă asemenea propunere: — Nu! Pare prea proastă ca să poată lua parte la un astfel de joc, o auzii eu spunând. După puţin timp, sună un clopoţel şi draperia fu trasă la o parte. Sub boltă apăru făptura masivă a lui sir George Lynn (pe care probabil domnul Rochester îl alesese în grupa sa), învăluită într-un cearşaf alb. În faţa lui, pe o masă sta deschisă o carte mare: alături de el, înfăşurată într-o mantie a domnului Rochester, se afla Amy Eshton, ţinând în mână o carte. Cineva care nu putea fi văzut făcu să sune vesel clopoţelul şi Adèle (ceruse şi ea să facă parte din echipa tutorelui său) se năpusti înspre cei aşezaţi pe scaune şi împrăştie în jurul ei florile dintr-un coş, pe care-l purta în braţe. Atunci apăru şi minunata siluetă a domnişoarei Ingram, îmbrăcată toată în alb, cu un văl lung pe cap şi fruntea împodobită cu o cunună de trandafiri. Alături de ea mergea domnul Rochester şi amândoi se apropiară de masă. Îngenuncheară. Doamna Dent şi Louise Eshton, şi ele îmbrăcate în alb, se aşezară în spatele lor. Începu astfel o ceremonie mută în care era uşor de recunoscut pantomima unei căsătorii. Când totul se sfârşi, colonelul Dent, după ce se sfătui puţin cu vecinii săi, strigă: — Mireasă! Domnul Rochester făcu o plecăciune şi draperia căzu la loc. Trecu destul de mult timp până se ridică iarăşi cortina. De data asta scena fusese rânduită cu mai multă grijă decât înainte. Salonul, după cum am spus, era cu două trepte mai sus decât sufrageria. Pe ultima treaptă, cam la doi metri în interiorul camerei, se aşezase un mare bazin de marmură, care stătea în mod obişnuit în seră înconjurat de plante rare şi plin de peşti aurii; probabil că fusese adus acolo cu destulă anevoinţă, fiindcă era mare şi greu. Domnul Rochester, înfăşurat în şaluri şi cu un turban pe cap, sta pe covor, lângă bazin. Ochii săi negri şi pieliţa smeadă se potriveau de minune cu costumul: ai fi jurat că-i un emir oriental, mânuitor sau victimă a "laţului de mătase". Apăru după aceea domnişoara Ingram. Şi ea purta un veşmânt oriental: o eşarfă stacojie era înnodată în jurul taliei şi o batistă brodată îi înconjura tâmplele; frumoasele ei braţe erau goale şi unul sprijinea un urcior purtat pe cap cu cea mai desăvârşită graţie. Atitudinea, tenul, trăsăturile, în sfârşit totul amintea o frumoasă principesă israelită din vremuri străvechi; fără îndoială că chiar aceasta şi voia să înfăţişeze. Se aplecă deasupra bazinului ca pentru a-şi umple urciorul; şi-l puse apoi din nou pe cap. Bărbatul de lângă fântână se ridică şi se apropie de ea părând a-i cere ceva. Ea se grăbi să-i ofere urciorul să bea. Atunci, străinul scoase un sipet ascuns sub veşmânt, îl deschise şi înfăţişă fetei brăţări şi cercei minunaţi. Fata îşi arăta mirarea şi admiraţia. Străinul îngenunche şi puse lădiţa la picioarele ei; chipul şi gesturile frumoasei evreice arătau neîncrederea şi încântarea; totuşi necunoscutul, înaintând spre ea, îi prinse brăţările pe braţe şi cerceii în urechi. Erau Eliazar şi Rebecca; numai cămilele lipseau acestui tablou. Cei aşezaţi pe scaune şi care trebuiau să ghicească îşi apropiară din nou capetele pentru a se sfătui; se părea însă că nu se pot înţelege asupra cuvântului ce urma să caracterizeze tabloul, căci colonelul – purtătorul lor de cuvânt – ceru să vadă "în întregime tabloul". Cortina căzu iarăşi. Când se ridică pentru a treia oară, nu se mai vedea decât o parte a salonului, restul fiind ascuns de un paravan alcătuit din draperii grosolane de culoare închisă. Bazinul de marmură fusese scos şi în locul lui stăteau acum o masă şi un scaun de bucătărie. Totul era învăluit în lumina slabă a unui felinar, căci lumânările de ceară fuseseră stinse. În mijlocul acelui jalnic decor sta un om. Mâinile-i împreunate se sprijineau pe genunchi şi ochii priveau în pământ. Recunoscui pe domnul Rochester, cu toate că faţa sulemenită, hainele în neorânduială (una din mâneci îi atârna, aproape desprinsă, ca şi cum ar fi fost ruptă într-o luptă), înfăţişarea desperată şi ameninţătoare, părul aspru şi zbârlit alcătuiau o mască desăvârşită. Când se mişcă, se auzi un zgomot de fiare, căci mâinile-i erau în lanţuri. — Bridewell!63 exclamă îndată colonelul Dent, dezlegând în felul acesta şarada. După ce actorii îşi îmbrăcară din nou costumele obişnuite, intrară în sufragerie. Domnul Rochester o conducea pe domnişoara Ingram care îl lăuda pentru felul cum jucase. — Ştii, spuse ea, că din cele trei roluri, cel mai mult mi-ai plăcut în ultimul. Dacă te-ai fi născut cu câţiva ani mai înainte, ce brav bandit gentilom ai fi fost! — Mi-am şters bine funinginea de pe faţă? întrebă el, întorcându-se spre dânsa.— Da. Dar vai, ce mare păcat! Nimic nu ţi-ar putea sta mai bine decât fardul acela de tâlhar. — Ţi-ar plăcea chiar atât de mult un tâlhar de drumul mare? — Un asemenea tâlhar englez mi-ar plăcea aproape tot atât cât un bandit italian, iar acesta din urmă n-ar putea fi întrecut decât de un pirat levantin. — Ei bine, oricine aş fi, adu-ţi aminte că-mi eşti soţie. Am fost căsătoriţi acum un pas în faţa tuturor acestor martori. Ea chicoti şi obrajii i se-mpurpurară o clipă. — Acum, domnule colonel, e rândul dumitale, îi spuse domnul Rochester colonelului Dent. Curând acesta se retrase împreună cu grupul lui, domnul Rochester şi tovarăşii săi ocupară scaunele goale; domnişoara Ingram se aşeză în dreapta sa, iar ceilalţi împrejurul lor. Dar acum nu-i mai urmăream pe actori; nu mai aşteptam cu nerăbdare să se ridice cortina; acum mă interesau spectatorii; ochii mei, pironiţi până atunci asupra bolţii, erau de data asta atraşi în mod irezistibil către scaunele rânduite în semicerc. Nu-mi mai amintesc ce anume şaradă a jucat grupul colonelului Dent sau ce cuvânt a fost ales şi nici cum au făcut actorii faţă rolurilor; dar mai am încă înaintea ochilor tot ce-a urmat după fiecare tablou, îl văd încă pe domnul Rochester întorcându-se spre domnişoara Ingram şi pe domnişoara Ingram întorcându-se spre dânsul; o văd aplecându-şi capul către el şi lăsând buclele-i negre să-i atingă aproape umărul şi să-i mângâie obrazul; le aud şoaptele, îmi amintesc privirile pe care le schimbau şi – în această clipă – retrăiesc chiar şi ceva din simţămintele stârnite în sufletul meu atunci. Ţi-am spus, cititorule, că învăţasem să-l iubesc pe domnul Rochester. Nu puteam să-mi înăbuş acest sentiment numai pentru că el nu-mi mai dădea 63 Casă de corecţie. Joc de cuvinte bride (mireasă) şi well (tânar). nici o atenţie, pentru că putea petrece ceasuri întregi în preajma mea, fără să întoarcă măcar o dată ochii spre mine, pentru că vedeam cum pe gândurile sale pusese stăpânire o fată din lumea mare, căreia nu i-ar fi plăcut nici măcar să mă atingă în trecere cu poala rochiei ei şi care, atunci când ochii negrii şi poruncitori îi cădeau din întâmplare asupra mea, îşi întorcea repede privirea ca de la un lucru prea de rând pentru a fi luat în seamă. Nu puteam să nu-l mai iubesc doar pentru că eram sigură că se va căsători în curând cu fata aceea, pentru că citeam în fiecare zi în purtarea domnişoarei Ingram o încredere mândră în ce priveşte intenţiile lui faţă de dânsa; pentru că în fiecare ceas descopeream la domnul Rochester un fel de curtenire care, deşi foarte degajată şi fiind impresia că mai mult se lasă aşteptată decât aşteaptă, era totuşi fermecătoare prin însăşi nepăsarea ei şi irezistibilă prin chiar mândria ei. Toate aceste lucruri nu puteau nici izgoni, nici răci dragostea, deşi multe ar fi putut aduce deznădejdea –şi – după câte socoteşti tu, cititorule – cu atât mai mult naşte gelozia, dacă o femeie ca mine ar putea totuşi avea îndrăzneala să fie geloasă pe una ca domnişoara Ingram. Nu, nu eram geloasă, sau cel puţin nu eram decât foarte rar; suferinţa mea nu putea fi tălmăcită prin acest cuvânt. Domnişoara Ingram era mai prejos de gelozia mea; era prea inferioară spre a mi-o trezi. Iertaţi-mi acest aparent paradox, dar exact asta vreau să spun. Era foarte arătoasă, dar nu era naturală; avea o înfăţişare frumoasă, multe talente strălucite, dar sufletul îi era sărac şi inima stearpă: nici o floare nu crescuse de la sine pe acest pământ; nici un rod liber, natural, nu-l desfăta prin frăgezimea lui. Nu era nici bună, nici originală; repeta fraze frumoase, învăţate din cărţi, dar nu exprima niciodată, şi nici nu avea, o părere a ei proprie. Se prefăcea că are simţăminte profunde, dar nu cunoştea nici simpatia, nici mila; nu ştia să fie nici gingaşă, nici sinceră. Firea ei se trăda prea adesea prin felul cum îşi manifesta antipatia dispreţuitoare faţă de mica Adèle: când copila se apropia, ea o împingea la o parte cu un cuvânt de ocară, câteodată îi poruncea chiar să plece din odaie şi totdeauna se purta cu ea rece şi aspru. Nu eram singura care lua aminte la aceste manifestări ale firii ei: domnul Rochester însuşi, viitorul ei soţ, o supraveghea neîncetat. Conştiinţa desăvârşită, limpede, a defectelor femeii pe care o iubea, vădita lipsă de pasiune în sentimentele sale faţă de ea erau pentru mine un chin neîncetat. Vedeam că o va lua în căsătorie pentru raţiuni familiale sau poate, politice, pentru că rangul şi relaţiile familiei ei îi conveneau. Simţeam că nu-i dăruise dragostea sa şi că însuşirile ei nu erau în stare să câştige această preţioasă comoară. Asta-mi era suferinţa, asta mă zgân-dărea, asta-mi mărea înfrigurarea: era cu neputinţă ca ea să-i placă. Dacă ea ar fi biruit pe dată şi dacă domnul Rochester ar fi cedat şi şi-ar fi depus sincer inima la picioarele ei, mi-aş fi acoperit faţa, m-aş fi întors spre perete şi (ca să folosim o figură de stil) aş fi fost moartă pentru el. Dacă domnişoara Ingram ar fi fost bună şi nobilă, înzestrată cu forţă, devotament, bunătate şi pasiune, aş fi avut de înfruntat o luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva a doi tigri: gelozia şi disperarea; apoi, cu inima sfâşiată şi mistuită aş fi admirat-o, i-aş fi recunoscut desăvârşirea şi aş fi rămas liniştită tot restul vieţii. Cu cât superioritatea ei ar fi fost mai absolută, cu atât admiraţia mea ar fi fost mai adâncă, iar resemnarea şi liniştea mai sincere. Dar aşa cum stăteau de fapt lucrurile, însemna să fiu mereu întărâtată, să fac întruna eforturi să mă stăpânesc, fiindcă vedeam cum se străduia domnişoara Ingram să-l robească pe domnul Rochester, vedeam că nu izbuteşte, dar crede, totuşi, cu tărie, că fiecare lovitură a ei merge la ţintă; fiindcă băgăm de seamă că se împăunează cu presupusa ei izbândă, dar că această trufie o cobora şi mai jos în ochii celui pe care voia să-l cucerească, fiindcă de câte ori nu izbutea, eu îmi dădeam bine seama prin ce mijloc ar fi reuşit! Ştiam că fiecare din săgeţile aruncate domnului Rochester şi care cădeau nevătămătoare la picioarele lui, dacă ar fi fost îndreptate de o mână mai sigură, ar fi putut pătrunde până în adâncul acelei inimi mândre, ar fi adus dragostea în acei ochi întunecaţi şi ar fi îmblânzit acea faţă dispreţuitoare. Ba chiar fără arme s-ar fi putut câştiga o izbândă tăcută. "De ce oare nu-l influenţează în nici un fel femeia asta care are privilegiul de a putea fi atât de aproape de el? mă întrebam. Nu, nu ţine cu adevărat la dânsul, nu are pentru el o afecţiune sinceră. Altfel, n-ar simţi nevoia să-şi confecţioneze zâmbetele acelea languroase, să-i arunce neîncetat priviri seducătoare, n-ar avea nevoie de gesturi studiate, de toate acele nenumărate cochetării. Cred că pentru a ajunge mai aproape de inima lui ar fi fost de ajuns să stea liniştită lângă el, să vorbească puţin şi să privească şi mai puţin. Am văzut pe faţa domnului Rochester o expresie cu totul deosebită de aceea pe care i-o provoacă acum avansurile domnişoarei Ingram, dar atunci acea înfăţişare era firească, iar nu provocată de vicleşuguri de curtezană şi de manevre calculate. Era de ajuns să-i răspunzi simplu la întrebări, să-i vorbeşti fără strâmbături, pentru ca el să devină mai bun, mai binevoitor şi să te încălzească asemenea razelor soarelui. Oare ce-o să poată face pentru a-i fi pe plac, după ce se vor căsători? Nu cred că va reuşi să facă ceva, deşi n-ar fi de loc greu. Soţia lui ar putea fi cea mai fericită femeie sub soare." Încă n-am spus nimic rău despre intenţia domnului Rochester de-a se însura din interes. Când i-am descoperit prima oară această intenţie am fost nespus de mirată, îl socotisem un om care nu s-ar fi putut lăsa influenţat de asemenea consideraţii meschine în alegerea tovarăşei de viaţă. Dar cu cât mă gândeam mai mult la educaţia şi poziţia viitorilor soţi, cu atât mă vedeam mai puţin îndreptăţit să-i hulesc pentru nişte idei şi principii ce le fuseseră desigur insuflate încă din copilărie. Cei din clasa lor aveau toţi aceleaşi principii şi presupuneam că au motive să le respecte, motive pe care eu nu le puteam înţelege. Eu socoteam că în locul lui n-aş fi luat alături de mine decât o soţie pe care s-o pot iubi. Dar – îmi ziceam eu – avantajele pe care le-ar avea soţul dintr-o asemenea căsătorie sunt atât de evidente, încât ar fi cu neputinţă ca vreun om să le nesocotească; dacă deci nu toată lumea vede la fel cu mine, înseamnă că există şi alte principii de care eu habar n-am. Dar şi în alte privinţe deveneam foarte îngăduitoare faţă de stăpânul meu: îi treceam cu vederea toate lipsurile, pe care odinioară le scrutasem cu atâta pătrundere. Pentru ca judecata mea să fie dreaptă, mai înainte mă străduisem să studiez toate laturile caracterului său, să cântăresc ce era bun şi rău în firea lui. Acum nu mai observam nimic rău. Tonul de batjocură care la început mi se păruse respingător, asprimea ce mă înfuriase îmi apăreau acum ca nişte condimente picante într-o mâncare fină: prezenţa lor era înţepătoare, însă lipsa lor ar fi făcut mâncarea fadă. Cât despre expresia înfiorătoare, dureroasă, şi reală sau descurajată, pe care un observator atent ar fi putut-o vedea lucind din când în când în ochii domnului Rochester, pierind însă înainte de a-i putea măsura ciudata adâncime, cât despre acea expresie nelămurită ce mă speria şi mă înfiora, ca şi când m-aş fi rătăcit prin nişte munţi vulcanici şi aş fi simţit pământul cutremurându-se şi prăpăstii deschizându-se sub paşii mei, în ce priveşte deci acea expresie pe care o contemplam uneori tăcută şi cu inima palpitând, dar fără să-mi simt vreodată nervii paralizaţi, în loc să doresc a fugi din faţa ei, doream numai să dau ochii cu ea, s-o înfrunt. O socoteam pe domnişoara Ingram fericită, deoarece îmi spuneam că într-o zi va putea privi în voie în prăpastie, va putea să-i cerceteze tainele, să le analizeze. În vremea aceea, pe când eu nu mă gândeam decât la stăpânul meu şi la viitoarea lui soţie, nu-i vedeam decât pe ei, nu auzeam decât discuţiile şi nu dădeam atenţie decât mişcărilor lor – ceilalţi musafiri ai domnului Rochester îşi vedeau de interesele şi plăcerile proprii. Doamnele Lynn şi doamna Ingram îşi urmau consfătuirile solemne, aplecându-şi una spre alta turbanele şi mişcându-şi-le numai a mirare, a taină sau groază, după subiectul flecărelilor, ca o pereche de păpuşi uriaşe; blânda doamnă Dent vorbea cu buna doamnă Eshton şi amândouă îmi zâmbeau, din când în când, sau îmi aruncau câte un cuvânt binevoitor. Sir George Lynn, colonelul Dent şi doamna Eshton discutau politică sau vorbeau despre justiţie ori despre afacerile comitatului; lordul Ingram o curta pe Amy Eshton; Louise cânta împreună cu unul dintre domnii Lynn, iar Mary Ingram asculta cu nepăsare cuvintele galante ale celuilalt. Câteodată toţi, ca printr-o înţelegere, încetau convorbirile spre a privi şi asculta pe principalii actori, căci, la urma urmelor, domnul Rochester şi domnişoara Ingram – ca una ce era foarte apropiată de dânsul – alcătuiau viaţa şi sufletul întregii societăţi. Dacă domnul Rochester lipsea numai un ceas, toropeala îi cuprindea pe toţi; când se înapoia, conversaţia căpăta un nou avânt şi-şi recâştiga vioiciunea. Cât de mare era rolul însufleţitor ai prezenţei sale s-a văzut mai ales în ziua când a fost chemat de nişte afaceri la Millcote şi urma să se întoarcă de acolo de-abia seara târziu. Era o după-amiază ploioasă. Oaspeţii îşi propuseseră să se ducă să viziteze o şatră de ţigani, sosiţi de curând într-o comună dincolo de Hay, dar ploaia îi sili să renunţe la acest proiect. Câţiva bărbaţi se duseră să vadă grajdurile, cei mai tineri jucară biliard cu unele dintre doamne. Lady Ingram şi lady Lynn căutară uşurare într-o partidă liniştită de cărţi; Blanche Ingram, după ce respinsese cu tăcerea ei dispreţuitoare unele încercări ale doamnelor Dent şi Eshton de a o atrage în discuţiile lor, începu să fredoneze o romanţă sentimentală, acompaniindu-se la pian; pe urmă se duse să ia din bibliotecă un roman, se trânti cu nepăsare trufaşă pe canapea şi se pregăti să-şi înşele plictiseala cu vraja lecturii. Toată casa era tăcută; doar din când în când răzbăteau hohote vesele de râs din sala de biliard. Se lăsase seara şi clopotul bătuse, vestind că a sosit timpul ca toată lumea să se îmbrace pentru cină, când mica Adèle, îngenuncheată la picioarele mele, în faţa ferestrei salonului, exclamă: — Voilà monsieur Rochester qui revient!64 Mă întorsei: domnişoara Ingram sări de pe sofa şi toată lumea privi pe fereastră, părăsindu-şi diversele îndeletniciri; în aceeaşi clipă se auzi tropot de cal şi un zgomot de roţi pe aleea umedă a castelului. Era o diligenţă. — Ce i-o fi venit să se întoarcă cu diligenţa? spuse domnişoara Ingram. Când a plecat, călărea pe Mesrour (calul său negru), nu-i aşa? Şi Pilot îl însoţea. Ce-o fi făcut cu animalele? Spunând aceste cuvinte veni, cu statura-i înaltă şi veşmintele-i bogate, atât de aproape de fereastră, încât fui silită să mă trag repede înapoi. În graba ei nu mă observase, dar când mă văzu, strâmbă dispreţuitoare din nas şi se duse la altă fereastră. Diligenţa se opri. Surugiul sună şi un domn în costum de călătorie urcă treptele de la intrare. Dar nu era domnul Rochester, 64 Iată că s-a întors domnul Rochester! (fr.) ci un străin înalt şi elegant. — Ah, ce porcărie! exclamă domnişoara Ingram. Cine te-a cocoţat la fereastră, maimuţă nesuferită – îi spuse ea Adèlei – ca să dai veşti mincinoase? Spre mine aruncă o privire supărată, ca şi cum eu aş fi fost vinovată de greşeala fetiţei. În sala cea mare se auziră glasuri şi fu introdus noul-venit. Se înclină înaintea doamnei Ingram, pentru că-i păru cea mai în vârstă dintre doamnele prezente. — Am impresia că am sosit într-un moment nepotrivit, doamnă, spuse el. Prietenul meu, domnul Rocheaster, lipseşte. Sosesc însă dintr-o călătorie foarte lungă şi cred că îmi pot îngădui, în temeiul vechii şi strânsei noastre prietenii, să rămân aici până la întoarcerea sa. Manierele lui erau distinse; accentul însă avea ceva cu totul deosebit. Nu-mi părea tocmai străin, dar nici curat englezesc nu era. Părea să fie de aceeaşi vârstă cu domnul Rochester, adică între treizeci şi patruzeci de ani. Dacă chipul nu i-ar fi fost atât de palid, noul-venit ar fi putut trece drept frumos, mai ales la prima vedere. Privit însă mai de aproape, avea ceva neplăcut, sau mai curând îi lipsea ceva ce l-ar fi făcut plăcut. Avea trăsături regulate, dar obosite; ochii mari şi bine conturaţi, dar lipsiţi de viaţă. Asta fu cel puţin impresia pe care o făcu asupra mea. Sunetul clopotului îi împrăştie pe oaspeţi şi nu revăzui pe străin decât după cină. Nu mai era stingherit, dar fizionomia lui îmi plăcu şi mai puţin. Îmi atrase atenţia fiindcă părea totodată dezechilibrată şi lipsită de viaţă; ochii rătăceau fără nici un rost; privirea îi era ciudată, aşa cum nu mai văzusem cu niciodată. Deşi era un bărbat frumos şi destul de plăcut ca înfăţişare, mi se păru respingător la culme. Obrazul oval, cu piele netedă, era lipsit de forţă; nasul acvilin, gura-i rumenă şi mică trădau lipsă de energie, fruntea joasă şi mică nu ascundea nici un gând. Ochii căprui şi tulburi nu exprimau nimic. Stând în ungherul meu obişnuit, l-am putut vedea bine, căci era luminat în plină faţă de candelabrele de pe cămin. Se aşezase într-un jilţ, lângă cămin şi se trăgea mereu spre foc, ca şi cum i-ar fi fost frig. Îl comparai cu domnul Rochester. Cred că deosebirea nu era mai mare între un gâscan bleg şi un şoim sălbatic, între o oaie blândă şi paznicul ei, dulăul cu blană aspră şi privirea ageră. Vorbise de domnul Rochester ca de un vechi prieten. Curioasă prietenie! Dovadă vădită a vechiului dicton: "extremele se atrag". Doi sau trei bărbaţi îl înconjuraseră şi auzeam din când în când crâmpeie din discuţia lor. La început n-am priceput mai nimic. Louise Eshton şi Mary Ingram, care stăteau aproape de mine, mă împiedicau să aud. Şi ele vorbeau de străin, amândouă găsindu-l "bărbat frumos". Louise spunea că e "o făptură încântătoare" şi "că-l adoră"; Mary vorbea despre "nasul lui drăguţ şi gura mică", ce i se păreau de un farmec fără cusur. — Ce frunte fină! exclamă Louise; o faţă drăgălaşă, fără nici una din încruntările şi neregularităţile pe care nu le pot suferi. Câtă linişte în ochii şi în zâmbetul lui! Atunci, spre marea mea mulţumire, domnul Henry Lynn le chemă în celălalt capăt al odăii pentru a pune la punct amănuntele cu privire la excursia înspre Hay, pe care o animaseră. Îmi putui deci concentra atenţia asupra grupului de lângă foc. Am aflat că noul-venit se numea Mason, că debarcase de curând în Anglia, şi că venea dintr-o ţară caldă. Înţelesei atunci culoarea feţei lui şi graba de a se apropia de foc; înţelesei de ce purta o jachetă, chiar şi în casă. Cuvintele Jamaica, Kingston, Spanish Town îmi indicară că locuise în Indiile Occidentale. Mare mi-a fost mirarea când am aflat că acolo îl întâlnise prima, dată pe domnul Rochester. Spuse că prietenului său nu-i plăceau căldurile dogoritoare, uraganele şi anotimpurile ploioase din acele ţări. Ştiam de la doamna Fairfax cu domnul Rochester călătorise, dar credeam că se mărginise să cutreiere Europa. Până acum nimic nu m-ar fi putut face să bănuiesc că rătăcise prin ţări atât de depărtate. La asemenea lucruri cugetam, când ceva neaşteptat rupse firul visării mele. Domnul Mason, care tremura de câte ori se întâmpla să se deschidă o uşă, ceru să se pună alţi cărbuni pe focul ce într-adevăr nu mai ardea cu vâlvătăi, dar lăsase un morman de jar ce-şi răspândea încă dogoarea în încăpere. Servitorul, după ce aduse cărbuni, se opri lângă domnul Eshton şi-i şopti ceva. N-am auzit decât aceste cuvinte: "O bătrână... foarte sâcâitoare". — Spune-i c-o să-nfunde puşcăria, dacă nu o şterge imediat, răspunse magistratul. — Nu, stai! interveni colonelul Dent. N-o goni, Eshton. Poate-o să ne fie de folos. Să cerem mai bine părerea doamnelor. Şi urmă cu glas tare: Doamnelor, voiaţi să mergeţi să vizitaţi şatra ţigănească de la Hay; Sam spune că una din bătrânele vrăjitoare se află în sala servitorilor şi cere să fie prezentată înaltei societăţi ca să ghicească. Doriţi s-o vedeţi? — Colonele, cred că n-o să încurajezi o asemenea înşelătorie ordinară! exclamă lady Ingram. Alung-o cum ştii, însă imediat! — Dar n-o putem face să plece, doamnă, nici eu, nici ceilalţi servitori, spuse Sam. Şi doamna Fairfax e lângă ea şi o roagă să plece, numai că ţiganca s-a instalat într-un jilţ lângă foc şi spune că nimeni n-o s-o facă să plece, până nu i se dă voie să vină aici. — Şi ce vrea? întrebă doamna Eshton. — Să le ghicească înaltelor doamne şi domni. A jurat că trebuie să facă asta şi-o să izbutească. — Dar cum arată? întrebară doamnele Eshlon într-un glas. — Oh! E grozav de urâtă: neagră ca un corb. — Atunci e o adevărată vrăjitoare! exclamă Frederick Lynn. Lăsaţi-o să intre! — Fireşte, răspunse frate-său; ar fi păcat să pierdem asemenea prilej. — Dragii mei copii, ce vă trece prin cap? exclamă doamna Lynn. — Nu pot îngădui o purtare atât de nesocotită, adăugă doamna Ingram. — Adevărat, mămico? Şi totuşi trebuie să îngădui lucrul ăsta! strigă Blanche cu glas poruncitor, întorcându-se cu scăunelul pianului, pe care stătuse până atunci tăcută, părând că răsfoieşte nişte note. Sunt curioasă să-mi aud norocul. Sam, spune te rog femeii să intre. — Draga mea Blanche! vino-ţi în fire ! — Ştiu tot ce-ai putea să-mi spui, dar trebuie să-mi împlinesc dorinţa. Hai, grăbeşte-to, Sam! — Da, da, da! izbucniră tinerii şi fetele; lăsaţi-o să intre. Ne mai distrăm! Servitorul şovăi încă o clipă. — Pare o femeie aşa de necioplită! îngână el. — Pleacă! îi strigă domnişoara Ingram şi Sam ieşi. Salonul se însufleţi numaidecât; glumele şi ironiile erau în toi când Sam intră din nou. — Acum nu mai vrea să vină, zise el. Spune că rostul ei nu-i să se arate în faţa unei "turme neştiutoare" (aşa spune ea). Zice că s-o duc numai pe ea într-o odaie unde cei care vor să-şi afle viitorul să intre unul câte unul. — Vezi, Blanche, domniţa mea, începu lady Ingram, mai face şi nazuri. Fii înţelegătoare, îngeraşul meu scump. — Du-o în bibliotecă! i-o reteză scurt îngeraşul. Nici eu nu sunt obligată s-o ascult în faţa unei turme neştiutoare. Vreau să fiu singură cu ea. E foc în bibliotecă? — Da, domnişoară... dar e aşa de gălăgioasă... — Ţine-ţi gura, idiotule, şi fă ce-ţi poruncesc! Sam ieşi, după care atmosfera de taină, însufleţirea, aşteptarea înfrigurată cuprinse din nou pe cei de faţă. — E gata, anunţă servitorul când intră din nou. Vrea să ştie cu cine o să stea mai întâi de vorbă. — Cred c-ar fi mai bine să arunc eu o privire pe acolo, înainte de-a le lăsa pe doamne să intre, opină colonelul Dent. — Spune-i, Sam, că va veni un domn. Sam ieşi, dar reveni repede. — Nu vrea să primească domni; să nu se ostenească nici unul degeaba. Apoi adăugă, de-abia stăpânindu-şi un zâmbet: Nu vrea să vorbească decât cu tinerele nemăritate. — Să ştii că are gust, pe cinstea mea! exclamă Henry Lynn. Domnişoara Ingram se ridică atunci, solemnă. — Mă duc eu întâi, spuse ea cu tonul firesc al unui general înfrânt care face o ultimă tentativă desperată de a-şi strânge ostaşii spre a încerca să iasă din încercuire. — Dar, draga mea! scumpa mea! stai puţin! gândeşte-te bine! exclamă doamna Ingram. Blanche trecu însă, liniştită, prin faţa lady-ei Ingram, ieşi într-o tăcere solemnă pe uşa deschisă de colonelul Dent şi o auzirăm intrând în bibliotecă. Urmă o oarecare tăcere. Lady Ingram crezu că e cazul să-şi frângă mâinile, ceea ce şi făcu; Amy spuse că ea n-ar îndrăzni niciodată aşa ceva; Amy şi Louise râdeau pe ascuns, dar păreau cam speriate. Clipele treceau foarte încet. Se scurse un sfert de ceas, fără să se mai audă uşa bibliotecii deschizându-se; în sfârşit, domnişoara Ingram se întearse, trecând pe sub arcada sufrageriei. Va râde? Va lua totul în glumă? Toţi ochii se aţintiră curioşi asupra ei. Şi ea răspunse tuturor printr-o privire tăioasă, rece. Nu era nici veselă, nici emoţională. Păşi ţeapănă spre locul ei şi se aşeză în tăcere. — Ei, Blanche, ce-ai să ne spui? întrebă lordul Ingram. — Ce ţi-a spus, surioară? întrebă şi Mary. — Ce crezi despre ea? Cum te simţi? Ghiceşte într-adevăr norocul? se minunară domnişoarele Eshlon. — Ei, ei, oameni buni, răspunse domnişoara Ingram, nu mă luaţi aşa repede. E drept că-i foarte simplu să vă trezească cineva curiozitatea şi chiar şi mai simplu să tragă foloase din credulitatea dumneavoastră. După importanţa pe care-o daţi toţi, chiar şi buna mea mamă, acestor lucruri, se vede limpede că sunteţi absolut convinşi c-avem în casă o vrăjitoare veritabilă, o prietenă intimă a diavolului. Eu n-am văzut însă decât o ţigancă vagaboandă, care a studiat chiromancia pe-apucate şi care mi-a spus ce spun totdeauna oamenii din breasla asta Acum mi-am împlinit un capriciu şi cred că domnul Eshton ar face bine s-o ia pe cotoroanţă şi s-o arunce mâine la închisoare, aşa după cum a ameninţat-o. Domnişoara Ingram luă o carte, se rezemă de speteaza fotoliului ei şi puse astfel capăt oricărei discuţii. O cercetai aproape o jumătate de ceas: în tot timpul acesta nu întoarse nici o singură pagina; faţa i se întuneca, devenea din ce în ce mai încruntată şi trăda tot mai mult o amară dezamăgire. Se vede că nu fusese încântată de cele ce i se spuseseră; tăcerea şi proasta dispoziţie prelungită îmi dovedeau, în ciuda nepăsării ei prefăcute, că dădea mare importanţă spuselor ghicitoarei. Între limp, Mary Ingram, Amy şi Louise Eshton spuseră ca n-ar îndrăzni să meargă singure, dar că voiau totuşi s-o vadă pe ghicitoare; începură negocieri prin intermediul ambasadorului Sam, care se duse şi se întoarse de atâtea ori, încât cu siguranţă că-l dureau picioarele. În cele din urmă, după multe nazuri, neînduplecata sibilă le dădu voie celor trei fete să se prezinte împreună în faţa ei. Vizita lor nu fu la fel de liniştită ca aceea a domnişoarei Ingram. Se auzeau din când în când chicotiri nervoase şi ţipete scurte. După vreo douăzeci de minute, deschiseră repede uşa şi trecură în fugă prin sala cea mare, ca şi cum şi-ar fi ieşit din fire de spaimă. — Nu e lucru curat cu dânsa! exclamară toate împreună. Ne-a spus atâtea lucruri! Ştie tot despre noi! Cu aceste cuvinte, căzură gâfâind pe scaunele aduse în grabă de domnii cei tineri. Li se ceru să vorbească mai lămurit. Atunci spuseră că vrăjitoarea le-a adus aminte ce-au făcut şi ce-au spus când erau copii, că le vorbise despre cărţile şi bibelourile ce se aflau în budoarele lor şi despre darurile primite de la diferite rude; spuseră de asemenea că vrăjitoarea le cunoştea până şi gândurile şi că şoptise la urechea fiecăruia ce lucru dorea mai mult pe lume şi numele fiinţe pe care o iubea înainte de orice. Tinerii domni cerură bineînţeles lămuriri mai ales, asupra ultimelor două puncte; drept răspuns la indiscreţia lor, fetele nu putură însă decât să roşească, să strige, să se înfioare şi să chicotească. În vremea asta mamele le ofereau săruri, le făceau vânt cu evantaiele şi-şi exprimau întruna regretul că ele, ca mame şi mai bătrâne, nu fuseseră ascultate; cei mai în vârstă râdeau, iar tinerii căutau să fie cât mai curtenitori cu frumoasele căzute în asemenea tulburare. În mijlocul acestui tumult, pe când eram absorbită de cele ce se petreceau în jurul meu, cineva tuşi uşor în apropiere. Mă întorsei şi-l văzui pe Sam. — Vrăjitoarea spune că în odaie mai e o fată căreia nu i-a vorbit încă şi a jurat că nu pleacă înainte de-a o vedea. Eu cred că de dumneata trebuie să fie vorba, căci altcineva nu mai e. Ce să-i spun? — O, mă duc la ea! răspunsei. Eram foarte mulţumită cu mi se oferea pe neaşteptate prilejul de a-mi potoli curiozitatea atât de aţâţată. Am ieşit din odaie, fără să mă vadă nimeni, fiindcă toata lumea se ocupa de cele trei fete încă foarte emoţionate, şi-am închis încet uşa în urma mea. — Dacă doreşti, domnişoară, îmi spuse Sam, am să te aştept în sală; dacă ţi-e cumva frică, mă chemi şi vin îndată. — Nu, Sam, întoarce-te la bucătărie; nu mi-e frică de ea. Şi nici nu-mi era: mă aflam însă tulburată şi împinsă de curiozitate. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:29 PM | message # 20
CAPITOLUL XIX
Când am intrat biblioteca părea destul de liniştită şi ghicitoarea – dacă era cumva ghicitoare – stătea aşezată confortabil într-un jilţ, lângă cămin. Purta o mantie roşie şi o bonetă neagră, sau mai degrabă o pălărie cu borurile mari, cum au ţiganii, legată pe sub bărbie cu o batistă vărgată. Pe masă se vedea o lumânare stinsă. Ţiganca stătea aplecată spre foc şi părea că citeşte la lumina flăcărilor un mic volum negru, ca o carte de rugăciuni. Mormăia în timp ce citea, cum fac mai toate bătrânele. La intrarea mea n-a întrerupt imediat cititul, ca şi cum ar fi vrut să termine paragraful, înaintai spre foc şi-mi încălzii mâinile care-mi îngheţaseră în salon, unde nu îndrăznisem să mă apropii de cămin. Niciodată nu fusesem mai liniştită; de altfel nici nu exista în înfăţişarea ţigăncii ceva care să te tulbure, închise cartea şi-şi ridică încet privirile spre mine. Borul pălăriei îi umbrea în parte faţa, dar totuşi, când şi-a înălţat capul, am putut observa că avea o faţă ciudată, brună-neagră. De sub basmaua albă petrecută pe sub bărbie răsăreau câteva şuviţe de păr ce-i mângâiau obrajii, sau mai curând fălcile. Pironi deodată asupra mea o privire deschisă şi îndrăzneaţă. — Care va să zică vrei să-ţi ghicesc norocul? spuse cu un glas la fel de hotărât ca privirea şi tot atât de aspra ca şi trăsăturile. — Nu ţin prea mult, mătuşico. Poţi să-mi spui dacă-ţi face plăcere; dar vreau să ştii că nu cred în vorbele dumitale. — Iată o cutezanţă care nu mă miră din partea unei fete ca dumneata. Mă aşteptam la asta. Mi-au vestit-o paşii dumitale, când ai trecut pragul. — Într-adevăr? Ai un auz ager. — Da, şi privire ageră, şi minte ageră. — Sunt lucruri de mare trebuinţă în meseria dumitale. — Mai ales când am de-a face cu muşterii ca dumneata. De ce nu tremuri? — Nu mi-e frig. — De ce nu păleşti? — Nu sunt bolnavă. — De ce nu te-ncrezi în meşteşugul meu? — Nu sunt neghioabă. Bătrâna îşi ascunse un zâmbet; apoi scoase o pipă scurtă şi neagră, o aprinse şi începu să fumeze. După ce trase câteva fumuri, îşi îndreptă trupul încovoiat, luă pipa din gură şi, privind ţintă spre foc, glăsui rar şi răspicat: — Ţi-e frig, eşti bolnavă şi eşti neghioabă. — Dovedeşte-o! i-am răspuns. — O voi face foarte pe scurt: ţi-e frig pentru că eşti singură; nimeni n-a făcut să ţâşnească flacăra care mocneşte în dumneata. Eşti bolnavă pentru că cel mai bun, cel mai nobil şi cel mai gingaş simţământ omenesc ţi-a rămas necunoscut. Eşti neghioabă pentru că oricât de mult suferi, nu-i faci acelui simţământ semn să se apropie de dumneata şi nici nu te urneşti măcar un pas pentru a-l întâlni acolo unde te aşteaptă. Îşi puse din nou în gură pipa neagră şi trase cu putere din ea. — Asta ai putea s-o spui aproape tuturor celor despre care ştii că depind de alţii şi trăiesc singuratici într-o casă mare. — Da, aş putea; dar ar fi oare adevărat pentru toţi? — Pentru toţi câţi se află în situaţia mea. — Da, în situaţia dumitale; dar găseşte-mi o singură altă fiinţă în exact aceeaşi situaţie cu dumneata. — Ar fi uşor de găsit cu miile. — Cu greu ai putea găsi chiar una singură. Dacă ai şti în ce situaţie te afli: eşti foarte aproape de fericire; da, aproape de tot. Toate elementele sunt pregătite; nu trebuie decât o singură mişcare spre a le contopi. Întâmplarea le-a îndepărtat unele de altele; apropie-te numai şi din ele va ieşi fericirea. — Nu înţeleg enigmele. Nu m-am priceput niciodată să le dezleg. — Vrei să vorbesc mai limpede? Arată-mi palma. — Cred că trebuie să-i fac cruce cu un ban. — Bineînţeles. Îi dădui un şiling. Îl puse într-un ciorap vechi, pe care-l scoase din buzunar şi după ce-l luă şi-l băgă la loc, îmi spuse să întind palma. M-am supus. Îşi apropie faţa de ea şi o privi fără s-o atingă. — E prea gingaşă, spuse ea. Nu pot face nimic cu o mână ca asta: aproape că n-are linii. Şi ce poţi vedea în palmă? Soarta nu-i scrisă acolo. — Cred şi eu. — Nu, urmă ea. E scrisă pe chip: pe frunte, în jurul ochilor şi chiar în ochi. În liniile gurii; îngenunchează şi ridică-ţi capul. — A! te apropii de adevăr, răspunsei eu supunându-mă; o să-ncep să te cred. Îngenuncheai aproape de ea. Bătrâna se aplecă şi scormoni jarul care aruncă pe dată o lumină vie. Aşa cum sta ea, strălucirea focului nu făcea decât să-i umbrească şi mai mult chipul, căci mi se revărsa toată în faţă. — Mă întreb cu ce simţăminte ai venit la mine, îmi spuse ea după ce mă cercetă puţin. Aş vrea să ştiu la ce te gândeşti în ceasurile pe care le petreci în odaia aceea, alături de oamenii eleganţi care se mişcă în faţa dumitale ca umbrele unei lanterne magice, căci legăturile de înţelegere şi simţire care există întră dumneata şi ei sunt atât de firave, de parcă într-adevăr acei oameni n-ar fi decât nişte biete umbre şi nu fiinţe din carne şi sânge. — Sunt adeseori obosită, uneori plictisită, dar rareori tristă. — Atunci o nădejde tainică te susţine şi-ţi şopteşte la ureche frumoase făgăduieli pentru viitor? — Nu. Cea mai îndrăzneaţă speranţă a mea e să pun deoparte destui bani ca să pot înfiinţa într-o zi o şcoală într-o căsuţă închiriată de mine. — Slabă hrană, pentru suflet. Şi când stai în colţ, lângă fereastra (vezi că-ţi cunosc obiceiurile)... — Le-ai aflat de la servitori. — A! Te crezi tare iscusită. Ei bine, o să fiu sinceră, cunosc pe una dintre femei, pe doamna Poole... Tresării la auzul acestui nume. "Da? o cunoaşte? îmi zisei eu. Atunci cu adevărat există ceva drăcesc în toate astea!" — Nu-ţi fie teamă, urmă ciudata ţigancă. Doamna Poole e o femeie sigură, discretă şi liniştită; poţi avea toată încrederea în ea. Dar cum spuneam, când stai acolo lângă fereastră, nu te gândeşti decât la viitoarea dumitale şcoală? Nu te interesează nici una dintre persoanele care stau pe scaunele şi divanele din salon? Nu cercetezi vreuna mai îndeaproape, nu-i nici una ale cărei mişcări să le urmăreşti, cel puţin din curiozitate? — Îmi place să observ toate chipurile şi toate persoanele. — Şi nu observi pe nimeni în mod deosebit? — Ba da, foarte des! Când privirile sau mişcările a două persoane par a povesti o istorioara, mă amuză să le privesc. — Şi ce fel de poveşti îţi plac mai mult? — Oh! nu prea am de ales. Au toate aceeaşi temă: dragostea şi prevestesc aceeaşi catastrofă finală: căsătoria. — Şi-ţi place tema asta monotonă? — Sincer vorbind, mă interesează prea puţin; îmi e chiar cu totul indiferentă. — Ţi-e indiferentă? Când o tânără plină de viaţă şi sănătate, încântătoare, frumoasă şi înzestrată cu toate darurile rangului şi averii, zâmbeşte unui bărbat, dumneata... — Ei bine, eu... — Dumneata ştii – şi poate socoteşti că-i bine aşa? — Nu-i cunosc pe bărbaţii de aici. De-abia dacă am schimbat un cuvânt cu câte unul. Cât despre buna părere pe care aş avea-o despre ei, socotesc că cei între două vârste sunt respectabili şi impunători, iar cei tineri strălucitori, frumoşi şi plini de viaţă; fireşte că toţi sunt liberi să primească zâmbete de la cine le place, fără ca pentru asta să doresc a fi o singură clipă în locul fetelor curtate. — Nu-i cunoşti pe domnii care locuiesc la castel? N-ai schimbat nici un cuvânt cu ei? Îndrăzneşti să spui că n-ai vorbit niciodată cu stăpânul casei? — El nu-i aici. — Adâncă observaţie! Ingenioasă întorsătură. A plecat la Millcote azi dimineaţă şi se va întoarce deseară sau mâine. Oare împrejurarea asta îl exclude din lista cunoştinţelor dumitale, ca şi cum l-ai şterge de pe faţa pământului? — Nu, dar nu prea văd ce legătură ar putea fi între domnul Rochester şi cele ce discutăm acum. — Ţi-am vorbit despre doamnele care zâmbesc bărbaţilor şi în ultimul timp atâtea zâmbete i-au fost dăruite domnului Rochester, încât el nici nu mai e în stare să le dea atenţie. N-ai băgat de seamă niciodată acest lucru? — Domnul Rochester are dreptul să se bucure de societatea oaspeţilor săi. — Nu de drepturile lui e vorba; dar n-ai observat că dintre toate poveştile care s-au spus aici despre căsătorie, aceea a domnului Rochester era cea mai viu şi mai ales, des pomenită? — Atenţia ascultătorului îmboldeşte limba celui care vorbeşte. Cu aceste cuvinte mă adresam mai mult mie decât ţigăncii. Glasul ei ciudat, purtarea, cuvintele sale mă cufundaseră într-un fel de vis. Îmi azvârlise una după alta fraze neaşteptate, până ce mă zăpăcise cu totul. Mă întrebam ce duh nevăzut stătuse lângă inima mea săptămâni de-a rândul priveghindu-i agitaţia şi luând aminte la fiecare bătaie. — Atenţia ascultătorului? repetă ea! Da, ceasuri întregi domnul Rochester şi-a plecat urechea la şoaptele acelor buze fermecătoare, ce se arătau atât de încântate de cele ce spuneau; părea atât de mulţumit pentru cinstea ce i se făcea şi atât de recunoscător pentru desfătarea ce i se oferea. Ai observat asta? — Recunoscător? Nu-mi amintesc să fi citit vreodată recunoştinţă pe faţa lui. — L-ai cercetat deci? Şi ce-ai descoperit, dacă nu recunoştinţă? Am tăcut. — Dragostea, nu-i aşa? Şi privind în viitor, l-ai văzut pe domnul Rochester căsătorit şi pe mireasa lui fericită. — Hm! Nu tocmai. Meşteşugul dumitaie dă greş câteodată. — Atunci ce draci ai văzut? — Nu te interesează; am venit să te întreb şi nu să mă destăinuiesc. —Se ştie că domnul Rochester se va însura? — Da, cu frumoasa domnişoară Ingram. — În curând? — S-ar spune că toate aparenţele îndreptăţesc această încheiere şi fără îndoială că vor fi o pereche pe deplin fericită (deşi se pare că te îndoieşti, dând astfel dovadă de o îndrăzneală demnă de pedeapsă). E dator să iubească o fată atât de nobilă, frumoasă şi spirituală – într-un cuvânt desăvârşită. În ce o priveşte, cred că-l iubeşte, sau, dacă nu pe dânsul, cel puţin punga lui. Ştiu că, după părerea ei, moşiile domnului Rochester ar fi o partidă dintre cele mai strălucite, deşi (Dumnezeu să mă ierte) i-am spus mai acum un ceas anumite lucruri în această privinţă. A devenit dintr-o dată foarte gravă: colţurile gurii i s-au lăsat în jos cu o jumătate de deget. L-aş sfătui pe sărmanul ei adorator să bage de seamă: dacă apare cumva altul cu o avere mai mare şi cu treburile mai puţin încurcate, s-a sfârşit cu el. — Dar, măicuţă, eu n-am venit să aflu soarta domnului Rochester. Am venit să-mi ghiceşti mie şi până acum nu mi-ai spus nimic. — Soarta dumitale este încă îndoielnică. Dacă-ţi privesc mai îndelung obrazul bag de seamă că o trăsătură o contrazice pe cealaltă. Destinul ţi-a păstrat totuşi partea dumitale de fericire. O ştiu, şi-am ştiut-o chiar înainte de-a veni aici în seara asta. Am văzut eu mâna destinului măsurându-ţi partea şi punându-ţi-o cu grijă deoparte. N-ai decât să întinzi mâna şi s-o iei. Acum îţi cercetez chipul să aflu dacă ai s-o faci. Mai îngenunchează o dată pe covor.— Nu mă ţine mult aşa; mă dogoreşte focul prea tare. Îngenuncheai. Nu se mai plecă spre mine, ci se mulţumi să mă privească, sprijinindu-se de speteaza jilţului, începu să murmure: — Flăcările pâlpâie în ochii ei; ochii scânteiază ca roua dimineţii, sunt plini de bunătate şi căldură; vorba mea îi face să zâmbească; sunt, deci, foarte simţitori. Impresiile se perindă una după alta prin globul lor limpede. Dacă nu mai zâmbesc, se întristează, o oboseală ciudată şi aproape de neînţeles le îngreuiază pleoapele şi asta vădeşte melancolie izvorâtă din singurătate. Se ascund de mine şi nu se lasă mai îndelung cercetaţi: prin privirea lor batjocoritoare parcă tăgăduiesc adevărul descoperirilor mele de până acum, parcă resping învinuirea de sensibilitate şi melancolie; dar mândria şi rezerva lor nu fac decât să-mi întărească părerea. Sunt bune prevestirile ochilor. Cât despre gură ea cunoaşte uneori desfătarea râsului. E dornică să împărtăşească tot ce a plăsmuit mintea, deşi aş îndrăzni să spun că rămâne tăcută când e vorba despre ce a simţit inima. Mobilă şi expresivă, n-a fost sortită veşnicei tăceri a singurătăţii; e o gură făcută să vorbească mult, să zâmbească des şi să spună vorbe dragi celui cu care vorbeşte. Şi ea îţi prevesteşte binele. Doar fruntea mi-arată un duşman al destinului fericit pe care l-am prezis. Fruntea aceea pare să spună: "Dacă demnitatea şi împrejurările mi-o cer, pot trăi şi singură. N-am nevoie să-mi vând sufletul ca să-mi cumpăr fericirea. Am în făptura mea lăuntrică o comoară ce-a venit pe lume o dată cu mine şi ea va şti să mă ţină în viaţă chiar dacă toate celelalte bucurii mi-ar fi tăgăduite sau mi s-ar oferi la un preţ pe care nu l-aş putea plăti." Şi spune fruntea asta: "Raţiunea este statornică şi ea ţine frâiele; nu va îngădui ca sentimentele să se dezlănţuie şi s-o zvârle în străfunduri de prăpăstii întunecate. În zadar vor striga patimile cu furie, ca nişte adevărate păgâne ce sunt; în zadar dorinţele vor născoci o mulţime de deşertăciuni, căci judecata va avea totdeauna ultimul cuvânt şi ea va da votul decisiv în orice hotărâre. Vijelia, cutremurele şi focul vor putea trece pe lângă mine, dar eu voi asculta numai glasul suav ce exprimă poruncile conştiinţei." Frunte, ai dreptate... urmă ţiganca – şi voia ta va fi împlinită; na, mi-am făcut planurile şi le socot bune; căci, alcătuindu-le am ascultat şi poruncile conştiinţei şi sfaturile mintii, îmi dau seama cât de repede se va veşteji tinereţea şi ce iute i se va scutura floarea, dacă în ciuda bucuriei se va găsi vreo urmă din drojdia ruşinii sau un singur strop de remuşcare. Nu vreau jertfă, mâhnire, moarte – astea nu sunt pe gustul meu. Doresc să înalţ, nu să nimicesc; să câştig recunoştinţă şi să nu storc sânge şi lacrimi. Răsplata mea vor fi zâmbetele, mângâieri şi dulcile... Destul! Mi se pare că m-am pierdut într- un delir încântător. Aş vrea să prelungesc ad infinitum clipa de faţă, dar nu îndrăznesc. Până acum am izbutit pe deplin să mă stăpânesc. Mi-am jucat rolul aşa cum îmi jurasem că-l voi juca, dar dacă încercarea se prelungeşte, s-ar putea să-ntreacă puterile mele. Scoală-te, domnişoară Eyre, şi pleacă. Comedia s-a sfârşit! Unde mă aflam? Eram trează ori dormeam? Visasem? Continuam să visez? Glasul bătrânei se schimbase; accentul, mişcările, totul îmi erau atât de cunoscute, de parcă ar fi fost propriul meu chip văzut într-o oglindă. Cunoşteam glasul acela ca pe al meu. Mă ridicai dar nu plecai. O privii pe bătrână. Aţâţai focul s-o văd mai bine, dar îşi trase basmaua mai pe ochi şi îmi făcu semn să plec. Flacăra îi lumina mâna întinsă către mine; cum eram foarte intrigată şi m-aşteptam să descopăr cine ştie ce, am observat numaidecât mâna aceea. Semăna tot atât de puţin cu mâna zbârcită a unei bătrâne ca şi propria-mi mână; era rotundă, mlădioasă, cu degete simetrice şi catifelate. Un inel lat scânteia în degetul cel mic. Mă aplecai spre a mă uita mai bine şi observai o piatră pe care o mai văzusem de sute de ori până atunci. Privii din nou faţa care nu se mai ascundea vederii mele, ci dimpotrivă, liberată de orice acoperământ, era îndreptată spre mine. — Ei bine, Jane, mă recunoşti? întrebă glasul cel atât de cunoscut. — Scoateţi-vă mantia, domnule, şi pe urmă... — E înnodat şnurul, ajută-mă. — Rupeţi-l, domnule. — Bun, atunci la naiba cu voi, straie de împrumut şi domnul Rochester se descotorosi de hainele în care se deghizase. — O, domnule, ce gând ciudat aţi avut! — Dar mi-am jucat bine rolul? Ce zici? — Cred că v-aţi achitat mai bine faţă de doamne. — Şi faţă de dumneata nu? — Cu mine n-aţi jucat rolul unei ţigănci. — Dar ce rol am jucat? Pe-al meu propriu? — Nu, aţi jucat un rol ciudat. Pe scurt, cred că aţi căutat să mă zăpăciţi: aţi spus lucruri fără sens, pentru a mă sili să vorbesc şi eu la fel. A fost prea frumos din partea dumneavoastră. — Mă ierţi, Jane? — Nu pot spune înainte de-a mă gândi. Dacă, după ce voi chibzui, am să văd că n-am spus cine ştie ce nerozie, voi încerca să vă iert; dar n-ar fi trebuit s-o faceţi. — Oh, ai fost foarte cuminte... foarte prevăzătoare şi foarte simţitoare. M-am gândit la tot ce se petrecuse şi m-am liniştit, căci chiar de la începutul întrevederii mă ferisem să scap vreo vorbă nelalocul ei. Bănuisem că se ascunde ceva în mascarada aceea. Ştiam că ţigăncile ghicitoare nu se puteau exprima în felul în care vorbise pretinsa bătrână; afară de asta observasem că glasul ei era prefăcut, şi el se străduia să-şi ascundă trăsăturile; mă gân-disem îndată la Grace Poole, acea enigmă vie, acea taină a tainelor, cum o socoteam eu, dar nici prin ghid nu-mi trecuse că ar putea fi domnul Rochester. — Ei, îmi zise el, la ce visezi? Ce înseamnă zâmbetul ăsta grav? — Mă mir de cele ce s-au întâmplat şi mă felicit pentru purtarea pe care am avut-o. Cred că acum îmi veţi îngădui să plec. — Nu, stai o clipă şi spune-mi ce se petrece în salon. — Cred că se vorbeşte despre ţigancă. — Stai jos. Povesteşte-mi ce au spus despre mine! — Aş prefera să nu mai rămân multă vreme, domnule; trebuie să fie aproape unsprezece. A, dumneavoastră ştiţi că azi dimineaţă, după ce-aţi plecat, a sosit aici un străin? — Un străin? Cine o fi? Nu aşteptam pe nimeni. A plecat? — Nu. Spune că vă cunoaşte de foarte multă vreme şi că-şi poate îngădui să se instaleze aici chiar şi înainte de întoarcerea dumneavoastră. — Pe dracu! A spus cum îl cheamă? — Mason, domnule, şi vine din Indiile Occidentale, cred că de la Spanish Town, din Jamaica. Domnul Rochester sta în picioare lângă mine. Îmi luase mâna părând că vrea să mă conducă spre un scaun. În timp ce eu vorbeam, îmi strânse deodată cu putere încheietura rnâinii, zâmbetul îi îngheţă pe buze şi avui impresia că i s-a tăiat respiraţia. — Mason! Indiile Occidentale! spuse domnul Rochester cu tonul unui automat care nu poate rosti decât aceste singure cuvinte. Mason! Indiile Occidentale! repetă el de trei ori. Devenea din ce în ce mai cenuşiu la faţă şi părea că nici nu mai ştie ce face. — Sunteţi bolnav, domnule? îl întrebai. — Ce lovitură, Jane... Ce lovitură! răspunse domnul Rochester clătinându-se pe picioare. — Sprijiniţi-vă de mine, domnule. — Jane, mi-ai mai oferit odată umărul dumitale; lasă-mă să mă sprijin acum de el. — Da, da, domnule; vă rog. Se aşeză şi mă pofti să stau lângă dânsul. Îmi luă mâna într-ale lui şi o mângâie uitându-se la mine cu o privire nespus de mâhnită şi tulburată. — Mica mea prietenă! zise el. Aş vrea să fiu singur cu dumneata într-o insulă liniştită, departe de orice tulburări, primejdii şi amintiri groaznice. — Pot să vă ajut cu ceva, domnule? Mi-aş da viaţa ca să fiu de folos. — Jane, dacă voi avea nevoie de ajutor, numai în dumneata îl voi căuta. Îţi făgăduiesc. — Vă mulţumesc, domnule. Spuneţi-mi ce e de făcut, ca să pot încerca cel puţin. — Jane, adu-mi un pahar de vin din sufragerie. Probabil sunt cu toţii la masă; să-mi spui dacă Mason e cu ei şi ce face. M-am dus şi i-am găsit pe toţi strânşi în sufragerie pentru cină, aşa cum spusese domnul Rochester. Dar nimeni nu se aşezase la masă. Mâncarea fusese aşezată pe bufet şi oaspeţii luaseră ce voiau şi se adunaseră în grup, ţinând farfuriile şi paharele în mână. Toţi păreau foarte veseli, discutau şi râdeau cu însufleţire. Domnul Mason, lângă foc, vorbea cu colonelul şi cu doamna Dent. Părea tot atât de vesel ca şi ceilalţi. Umplui un pahar de vin (doamna Ingram mă privi încruntată; socotea pesemne că eram prea îndrăzneaţă), apoi mă întorsei în bibliotecă. Paloarea cadaverică a domnului Rochester dispăruse. Arăta iarăşi hotărât şi încruntat. Luă paharul din mâinile mele şi exclamă: — În sănătatea dumitale, duh binefăcător! După ce bău vinul, îmi dădu paharul şi-mi zise: — Ia spune, Jane, ce se întâmplă acolo? — Râd şi vorbesc, domnule. — Nu par gravi şi misterioşi, ca şi cum ar fi auzit ceva ciudat? — De loc; dimpotrivă, sunt foarte veseli. — Dar Mason? — Râde ca şi ceilalţi. — Şi dacă, atunci când aş intra în salon, toţi s-ar năpusti asupra mea şi m-ar scuipa, ce ai face, Jane? — I-aş da afară din odaie dacă aş avea putere, domnule. Pe buzele lui apăru umbra unui zâmbet: — Dar, urmă el, dacă atunci când aş ajunge printre comeseni, ei m-ar privi cu răceală şi ar începe să vorbească între dânşii încet şi pe un ton batjocoritor, apoi m-ar părăsi toţi, unul după altul? I-ai urma, Jane? — Nu cred, domnule; mi-ar plăcea şi mai mult să rămân alături de dumneavoastră. — Ca să-mi uşurezi suferinţa? — Da. domnule. Ca să alin suferinţa pe cât mi-ar sta în putinţă. — Şi dacă te-ar trata ca pe o proscrisă, pentru că mi-ai rămas credincioasă? — Probabil că nici nu mi-aş da seama; şi chiar dac-aş afla, nu mi-ar păsa. — Atunci, ai îndrăzni să-i înfrunţi pe toţi, pentru mine? — Aş îndrăzni pentru orice prieten pe care l-aş socoti vrednic de sprijinul meu, cum sunt sigură că sunteţi dumneavoastră. — Atunci, întoarce-te în salon, du-te la Mason şi spune-i încet că domnul Rochester a sosit şi doreşte să-l vadă; apoi îl vei conduce aici şi ne vei lasă singuri. — Da, domnule. Am făcut ceea ce mi se ceruse. Când am trecut prin mijlocul lor m-au privit lung cu toţii. L-am găsit pe domnul Mason, i-am transmis mesajul şi după ce l-am condus în bibliotecă am urcat în odaia mea. Era târziu şi mă aflam de multă vreme în pat, când îi auzii pe oaspeţi retrăgându-se în odăile lor; desluşii glasul domnului Rochester, care spunea: — Pe aici, Mason, asta-i odaia ta. Părea vesel, şi asta mă linişti pe deplin, aşa încât adormii curând. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:29 PM | message # 21
CAPITOLUL XX
Uitasem să las perdeaua şi să trag jaluzelele cum aveam obiceiul. Aşa se făcu deci că, atunci când luna maiestuoasă şi strălucitoare (era o noapte splendidă) ajunse în dreptul camerei mele şi se uită la mine pe fereastră, privirile ei de lumină mă treziră. Am deschis ochii şi am privit globul alb-argintiu, limpede ca şi cristalul. Noaptea era minunată, dar prea solemnă. Mă ridicai pe jumătate şi întinsei braţul să trag perdeaua. Dar, Dumnezeule mare! Ce ţipăt! Un sunet ascuţit, sălbatic, pătrunzător, ce răsună dintr-un capăt la altul al castelului Thornfield, sfâşie tăcerea şi liniştea nopţii. Inima mi se opri; braţul întins îmi înţepeni. Strigătul se stinse şi nu se mai repetă. De altfel nici o vietate n-ar fi putut repeta curând un asemenea strigăt. Nici uriaşul condor al Anzilor n-ar fi putut trimite de două ori în văzduh un asemenea strigăt; ar fi trebuit să se odihnească înainte de a-l repeta. Ţipătul venea de la catul al treilea, din odaia de deasupra mea. Da, acolo se desfăşura lupta pe viaţă şi pe moarte, o luptă îngrozitoare, după câte arăta zgomotul. Un glas, pe jumătate înăbuşit, strigă de trei ori la rând: — Ajutor! Ajutor! Ajutor! Apoi: Nu vine nimeni? În vreme ce zgomotul încăierării continua la fel de sălbatic, au pătruns până la urechile mele – străbătând tavanul – aceste cuvinte: — Rochester, Rochester! Vino odată, pentru numele lui Dumnezeu. O uşă se deschise. Cineva alergă, sau mai bine zis se năpusti pe coridor. Auzii paşii unei alte persoane pătrunzând în odaia unde se da lupta şi ceva căzu jos. Apoi totul se linişti. Mă îmbrăcasern în grabă, deşi îmi tremurau de spaimă toate mădularele. Am ieşit din odaie. Toată lumea se sculase; prin odăi se auzeau exclamaţii şi şoapte de spaimă; uşile se deschiseră una după alta şi coridorul se umplu repede de lume. Întrebări pline de nedumerire se-ncrucişau cu iuţeală; "Oh! ce este??" "Cine a fost rănit?" "Ce s-a întâmplat?" "Aduceţi o lumânare!" "E foc?" "Ne-au călcat hoţii?" "Ce-i de făcut?" Dacă n-ar fi fost lumina lunii ar fi orbecăit cu toţii într-o beznă adâncă. Alergau de colo până colo, se-nghesuiau unii într-alţii, câteva doamne plângeau, într-un cuvânt era o harababură cumplită. — Unde dracu-i Rochester? strigă colonelul Dent. Nu l-am găsit în odaia lui. — Aici! Aici! răspunse un glas. Liniştiţi-vă, vin. Uşa coridorului se deschise şi domnul Rochester, care tocmai coborâse de la etaj, pătrunse înăuntru cu o lumânare în mână. Una dintre doamne alergă imediat spre dânsul şi-l apucă de braţ: era domnişoara Ingram. — Ce lucru groaznic s-a întâmplat? întrebă ea. Vorbeşte şi nu ne ascunde nimic! — Vedeţi că mă daţi jos! Mă sufocaţi! sună glasul domnului Rochester, căci domnişoarele Eshton se-nghesuiau în jurul lui şi cele două respectabile doamne, cu veşmintele lor largi şi albe, se-apropiau de el ca nişte corăbii cu toată pânzele întinse. — Nu-i nimic! Nu-i nimic! exclamă el. O simplă repetiţie a acelei piese atât de bine cunoscută dumneavoastră, Mult zgomot pentru nimic. Doamnelor, rămâneţi deoparte, căci altminteri voi deveni primejdios. Şi într-adevăr, părea primejdios: ochii săi negri aruncau fulgere. Făcând un efort să se stăpânească, adăugă: — O servitoare a avut un coşmar, asta-i totul. E o femeie foarte nervoasă; i s-a părut de bună seamă că vede o nălucă, sau cine ştie ce altfel de arătare, şi a avut un acces de spaimă. Acum însă vă rog stăruitor să vă-ntoarceţi în camere. Nu mă pot duce să văd ce-i cu ea, până nu se linişteşte totul în casă. Domnilor, fiţi atât de buni şi daţi pildă doamnelor. Domnişoară Ingram, sunt deplin încredinţat că veţi reuşi să vă biruiţi teama deşartă. Amy şi Louise, întoarceţi-vă în cuiburile dumneavoastră, ca două mici turturele ce sunteţi. Mesdames, se adresă el celor două doamne, sunt sigur că dacă veţi mai rămâne mult în coridorul acesta rece, o să căpătaţi guturai. Şi astfel, când măgulind, când poruncind, izbuti să trimită pe fiecare în camera sa. Eu n-am aşteptat porunca lui ca să mă retrag. Ieşisem fără ca nimeni să mă observe; tot aşa m-am şi întors în odaie. Dar nu ca să mă culc; dimpotrivă: am pornit să mă îmbrac în toată legea. Zgomotele ce urmaseră ţipătului, şi cuvintele ce se rostiseră fuseseră probabil auzite numai de mine, căci veneau din odaia de deasupra mea. Ele îmi arătau însă în chipul cel mai convingător că nu visul unei servitoare băgase în sperieţi toată casa, şi că explicaţia dată de domnul Rochester nu era decât o născociră menită să liniştească pe oaspeţi. De aceea mă îmbrăcasem, ca să fiu pregătită pentru orice împrejurare. După ce am fost gata, am rămas mult timp lângă fereastră, privind câmpiile liniştite, scăldate în lumina de argint a lunii şi aşteptând, fără să ştiu anume ce. Mi se părea însă ca după ţipătul acela ciudat şi după luptă trebuia să urmeze ceva. Dar nu se întâmplă nimic şi liniştea nu mai fu tulburată – şoaptele şi forfota se stinseră încetul cu încetul, iar după un ceas castelul Thornfield era din nou tăcut ca un deşert. Părea că noaptea şi somnul au devenit iarăşi stăpânii castelului. Luna coborî, gata s-apună. Cum mă săturasem să stau în frig şi în întuneric, m-am gândit să mă-ntind în pat aşa îmbrăcată cum eram. Am părăsit atunci fereastra şi-am păşit fără zgomot pe covor. Când mă pregăteam să-mi scot pantofii, cineva bătu încet la uşă. — E nevoie de mine? întrebai. — Te-ai sculat? îmi răspunse chiar glasul pe care-l aşteptam: cel al domnului Rochester. — Da, domnule. — Şi te-ai îmbrăcat? — Da. — Atunci, vino după mine. M-am supus. Domnul Rochester era în coridor, cu o lumânare în mână. — Am nevoie de dumneata, spuse el. Vino cu mine, mergi încet şi nu face zgomot. Aveam papuci subţiri şi pe covor puteam păşi uşor ca o pisică. Domnul Rochester străbătu coridorul, urcă scara şi se opri pe palierul întunecat şi scund al catului al treilea, care mi se părea atât de lugubru. Îl urmasem şi rnă aflam acum lângă el. — Ai cumva un burete la dumneata în odaie? mă întrebă el foarte încet. — Da, domnule. — Şi săruri volatile? — Da. — Du-te şi le adă. Mă întorsei în odaia mea. Căutai buretele pe lavoar şi sărurile în sertar şi urcai din nou scara. Mă aştepta şi în mână ţinea o cheie. Apropiindu-se de una din uşi, băgă cheia în broască, apoi se opri şi îmi spuse: — N-o să ţi se facă rău dacă ai să vezi sânge? — Cred că nu; încă n-am fost pusă la încercare. La vorbele acestea am simţit un fior; dar frică nu şi nici slăbiciune. — Dă-mi mâna, zise el. Nu vreau să risc să te văd alergând. Am pus degetele mele într-ale lui. — Sunt calde şi puternice, spuse el. Pe urmă întoarse cheia în broască şi deschise uşa. Am văzut o odaie pe care mi-am adus aminte c-o mai văzusem atunci când doamna Fairfax îmi arătase casa. Era tapetată; dar acum tapetul fusese tras la o parte într-un loc şi lăsa să se vadă o uşă altădată ascunsă. Uşa aceea era deschisă şi dădea într-o altă odaie luminată, de unde se auzeau sunete ce semănau cu mârâitul câinilor când sunt gata să se încaiere. Domnul Rochester puse sfeşnicul pe o măsuţă, îmi spuse: "Aşteaptă un minut-l şi pătrunse în odaie. Intrarea sa fu întâmpinată de un râs zgomotos, ce se sfârşi prin acel ciudat "ah! ah" pe care-l mai auzisem la Grace Poole. Deci, ea era acolo. Domnul Rochester roboti un timp prin odaie fără să scoată nici o vorbă, deşi auzeam un glas care-i vorbea. După câtva timp ieşi şi închise uşa în urma sa. — Aici, Jane! îmi spuse el. Am trecut atunci de cealaltă parte a unui pat imens, ale cărui perdele ascundeau o mare porţiune din odaie. La capătul patului se afla un jilţ, iar în jilţ era întins un bărbat îmbrăcat complet, dar fără haină. Stătea nemişcat, ţinea capul rezemat pe speteaza jilţului şi ochii îi erau închişi. Domnul Rochester ridică luminarea şi, în acea faţă galbenă şi parcă lipsită de viaţă, recunoscui pe domnul Mason. Văzui de asemenea că rufăria ce-i acoperea o parte a pieptului şi unul din braţe erau îmbibate de sânge. — Ţine sfeşnicul, îmi spuse domnul Rochester. L-am ascultat. Aduse un lighean cu apă şi mă rugă să-l ţin. M-am supus. Atunci luă buretele, îl muie în apă şi şterse faţa cadaverică a celui leşinat. Îmi ceru sărurile şi le puse sub nasul domnului Mason, care deschise după puţin timp ochii şi gemu. Domnul Rochester descheie cămaşa rănitului, ale cărui braţ şi umăr erau bandajate, şi şterse sângele ce continua să picure. — E primejdios? murmură domnul Mason. — Aiurea! O simplă zgârietură! Ce te pierzi asa, domnule; fii bărbat! Mă duc chiar eu să-ţi aduc un chirurg şi cred că ai să poţi pleca mâine dimineaţă. Jane... urmă el. — Da, domnule! — Va trebui să te las aici cu acest domn un ceas sau două. Dacă mai curge sânge, ai să ştergi aşa cum ai văzut că am făcut eu, iar dacă îi vine iarăşi rău, îi dai paharul ăsta cu apă şi-i pui sărurile sub nas. Nu-i vorbi sub nici un cuvânt, iar dumneata, Richard, dacă rosteşti o singură silabă măcar, îţi primejduieşti viaţa. Deschide numai buzele, sau mişcă-te puţin, şi eu nu mai răspund de nimic. Nenorocitul gemu dar nu îndrăznea să se mişte. Părea aproape paralizat de frica morţii, sau poate de frica altor lucruri. Domnul Rochester îmi puse în mână buretele însângerat, iar eu începui să-l folosesc aşa cum făcuse şi el. Mă privi puţin şi-mi zise: — Nu uita ce ţi-am spus: să nu scoţi nici un cuvânt! Părăsi apoi odaia. Am încercat o senzaţie ciudată când cheia s-a întors în broască şi n-am mai auzit zgomotul paşilor săi. Mă aflam la catul al treilea, închisă, noaptea, într-o chilie misterioasă, şi aveam în faţa ochilor un om palid şi însângerat. Ucigaşa era despărţită de mine doar printr-o uşă, şi asta mi se păru lucrul cel mai îngrozitor. Toate celelalte le mai puteam îndura, dar mă treceau fiori la gândul că aş putea-o vedea pe Grace Poole năpustindu-se asupra mea. Şi totuşi, trebuia să rămân la postul meu. Trebuia să privesc acea înfăţişare fantomatică, buzele acelea vinete şi tăcute, cărora le fusese interzis să se deschidă – ochii aceia, când închişi, când deschişi, când cercetând rătăciţi odaia, când fixându-mă, dar mereu întunecaţi şi sticloşi, înnebuniţi de spaimă. Trebuia să-mi moi mereu mâna în acea apă amestecată cu sânge şi să spăl o rană din care întruna picura sângele. Trebuia să văd cum flacăra lumânării, căreia nimeni nu-i tăia mucul, păleşte treptat. Umbrele se întunecau pe tapetul vechi, păreau bălţi de smoală sub perdelele imensului pat străvechi şi vibrau ciudat deasupra uşilor masivului dulap ce se găsea dinaintea mea. Partea din faţă a acelui dulap era împărţită în douăsprezece carouri şi în fiecare din ele se găsea capul unui apostol închis în marginile caroului ca într-o ramă; deasupra celor douăsprezece capete se zărea un crucifix de abanos şi se distingea în umbră chipul lui Crist cel răstignit. După jocul de umbre şi lumini stârnit de pâlpâirile lumânării, ba tămăduitorul Luca îşi apleca fruntea şi barba-i lungă, ba părul sfântului Ion fâlfâia în vânt; câteodată faţa drăcească a lui Iuda părea că se desprinde din cadra şi se însufleţeşte, luând forma trădătorului celui mai mare: Satan însuşi. Şi, în mijlocul tuturor acestora, trebuia şi să veghez şi să trag cu urechea, să iau aminte dacă nu se aud cumva mişcările fiarei sau demonului încuiat în vizuina de alături. Ai fi zis însă că vizita domnului Rochester o vrăjise. În tot timpul nopţii n-am mai auzit decât trei sunete la răstimpuri lungi: un trosnet ascuţit, un mârâit ca de câine şi un geamăt adânc, omenesc. De la o vreme începură să mă tulbure propriile mele gânduri. Ce nelegiuire trăia oare sub înfăţişare omenească în acest castel singuratic şi cum era cu putinţă ca stăpânul casei să nu izbutească nici s-o alunge, nici s-o ţină sub ascultarea sa? Ce taină era aceea care izbucnea când prin foc, când prin sânge, în ceasurile cele mai târzii ale nopţii? Cine era acea făptură care, travestită sub chip şi înfăţişare de femeie, lua glas de diavol batjocoritor, sau de pasăre de pradă ce se-arunca asupra leşului? Apoi bărbatul acesta asupra căruia stăm aplecată – acest om cu aspect atât de comun, atât de liniştit – cum de-a fost el cuprins într-o asemenea ţesătură de grozăvii? De ce se năpustise asupra lui fiara dezlănţuită? Ce anume îl adusese în acea aripă a casei la o vreme atât de nepotrivită, când ar fi trebuit să se afle în pat? Îl auzisem doar pe domnul Rochester când îi dăduse o odaie de jos; atunci ce căutase aici? Şi acum de ce îndura cu atâta resemnare o asemenea sălbăticie? De ce accepta cu atâta uşurinţă tăcerea pe care i-o impusese domnul Rochester? Şi de ce-i impunea domnul Rochester această tăcere? Oaspetele său fusese grav rănit, cu câtva timp mai înainte cineva încercase să-l ucidă chiar pe el, iar el încerca să ascundă aceste două fapte groaznice în taină şi să le cufunde în uitare. Văzusem pe domnul Mason supunându-se domnului Rochester. Puţinele cuvinte care se schimbaseră între ei îmi dovediseră că voinţa aprigă a acelui din urmă ţinea cu totul în stăpânirea ei fiinţa fără vlagă a celuilalt şi era vădit că în relaţiile lor de mai înainte lucrurile se petrecuseră tot la fel. Atunci de unde putea proveni tulburarea pe care-o vădise domnul Rochester în clipa când aflase de sosirea lui Mason? De ce oare numele acestui individ lipsit de personalitate, pe care un singur cuvânt îl făcea să se supună ca un copil – de ce acest nume produsese asupra domnului Rochester, cu câteva ceasuri mai înainte, efectul loviturii de trăsnet asupra unui stejar? Ah! nu puteam uita privirea şi paloarea lui din clipa când şoptise : "...Ce lovitura, Jane... Ce lovitură!" Nu puteam uita cum îi tremurase braţul când se sprijinise de umărul meu şi fără îndoială că numai ceva de mare însemnătate putea să înfioare astfel inima hotărâtă şi să încovoaie trupul viguros al unui Fairfax Rochester. "Când o să se întoarcă oare? Când o să se întoarcă?" mă întrebam eu; căci timpul parcă abia se târa şi bolnavul pierdea mereu sânge, gemea şi slăbea din ce în ce mai mult. Nici un ajutor nu venea şi zorile nu se arătau. De multe ori dusesem paharul la buzele ca hârtia ale lui Mason, îi dădusem să respire aroma sărurilor întăritoare, dar străduinţele mele păreau zadarnice: suferinţa fizică, suferinţa morală, pierderea sângelui, sau toate trei laolaltă îi măcinau puterile clipă de clipă. Gemea atât de rău, părea atât de slab şi sfârşit, încât mă temeam să nu-şi dea sufletul; iar eu nu puteam nici măcar să-i vorbesc. Lumânarea se sfârşi şi flacăra se stinse. Atunci pătrunseră pe fereastră fâşii de lumină cenuşie: se iveau zorile. În aceeaşi clipă l-am auzit pe Pilot lătrând departe în curte, acolo unde se afla cuşca lui. Asta făcu să-mi renască speranţele. Şi n-am fost dezamăgită: peste cinci minute zgomotul cheii introduse în broască mă vesti că voi fi scutită de a mai sta de veghe. Totul nu durase mai mult de două ceasuri, dar mie mi se păruse că fuseseră săptămâni şi săptămâni în şir. Domnul Rochester intră cu chirurgul pe care se dusese să-l aducă. — Acum, Carter, grăbeşte-te, zise el doctorului. Nu-ţi pot da decât o jumătate de ceas să pansezi rana, să pui bandajele şi să cobori bolnavul. — Dar e-n stare să plece, domnule? — Sigur că da; nu-i nimic serios. E nervos; va trebui să-i dai curaj. Hai, apucă-te de lucru. Domnul Rochester trase perdeaua şi ridică jaluzelele să fie cât mai multă lumină. Fui mirată şi încântată văzând că se revărsase bine de ziuă. Raze trandafirii începeau să coloreze răsăritul. Domnul Rochester sa apropie de Mason, care se şi afla în mâinile chirurgului. — Cum te simţi acum, amice? întrebă el. — Mă tem că m-a răpus, răspunse el cu glas stins. — Nici gând! Haide, curaj! Peste cincisprezece zile n-ai să mai simţi nimic. Ai pierdut puţin sânge, asta-i tot! Carter, asigură-l că nu-i nici o primejdie. — Oh! pot s-o fac cu cugetul deplin împăcat, spuse Carter care dezlegase bandajele. Dac-aş fi fost mai curând aici, n-ar fi pierdut atâta sânge. Dar ce-i asta? Carnea de pe umăr e sfâşiată, nu numai tăiată. Rana asta nu-i de cuţit, ci a fost făcută cu dinţii! — Da, m-a muşcat, murmură rănitul, îmi rupea carnea ca o tigroaică, chiar înainte să-i fi smuls Rochester cuţitul din mână. — Nu trebuia să te laşi, zise domnul Rochester; trebuia să te lupţi de la început cu ea. — Dar ce puteam face în asemenea împrejurări? răspunse Mason. Oh! era îngrozitor ! adăugă el, înfiorându-se. Şi-apoi nici nu mă aşteptam; la început părea atât de liniştită. — Eu te vestisem, îi răspunse prietenul său. Îţi spusesem să te păzeşti când vei fi împreună cu ea. De altfel, puteai să aştepţi foarte bine până mâine şi atunci aş fi fost alături de tine; a fost o nebunie să încerci s-o vizitezi noaptea şi încă singur. — Credeam că fac bine. — Credeai, credeai! Mă scoţi din sărite când te aud vorbind aşa. Totuşi, fiindcă nu mi-ai urmat sfatul, ai suferit destul şi probabil ai să mai suferi, aşa că nu mai spun nimic. Carter, dă-i zor. În curând va răsări soarele şi trebuie să plece. — Îndată, domnule. La umăr am terminal, dar trebuie să văd şi rana de la braţ; şi acolo văd urme de dinţi. — Mi-a supt sângele, răspunse Mason. Spunea că vrea să-mi stoarcă tot sângele din inimă. Văzui pe domnul Rochester înfiorându-se; o expresie clară de dezgust, oroare şi ură i se revărsară pe figură, schimonosindu-i-o aproape, dar se mulţumi să spună: — Hai, taci, Richard. Uită de trăncăneala ei şi nu mai pomeni niciodată de asta. — Aş fi bucuros să pot uita, răspunse el. — O să uiţi când o să părăseşti ţara, când o să fii iar la Spanish Town. N-ai decât să-ţi închipui ca a murit şi a fost îngropată; sau ai face mult mai bine să nu te mai gândeşti de loc la ea. — E cu neputinţă să uit vreodată noaptea asta. — Ba-i cu putinţă. Fii bărbat, omule. Acum două ceasuri te credeai mort şi iată-te viu şi discutând. Carter şi-a sfârşit treaba, sau e gata s-o sfârşească, şi într-o clipă ai să cobori. Jane – îmi spuse el întorcându-se spre mine pentru întâia oară de când intrase din nou în odaie – uite cheia asta, du-te în odaia mea, deschide sertarul de sus al dulapului, ia de-acolo o cămaşă curată şi o cravată şi adu-le încoace. Te rog, numai, grăbeşte-te. Am plecat. Am căutat dulapul; am găsit tot ce mi se ceruse şi i le-am adus.— Acum, treci de partea cealaltă a patului până ce-l îmbrăcăm, îmi spuse domnul Rochester. Dar nu părăsi odaia, fiindcă s-ar putea să mai avem nevoie de dumneata. Am făcut precum mi se spusese. — Ai auzit vreun zgomot când ai coborât, Jane? întrebă domnul Rochester. — Nu, domnule, era linişte peste tot. — În curând va trebui să pleci, Dick. O să fie mai bine, atât pentru dumneata, cât şi pentru sărmana fiinţă închisă acolo. Am luptat mult timp ca să nu se afle nimic şi n-aş vrea ca toată truda să-mi fie zadarnică. Carter, ajută-i să-şi pună haina. Unde ţi-ai lăsat blana? Ştiu că nu poţi face nici măcar o milă fără ea în clima asta rece. În odaia dumitale? Jane, coboară repede în odaia domnului Mason, e lângă a mea şi adu paltonul pe care o să-l găseşti acolo. Am alergat din nou şi m-am întors iute, aducând un palton foarte mare, căptuşit şi tivit cu blană. — Acum mai am o treabă pentru dumneata, îmi spuse neobositul meu stăpân. Trebuie să te duci la mine în odaie. Ce noroc, Jane, că ai pantofi de pâslă! Un sol cu pas mai puţin tiptil n-ar sluji la nimic în împrejurările astea. Aşadar, du-te în odaia mea, deschide sertarul din mijloc de la toaletă, şi o să găseşti o sticluţă mică şi un pahar. Adu-mi-le, te rog. Zburai aproape pe scări şi adusei ce mi se ceruse. — Bine! Acum, doctore, îmi voi îngădui să dau bolnavului o doctorie pentru care iau asupra mea toată răspunderea. Am leacul ăsta de la Roma, de la un şarlatan italian pe care desigur că dumneata l-ai fi snopit în bătăi. E ceva ce trebuie luat cu socoteală, dar foarte nimerit în împrejurări cum este cea de faţă. Jane, puţină apă. Ridică paharul cel mic şi eu îl umplui pe jumătate cu apă din sticla de pe lavoar. — Ajunge; acum desfă sticluţa. Făcui ce mi se ceruse şi domnul Rochester turnă douăsprezece picături din licoarea roşie în paharul pe care îl întinse lui Mason. — Bea, Richard. zise el. Asta o să-ţi dea curaj, cel puţin un ceas, două. — Dar n-o să-mi facă rău, nu-i o băutură iritantă? — Bea! bea! bea! Domnul Mason ascultă, întrucât se vedea bine că ar fi fost zadarnic să se împotrivească. Îmbrăcat cum era, acum mi se păru şi mai galben încă, dar nu mai era mânjit de sânge. Domnul Rochester îl mai lăsă câtcva minute după ce înghiţise întăritorul, pe urmă îl luă de braţ. — Acum, zise el, sunt încredinţat că vei putea sta în picioare. Încearcă! Bolnavul se ridică în picioare. — Carter, sprijină-l de cealaltă subsuoară. Hai, Richard, curaj. Încearcă să umbli. Aşa! — Mă simt chiar mai bine, spuse Mason. — Eram sigur. Acum, Jane, coboară înaintea noastră pe scara din dos şi deschide uşa lăturalnică. Spune vizitiului pe care-l vei găsi în curte sau afară, la poartă – fiindcă i-am dat poruncă să nu intre cu roţile care fac atâta zgomot pe caldarâm – spune-i să fie gata, că sosim. Dacă e cineva în drum, vino jos la scară şi tuşeşte puţin. Era cinci jumătate şi răsărea soarele; totuşi, bucătăria rămânea încă tăcută şi cufundată în întuneric. Uşa lăturalnică era zăvorâtă; o deschisei cât putui mai încet şi ieşii în curte, pe care o aflai, de asemeni, liniştită; porţile stăteau larg deschise şi văzui afară o diligenţă cu caii gata înhămaţi şi vizitiul pe capră. Mă apropiai de el şi-i spusei că domnii vor veni îndată; el dădu doar din cap. Pe urmă privii şi ascultai cu atenţie. Liniştea zorilor stăpânea toate împrejurimile; în odaia servitorilor perdelele nu erau încă ridicate; păsărelele începeau să ciripească în pomii încărcaţi de flori ai livezii şi ramurile lor se rânduiau în cununi albe pe zidurile curţii; din când în când caii sforăiau sau băteau din picior în grajd; restul era liniştit. Îi văzui atunci pe cei trei bărbaţi venind. Mason, sprijinit de domnul Rochester şi de medic, părea că merge cu destulă uşurinţă. Îl ajutară să se urce în diligenţă, unde se sui şi Carter. — Ai grijă de el, spuse domnul Rochester chirurgului; ţine-l la dumneata până se întremează deplin. Peste o zi, două, am să vin să văd ce face. Cum te simţi acum, Richard? — Aerul proaspăt îmi dă viaţă, Fairfax. — Carter, lasă fereastra deschisă în partea lui, că nu bate vântul. Adio, Dick. — Fairfax!... — Da, ce-i? — Ai grijă de ea; poartă-te cu ea cât poţi mai bine; fă-o... Se opri şi izbucni în lacrimi. — Fac tot ce-mi stă în putinţă; aşa am făcut până acum şi-aşa voi face de-acum încolo. Apoi închise uşa şi trăsura porni.... — Numai de-ar da Dumnezeu să se sfârşească odată, adăugă domnul Rochester, în timp ce închidea şi zăvora porţile. Pe urmă păşi încet, cufundat în gânduri, spre o poartă din zidul împrejmuitor al livezii. Închipuindu-mi că nu mai are nevoie de mine, eram gata să plec, când îi auzii strigându-mă. Deschisese poarta şi mă aştepta. — Vino să respiri puţin aer curat, spuse el. Castelul ăsta e adevărată temniţă; nu ţi se pare? — Mi se pare un castel încântător, domnule. — Vraja neştiinţei îţi acoperă ochii, răspunse ei. Vezi totul ca într-o oglindă fermecată: nu observi că poleiala este noroi şi draperiile de mătase sunt pânze de păianjen, marmura e ardezie ordinară, lemnăriile lustruite sunt făcute din aşchii murdare şi scoarţă putredă de copac. Doar aici – spuse el arătând colţul umbros de care ne apropiam – doar aici totul e adevărat, gingaş şi pur. Călcam agale pe o alee mărginită de merişori. De o parte se vedeau peri, meri şi cireşi, de cealaltă o mulţime de flori, aşa cum creşteau în grădinile de altădată: garoafe, măceşi, primule, pansele amestecate cu peliniţe, păducei şi felurite ierburi aromate. Erau frumoase, aşa cum le putea face doar o clară dimineaţă de primăvară, după lungile zile fără soare şi după nesfârşitele ploi de aprilie. Soarele se-nălţase la răsărit făcând să strălucească roua pe arborii livezii şi năpădind cu razele sale aleea singuratică pe care ne plimbam. — Jane, vrei o floare? mă întrebă domnul Rochester. Culese un trandafir, cel dintâi din tufiş care îmbobocise pe jumătate, şi mi-l dădu. — Mulţumesc. — Îţi place răsăritul soarelui, Jane? Îţi place acest cer acoperit cu nori înalţi şi uşori care vor pieri înainte de-a ajunge să-nfrunte căldura zilei? Îţi place văzduhul acesta calm şi înmiresmat? — Da, foarte mult. — Ai petrecut o noapte ciudată, Jane. — Da, domnule. — Din pricina asta eşti atât de palidă. Ţi-a fost teamă, când te-am lăsat singură cu Mason? — Da. Mi-era frică să nu iasă cineva din odaia din fund. — Doar încuiasem uşa şi aveam cheia în buzunar. Aş fi fost un păstor foarte nesocotit dacă mi-aş fi lăsat mielul, mielul favorit, fără ocrotire, atât de aproape de vizuina lupului. Erai în siguranţă. — Grace Poole va rămâne mai departe aici, domnule? — O, da! Dar nu-ţi bate capul cu ea. Alungă-ţi-o din minte. — Totuşi mi se pare că viaţa dumneavoastră nu prea-i în siguranţă, atâta vreme cât se află ea aici. — Nu te teme. O să mă păzesc. — Şi primejdia de care vă temeaţi astă-noapte a trecut, domnule? — Nu pot garanta atâta timp cât Mason mai e încă în Anglia, nici chiar după ce va pleca. Viaţa înseamnă pentru mine a sta pe craterul unui vulcan ce poate oricând izbucni şi arunca foc. — Dar domnul Mason pare un om uşor de condus. E evident că aveţi mare influenţă asupra lui; niciodată n-o să vă înfrunte sau n-o să vă facă vreun rău, cu voia lui. — Oh! nu! Mason n-o să mă înfrunte şi n-o să-mi facă rău din propria lui voinţă. Dar fără să vrea, printr-un cuvânt spus cu prea mare uşurinţă, îmi poate răpi, dacă nu viaţa, cel puţin fericirea. — Recomandaţi-i să fie atent, domnule; spuneţi-i de ce vă temeţi şi arătaţi-i cum să înlăture primejdia. Râse cu o ironie amară. Îmi luă grăbit mâna, apoi la fel de grăbit o îndepărtă. — Dacă s-ar putea, prostuţo, unde ar mai fi primejdia? Ar dispărea într-o clipă. De când îl cunosc pe Mason, a fost de ajuns să-i spun: "Fă asta" şi el a făcut-o. Dar în cazul de faţă nu-i pot porunci: "Fereşte-te să-mi faci rău, Richard '", fiindcă el nici nu trebuie să ştie că-mi poate face rău. Te miră? Ai să te miri şi mai mult. Eşti mica mea prietenă, nu-i aşa? — Doresc să vă fiu de folos, domnule, şi să vă ascult în tot ce-i drept. — Mi-am dat seama de asta. Am zărit o expresie de sinceră bucurie pe faţa, în ochii şi în toată făptura dumitale când puteai să mă ajuţi, să îndeplineşti pentru mine un lucru care credeai că face parte din ceea ce atât de caracteristic ai numit: "tot ce-i drept". Dacă ţi-aş cere să faci ceva ce dumneata ai socoti că-i rău şi nedrept, nu m-aş mai putea bizui pe sprinteneala picioarelor şi pe mâinile dumitale îndemânatice, nu ţi-aş mai vedea ochii strălucindu-ţi şi faţa însufleţindu-se. Prietena s-ar întoarce atunci spre mine, liniştită şi palidă, şi mi-ar spune: "Nu, domnule, asta nu se poate; n-o pot face, pentru că nu este drept", şi ai rămâne tot atât de neînduplecată ca şi stelele neclintite de pe cer. Şi dumneata ai puterea de a-mi face rău, dar nu îndrăznesc să-ţi arăt locul vulnerabil, de teamă să nu mă răneşti numaidecât, cu tot sufletul dumitale credincios şi prietenos. — Dacă n-aveţi a vă teme de domnul Mason mai mult ca de mine, atunci sunteţi în foarte mare siguranţă, domnule. — Să dea Dumnezeu, Jane! Iată un umbrar; hai să ne aşezăm. Umbrarul era o boltă săpată în zid, îmbrăcată cu iederă; se afla acolo şi o bancă rustică. Domnul Rochester se aşeză, lăsându-mi destul loc, dar eu rămăsei în faţa lui, în picioare. — Stai jos, îmi spuse el. Banca-i destul de încăpătoare să putem sta amândoi. Sper că nu eziţi să te aşezi lângă mine. E ceva rău în asta, Jane? I-am răspuns, aşezându-mă; simţeam că n-ar fi înţelept să refuz. — Acum, mica mea prietenă, în timp ce soarele se-adapă cu rouă, florile din bătrâna grădină se trezesc şi înfloresc, păsările caută hrană pentru pui în lanurile de grâu, iar harnicele albine îşi culeg întâia recoltă, o să-ţi expun o anumită situaţie, rugându-te să-ţi închipui că e vorba de situaţia dumitale. Mai întâi, însă, uită-te la mine şi spune-mi dacă te simţi bine, dacă nu fac o greşeală reţinându-te şi dacă nu ţi-e teamă că greşeşti stând cu mine. — Nu, domnule, mă sunt bine. — Atunci, Jane, cheamă-ţi în ajutor imaginaţia; închipuie-ţi că nu eşti o fată ordonată şi binecrescută, ci un drac de băiat răsfăţat încă din fragedă copilărie; închipuie-ţi că te afli într-o ţară depărtată şi acolo cazi într-o greşeală capitală, nu interesează care anume şi de ce, o greşeală ale cărei urmări îmi apasă până la capăt viaţa, de fapt toată existenta. Bagă bine de seamă, n-am spus o crimă; nu vorbesc de sânge vărsat sau de lucruri ce aduc pe vinovat în faţa tribunalului: cuvântul propriu e greşeală. Urmările faptei săvârşite demult devin cu timpul de-a dreptul insuportabile. Ca să te mai linişteşti recurgi la anumite măsuri neobişnuite, dar nu vinovate şi nici nelegale. Şi totuşi, continui să fii nefericit, pentru că speranţa te-a părăsit chiar din pragul vieţii. La amiază soarele ţi-e întunecat de o eclipsă ce se prelungeşte până la vremea apusului. Memoria nu se poate hrăni decât cu amintiri triste şi amare, rătăceşti de ici-colo, căutând liniştea în exil şi fericirea în plăcere, vorbesc de plăceri senzuale şi vulgare, de plăceri ce întunecă mintea şi pângăresc simţirea. Cu inima grea, cu sufletul veştejit, te întorci iar în patrie după ani de exil voluntar şi cunoşti pe cineva... cum şi unde nu interesează; găseşti la acea persoană cele mai frumoase şi alese însuşiri pe care douăzeci de ani le-ai căutat şi niciodată nu le-ai găsit, o fire sănătoasă şi proaspătă – pe care nimeni n-a umbrit-o şi nimic n-a pătat-o. Alături de ea revii la viaţă şi te simţi regenerat, îţi dai seama că se întorc zilele cele bune, că te-nsufleţesc dorinţe mai nobile, sentimente mai curate, doreşti să reîncepi viaţa şi să-ţi petreci restul zilelor într-un mod mai vrednic de-o fiinţă nemuritoare. Ca sa ajungi la această ţintă, ai oare dreptul să treci peste piedicile ce ţi le ridică în cale obiceiurile, peste acele piedici convenţionale pe care nici conştiinţa ta nu le respectă, nici judecata nu le încuviinţează? Domnul Rochester se opri, aşteptând un răspuns. Ce trebuia oare să-i spun? Oh, dacă vreun duh bun mi-ar fi arătat un răspuns drept şi mulţumitor! Dorinţă zadarnică! Vântul de apus şoptea în iedera din jurul lui, dar Ariel cel blând nu-i împrumuta suflarea ca să-mi vorbească; păsările cântau în copaci, dar cântecele lor nu-mi spuneau nimic. Domnul Rochester întrebă din nou: — Este oare rătăcitul şi păcătosul acum pocăit, care-şi caută liniştea, îndreptăţit să înfrunte părerea lumii, ca să se unească pentru totdeauna cu acea fiinţă bună, blândă şi graţioasă şi să-şi asigure astfel liniştea cugetului şi refacerea vieţii? — Domnule, răspunsei eu, odihna rătăcitului şi îndreptarea păcătosului nu trebuie să depindă niciodată de semenii săi. Bărbaţii şi femeile mor, filozofii sunt lipsiţi de înţelepciune şi creştinii de bunătate. Dacă cineva pe care îl cunoşti a suferit şi a greşit, să caute tăria şi mân-gâierea mai presus de semenii săi. — Dar unealta – unealta! Dumnezeu, care face lucrarea, a ales şi unealta. Eu însumi – şi nu o spun în chip de parabolă – am fost un om legat de cele lumeşti, risipitor şi fără de odihnă şi cred că am găsit unealta tămăduirii mele în... Tăcu. Păsările ciripeau întruna şi frunzele foşneau lin. Mă miram aproape că nu-şi curmă cântecul şi şopotul ca să poată prinde destăinuirea întreruptă; dar ar fi trebuit să aştepte mult şi bine, atât de lungă a fost tăcerea domnului Rochester. În cele din urmă ridicai ochii către vorbitorul care întârzia să vorbească. Mă privea înfrigurat. — Mica mea prietenă, îmi spuse el pe un ton cu totul schimbat, în vreme ce chipul i se transfigura, pierzându-şi întreaga blândeţe şi gravitate, devenind aspru şi batjocoritor. Ai observat sentimentele gingaşe pe care le nutresc pentru domnişoara Ingram. Nu crezi că dacă aş lua-o în căsătorie aş putea reveni la viaţă printr-un fel de răscumpărare? S-a ridicat în aceeaşi clipă şi s-a dus până la celălalt capăt al aleii, iar când s-a întors fredona o melodie. — Jane, Jane, zise el oprindu-se în faţa mea, vegherile acestea ţi-au accentuat paloarea; nu mă blestemi că ţi-am tulburat odihna? — Să vă blestem? Nu, domnule. — Strânge-mi prieteneşte mâna, ca să mi-o dovedeşti. Ce reci îţi sunt degetele! Erau mai calde noaptea trecută când le-am atins la uşa odăii misterioase. Jane, când ai să mai veghezi împreună cu mine? — Oricând vă voi putea fi de folos, domnule. "De pildă în noaptea dinaintea nunţii mele, sunt sigur că nu voi putea dormi. Vrei să-mi făgăduieşti c-ai sa stai cu mine şi-ai să-mi ţii tovărăşie? Dumitale îţi voi putea vorbi despre aceea pe care o iubesc, căci acum ai văzut-o şi o cunoşti. — Da, domnule. — Nu sunt multe care să-i semene, nu-i aşa, Jane? — Aşa-i, domnule. — Înaltă, oacheşă şi frumoasă. Cartaginezele trebuie să fi avut păr ca al ei. Dar, Doamne, iată-i pe Dent şi pe Lynn la grajduri! Iute, ia-o pe portiţa aceea. Plecai într-o parte şi el într-alta şi îl auzii vorbind vesel în curte. — Mason – spunea – s-a sculat mai devreme decât dumneavoastră toţi. A plecat înainte de răsăritul soarelui. Sunt în picioare încă de la patru, căci a trebuit să-mi iau rămas bun de la el. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:33 PM | message # 22
CAPITOLUL XXI
Presimţirile sunt lucruri ciudate ! La fel şi simpatiile, la fel şi prevestirile, iar acestea trei laolaltă alcătuiesc o taină a cărei cheie omenirea n-a găsit-o încă. N-am râs niciodată de presimţiri, pentru că eu însămi am avut câteva presimţiri stranii. Simpatii cred că există (de pildă între rude locuind la mare depărtare unele de altele, despărţite de multă vreme sau complet înstrăinate, dovedind astfel – în pofida înstrăinării – unitatea obârşiei), iar efectele lor depăşesc înţelegerea oricărui muritor. Cât despre semnele prevestitoare, după cât ne putem da seama, ele ar putea fi simpatia pe care natura o arată omului. Când eram copil de vreo şase ani, am auzit-o pe Bessie Leaven povestind într-o noapte Marthei Abbot că a visat un copilaş şi că ăsta-i un semn sigur de nenorocire pentru ea sau pentru neamurile ei. Poate ca aceste cuvinte mi s-ar fi şters pentru totdeauna din minte dacă ceea ce a urmat nu mi le-ar fi ţintuit pe veci acolo: în ziua următoare, Bessie a fost chemată la căpătâiul surioarei ei, care trăgea să moară. De câtva timp mă gândeam adeseori la acele cuvinte şi la acea întâmplare, pentru că de o săptămână încoace mai în fiecare seară visasem un copil; uneori îl adormeam în braţele mele, alteori îl legănam pe genunchi şi îl priveam jucându-se cu margaretele de pe pajişte sau muindu-şi mânuţele într-un pârâiaş. Într-una din nopţi copilul a plâns; în noaptea următoare, dimpotrivă, râdea; câteodată se ţinea lipit de poala mea, alteori fugea de mine; dar sub felurite forme, vedenia aceasta m-a urmărit şapte nopţi în şir, întâmpinându-mă chiar din clipa când păşeam pe tărâmul somnului. Nu-mi plăcea deloc repetarea aceleiaşi idei şi revenirea aceleiaşi imagini; când se apropia ceasul culcării, ceasul vedeniei, deveneam nervoasă. În noaptea când am auzit ţipătul acela înfiorător, mă aflam încă în tovărăşia vedeniei, şi a doua zi, după-amiază, am fost înştiinţată că m-aşteaptă cineva în odaia doamnei Fairfax. M-am dus şi am găsit acolo un om, care mi se păru o slugă de casă bună; era în mare doliu, şi ţinea în mână o pălărie înconjurată de zăbranic. — Cred că nu vă mai aduceţi aminte de mine, domnişoară, spuse el, sculându-se. Mă numesc Leaven. Când locuiaţi dumneavoastră la Gateshead, eu eram vizitiu la doamna Reed şi am rămas şi acum la castel. — Oh, Robert! Ce mai faci? Nu te-am uitat de loc: îmi amintesc că m-ai suit de câteva ori călare pe poneiul domnişoarei Georgiana. Ce mai face Bessie? După câte ştiu, te-ai însurat cu ea. — Da, domnişoară. Vă mulţumesc; soţia mea e foarte bine. Sunt aproape două luni de când mi-a născut încă un copil – avem acum trei – şi toţi sunt voinici şi sănătoşi. — Şi ce mai e pe la castel, Robert? Îmi pare rău, domnişoară, că nu vă pot da veşti prea plăcute: lucrurile merg prost, şi acum a căzut o mare pacoste pe capul familiei. — Sper că n-a murit nimeni! spusei eu, aruncând o privire asupra hainelor lui. Privi şi el zăbranicul legat în jurul pălăriei şi răspunse: — Ieri s-au împlinit opt zile de când domnul John a murit în apartamentul său de la Londra. — Domnul John? — Da. — Şi cum a primit mamă-sa lovitura asta? — Păi de! vedeţi, domnişoară Eyre, e o nenorocire destul de mare: a dus o viaţă destrăbălată, iar în ultimii trei ani a avut purtări ciudate şi a murit aşa cum n-ar fi trebuit să moară un om ca dânsul. — Bessie îmi spunea că nu se purta cum trebuie. — Cum trebuie! Nici că se putea purta mai prost: şi-a ruinat sănătatea şi şi-a risipit averea cu bărbaţii cei mai ticăloşi şi cu femeile cele mai josnice. A făcut datorii, a fost întemniţat. Maică-sa i-a venit de două ori în ajutor, dar cum se vedea liber, se întorcea iar la vechii lui tovarăşi. Nu prea era zdravăn la cap; ticăloşii aceia în mijlocul cărora a trăit l-au tras groaznic pe sfoară. Acum vreo trei săptămâni, a venit la Gateshead şi a cerut să i se dea averea întregii familii. Doamna Reed nici n-a vrut s-audă de una ca asta, căci şi aşa averea îi fusese în bună parte risipită de năzdrăvăniile fiului. Atunci el a plecat şi n-a trecut multă vreme până am aflat că a murit. Cum a murit, Dumnezeu ştie! Se spune că şi-ar fi pus capăt zilelor. Rămăsei fără grai, atât de grozavă era vestea aceasta. Robert urmă: — Doamna a fost şi dânsa rău bolnavă: n-a avut puterea să îndure o astfel de lovitură: pierderea averii şi teama de sărăcie au zdrobit-o. Vestea morţii domnului John şi a felului cum a murit a sosit pe neaşteptate; a avut un atac de paralizie. Vreme de trei zile n-a putut să vorbească. Marţea trecută i-a fost puţin mai bine, părea că vrea să spună ceva şi-i făcea mereu semne soţiei mele, însă abia ieri dimineaţă Bessie a auzit-o îngăimând numele dumneavoastră şi cu mare greutate a putut rosti cuvintele astea: "Aduceţi-o pe Jane... Duceţi-vă de-o căutaţi pe Jane Eyre... Vreau să-i vorbesc". Bessie nu-i sigură dacă mai e în toate minţile şi dacă chiar doreşte să vă vadă; dar a povestit cele întâmplate domnişoarei Eliza şi domnişoarei Georgiana şi le-a sfătuit să trimită după dumneavoastră. La început domnişoarele n-au vrut, dar fiindcă mama lor se zbătea din ce în ce mai aprig şi întruna spunea: "Jane, Jane" au primit în cele din urmă. Am plecat ieri de la Gateshead şi dacă aţi putea fi gata, domnişoară, aş vrea să pornim într-acolo mâine dis-de-dimineaţă. — Da, Robert, am să fiu gata. Cred că trebuie să merg. — Şi eu tot aşa socotesc, domnişoară. Bessie spunea că-i sigură că n-o să refuzaţi. Dar poate că înainte de-a aceasta trebuie să cereţi învoire. — Da, fac şi asta îndată! După ce l-am dus în sala servitorilor şi l-am rugat pe John şi pe soţia lui să aibă grijă de el, am plecat să-l caut pe domnul Rochester. Nu era nici în încăperile de jos, nici în curte, nici în grajd, nici pe ţarină. O întrebai pe doamna Fairfax dacă nu-l văzuse şi ea îmi răspunse că da: joacă probabil biliard cu domnişoara Ingram. M-am zorit spre sala de biliard, de unde auzeam venind zgomotul bilelor şi sunetul glasurilor. Domnul Rochester, domnişoara Ingram, cele două domnişoare Eshton şi admiratorii lor erau foarte atenţi la joc. Mi-a trebuit puţin curaj ca să-l întrerup, dar nu mai puteam întârzia, aşa încât mă apropiai de stăpânul meu. Se afla lângă domnişoara Ingram, care se întoarse şi mă privi de sus; ochii ei păreau că se întreabă: "Ce-o mai fi vrând şi fiinţa asta de nimic?" iar când şoptii: "Domnul Rochester"- ea făcu o mişcare, ca şi cum ar fi fost ispitită să-mi poruncească să plec. Mi-o amintesc bine: în clipa aceea era plină de farmec şi izbitor de frumoasă; purta o rochie albastru ca azurul, iar o eşarfă de tul, de asemenea albăstruie, îi lega părul. Jocul o stârnise şi mândria-i aţâţată făcea şi mai frumos chipul ei cu trăsături trufaşe. — Persoana asta te caută pe dumneata? întrebă domnişoara Ingram. Domnul Rochester se întoarse să vadă despre ce persoana e vorba, şi făcu o strâmbătură curioasă, ciudată şi echivocă, azvârli tacul şi ieşi cu mine din încăpere. — Ce-i, Jane, ce s-a întâmplat? zise el, rezemându-se cu spatele de uşa camerei de studiu, pe care tocmai o închisese. — Am să vă rog, domnule, să fiţi aşa de bun şi să-mi daţi o săptămână sau două de concediu. — Dar ce vrei să faci? Unde vrei să te duci? — La o doamnă bolnavă, care a trimis după mine. — Ce doamnă bolnavă? Unde locuieşte? — La Gateshead, în comitatul... — În comitatul...? Dar e la o sută de mile de aici! Ce fel de femeie e asta care trimite s-aducă oameni de la asemenea distanţă, numai ca să-i vadă? — O cheamă Reed, domnule – doamna Reed. — Reed din Gateshead? A existat pe vremuri un Reed la Gateshead: era magistrat. — E văduva lui, domnule. — Şi ce treabă ai cu ea? De unde o cunoşti? — Domnul Reed mi-a fost unchi: era fratele mamei. — Ce vorbeşti! Asta nu mi-ai spus-o niciodată. Spuneai totdeauna că n-ai rude. — Într-adevăr, domnule, nici n-am avut rude dispuse să mă recunoască. Domnul Reed a murit, iar soţia lui m-a alungat. — De ce? — Pentru că eram săracă şi deci o povară; de asta mă şi ura. — Dar domnul Reed a avut nişte copii; trebuie să ai nişte veri. Sir George Lynn îmi vorbea ieri de un Reed din Gateshead, după câte spunea el, unul dintre cei mai mari ticăloşi din oraş, iar Ingram pomenea de asemenea despre o Georgiana Reed, care astă iarnă sau iarna trecută a fost foarte admirată la Londra pentru frumuseţea ei. — John Reed a murit şi el, domnule; s-a ruinat, nu numai el, ci şi-a sărăcit în bună parte şi familia. Se crede că s-a sinucis. Vestea asta a îndurerat-o atât de mult pe maică-sa, încât a avut un atac de apoplexie. — Şi cu ce i-ai putea ajuta dumneata? Astea-s fleacuri, Jane! N-o să-mi spui acum că vrei să străbaţi o sută de mile ca să vezi o bătrână, care poate foarte bine să moară înainte de sosirea dumitale. De altfel ziceai că te-a alungat. — Da, domnule, dar e mult de atunci şi pe vremea aceea dânsa avea altă situaţie. Mi-ar veni foarte greu să nu-i împlinesc dorinţa. — Cât timp ai să lipseşti? — Cât voi putea mai puţin, domnule. — Făgăduieşte-mi că n-ai să stai mai mult de o săptămână. — E mai bine să nu făgăduiesc, pentru că s-ar putea să nu izbutesc să mă ţin de cuvânt. — Dar în orice caz ai să te întorci? Cu nici un preţ n-o să rămâi pentru totdeauna la mătuşa dumitale? — Oh, nu! Mă voi înapoia negreşit, de-ndată ce totul o să meargă bine. — Şi cu cine te duci? Doar n-o să faci singură o călătorie atât de lungă? — Nu, domnule, mi-a trimis vizitiul. — E un om de încredere? — Da, slujeşte în familie de zece ani. Domnul Rochester chibzui. — Când vrei să pleci? întrebă el. — Mâine dis-de-dimineaţă. — O să ai nevoie de bani: nu poţi călători fără bani şi socotesc că n-ai mare lucru. Nu ţi-am plătit încă nimic de când eşti aici. Câţi bani ai cu totul, Jane? mă întrebă el zâmbind. Îmi scosei punga; nu era grea de loc. — Cinci şilingi, răspunsei eu. Îmi luă punga, o goli, îi cântări conţinutul în palmă şi râse uşsor, ca şi când puţinătatea cuprinsului ei l-ar fi amuzat. Îşi scoase apoi portofelul. — Uite! zise ei, întinzându-mi o bancnotă. Era de cincizeci de lire şi nu-mi datora decât cincisprezece. Îi spusei că n-am să-i dau restul. Nu vrui să primesc mai mult decât îmi datora. La început se îmbufnă, apoi deodată, ca şi când şi-ar fi amintit ceva, îmi spuse: — Ai dreptate! E mai bine să nu-ţi dau tot acuma. Dacă ai avea cincizeci de lire, s-ar putea să rămâi acolo trei luni. Uite zece. E de ajuns? — Da, domnule, dar îmi mai datoraţi cinci. — Atunci, înapoiază-te să le iei; consideră-mă bancherul dumitale pentru patruzeci de lire. — Domnule Rochester, pentru că s-a ivit prilejul, aş vrea să vă mai vorbesc şi despre o altă problemă. — Despre ce anume? Aş fi curios să aflu. — Mi-aţi spus, domnule, că în curând vă veţi căsători. — Da. Ei, şi ce-i cu asta? — Atunci Adèle va trebui dusă la pension, domnule. Sunt încredinţată că şi dumneavoastră vă daţi seama de asta. — Ca s-o înlătur din calea soţiei mele care, altfel, ar putea călca cu trufie peste ea! Ai dreptate, da, trebuie s-o dau pe Adèle la pension. Iar dumneata, fireşte, dumneata trebuie să te duci de-a dreptul la... la dracu! — Sper că nu, domnule, dar va trebui să-mi caut un alt post. — Da! exclamă el cu un ton şi cu o expresie a figurii ciudată şi comică în aceiaşi timp. M-a privit apoi lung câteva clipe. Şi bănuiesc că o să rogi pe doamna Reed sau pe stimabilele ei fiice să-ţi caute un loc? — Nu, domnule; relaţiile mele cu mătuşa şi verişoarele nu mă îndreptăţesc să le cer vreun serviciu. O să dau un anunţ la ziar. — Da, da, o să te cocoţi pe vârful piramidelor din Egipt! mormăi el. De altminteri ai s-o faci pe riscul dumitale. Îmi pare foarte rău că nu ţi-am dat o singură liră şi nu zece. Dă-mi înapoi nouă lire, am nevoie de ele. — Şi eu am nevoie, domnule, am răspuns ascunzându-mi la spate mâinile şi punga. Nu m-aş putea lipsi de banii ăştia pentru nimic în lume. — Zgârcito! zise el. Îmi refuzi un mic ajutor bănesc. Dă-mi cinci lire, Jane. — Nici cinci şilingi, domnule, nici cinci pence măcar. — Făgăduieşte-mi ceva. — Vă voi făgădui orice lucru pe care voi socoti că-l pot face. — Atunci făgăduieşte-mi că n-ai să dai nici un anunţ şi ai să laşi în seama mea căutarea unui alt post. Îţi voi găsi eu unul, cu timpul. — Am s-o fac cu plăcere, domnule, dacă la rândul dumneavoastră îmi veţi făgădui că înainte ca viitoarea lady Rochester să devină stăpâna acestei case, Adèle şi cu mine n-o să mai fim aici. — Bine, îţi făgăduiesc. Pleci mâine, nu-i aşa? — Da, domnule; mâine dimineaţă. — Deseară după cină vii în salon? — Nu, domnule; trebuie să mă pregătesc de drum. — Atunci trebuie să ne luăm rămas bun. — Cred că da, domnule. — Şi care-i această ceremonie de despărţire, Jane? Învaţă-mă, că eu n-o prea cunosc. — Se spune adio, sau, dacă vreţi, alt cuvânt de acest fel. — Ei bine, spune. — Deocamdată, rămas bun, domnule Rochester. — Dar eu ce trebuie să spun? — Dacă vreţi, spuneţi acelaşi lucru. — Deocamdată, rămas bun, domnişoară Eyre. Asta-i tot? — Da. — Mi se pare meschin, rece şi neprietenos: aş fi preferat altceva, ceva mai mult decât ritualul obişnuit. De pildă, o strângere de mână. Dar nu, nici asta nu mi-ar fi de ajuns. Atunci aşa ai să faci: ai să spui "rămas bun", şi-atâta tot, Jane? — E de ajuns, domnule. Un singur cuvânt spus din inimă poate cuprinde tot atâta bunăvoinţă cât o mie altele. — E foarte cu putinţă; dar e atât de şters şi rece: "...rămas bun!" "Cât timp o să mai stea aşa, cu spatele proptit în uşă?" mă întrebai eu, căci sosise vremea să încep a-mi face bagajele. Atunci sună clopotul pentru cină şi el plecă brusc, fără să mai rostească nici o vorbă. Nu l-am mai văzut în ziua aceea, iar a doua zi am plecat, înainte ca domnul Rochester să se fi trezit. Sosii la Gateshead aproape de cinci seara, în după-amiaza zilei de întâi mai. Înainte de-a mă duce la castel am intrat în odaia portarului. Mi se păru foarte curată şi bine îngrijită: ferestrele împodobite cu perdeluţe albe, duşumeaua bine ceruită, grătarul, lopăţica şi cleştele străluceau de curăţenie, iar focul pâlpâia liniştit. În faţa căminului sta Bessie şi-şi alăpta pruncul, pe când micul Robert şi surioara lui se jucau liniştiţi într-un colţ. — Dumnezeu să te binecuvânteze, ştiam eu bine că o să vii! exclamă ea când mă văzu intrând. — Da, Bessie, răspunsei după ce o sărutai. Şi trag nădejde că n-am sosit prea târziu. Ce face doamna Reed? Sper că-i încă în viaţă. — Da, trăieşte şi îşi dă seama de ce se petrece în jurul ei, chiar mai bine decât până acum. Doctorul spune c-ar putea s-o mai ducă vreo săptămână, două, dar nu crede să se mai vindece. — A pomenit de mine în ultimul timp? — Chiar azi dimineaţă; şi dorea să te vadă, dar în clipa asta doarme, sau cel puţin dormea acum zece minute când am fost în cameră. De obicei e cufundată toată după-amiaza într-un fel de toropeală şi nu se trezeşte decât pe la şase sau şapte. Vrei să te odihneşti aici, un ceas, domnişoară? Pe urmă o să mergem împreună la dânsa. În clipa aceea intră Robert. Bessie îşi puse în leagăn pruncul adormit, ca să-şi întâmpine bărbatul; apoi mă rugă să-mi scot pălăria şi să beau puţin ceai, căci, spunea ea, eram palidă şi păream obosită. Am fost încântată să primesc găzduirea ei şi o lăsai să-mi scoată hainele de călătorie, tot atât de supusă ca pe vremea când eram copilă. Imagini din trecut îmi reveniră în minte, când o văzui că se învârteşte în jurul meu, aducând tava pentru ceai şi cele mai frumoase ceşti de porţelan, tăind pâinea şi ungând-o cu unt, punând să se coacă un cozonacel şi dojenind din când în când pe micuţul Robert sau pe Jane, întocmai cum făcea altădată cu mine. Bessie păstra aceeaşi iuţeală în mişcări, pasul îi era la fel de uşor şi privirea la fel de deschisă. Când ceaiul a fost gata, am vrut să mă apropii de masă, dar ea îmi spuse să stau liniştită, cu acel ton poruncitor pe care-l cunoşteam atât de bine. Voia să stau lângă foc; puse în faţa mea o măsuţă pe care se aflau o ceaşcă şi o farfurie cu pâine prăjită; apoi mă aşeză întocmai ca altădată, pe un scaun, şi-mi dădu dulciuri exact aşa cum făcea pe vremuri cu cele pe care le şterpelea pentru mine. Zâmbii şi, la fel ca odinioară, mă supusei. Mă întrebă dacă mă simţeam bine la Thornfield Hall şi ce fel de femeie era stăpâna mea. Când îi spusei că n-aveam stăpână, ci numai un stăpân, mă întrebă dacă-i frumos şi dacă eram mulţumită de el. Îi răspunsei că-i mai degrabă urât, dar că e un adevărat gentilom, că se purta bine cu mine şi eram mulţumită; apoi i-am descris societatea veselă care se afla în ultima vreme la castel. Bessie ascultă cu interes toate aceste amănunte, căci era tocmai ceea ce-i plăcea ei. Şi aşa a trecut un ceas. Bessie îmi dădu pălăria şi celelalte veşminte şi ieşii cu ea din odaie, să mă duc la castel. Cu aproape nouă ani în urmă, tot ea mă însoţise de-a lungul aleii pe care o urcam acum. Într-o întunecată, ceţoasă şi urâtă dimineaţă de ianuarie părăsisem casa aceea duşmănoasă, cu amărăciune şi deznădejde în suflet, simţindu-mă alungată şi proscrisă, ca să-mi aflu un adăpost la îngheţatul Lowood, locul acela atât de îndepărtat şi atât de puţin cunoscut mie. Clădirea cea duşmănoasă mi-apărea iar înaintea ochilor; viitorul meu rămânea încă nesigur şi inima mi-era încă îndurerată. Mă simţeam tot un drumeţ rătăcitor, dar acum aveam mai multă încredere în mine şi în puterile mele, mai puţină teamă de asuprire. Vechile răni pricinuite de nedreptăţile îndurate erau deplin lecuite şi jarul resentimentelor se stinsese. — O să mergi mai întâi în sufragerie, îmi spuse Bessie în hol, luând-o înaintea mea. Probabil că şi domnişoarele sunt acolo. Peste o clipă am intrat în sufragerie. Nimic nu se schimbase acolo din dimineaţa când îl văzusem pentru prima oară pe domnul Brocklehurst. În faţa căminului se afla acelaşi covor pe care stătuse el atunci. Aruncai o privire spre bibliotecă şi mi se păru că zăresc cele două volume ale lui Bewick: Păsările Angliei, la locul lor obişnuit, pe raftul al treilea, iar deasupra Călătoriile lui Gulliver şi Poveşti arabe. Lucrurile neînsufleţite nu se schimbaseră, dar era greu să recunoşti fiinţele vii. În faţa mea văzui două tinere doamne. Una era aproape tot atât de înaltă ca şi domnişoara Ingram – foarte slabă, cu faţa galbenă şi aspră, avea în înfăţişarea ei ceva ascetic, impresie subliniată şi mai mult de simplicitatea rochiei strâmte de lână neagră, de gulerul scrobit, de părul tras de pe tâmple şi aspectul atât de călugăresc ai mătăniilor de abanos cu cruciuliţă în capăt, pe care le purta la gât. Am fost sigură că era Eliza, cu toate că faţa ei prelungă şi searbădă amintea prea puţin de cea pe care o cunoscusem pe vremuri. Cealaltă era de bună seamă Georgiana, dar nu mica zână de unsprezece ani, pe care în amintire o vedeam mlădioasă şi slabă, ci o domnişoară în toată puterea cuvântului, durdulie şi blondă ca o păpuşă de ceară, cu trăsături frumoase şi regulate, cu ochi albaştri şi languroşi, cu bucle aurii. Purta o rochie neagră ca şi cea a soră-sii, dar de o croială foarte diferită: bogată şi după ultima modă; pe cât de puritană era una, pe atât de modernă şi elegantă apărea cealaltă. Amândouă surorile aveau câte ceva din trăsăturile mamei, dar fiecare câte una singură: cea mare, slabă şi palidă, avea ochii doamnei Reed; cea mai tânără, planturoasă şi înfloritoare, moştenise de la mamă-sa conturul obrajilor şi al bărbiei, poate ceva mai îmblânzite, dar dând totuşi o expresie de asprime de nedescris întregii ei înfăţişări de altminteri atât de zglobie şi voluptuoasă. Când am intrat, cele două domnişoare s-au sculat să mă salute, amândouă adresându-mi-se cu "domnişoară Eyre". Salutul Elizei fu rostit cu glas repezit şi aspru, fără urmă de zâmbet. Imediat s-a aşezat şi, aţintindu-şi ochii în foc, păru că m-a şi uitat. Georgiana, după ce mi-a dat bună ziua, mi-a mai pus câteva întrebări banale asupra călătoriei mele, asupra timpului şi a altor fleacuri de acelaşi fel. Vorbea cu glas tărăgănat. Îmi arunca din când în când priviri piezişe, cercetându-mă din creştet până-n tălpi, de la cutele paltonului de merinos până la pălăria cât se poate de simplă. Tinerele au un deosebit talent să-ţi arate că le pari "un nimic", fără să spună asta în vorbe. Un anumit fel de a privi de sus, purtarea rece, glasul nepăsător le exprimă îndeajuns sentimentele în asemenea ocazii, fără a fi nevoie să se compromită printr-o neobrăzare făţişă în fapte sau în vorbe. Dar un zâmbet de dispreţ, fie el făţiş, ori ascuns, nu mai avea asupră-mi puterea de odinioară. Pe când stam astfel între cele două verişoare ale mele, fui uimită să văd cât de uşor înduram desăvârşita nepăsare a uneia şi atenţia pe jumătate batjocoritoare a celeilalte. Eliza nu-mi mai putea răni inima şi Georgiana nu mă mai putea jigni. Realitatea era că alte lucruri mă preocupau. În ultimele câteva luni încercasem dureri şi bucurii cu mult mai vii şi mai puternice decât acelea pe care le-ar fi putut provoca sau dărui domnişoarele Reed, aşa încât rămăsei cu totul nepăsătoare la ifosele lor. — Cum se mai simte doamna Reed? întrebai eu după scurt timp, privind-o cu toată liniştea pe Georgiana, care socotea că se cade să ridice capul arătând mirarea, ca şi când mi-aş fi îngăduit un lucru cu totul neaşteptat. — Doamna Reed! Ah! vorbeşti de mama. I-e rău; mă îndoiesc că ai s-o poţi vedea astă-seară. — M-aţi îndatora foarte mult dacă aţi avea doar bunătatea să urcaţi şi să-i spuneţi c-am sosit. Georgiana tresări şi holbă la mine ochii ei mari, albaştri. — Ştiu că doreşte foarte mult să mă vadă, adăugai, şi n-aş vrea s-o fac să aştepte mai mult decât e neapărat nevoie. — Mamei nu-i place să fie tulburată seara, răspunse Eliza. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:34 PM | message # 23
După câteva minute mă ridicai, îmi scosei liniştită pălăria şi mănuşile
fără să aştept invitaţie, apoi spusei celor două domnişoare că mă duc să o caut pe Bessie, care trebuie să fie la bucătărie şi s-o rog să afle dacă doamna Reed mă poate primi. M-am dus şi, după ce am găsit-o pe Bessie şi am trimis-o să-mi împlinească dorinţa, m-am apucat să-mi despachetez lucrurile. Până atunci mă ferisem totdeauna de aroganţă; cu un an înainte, dacă aş fi fost primită în acelaşi fel, aş fi plecat din Gateshead chiar a doua zi; acum însă, îmi dădeam seama că ar fi fost o purtare nechibzuită. Făcusem o călătorie de o sută de mile ca să-mi văd mătuşa şi trebuia să stau cu ea până ce avea să se însănătoşească ori să moară. N-avea nici un rost să-mi fac sânge rău pentru prostia şi nebunia fetelor ei şi singurul lucru cuminte era să nu le iau în seamă. Vorbii deci cu îngrijitoarea, îi cerui să-mi pregătească o odaie şi-i spusei că am să rămân o săptămână sau două. Pe când mă-ndreptam spre camera mea, după ce pusesem să mi se ducă acolo cufărul, m-am întâlnit cu Bessie pe scară. — Doamna s-a trezit, îmi spuse ea, am înştiinţat-o că aţi sosit. Haideţi cu mine să vedem dacă o să vă recunoască. N-aveam nevoie să mi se arate drumul către încăperea bine cunoscută, unde fusesem altădată chemată atât de des şi numai ca să fiu pedepsită sau mustrată. M-am grăbit s-o iau înaintea credincioasei Bessie şi am deschis încetişor uşa. Se înserase şi pe masă fusese pusă o lampă cu abajur. Ca şi odinioară, văzui patul mare cu patru stâlpi, perdelele de culoarea chihlimbarului, masa de toaletă, jilţul, scăunaşul pentru picioare pe care fusesem de atâtea ori silită să îngenunchez ca să cer iertare pentru greşeli nu de mine făptuite. Îmi aruncai ochii într-un anumit colţ, aşteptându-mă aproape să văd desenându-se conturul vag al unei vergi de care mi-era teamă odată, şi care, spânzurată pe perete, părea că aşteaptă clipa când ar putea sări ca un drăcuşor să mă lovească peste mâinile tremurătoare sau peste gâtul chircit. Trăsei draperiile patului şi mă aplecai peste grămada de perne. Îmi aminteam prea bine figura doamnei Reed şi – încordată – căutam să regăsesc chipul pe care îl cunoscusem. Cât de minunat lucru e că timpul domoleşte dorinţele de răzbunare şi potoleşte mânia şi ura. Mă despărţisem de femeia asta cu inima plină de ură şi amărăciune, iar acum mă înapoiam la ea doar cu un simţământ de milă pentru cumplitele-i suferinţe şi cu dorinţa arzătoare de-a uita şi de-a ierta toate ocările, de-a ne împăca şi de-a ne strânge prieteneşte mâinile. Chipul cel atât de bine cunoscut mi se înfăţişă sever şi necruţător ca totdeauna: aceiaşi ochi, pe care nimic nu-i putea îmblânzi, aceleaşi sprâncene ce păreau mereu ridicate, poruncitoare şi despotice. De câte ori au aruncat asupra mea ameninţare şi ură! Cât de viu îmi renasc în suflet spaimele şi chinurile copilăriei mele, acum când le urmăresc iarăşi linia aspră şi totuşi m-aplec asupra ei şi o sărut. Bolnava mă privi. — E Jane Eyre? întrebă ea. — Da, mătuşă. Cum te simţi, dragă mătuşă? Pe vremuri jurasem să nu-i mai spun niciodată mătuşă, dar acum socoteam că nu-i nici un păcat să uit şi să calc acel jurământ. Îi prinsei mâna ce-i sta întinsă peste cearşaf, şi, dacă în clipa aceea ea ar fi strâns-o cu bunătate pe-a mea, aş fi simţit o adevărată plăcere. Dar firile reci nu sunt aşa de uşor îmblânzite şi nici antipatiile profunde nu se sting atât de iute. Doamna Reed îşi retrase mâna şi, întorcându-şi faţa de la mine, spuse ceva despre noaptea care era caldă. Îmi aruncă iar o privire la fel de îngheţată şi în clipa aceea am înţeles că părerea ei despre mine, sentimentele ei faţă de mine nu se schimbaseră şi nici nu se puteau schimba vreodată. Văzui iar ochii săi de piatră, prin care nu putea răzbate lumina dragostei şi din care nu puteau izvorî lacrimi, că era hotărâtă să mă socotească până în ultima clipă drept tot ce poate fi mai rău, fiindcă de m-ar fi socotit bună ar fi simţit nu o bucurie mărinimoasă, ci o durere aprigă, o durere de rană adâncă. Mai întâi m-a durut, apoi m-a înfuriat; în cele din urmă am simţit cum creşte-n mine hotărârea de-a o supune, de-a o stăpâni în ciuda firii şi voinţei ei. Îmi dăduseră lacrimile, la fel ca în copilărie. Le-am oprit. Mi-am apropiat un scaun de pat, m-am aşezat lângă căpătâiul ei şi m-am aplecat asupră-i. — Ai trimis să mă cheme, zisei. Am venit şi am de gând să rămân aici până ţi-o fi mai bine. — Oh, sigur! Mi-ai văzut fetele? — Da. — Bine. Te-aş ruga să le spui că vreau să rămâi aici până ce-ţi voi putea spune ceva care-mi stă pe inimă. Azi e prea târziu şi nici nu-mi mai amintesc prea bine despre ce-i vorba... Dar voiam să-ţi spun ceva, stai să văd... Privirea rătăcită şi glasul schimbat arătau ce prăbuşire se petrecuse în fiinţa aceea atât de voinică odinioară. Se răsuci agitată şi vru să-şi tragă plapuma, dar nu izbuti din pricina cotului meu care se sprijinea pe un capăt al învelitoarei. De-ndată se supără: — Scoală-te! zise ea. De ce mă enervezi şi-mi ţii plapuma? Tu eşti Jane Eyre? — Da, eu... — E de necrezut câte necazuri am avut cu fata asta! Să-mi lase aşa o belea pe cap ! Câte necazuri nu mi-a făcut în fiece zi şi-n fiece ceas cu firea ei de neînţeles, cu supărările ei stupide, cu felul ei nesuferit de a-ţi cerceta veşnic orice mişcare! Într-o zi mi-a vorbit ca o nebună, sau mai degrabă ca un diavol... Nici un copil n-a vorbit vreodată şi n-a privit pe cineva aşa cum mi-a vorbit şi m-a privit ea atunci ! Ce fericită am fost când a plecat de aici! Ce s-a întâmplat cu ea la Lowood? Ştiu că a fost o epidemie de tifos şi mulţi copii au murit, dar ea nu; şi totuşi am spus că a murit. Ah! Cât aş vrea să fi murit! — Ciudată dorinţă, doamnă Reed! De ce o urăşti atâta? — N-am putut-o suferi niciodată pe maică-sa: era unica soră a bărbatului meu... Şi o iubea foarte mult. Când familia a vrut să o dezmoştenească, din pricina căsătoriei ei nepotrivite, el s-a opus, iar când a aflat că a murit, a plâns ca un nerod. El a trimis după copilă, deşi l-am sfătuit s-o dea mai degrabă la doică şi să-i plătească întreţinerea. Am urât din tot sufletul făptura aceea bolnăvicioasă, plăpândă şi plângăreaţă, din chiar clipa când am zărit-o. Toată noaptea miorlăia în leagăn!; în loc să ţipe zdravăn ca alţi copii, n-o auzeai decât scâncind şi gemând. Lui Reed îi era milă de ea; o îngrijea şi o legăna ca pe copiii lui, ba aş putea spune chiar că de-ai lui, când erau mici, nu se-ngrijise niciodată aşa de mult. Încerca să-i facă pe copiii mei s-o iubească pe cerşetoarea aceea mică, dar bieţii micuţi nu o puteau suferi. Şi cum se mai supăra pe ei când vedea cât de puţin o iubesc. Când a fost bolnav ultima dată, a vrut să aibă întruna copila lângă el şi, c-un ceas înainte de a muri, m-a pus să jur că o s-o păstrez lângă mine. Mult mai mare plăcere mi-ar fi făcut să am grija vreunui ţânc sărac de la orfelinat. Dar era un om slab, foarte slab. John nu-i seamănă deloc şi-s foarte fericită că-i aşa. Seamănă cu mine şi cu fraţii mei: e un Gibson adevărat. Oh! Oh! Tare aş vrea să nu mă mai chinuie cu scrisorile lui în care cere mereu bani. Nu mai am bani să-i dau, am început să sărăcim. Va trebui să dau drumul la jumătate din servitori şi să închidem o aripă a casei, sau să părăsim definitiv castelul. Mă tem totuşi că nu voi izbuti niciodată să iau o hotărâre: dar cum o să ne descurcăm? Două treimi din venit de-abia acoperă dobânzile ipotecilor. John joacă înfiorător de mult şi pierde totdeauna. Bietul băiat! E înconjurat de pungaşi; e abătut, înjosit, privirea lui e îngrozitoare. Când îl văd aşa, mi-e ruşine... Doamna Reed se agita din ce în ce mai mult. — Cred că ar fi mai bine s-o lăsăm singură, îi şoptii lui Bessie care stătea de cealaltă parte a patului. — Poate ai dreptate, domnişoară. Spre seară vorbeşte deseori aşa; dimineaţa e mai liniştită. Mă ridicai. — Stai! exclamă doamna Reed. Voiam să-ţi mai spun ceva. John mă ameninţă necontenit că mă ucide sau se omoară; uneori, în visurile mele îl văd întins, cu o rană mare la gât sau cu obrazul umflat şi înnegrit. La grea strâmtoare sunt; am necazuri mari. Ce să fac? Cum să fac rost de bani? Bessie se strădui mult şi cu greu izbuti să-i dea un calmant. Curând după aceea, doamna Reed se mai linişti şi căzu într-un fel de amorţeală, aşa că am părăsit camera. Trecură mai mult de zece zile, fără să mai am vreo convorbire cu dânsa: sau aiura, sau cădea într-un somn letargic, şi doctorul interzicea cu stricteţe orice lucru care i-ar fi putut pricinui emoţii. În acest răstimp, am căutat să mă împac cât mai bine cu Eliza şi Georgiana. La început, se arătară foarte reci. Eliza petrecea jumătate din zi citind, scriind, cosând. Abia dacă ne adresa câte o vorbă mie sau surori-sii. Georgiana şoptea ceasuri întregi vorbe fără rost canarului şi nu mă băga în seamă, dar eu eram hotărâtă să fac ceva ca să-mi omor timpul şi să mă amuz. Adusesem ce era de trebuinţă, aşa c-am izbutit şi una şi alta. Înarmată cu creion şi hârtie, mă aşezam lângă fereastră şi începeam să schiţez scene ce treceau prin caleidoscopul – desigur schimbător – al imaginaţiei mele; un braţ de mare între două stânci, răsăritul lunii şi o corabie care se proiecta pe discul ei strălucitor, trestii şi crini de mare dintre care răsărea capul unei naiade încununate cu flori de lotus sau, în sfârşit, un spiriduş stând în cuibul unei vrăbii, sub o ramură de păducel înflorit. Într-o zi îmi veni poftă să pictez un portret. Al cui, puţin îmi păsa. Luai un creion negru foarte moale, îl ascuţii bine şi începui să desenez. În curând apăru pe hârtie o frunte mare şi bombată, un chip pătrat. Mă grăbii să definesc trăsăturile. Fruntea aceea mă îndemna să desenez nişte sprâncene bine arcuite. Apoi creionul schiţă linia unui nas drept cu nări largi, o gură mlădioasă, cu trăsături energice, bărbia hotărâtă şi tăiată la mijloc de o linie groasă; mai lipseau favoriţii negri şi câteva smocuri de păr fluturând pe tâmple şi pe frunte. Acum ochii. Îi lăsasem la sfârşit, pentru că cereau cea mai mare grijă. Îi făcui frumoşi şi mari, cu gene lungi şi întunecate, cu pupilele mari şi luminoase. "E bine, îmi zisei privind desenul, dar nu-i chiar aşa; ar trebui mai multă tărie şi căldură în priviri". Accentuai umbrele aşa fel încât privirea să strălucească şi mai puternic; câteva trăsături fericite de creion desăvârşiră isprava. Aveam sub privirea mea chipul unui prieten. Acum cu adevărat mă sinchiseam prea puţin dacă fetele îmi întorceau spatele: priveam portretul şi zâmbeam acelei uluitoare asemănări; eram preocupată şi fericită. — E portretul cuiva pe care-l cunoşti? întrebă Eliza care se apropiase fără să bag de seamă. Răspunsei că-i doar un cap zămislit de închipuirea mea şi mă grăbii să-l pun sub celelalte desene. Fireşte, minţeam, fiindcă era portretul domnului Rochester, dar întrucât ar fi putut-o interesa asta pe ea sau pe altcineva? În clipa aceea, Georgiana se apropie şi ea să privească. Celelalte desene ale mele îi plăcură mult; despre portret, însă, spuse că e al unui om urât. Amândouă păreau mirate de iscusinţa mea la desen. Le-am întrebat dacă vor să le fac portretele şi fiecare îmi poză pentru o schiţă în creion. Georgiana mi-aduse apoi albumul ei, în care i-am făgăduit să-i fac o mică acuarelă. Văzui cum îi revine numaidecât buna dispoziţie; îmi propuse chiar o plimbare. Nici două ceasuri nu trecură şi eram adâncite într-o discuţie confidenţială. Îmi făcu cinstea să-mi vorbească despre iarna strălucită petrecută de ea cu doi ani înainte la Londra şi despre marea admiraţie pe care o stârnise acolo. Făcu chiar unele aluzii la aleasa ei cucerire. După amiază şi seara aflai mai multe: îmi reproduse câteva convorbiri amoroase şi-mi prezentă câteva scene sentimentale; într-un cuvânt, îmi povesti în ziua aceea un întreg roman despre viaţa mondenă. Flecăreala părea să nu mai contenească niciodată şi avea totdeauna acelaşi subiect: persoana ei, iubirile şi necazurile ei. Era ciudat că nu pomenea nimic nici de boala maică-sii, nici de moartea fratelui şi nici de perspectivele atât de întunecate ce se deschideau acum înaintea familiei sale. Părea că mintea îi e stăpânită numai şi numai de amintirile trecutelor petreceri, de dorinţele unor noi plăceri. Stătea în fiecare zi cam cinci minute în odaia mamei bolnave; niciodată mai mult. Eliza vorbea însă puţin; era vădit că n-avea vreme de vorbit. N-am văzut niciodată pe cineva atât de ocupat ca ea, deşi era greu să spui ce făcea, sau cel puţin să descoperi roadele hărniciei sale. Avea un ceas deşteptător care o trezea foarte devreme. Nu ştiu cum îşi întrebuinţa timpul înainte de micul dejun; dar după aceea îl împărţea astfel încât fiecare ceas era hărăzit altei îndeletniciri. De trei ori pe zi citea cu mare atenţie dintr-o cărţulie şi cercetând am aflat că-i o carte obişnuită de rugăciuni, într-o zi am întrebat-o ce găsea atât de interesant în acea carte şi mi-a răspuns: "regulile serviciului divin". Petrecea trei ceasuri pe zi brodând cu fir de aur o bucată de postav roşu, aproape cât un covor de mare. La întrebarea mea despre rostul acelui postav, mi-a răspuns că s-a hotărât să acopere altarul unei biserici de curând ridicate lângă Gateshead. Alte două ceasuri pe zi le dedica jurnalului ei personal; alte două ceasuri lucra singură în grădina de zarzavaturi; un ceas făcea socoteli. Părea că nu simte nevoie nici de discuţie, nici de tovărăşia cuiva. Cred că în felul ei era fericită. Viaţa asta monotonă îi ajungea şi nimic n-ar fi putut-o supăra mai cumplit decât o întâmplare care ar fi silit-o să iasă din această regularitate de ceasornic. Într-o seară, fiind mai vorbăreaţă decât de obicei, îmi spuse că purtarea lui John şi ruina care ameninţa familia lor îi provocase negre şi nesfârşite amărăciuni, dar adăugă îndată că chibzuise acum şi ajunsese la o hotărâre. Luase măsuri să-şi pună averea la adăpost, iar după moartea mamei ei (îmi spuse cu cea mai netulburată linişte că era foarte puţin probabil ca bolnava să se însănătoşească sau să mai reziste mult) avea să ducă la îndeplinire un plan la care visa de multă vreme. Voia să caute un adăpost unde nimic să nu-i tulbure regularitatea neclintită a obiceiurilor şi care să fie o stavilă între ea şi lumea cea uşuratică. O întrebai dacă Georgiana avea s-o întovărăşească. Bineînţeles că nu. Georgiana şi cu ea n-aveau nimic comun şi nici n-avuseseră vreodată. Pentru nimic în lume nu şi-ar fi luat o asemenea povară cum ar fi fost tovărăşia ei. Georgiana trebuia să-şi urmeze calea, după cum ea, Eliza, avea să şi-o urmeze pe a ei. Cât timp nu mi se spovedea, Georgiana sta întinsă pe divan, văietându-se de plictiseala ce domnea în casă şi dorind necontenit ca mătuşa Gibson s-o poftească la oraş. "Ar fi mult mai bine pentru mine, spunea ea, să petrec o lună sau două în altă parte, până ce se va sfârşi totul." N-am întrebat-o ce vrea să spună cu aceste cuvinte, dar cred că se gândea la moartea apropiată şi la înmormântarea maică-sii. Eliza nu se sinchisea de jeluirile şi indolenţa soră-sii, ca şi când fiinţa aceea care zăcea şi se văieta acolo nici n-ar fi existat. Într-o zi, totuşi, după ce-şi pusese deoparte registrul de socoteli şi-şi luase broderia, îi spuse deodată Georgianei: — Georgiana, sunt sigură că niciodată nu s-a îngăduit unui animal mai nesăbuit şi mai înfumurat decât tine să facă umbră pământului. N-ai avut nici un drept să te naşti, căci viaţa nu-ţi foloseşte la nimic. În loc să trăieşti pentru tine, în tine şi cu tine, cum ar face orice făptură cu judecată, nu încerci decât să-ţi rezemi slăbiciunea pe puterea altuia. Dacă nu se găseşte nimeni să ia asupră-şi povara unei făpturi grase, umflate, neputincioase şi nefolositoare, strigi că ne purtăm rău cu tine, te nesocotim şi eşti nenorocită. În afară de asta, pentru tine viaţa trebuie să fie o scenă care să-şi schimbe întruna decorurile, o scenă plină de desfătări, căci altfel ţi s-ar părea că lumea e o închisoare; trebuie să fii admirată, curtată, măgulită, ai nevoie de muzică, dans, de lume, căci altfel tânjeşti şi pieri. Nu eşti în stare să născoceşti un sistem în stare să te facă independentă de toate faptele, de toate voinţele, în afară de a ta proprie? Ia o zi, împarte-o în mai multe părţi, fă un lucru oarecare în fiecare din acele părţi, şi nu lăsa nici un sfert de ceas, nici zece minute, nici un minut neîntrebuinţat; fiecare lucru să fie făcut la rândul său, cu metodă şi cu strictă regularitate. Te vei pomeni că ziua s-a sfârşit înainte de a-ţi da seama cum a început; nu vei fi îndatorată nimănui fiindcă te-a ajutat să-ţi petreci vremea; nu vei cerşi tovărăşia, îngăduinţa sau simpatia nimănui, într-un cuvânt vei trăi aşa cum se cuvine să trăiască o făptură independentă! Ascultă acest sfat, primul şi ultimul pe care o să-l capeţi vreodată de la mine; de altfel, dacă-l vei urma, n-o să mai ai nevoie nici de mine, nici de altcineva. Dacă nu-l vei lua în seamă, atunci fă ca şi până acuma şi vei continua să te plângi, să te văicăreşti, să-ţi târăşti pretutindeni trândăvia şi să înduri urmările prostiei tale, oricât de jalnice şi de neîndurate vor fi. Vreau să-ţi vorbesc deschis, ascultă-mă. Ce-o să-ţi spun acum, n-am să mai repet niciodată, dar am să mă ţin cu străşnicie de hotărârea mea. După moartea mamei, n-am să mă mai sinchisesc de tine. Din ziua când coşciugul ei o să fie depus în cavoul Gatesheadului, noi două o să fim despărţite, ca şi când nu ne-am fi cunoscut niciodată. Să nu crezi că dacă, din întâmplare, ne-am născut din aceiaşi părinţi, îţi voi îngădui să mă încătuşezi, chiar şi prin cea mai slabă pretenţie. Asta-i tot ce-am avut să-ţi spun; dacă, afară de noi, toată omenirea ar pieri de pe faţa globului şi am rămâne singure pe pământ, te-aş părăsi în lumea ta veche şi m-aş duce spre o alta nouă. Eliza tăcu. — Ţi-ai fi putut cruţa osteneala de a-mi înşira această tiradă, răspunse Georgiana. Toată lumea ştie că eşti făptura cea mai egoistă, cea mai lipsită de inimă de pe lumea asta. Ştiu bine cât de înveninată ţi-e ura împotriva mea. Dovada am avut-o în pozna pe care mi-ai făcut-o în legătură cu lordul Edwin Vere. Nu te puteai obişnui cu gândul că o să mă ridic deasupra ta, o să am un titlu, o să fiu primită în cercuri unde tu n-ai îndrăzni nici măcar să te arăţi. De aceea şi numai de aceea te-ai purtat ca o spioană şi o trădătoare şi mi-ai spulberat pentru totdeauna nădejdile. Georgiana luă batista şi se smiorcăi vreme de un ceas. Eliza rămase rece şi nepăsătoare continuând să lucreze de zor. Sunt oameni care nu dau prea mare însemnătate sentimentelor nobile şi mărinimoase. Dar aici, înaintea mea, se aflau două fiinţe care nu cunoşteau asemenea simţăminte: una era insuportabil de acră, cealaltă n-avea nici un fel de sare. Duioşia fără judecată e o băutură leşietică, dar judecata fără duioşie, o licoare prea amară şi prea tare ca să poată fi sorbită de oameni. Era o după-amiază umedă şi bătea vântul. Georgiana adormise pe divan, citind un roman; Eliza se duse să asculte o slujbă la biserica nouă, căci era foarte cucernică. Pe orice vreme se ducea să-şi îndeplinească plină de stricteţe şi punctualitate ceea ce socotea că sunt îndatoririle ei religioase; pe ploaie sau timp însorit, se ducea la biserică de trei ori în fiecare duminică, iar în timpul săptămânii de câte ori se făceau rugăciuni. Atunci mă gândii c-ar fi timpul să urc şi să văd cum se mai simte biata muribundă, care era foarte prost îngrijită. Slugile se sinchiseau prea puţin de ea, iar infirmiera, nefiind supravegheată, o ştergea din odaie de câte ori putea. Bessie era devotată, dar trebuia să vadă şi de familia ei şi nu venea decât din când în când pe la castel. N-am găsit pe nimeni în camera bolnavei, după cum mă şi aşteptam; infirmiera nu era acolo. Bolnava stătea culcată şi părea cufundată în obişnuita-i stare letargică: chipul ei pământiu rămânea înfundat în perne. Focul aproape se stinsese; îl aţâţai, mai aranjai patul şi privii o clipă pe aceea cave acum nu mă putea vedea, apoi mă îndreptai spre fereastră. Ploaia bătea cu putere în geamuri şi vântul sufla furtunos. "Iată, zace aici – mă gândeam eu – un om care în curând o să treacă dincolo de lupta ce se poartă pe pământ. Unde se va duce acest spirit ce luptă acum cu lăcaşul său material, când îşi va afla în sfârşit izbăvirea?" Cugetând la această mare taină, îmi amintii de Helen Burns şi de ultimele ei cuvinte, de credinţa ei în egalitatea sufletelor eliberate din trup. Ascultam în gând glasul acela pe care mi-l aminteam atât de bine; aveam încă în faţa ochilor înfăţişarea palidă şi spiritualizată, chipul răvăşit de boală şi privirea sublimă cu care îmbrăţişa lumea, în vreme ce, culcată pe patul de moarte, mărturisea în şoaptă arzătoarea-i dorinţă de a ajunge la sânul tatălui ceresc. Atunci auzii din pat un glas slab: — Cine-i acolo? Ştiam că doamna Reed nu vorbise de câteva zile. Îşi revenea, oare, în puteri? Mă apropiai de dânsa. — Eu sunt, mătuşă Reed. — Care eu? răspunse dânsa. Cine eşti? Apoi mă ţintui cu o privire uimită, neliniştită, dar nu cu totul rătacită. Nu te cunosc. Unde-i Bessie? — E în odaia portarului, mătuşă. — Mătuşă! repetă ea. Cine-mi spune mătuşă? Nu eşti o Gibson şi, totuşi, te cunosc; chipul ăsta, ochii ăştia, fruntea asta îmi sunt cunoscute; semeni... dar semeni cu Jane Eyre! Nu răspunsei nimic; mi-era teamă să nu-i provoc vreun şoc spunându-i cine sunt. — Totuşi, zise dânsa, mă tem să nu fie vreo greşeală. Doream s-o văd pe Jane Eyre şi de aceea mi se pare acum c-o văd. De altfel, în opt ani, trebuie să se fi schimbat. Atunci îi spusei cu blândeţe că eu eram aceea pe care crezuse c-o recunoaşte şi pe care dorea s-o vadă. Dându-mi seama că mă înţelege şi că-şi revenise cu totul în simţiri, o lămurii că bărbatul lui Bessie venise să mă ia de la Thornfield. — Da, ştiu că sunt greu bolnavă, reluă dânsa după o vreme. Acum câteva clipe, am vrut să mă întorc şi nu m-am putut mişca. Mai bine să-mi descarc sufletul înainte de a muri; există lucruri la care ne gândim prea puţin când suntem sănătoşi, dar care ne apasă greu într-un ceas ca acesta. Infirmiera e aici, sau eşti numai tu în odaie? I-am răspuns că suntem singure. — Ei bine, zise dânsa, de două ori ţi-am făcut rău şi încă regret. Prima oară, când n-am îndeplinit făgăduiala făcută bărbatului meu, c-o să te cresc ca şi pe copiii noştri. A doua oară... Tăcu. — La urma urmei, şopti ea ca pentru sine, poate n-are prea mare importanţă şi poate c-o să mă fac bine. Mi-e aşa de greu să mă umilesc înaintea ei! Se strădui să-şi schimbe poziţia, dar nu izbuti; chipul i se schimonosi şi păru a trăda o durere lăuntrică, poate o prevestire a fiorului cel de pe urmă. — Nu, trebuie s-o fac. Înaintea mea se deschide veşnicia. E mai bine să-i spun. Caută în sertarul de la toaletă şi adu-mi scrisoarea pe care ai s-o găseşti acolo. O ascultai. — Citeşte-mi! îmi porunci. Era scurtă. Iată-i cuprinsul: "Doamnă, Aveţi vă rog bunătatea de a-mi dărui adresa nepoatei mele Jane Eyre şi de a-mi spune cum o duce. Vreau să-i scriu foarte curând şi s-o rog să vină La Madera. Pronia cerească mi-a binecuvântat strădaniile şi-am izbutit să agonisesc ceva avere. Cum nu sunt căsătorit şi n-am nici un copil, vreau s-o înfiez câtă vreme sunt în viaţă şi după moartea mea să moştenească tot ce am. Doamna, cu respect, al dumneavoastră etc. etc. JOHN Eyre. Madera Scrisoarea era datată cu trei ani în urmă. — De ce n-am auzit niciodată de asta? întrebai eu. — Pentru că te uram prea mult ca să te ajut să ajungi la o situaţie înfloritoare. Nu puteam uita purtarea ta, Jane, furia cu care mi te-ai împotrivit odată, tonul cu care mi-ai spus că mă urăşti mai mult decât orice pe lume, privirea ta, care n-avea nimic de copil, glasul tău, când mi-ai spus că însuşi gândul la mine te îmbolnăveşte şi că m-am purtat faţă de tine cu o cruzime ticăloasă. Nu puteam uita ce-am simţit când te-ai ridicat şi m-ai împroşcat cu veninul tău; am fost atât de speriată atunci, de parcă un animal lovit de mine m-ar fi privit cu ochii unui om şi m-ar fi blestemat cu glas omenesc. Adu-mi apă. Oii! grăbeşte-te! — Dragă doamnă Reed, îi zisei, dându-i apă să bea, nu te mai gândi la toate astea, alungă-le din amintire, iartă cuvintele mele pătimaşe; eram un copil. Au trecut opt ani de atunci. Nu dădu nici o atenţie vorbelor mele şi după ce-şi umezi buzele şi-şi trase sufletul, urmă astfel: — Nu puteam uita şi m-am răzbunat. Nu puteam admite să fii înfiată de unchiul tău şi să ajungi la o stare bună. I-am scris arătându-mi regretul că planurile lui nu se pot împlini, căci Jane Eyre a murit de tifos la Lowood. Acum fă ce crezi, scrie-i şi dezminte vorbele mele, arată-i minciuna, spune-i ce vrei. Cred că te-ai născut pentru a mă chinui pe mine. Ceasul meu de pe urmă e otrăvit de amintirea unei fapte pe care, de n-ai fi existat tu, n-aş fi fost niciodată ispitită s-o săvârşesc. — Ce bine ar fi, mătuşă, dacă ai putea să nu te mai gândeşti la toate astea şi să mă priveşti cu dragoste şi îngăduinţă! — Ai o fire rea, zise dânsa, o fire pe care nici până azi n-am reuşit s-o înţeleg. Cum de-ai putut răbda nouă ani să ne purtăm cu tine cum ne-am purtat şi de ce, în cel de al zecelea, ai izbucnit cu atâta furie? Iată ce n-am priceput niciodată. — Nu cred că am o fire chiar atât de rea. Sunt pătimaşă, dar nu sunt răzbunătoare; în copilărie de multe ori aş fi fost fericită să te iubesc, dacă ai fi vrut, iar acum doresc din toată inima să mă împac cu dumneata. Sărută-mă, mătuşă. Îmi apropiai obrazul de buzele ei, dar ea nu-l atinse, îmi spuse c-o apăsam aplecându-mă peste pat şi-mi ceru din nou apă. Când o culcai la loc, căci o ridicasem şi o sprijinisem cu braţul meu în vreme ce bea, îi luai mâinile reci într-ale mele, dar degetele ei slabe încercară să se desfacă şi ochii sticloşi îmi ocoliră privirea. — Bine! zisei eu în sfârşit, iubeşte-mă sau urăşte-mă... cum vrei. Oricum ar fi, eu îţi dau deplină iertare. Cere iertare şi lui Dumnezeu şi fii împăcată! Biata femeie! Acum era prea târziu să-şi mai schimbe felul de a fi; cât fusese în viaţă mă urâse fără încetare, murind trebuia tot să mă urască. Infirmiera intră, urmată de Bessie... Mai statui o jumătate de ceas nădăjduind că doamna Reed să-mi facă vreun semn de prietenie, dar aşa ceva nu se întâmplă. Căzuse iarăşi în apatia ei şi nu şi-a mai revenit în simţiri, în noaptea aceea, chiar la miezul nopţii a murit. Eu nu eram de faţă ca să-i închid ochii şi nici vreuna dintre fete n-a fost acolo. A doua zi mi s-a spus cu totul se sfârşise. Răposata fusese gătită pentru ultima oară. Eliza şi cu mine ne-am dus s-o vedem. Când a auzit vestea, Georgiana a început să plângă tare şi ne-a spus că nu îndrăzneşte să meargă cu noi. Sarah Reed, altădată voinică şi veşnic în mişcare, era acum întinsă pe catafalc, ţeapănă şi nemişcată. Peste ochii de cremene se lăsaseră pleoapele reci; fruntea şi trăsăturile viguroase purtau încă urma sufletului ei neîndurător. Cadavrul acela era pentru mine ceva străin şi solemn; aruncai asupra lui o privire întunecată şi plină de durere; nu-mi insufla nici un sentiment duios, de nădejde, de milă sau resemnare. Am simţit durere doar gândindu-mă la suferinţele ei, nu din pricina pierderii îndurate de mine, şi o groază întunecată, fără lacrimi, înaintea înfricoşătoarei înfăţişări a morţii. Eliza îşi privi liniştită mama. Apoi zise, după o tăcere de câteva clipe: — Cu constituţia ei, trebuia să trăiască până la adânci bătrâneţi. Necazurile i-au scurtat viaţa. Gura i se zgârci o clipă, apoi Eliza se întoarse şi părăsi odaia. O urmai. Nu vărsase nimeni nici o lacrimă. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 12:36 PM | message # 24
CAPITOLUL XXII
Domnul Rochester nu-mi dăduse voie să lipsesc decât o săptămână şi totuşi n-am părăsit Gatesheadul decât peste o lună. Am vrut să plec imediat după înmormântare, dar Georgiana mă rugă să rămân până când va putea să plece la Londra, unde fusese în sfârşit poftită de către unchiul ei, domnul Gibson, care venise să se ocupe de înmormântarea doamnei Reed şi să pună ordine în afacerile familiei. Georgiana spunea că-i e groază să rămână singură cu soră-sa, la care nu putea găsi nici compătimire în jalea ei, nici sprijin în spaimele ei şi nici măcar ajutor la pregătirile de drum. I-am îndurat deci tânguirile cu toată răbdarea de care am fost în stare şi mi-am dat toată silinţa să-i cos şi să-i împachetez cât mai grijuliu toaletele. E adevărat că ea trândăvea pe când eu lucram şi îmi ziceam în sinea mea: "Dacă ar trebui să trăim împreună, verişoaro, cu totul altfel s-ar petrece lucrurile. Nu m-aş resemna deloc să duc eu toate poverile! Ţi-aş lăsa partea ta de muncă şi te-aş sili s-o faci, căci nimeni altul nu s-ar atinge de ea. Ţi-aş cere, de asemenea, să păstrezi pentru tine unele tânguiri numai pe jumătate sincere; cum însă ştiu că legăturile noastre vor fi de foarte scurtă durată şi lucrurile de acum se petrec în momente deosebit de triste, accept să am răbdare şi să fiu îngăduitoare." În sfârşit, o văzui pe Georgiana plecată. Acum însă veni rândul Elizei să mă roage să mai rămân o săptămână. Spunea că planurile ei îi răpeau tot timpul şi toată atenţia. Făcea pregătiri de plecare spre o ţară necunoscută; se închidea în odaia ei şi sta zăvorâtă toată ziua umplând cufere, golind sertare, arzându-şi hârtiile, fără să schimbe o vorbă cu cineva. Îmi ceru să am grijă de casă, să primesc vizitele şi să răspund la scrisorile de condoleanţe. Într-o dimineaţă îmi spuse că puteam pleca şi adăugă: — Îţi mulţumesc pentru serviciile preţioase şi purtarea ta discretă! E o mare deosebire între a sta cu cineva ca dumneata şi cu o fiinţă ca Georgiana; îţi vezi de treburi şi nu eşti pentru nimeni o povară. Mâine – urmă dânsa – plec pe continent, la un aşezământ religios de lângă Lille, o mănăstire cum spuneţi voi, unde am să fiu liniştită şi nestânjenită de nimeni. Câtăva vreme mă voi consacra studiului dogmelor romano-catolice şi voi cerceta cu grijă această religie; dacă, după cum mi se pare acum, mă voi convinge că e cea mai prielnică pentru îndeplinirea cuviincioasă şi ordonată a tuturor lucrurilor, voi îmbrăţişa dogmele Romei şi probabil mă voi călugări. Nu arătai nici o uimire când îmi comunică hotărârea ei şi nu încercai deloc s-o abat de la ea. "Iată ceva care ţi se potriveşte de minune, gândii eu. Deie Domnul să-ţi afli mulţumire!" La despărţire, îmi zise: — La revedere, verişoară Jane Eyre; îţi urez noroc, căci nu eşti lipsită de înţelepciune. — Nici ţie nu-ţi lipseşte, verişoară Eliza, îi răspunsei, mă gândesc că, în mai puţin de un an, mintea o să-ţi fie de vis între pereţii unei mănăstiri franceze... Ori asta nu mă priveşte şi dacă aşa-ţi place, prea puţin interesează. — Ai dreptate, spuse ea. Şi cu aceste cuvinte o pornirăm fiecare pe alt drum. Cum n-o să mai am prilej să vorbesc nici de ea, nici de sora ei, înştiinţez numaidecât pe cititor că Georgiana s-a măritat cu un nobil bogat şi foarte bătrân, iar Eliza s-a călugărit şi e acum stareţa mânăstirii unde şi-a făcut noviciatul şi căreia i-a donat toată averea ei. Până atunci nu ştiam ce simţi când te întorci acasă după o lipsă, fie ea îndelungată sau scurtă. Nu încercasem niciodată acest simţământ. Aflasem doar, în copilărie, ce însemna să mă întorc la Gateshead după o plimbare lungă: eram dojenită din pricina chipului meu rece şi trist; mai târziu, la Lowood, ştiam ce însemna să mă întorc de la biserică: tânjeam după o mâncare hrănitoare şi un foc bun, dar nu puteam avea nici una, nici alta. Nici una din aceste întoarceri nu era foarte plăcută sau foarte de dorit; nu eram atrasă ca de un magnet, a cărui putere creşte pe măsură ce te apropii. Cât despre întoarcerea la Thornfield, aceea urma să fie trăită de-abia de-acum încolo. Călătoria mi se păru plicticoasă, grozav de plicticoasă: cincizeci de mile străbătute în prima zi, o noapte petrecută la han şi iarăşi cincizeci de mile în ziua a doua. În cele dintâi douăsprezece ceasuri m-am gândit la ultimele clipe ale doamnei Reed, îi vedeam faţa galbenă şi-i auzeam glasul straniu de schimbat. Îmi veneau în minte ziua înmormântării, coşciugul, dricul, şirul negru de fermieri şi servitori – fuseseră puţine rude – mormântul proaspăt deschis, biserica tăcută, slujba solemnă. Apoi m-am gândit la Eliza şi Georgiana; o vedeam pe una în chip de regină necontestată a unui bal fastuos, pe cealaltă închisă în chilia unei mânăstiri şi cugetam la însuşirile şi firile lor deosebite. Sosirea la vreme de seară în marele oraş... îmi risipi aceste gânduri şi noaptea ele luară cu totul altă cale: întinsă pe un pat de han, am uitat trecutul şi m-am întors către viitor. Reveneam deci la Thornfield; dar câtă vreme aveam să mai rămân? Eram încredinţată că nu mult. Primisem o scrisoare de la doamna Fairfax şi buna doamnă mă vestea că în timpul lipsei mele oaspeţii domnului Rochester părăsiseră castelul, iar dânsul se afla de trei săptămâni la Londra, fiind aşteptat să se întoarcă peste cincisprezece zile. Presupunea că se dusese pentru pregătirile de nuntă, deoarece pomenise de cumpărarea unei trăsuri noi. Îmi mai spunea că ideea căsătoriei lui cu domnişoara Ingram i se părea încă ciudată, dar că, după câte vorbea toată lumea şi după cele văzute de ea însăşi, nu mai încape îndoială că nunta urma să aibă loc foarte curând. "Te-ai dovedi ciudat de neîncrezătoare dacă te-ai mai îndoi, îmi zisei în gând. Eu una nu mai am nici un fel de dubiu." Şi atunci veni de la sine întrebarea: "Unde o să mă duc?" Toată noaptea o visai pe domnişoara Ingram. Într-unul din aceste vise, spre dimineaţă, o văzui închizându-mi porţile Thornfieldului şi arătându-mi drumul, în vreme ce domnul Rochester sta cu braţele încrucişate şi se făcea că ne priveşte pe amândouă, zâmbind ironic. Nu scrisesem doamnei Fairfax când sosesc, pentru că nu voiam să-mi trimită trăsura sau căruţa la Millcote. Aveam de gând să fac singură drumul acela, pe jos: şi într-adevăr, cu toată liniştea, după ce mi-am lăsat geamantanul în grija rândaşului, părăsii Hanul lui George într-o seară de iunie pe la orele şase şi apucai pe vechiul drum ce duce spre Thornfield. Urma să merg aproape tot timpul prin mijlocul câmpului pe-o cale foarte puţin bătută la vremea aceea. Era o seară de vară, blândă şi frumoasă, dar fără strălucire şi măreţie. De-a lungul drumului vedeam mereu secerătorii pe lanuri şi, cu toate că pe cer stăruiau încă nori, amurgul făgăduia vreme frumoasă. Albastrul cerului – pe-acolo pe unde putea fi văzut – era blând şi statornic, iar norii pluteau în straturi străvezii şi înalte. Apusul se mistuia în flăcări; nici o pată vaporoasă nu-i răcorea văpaia; ai fi zis că se afla acolo un rug uriaş, pe un altar înconjurat cu perdele de aburi marmoreeni, prin deschizăturile cărora se-arăta strălucirea unei roşeli aurii. Pe măsură ce m-apropiam de capătul drumului, mă cuprindea bucuria; eram atât de bucuroasă, încât m-am oprit deodată să mă întreb ce însemna asta, să-mi adun gândurile şi să-mi repet că nu către casa mea mergeam, spre un statornic loc de odihnă, sau spre o aşezare de unde prieteni iubitori priveau în lungul drumului aşteptându-mi sosirea. "Doamna Fairfax, îmi zisei, o să-ţi ureze liniştită bun venit, micuţa Adèle o să bată din palme şi o să ţopăie de bucurie când te-o vedea, însă, după cum ştii foarte bine, gândurile-ţi spre altul se-ndreaptă, iar aceluia nici nu-i pasă de tine." Dar ce-i mai încăpăţânat decât tinereţea? Ce poate fi mai orb ca lipsa de experienţă? Amândouă susţineau că a avea putinţa să-l priveşti iarăşi pe domnul Rochester – fie că el te ia sau nu în seamă – e o cinste îndeajuns de mare; apoi tot ele adăugau:"...Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Caută să fii prin preajma lui, cât îţi mai e îngăduit: câteva zile sau cel puţin câteva săptămâni, iar pe urmă te vei despărţi pentru totdeauna de dânsul.!" Atunci am înăbuşit o durere nou-născută – o făptură sluţită, pe care nu mă puteam hotărî s-o înfiez şi s-o cresc – şi am luat-o la fugă. Şi prin păşunile de la Thornfield se strângea fânul, sau mai bine zis în ceasul când soseam eu, lucrătorii tocmai se întorceau acasă cu greblele pe umeri. Ca să ajung la porţile castelului nu-mi mai rămânea decât să trec peste un ogor sau două şi să traversez şoseaua. Cât de încărcate de trandafiri sunt tufişurile! Dar nu am timp să culeg nici unul: vreau să ajung cât mai repede. Trecui pe lângă un măceş înalt care-şi întindea ramurile pline de frunze şi flori de-a curmezişul potecii; văzui pârleazul îngust şi treptele de piatră. Îl văzui pe domnul Rochester stând acolo cu o carte şi un creion în mână. Scria. Fireşte, nu-i o nălucă; totuşi, toate corzile nervilor mi se destind şi pentru o clipă nu mai ştiu ce-i cu mine. Oare ce înseamnă asta? Nu-mi închipuiam că o să tremur în asemenea hal când o să-l văd; nu credeam că prezenţa lui mă va face să-mi pierd glasul şi putinţa de-a mă mişca. "Mă voi întoarce din drum de-ndată ce-o să mă pot urni, îmi zisei. Nu vreau să mă fac de râs de-a binelea. Ştiu un alt drum ce duce la castel." Dar douăzeci de drumuri de-aş fi ştiut, tot nu mi-ar fi slujit la nimic, căci mă văzuse. — Hei! exclamă el punând deoparte cartea şi creionul. Va să zică ai sosit! Vino încoa, te rog. Am impresia că înaintez spre dânsul, cu toate că nu ştiu nici eu cum. Abia îmi dau seama că mă mişc iar tot ce doresc este să par liniştită şi, mai ales, să-mi stăpânesc muşchii feţei, pe care-i simt că se răzvrătesc cu insolenţă în faţa voinţei mele şi se silesc să arate ceea ce eu hotă-râsem să ascund. Dar am un văl; mi-l las pe faţă. Mai pot încerca să arăt o cuviincioasă stăpânire de sine. — Uite-o pe Jane Eyre! reluă domnul Rochester. Ai venit pe jos de la Millcote? Da, asta e ceva care ţi se potriveşte. Să nu trimiţi după o trăsură la castel şi să te târăşti pe drum, ca orice muritor de rând, numai să te furişezi singură, pe înserate, în locuinţa dumitale, ca o umbră sau un vis. Ce dracu ai făcut luna asta? — Am fost să-mi văd mătuşa care a murit, domnule. — Un răspuns cu adevărat vrednic de Jane! Îngeri buni, veniţi-mi în ajutor! Se-ntoarce de pe celălalt tărâm, din lăcaşurile morţilor şi mi-o spune, deşi mă întâlneşte singur în întuneric! Dacă m-aş încumeta, te-aş atinge, ca să mă încredinţez de eşti trup sau umbră, micuţă zână! Ar fi însă ca şi când aş încerca să prind o luminiţă albastră de pe mlaştină. Hoinaro! Hoinaro! adăugă el, după ce se opri o clipă, o lună întreagă ai stat departe de mine şi-aş putea să jur că m-ai uitat cu desăvârşire. Ştiam că o să mă bucur revăzându-mi stăpânul, deşi bucuria îmi era strivită de teama că în curând n-avea să mai fie stăpânul meu şi de siguranţa că eu nu însemnam nimic pentru el; totuşi, domnul Rochester avea (cel puţin aşa credeam eu) atâta putere de a crea fericirea altora, încât chiar numai înfruptându-te din firmiturile ce le arunca păsărilor rătăcitoare şi străine ca mine şi încă însemna să iei parte la un ospăţ minunat. Ultimele lui cuvinte fuseseră un adevărat balsam; păreau a voi să arate că nu-i era totuna dacă l-aş fi uitat sau nu, şi spusese că Thornfieldul e locuinţa mea. Vai, cât aş fi dorit să fie aşa! Nu părea că are de gând să se urnească de pe scară şi nu prea îndrăzneam să-l rog să-mi facă loc. După puţin timp, îl întrebai dacă n-a fost la Londra. — Da, îmi răspunse el; presupun că ai aflat printr-un fel de dar al ghicitului. — Mi-a scris doamna Fairfax. — Şi te-a informat pentru ce m-am dus acolo? — Oh, da, domnule! Toată lumea ştie ce treburi aveţi. — Ei bine, Jane, trebuie să-ţi arăt trăsura şi să-mi spui dacă o găseşti cu adevărat demnă de soţia domnului Rochester, şi dacă, tolănită pe pernele ei roşii, o să pară că-i regina Boadiceea65. Ştii, Jane, aş vrea ca înfăţişarea mea să se potrivească ceva mai bine cu a ei. Ia spune-mi, micuţă zână, n-ai putea să-mi dai un farmec, o băutură vrăjită, sau aşa ceva care să mă facă bărbat frumos? — Asta depăşeşte puterile vrăjitoriei, domnule. Şi adăugai în sinea mea: "Un ochi iubitor e singura vrajă de care ai nevoie. Pentru el eşti de ajuns de frumos, sau mai curând înfăţişarea aspră a chipului tău e mai presus de frumuseţe." Adeseori îmi citise domnul Rochester gândurile nerostite, dovedind o forţă de pătrundere pe care n-o puteam înţelege. Acum nici nu luă în seamă răspunsul meu laconic, ci îmi zâmbi cu unul din acele zâmbete pe care numai el le avea şi pe care rar de tot le arăta. Părea că-l socoteşte prea ales, pentru a-l folosi în prilejuri obişnuite. Era strălucirea adevărată a simţămintelor – şi el aruncă asupra mea acea lumină. — Treci, Janet, îmi zise el, făcându-mi loc pe scara; întoarce-te în castel şi pune-ţi piciorul hoinar şi obosit pe pragul casei unui prieten. Nu-mi rămânea altceva mai bun de făcut decât să mă supun în tăcere, căci nu simţeam nevoie să mai vorbesc. Urcai treptele fără să spun o vorbă, hotărâtă să mă despart liniştită de el. Dar o putere de neînvins mă reţinea acolo şi un imbold mă silea să mă întorc. Atunci am rostit, sau mai curând o forţă dinăuntrul meu rosti pentru mine şi împotriva voinţei mele: — Vă mulţumesc, domnule Rochester, vă mulţumesc pentru bunătatea dumneavoastră. E foarte ciudată fericirea pe care mi-o dă întoarcerea în preajma dumneavoastră şi oriunde vă aflaţi acolo e şi locuinţa mea... unica mea locuinţă. Am fugit atât de repede, încât chiar lui i-ar fi fost greu să mă ajungă dacă ar fi încercat. Micuţa Adèle se arătă aproape nebună de bucurie când mă revăzu. Doamna Fairfax mă primi cu bunătatea ei obişnuită. Leah îmi zâmbi şi chiar Sophie îmi ură veselă "bonsoir". Toate astea îmi făceau mare plăcere, căci nu există fericire mai mare decât aceea de a fi iubit de semenii tăi şi de-a simţi că prezenţa ta le sporeşte voia bună. Luai hotărârea ca în seara aceea să închid ochii dinaintea oricăror imagini ale viitorului şi să-mi astup urechile ca să nu aud glasul ce-mi vestea într-una o apropiată despărţire şi mâhniri viitoare. Când se sfârşi ceaiul şi doamna Fairfax îşi luă lucrul, când eu mă aşezai pe un scăunaş lângă dânsa, iar Adèle îngenunche pe covor cuibărindu-se lângă mine, un simţământ de dragoste reciprocă păru a ne împresura ca o aureolă de pace şi atunci înălţai în gând o rugă către Dumnezeu cerându-i să aibă grijă să nu ne despartă prea curând; dar, când stăm noi aşa şi în încăpere intră domnul Rochester, fără să se fi anunţat mai dinainte, părând că-ncearcă o adevărată bucurie la vederea grupului nostru atât de prietenos – când îşi exprima credinţa că bătrâna doamnă e fericită acum, deoarece i s-a reîntors fiica adoptivă şi adăugă că, după câte vede, Adèle e prête à croquer sa petite maman 65 Regină a icenienilor, popor din Anglia veche, conducătoare a unei răscoale împotriva stăpânirii romane. Învinsă de Suclonius Paulinus, se sinucide anglaise66, atunci cutezai să nădăjduiesc că chiar şi după căsătorie, el se va îngriji să rămânem toate împreună, sub alinătoarea lui ocrotire şi nu cu totul lipsite de lumina prezenţei sale. După întoarcerea mea, Thornfield rămase vreo cincisprezece zile într-o linişte nesigură. Nu se mai spunea nimic despre însurătoarea domnului Rochester şi nu vedeam să se facă vreo pregătire pentru un asemenea eveniment. Aproape în fiecare zi o întrebam pe doamna Fairfax dacă aflase de vreo hotărâre în privinţa asta şi ea îmi răspundea totdeauna că nu. O dată mi-a spus că l-a întrebat pe domnul Rochester când o să-şi aducă mireasa acasă, dar el nu i-a răspuns decât printr-o glumă şi o privire ciudată, aşa încât nu ştia cam ce încheiere ar putea trage. Un lucru mă uimea cu osebire şi anume faptul că nimeni din familia Ingram nu venea la castel, iar domnul Rochester nu se ducea niciodată la Ingram-Park. E-adevărat că Ingram Park se afla în alt comitat, la peste douăzeci de mile depărtare, dar ce înseamnă douăzeci de mile pentru un îndrăgostit? Pentru un călăreţ atât de obişnuit cu drumurile lungi, atât de neobosit ca domnul Rochester, n-ar fi însemnat decât o plimbare de dimineaţă. Începui să nutresc speranţe la care n-aveam dreptul: că se renunţase la căsătoria plănuită; că zvonurile n-avuseseră nici un temei; că unul sau poate amândoi logodnicii se răzgândiseră. Obişnuiam să cercetez chipul stăpânului meu ca să văd dacă e trist sau îndârjit, dar nu-mi aminteam să-l fi văzut vreodată atât de senin şi străin de orice gânduri negre, ca atunci. Dacă în clipele pe care eu şi eleva mea le petreceam împreună cu el eram abătută şi mă cufundam într-o tristeţe neagră, devenea chiar vesel. Niciodată nu mă chemase atât de des lângă dânsul, niciodată nu fusese atât de bun cu mine, vai! niciodată nu-l iubisem atât de mult. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 1:07 PM | message # 25
CAPITOLUL XXIII
În anul acelas o vara minunată strălucea deasupra Angliei. Rareori un cer atât de limpede şi un soare atât de luminos răsfaţă, chiar şi în scurte răstimpuri, ţara noastră împrejmuită de valuri. S-ar fi zis că frumoasele zile ale Italiei porniseră din sud ca un stol de falnice păsări călătoare şi se opriseră să poposească o vreme pe stâncile Albionului. Se strânsese tot fânul; câmpurile care înconjurau Thornfieldul erau acoperite de vălul verde proaspăt al otavei; drumurile albe se scăldau în soare; copacii îşi îmbrăcaseră veşmintele cele mai bogate; gardurile vii şi pădurile dese contractau cu nuanţele deschise ale pajiştilor de curând cosite. Într-o seară, Adèle, obosită de alergătura de o după-amiază întreagă după căpşuni în Hay Lare, se culcase o dată cu soarele. După ce-am văzut-o adormită, am părăsit-o şi m-am dus în grădină. Era cel mai minunat ceas al zilei: "Ziua-şi risipise focurile-i stinse" şi roua cădea, proaspătă, pe pajiştile însetate şi pe culmile uscate de arşiţă. Acolo unde soarele coborâse ca o fiinţă de rând – lipsit de alaiul norilor – se-ntindea o purpură măreaţă ce-ardea într-un singur punct, pe un pin de munte cu scânteieri de nestemate roşii şi vâlvătăi de cuptoare, răspândindu-se în înalt şi-n lături, din ce în ce mai stins, pe-o jumătate de cer. Şi răsăritul şi-arăta 66 Gata s-o soarbă din ochi pe micuţa ei mamă englezoaică (fr.) farmecul lui de-un albastru-închis, împodobit doar de bijuteria modestă a unei stele singuratice... În curând avea să se arate luna ce se păstra încă ascunsă sub zare. Mă plimbai un timp şi deodată se strecură până la mine, de la vreo fereastră, aroma subtilă şi bine cunoscută a unei havane. M-am uitat şi-am observat că fereastra bibliotecii era întredeschisă. Ştiam că de acolo toate mişcările mele puteau fi urmărite şi de aceea am pornit spre livadă. Nu exista pe lume colţ mai ferit şi mai încântător. Într-o parte, un zid foarte înalt o despărţea de curte, iar în cealaltă era străjuită de o alee de fagi. În fund, doar un gard dărâmat o despărţea de câmpurile singuratice; o alee întortocheată, mărginită de dafini, ducea la pârleaz, şi la capătul ei se-nălţa un uriaş castan de India, sub coroana căruia se afla o bancă. Aci puteai rătăci fără să fii văzut. De pe copaci cădea rouă, tăcerea domnea peste întinsuri, întunericul creştea şi mi se părea că aş fi putut rămâne acolo pentru vecie. Pe când păşeam prin mijlocul florilor şi pomilor roditori într-un colţ mai depărtat al livezii, luminat acum de razele lunii mai mult decât toate locurile dimprejur, mă oprii deodată; nu pentru că aş fi auzit sau zărit ceva, dar pentru că din nou îmi pătrunsese în nări acea aromă cunoscută. Păduceii, lemnul-Domnului, iasomia, garoafele şi trandafirii îşi închinaseră de mult jertfele de smirnă şi tămâie; mireasma aceasta nouă nu era nici a copacilor, nici a florilor. Ştiam bine că vine de la havana domnului Rochester. Iscodii cu ochii în jurul meu şi trăsei cu urechea. Văzui pomii încărcaţi de roade date-n pârg. Auzii trilurile privighetorii în pădurea ce se-ntindea la vreo jumătate de milă, dar nu zării nici o umbră omenească şi nu desluşii nici un zgomot de paşi. Dar aroma devenea mereu mai puternică: trebuia să fug. Pornii spre portiţă şi-n clipa aceea îl văzui pe domnul Rochester intrând. Mă trăsei în umbra iederii. "N-o să stea mult – îmi zisei – o să se întoarcă iute la castel şi dacă stau liniştită n-o să mă vadă." Dar nu – noaptea i se părea tot atât de frumoasă şi străvechea grădină, tot atât de atrăgătoare ca şi mie. Se plimba ridicând crăcile agrişilor, ca să privească fructele mari cât prunele, culegea câte o cireaşă coaptă, sau se apleca deasupra unei tufe înflorite, fie ca să-i soarbă mireasma, fie ca să admire mărgelele de rouă de pe petale. Un cărăbuş trecu bâzâind pe lângă mine şi se aşeză pe iarbă la picioarele domnului Rochester. El îl văzu şi se aplecă să-l privească. "Acum – gândii – stă cu spatele la mine şi e ocupat: umblând încet poate c-aş reuşi să mă strecor fără să mă bage de seamă." Mergeam pe o margine de pajişte ferindu-mă să calc pe pietrişul aleii care m-ar fi putut trăda cu scârţâitul lui. Domnul Rochester se afla la un yard sau doi de locul pe unde trebuia să trec şi părea cu totul preocupat de cercetarea gâzei. "Am să izbutesc", gândii eu. În clipa când trecui peste umbra lui lungă, proiectată asupra grădinii de luna care nu se înălţase încă pe boltă, îmi zise liniştit, fără să se întoarcă: — Jane, vino puţin încoace, să vezi individul ăsta. Nu făcusem nici un zgomot; el n-avea ochi la spate, oare putea umbra lui să mă simtă? Mai întâi am tresărit, apoi m-am apropiat. — Ia uită-te ce aripi are, îmi zise el. Îmi aduc aminte de insectele din Indiile Occidentale. Rareori vezi în Anglia un hoinar de noapte atât de mare şi de vesel. Na! Uite că a zburat! Insecta bâzâi scurt şi dispăru. Voiam să mă depărtez şi eu, cam încurcată, dar domnul Rochester veni după mine şi, când ajunserăm lângă portiţă, îmi zise: — Întoarce-te. Pe o noapte atât de frumoasă, ar fi păcat să te închizi în odaie şi nimeni nu-i bucuros să se culce când apusul soarelui se uneşte în felul ăsta cu răsăritul lunii. Unul din defectele mele e că, uneori, deşi limba mea e gata să răspundă, mă poticnesc totuşi în chip jalnic când vreau să formulez o scuză. Poticneala asta mi se-ntâmplă aproape totdeauna în momente critice, când un cuvânt potrivit sau o scuză plauzibilă ar fi de ajuns să mă scoată din încurcătură. N-aş fi vrut să mă plimb la ceasul acela singură cu domnul Rochester, în livada plină de umbre, dar nu găseam nici un pretext ca să mă despart de el. Îl urmai cu paşi târşiţi, în vreme ce gândurile îmi zumzăiau în cap căutând un prilej de scăpare; el era însă atât de stăpânit şi de serios, că-mi fu ruşine de toată neliniştea mea. Răul – dacă exista vreunul – părea a fi numai în mine; cugetul domnului Rochester n-avea ştiinţă de aşa ceva şi era netulburat. — Jane, îmi zise el, după ce trecuserăm de aleea de dafini, îndreptându-ne spre pârleaz şi spre castaniii de India, nu-i aşa că e plăcut vara la Thornfield? — Da, domnule. — Probabil că te simţi oarecum legată de casa asta, dumneata, care ştii să vezi frumuseţile firii şi lucrurile. — Da, e adevărat, mă simt legată de Thornfield. — Şi cu toate că nu înţeleg cum, am băgat de seamă că ai o oarecare dragoste de nebunatica aia mică de Adèle şi chiar pentru buna doamnă Fairfax. — Da, domnule, le iubesc pe amândouă, deşi pe fiecare în alt chip. — Şi ţi-ar părea rău să te desparţi de ele? — Da. — Păcat! zise dânsul. Apoi oftă şi tăcu. — Aşa-i totdeauna în viaţă, urmă el după o vreme; nici nu te-ai aşezat bine într-un loc plăcut şi un glas îţi porunceşte să te ridici şi să pleci, căci s-a sfârşit clipa de odihnă. — Trebuie să plec, domnule? întrebai eu. Trebuie să părăsesc Thornfieldul? — Cred că da, Jane. Îmi pare rău, Janet, dar cred că într-adevăr va trebui. Era o lovitură grea, dar nu mă lăsai doborâtă. — Bine, domnule; în clipa când va sosi porunca, voi fi gata de plecare. — A sosit; sunt silit să ţi-o dau chiar deseară. — Aşadar vă căsătoriţi, domnule? — Exact! Întocmai! Cu iscusinţa dumitale obişnuită ai şi priceput. — Şi... în curând? — Foarte curând, dra... adică domnişoară Eyre. Îţi aminteşti, Jane, când prima oară, datorită mie sau zvonului, ai înţeles limpede că am de gând să-mi vâr gâtul de holtei bătrân în laţul blagoslovit, să intru în sfânta stare a căsătoriei – într-un cuvânt să strâng pe domnişoara Ingram la piept (cele două braţe ale mele abia mi-ar ajunge; dar la urma urmei, pentru o făptură atât de neasemuită cum e frumoasa mea Blanche, niciodată n-ai prea multă putere). Ei bine! Cum spuneam... Dar, Jane, nu cumva întorci capul, uitându-te după cărăbuşi? Acela pe care l-ai văzut, fetiţă, era un gândăcel cuminte care s-a întors repede acasă. Voiam numai să-ţi amintesc că ai fost prima care mi-ai spus, cu acea cumpătare pe care o admir la dumneata, cu acea prevedere, acea băgare de seamă şi umilinţă care se potrivesc cu situaţia dumitale, că dacă m-aş însura cu domnişoara Ingram ar fi mai bine ca dumneata şi micuţa Adèle să plecaţi de aici. Trec peste jignirea pe care ai adus-o firii iubitei mele prin această sugestie şi chiar am să încerc s-o uit când vei fi departe de aici, Janet. N-o să-mi amintesc decât de cuminţenia unui sfat pe care voiam să-l transform într-un principiu călăuzitor. Adèle trebuie să se ducă la pension, iar dumneata, domnişoară Eyre, trebuie să-ţi cauţi alt post. — Da, domnule, am să dau numaidecât un anunţ în ziare. Până atunci cred... Aveam de gând să adaug: "Cred că pot rămâne aici până îmi găsesc un nou adăpost". Dar m-am oprit, simţind că nu trebuia să risc a rosti o frază lungă, căci nu mai eram stăpână pe glasul meu. — Într-o lună, nădăjduiesc să fiu mire, urmă domnul Rochester, şi între timp am să-ţi caut chiar eu o slujbă şi un adăpost. — Vă mulţumesc, domnule. Îmi pare rău că vă dau... — Oh, nu-i nevoie să te scuzi. Socot că cine-şi îndeplineşte atât de bine datoriile, cum faci dumneata, are dreptul să ceară mici servicii celui în slujba căruia a fost. De altfel, cum am şi auzit pe viitoarea mea scoacră vorbind despre un job care cred ca ţi-ar conveni : e vorba de educarea celor cinci fete ale doamnei Dionysius O'Gall din Bitternutt-Lodge, Connaught în Irlanda. Cred c-o să-ţi placă Irlanda: se zice că locuitorii de-acolo sunt foarte inimoşi. — E tare departe, domnule. — Ce-ţi pasă! O fată deşteaptă ca dumneata nu se sinchiseşte de-o călătorie lungă. — Nu călătoria mă nelinişteşte, ci depărtarea; şi pe urmă marea o să mă despartă de... — De ce, Jane? — De Anglia, de Thornfield şi... — Şi... — De dumneavoastră, domnule. Am spus asta aproape fără să vreau şi la fel de fără voie mă podidiră lacrimile. Totuşi, nu plângeam destul de tare ca să fiu auzită. Îmi stăpâneam hohotele. Gândul la doamna O'Gall din Bitternutt-Lodge îmi îngheţa sufletul, dar mai puţin decât gândul la valurile ce-aveau să tălăzuiască veşnic între mine şi cel alături de care păşeam acum; dar cu mult mai dureroasă decât sufletul meu era imaginea acelui ocean şi mai întins – bogăţia, starea socială, obiceiurile – ce se-aşezase între mine şi cel pe care-l iubeam în chip atât de sincer şi puternic. — E foarte departe, reluai eu. — Fireşte. Şi după ce ai să ajungi la Bitternutt-Lodge, Connaught, în Irlanda, n-am să te mai văd niciodată, Jane, asta-i sigur. N-o să mă duc niciodată în Irlanda, fiindcă nu-mi prea place ţara aceea. Noi am fost prieteni buni, nu-i aşa, Jane? — Da, domnule. — Şi când prietenii au ajuns în ajunul despărţirii, le place să-şi petreacă împreună puţina vreme ce le mai rămâne. Hai să vorbim liniştiţi vreo jumătate de ceas despre această călătorie şi despre despărţirea noastră, în vreme ce stelele îşi încep scânteietoarea lor viaţă. Uite castanul sălbatic de India, iată banca de la rădăcina lui bătrână. Astă-seară o să stăm aici, cu toate că nu vom mai sta niciodată aşa unul lângă altul. M-a ajutat să mă aşez, apoi s-a aşezat şi el. — Irlanda e departe, Janet, şi îmi pare rău că micuţa mea prietenă trebuie să facă o călătorie atât de obositoare. Dar n-am încotro. Ce pot face?... Jane, ţii la mine? Ce crezi? Nu puteam îndrăzni să dau nici un răspuns: mi se oprise inima. — Eu, zise el, simt uneori ceva ciudat pentru dumneata. Mai ales când stai aşa lângă mine, ca acum, mi se pare că am undeva sub coastele din stânga o coardă nevăzută, strâns legată şi straşnic înnodată de una asemănătoare aşezată în aceeaşi parte a delicatei dumitale făpturi. Iar dacă un braţ de mare răscolit de furtuni şi două sute de mile de pământ vor ajunge să ne despartă, mă tem că această coardă comună să nu se rupă şi am un fel de presimţire că atunci aş sângera înăuntrul meu. Cât despre dumneata, ai să mă uiţi. — Niciodată, domnule; ştiţi... îmi fu cu neputinţă să continui. — Jane, auzi cum cântă privighetoarea aceea în pădure? Ascultă! Ascultam şi plângeam cu sughiţuri, căci nu-mi mai puteam stăpâni durerea şi eram nevoită să plec capul sub povara cumplită a unei suferinţi de neîndurat. Când vorbii iarăşi, n-o făcui decât pentru a-mi arăta dorinţa arzătoare de a nu mă fi născut şi de a nu fi venit niciodată la Thornfield. — Fiindcă-ţi pare rău că-l părăseşti? mă întrebă domnul Rochester. Suferinţa şi dragostea îmi stârniseră o puternică tulburare ce se străduia să pună pe de-a-ntregul stăpânire pe mine, sugerându-mi că am dreptul de a trăi, de a învinge obstacolele, de a mă înălţa şi de a izbândi în cele din urmă; da – şi de a vorbi. — Mă doare că părăsesc Thornfieldul! Iubesc Thornfieldul! Îl iubesc pentru că aici am trăit o viaţă plină şi încântătoare – câteodată cel puţin. Aici n-am fost înjosită. Sufletul nu mi s-a împietrit. N-am fost îngropată alături de cugetele inferioare, n-am fost îndepărtată de la ceea ce-i luminos, înalt şi plin de energie. Am vorbit faţă în faţă cu ceea ce cinstesc, cu ceea ce mă încântă – cu o minte originală, puternică şi cuprinzătoare. V-am cunoscut, domnule Rochester, şi mă cuprinde groaza şi neliniştea când mă gândesc că trebuie neapărat să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră. Îmi dau seama că trebuie să plec şi e ca şi când mi-aş da seama că trebuie să mor. — De unde vezi dumneata că trebuie? întrebă brusc dânsul. — De unde? Mi-aţi arătat chiar dumneavoastră, domnule. — Cum anume? — Vorbindu-mi de domnişoara Ingram, nobila şi frumoasa dumneavoastră logodnică. — Logodnica mea! Care logodnică? N-am nici o logodnică! — Dar veţi avea. — Da. Voi avea! Voi avea! zise dânsul strângând din dinţi. — Atunci, trebuie să plec; aţi spus-o chiar dumneavoastră. — Nu! Trebuie să rămâii! Îţi jur şi-mi voi ţine jurământul. — Vă spun că trebuie să plec! răspunsei, aţâţată peste măsură. Credeţi că aş putea rămâne aici ca să ajung să nu mai însemn nimic pentru dumneavoastră? Credeţi că sunt un automat, o maşină care nu simte nimic şi pot îndura să mi se smulgă bucăţica de pâine de la gură şi să mi se verse picătura de apă vie din pahar? Credeţi că dacă sunt săracă, neînsemnată, urâtă şi mică, n-am suflet, şi n-am inimă? Vă înşelaţi! Am tot atâta suflet cât şi dumneavoastră şi tot atâta inimă. Şi dacă Dumnezeu mi-ar fi dăruit puţină frumuseţe, şi multă bogăţie, aş fi făcut ca despărţirea să fie pentru dumneavoastră tot atât de dureroasă pe cât este pentru mine acum! Ceea ce vă spun n-are nici o legătură cu obiceiurile şi convenţiunile, nici chiar cu trupul muritor: spiritul meu se adresează în această etapă spiritului dumneavoastră: e ca şi când amândoi am fi păşit dincolo de moarte şi am sta la picioarele tronului ceresc, egali – aşa cum suntem! — Aşa cum suntem acum! repetă domnul Rochester; aşa, adăugă el prinzându-mă în braţe, îngrămădindu-mă la pieptul lui şi apăsându-şi buzele pe ale mele. Aşa, Jane. — Da, domnule, răspunsei. Şi totuşi nu; nu suntem egali, fiindcă dumneavoastră sunteţi însurat, sau ca şi însurat, şi încă cu o femeie care vă e inferioară, pentru care nu aveţi nici un fel de simpatie, pe care nu cred c-o iubiţi cu adevărat, căci v-am văzut şi v-am auzit râzând de ea! Eu aş dispreţui o astfel de legătură şi de aceea sunt mai bună decât dumneavoastră. Lăsaţi-mă să plec! — Unde, Jane? În Irlanda? — Da, în Irlanda. Acum am spus ce-aveam pe suflet şi mă pot duce oriunde. — Jane, fii liniştită; nu te zbate ca o pasăre sălbatică prinsă în laţ, care de deznădejde îşi smulge penele. — Nu sunt pasăre şi nu-s prinsă în nici un laţ: sunt un om liber, am voinţă şi mă slujesc de ea, ca să vă părăsesc. Printr-un nou efort, îi scăpai din braţe şi rămăsei în picioare în faţa lui. — Acea voinţă a dumitale îţi va hotărî destinul, spuse el. Îţi ofer mâna mea, inima şi partea cuvenită din tot ce am. — Jucaţi o farsă de care nu pot decât să râd. — Îţi cer să-ţi petreci restul vieţii alături de mine, să fii al doilea eu al meu şi cea mai bună tovarăşă a mea pe pământ. — În privinţa asta, aţi şi făcut alegerea şi trebuie să vă ţineţi de ea. — Jane, linişteşte-te câteva clipe; eşti prea aprinsă. Am să stau şi eu liniştit. O pală de vânt se-abătu de-a lungul aleii de dafini şi fremăta în crengile castanului, apoi se pierdu în depărtare. Cântul privighetorii era singurul glas ce se mai auzea la acel ceas, şi ascultându-l începui să plâng din nou. Domnul Rochester şedea liniştit şi mă privea serios şi blând; rămase mut câtăva vreme, dar în cele din urmă îmi zise: — Vino lângă mine, Jane, să încercăm să ne lămurim şi să ne înţelegem. — Nu voi mai veni niciodată lângă dumneavoastră, m-am smuls de acolo şi nu mai e cu putinţă să revin. — Dar, Jane, te chem ca pe o soţie, căci numai cu tine vreau să mă însor. Tăcui. Credeam că-şi bate joc de mine. — Hai, Jane, vino-ncoace! — Logodnica dumneavoastră e între noi şi ne desparte. El se ridică şi dintr-un pas fu lângă mine. — Logodnica mea e aici, zise el, strângându-mă din nou la piept; logodnica mea e aici, pentru că e egalul şi semenul meu, Jane, vrei să te măriţi cu mine? Nu răspunsei şi iarăşi mă străduii să mă smulg din strânsoare, căci încă eram neîncrezătoare. — Te îndoieşti de mine, Jane? — Cu desăvârşire. — N-ai încredere în mine? — De fel. — Mă socoţi deci un mincinos? întrebă el. Micuţă neîncrezătoare, o să te conving. O, domnişoara Ingram? Nu. Şi tu ştii că-i aşa. Mă iubeşte ea pe mine? Nu. M-am străduit şi-am dovedit-o. Am răspândit zvonul că averea mea nu-i nici măcar o treime din ce se credea şi am făcut aşa ca zvonul să ajungă până la dânsa. După aceea m-am dus să văd urmarea: şi ea şi maică-sa m-au primit cât se poate de rece. Nu vreau, nu pot să mă însor cu domnişoara Ingram. Pe tine, făptură ciudată şi parcă nepământeană, pe tine te iubesc cum îmi iubesc propria-mi fiinţă. Pe tine, săracă, neînsemnată, mică şi mută cum eşti, te rog fierbinte să fii soţia mea. — Chiar eu? izbucnii deodată, căci văzându-i seriozitatea şi mai ales lipsa de politeţe, începeam să-l cred sincer. Pe mine, care n-am prieteni, afară de dumneavoastră – dacă-mi sunteţi într-adevăr prieten – pe mine care n-am nici un ban decât ceea ce mi-aţi dat dumneavoastră? — Pe tine, Jane; trebuie să fii a mea, cu totul a mea. Vrei? Spune-mi da, repede. — Domnule Rochester, întorceţi-vă cu faţa spre lună şi lăsaţi-mă să vă privesc. — De ce? — Pentru că vreau să vă citesc gândurile. Întorceţi-vă! — Bine! Nu vei putea citi pe chipul meu mai mult decât pe o pagină mototolită şi sfâşiată. Citeşte, dar grăbeşte-te, căci sufăr. Chipul îi era foarte tulburat şi aprins, trăsăturile-i erau contractate şi în ochi îi jucau luciri ciudate. — Oh, Janet, exclamă el, mă chinuieşti! Privirea asta cercetătoare – deşi-i mărinimoasă şi sinceră – mă chinuieşte cumplit. — Cum se poate? Dacă sunteţi sincer şi dacă ceea ce îmi oferiţi e adevărat, nu pot simţi pentru dumneavoastră decât recunoştinţă şi devotament, iar astea nu chinuiesc. — Recunoştinţă! exclamă el. Apoi adăugă cu înfocare: Jane, nu sta mult pe gânduri. Spune-mi: Edward – zi-mi pe nume – primesc să-ţi fiu soţie. — Vorbiţi serios? Mă iubiţi într-adevăr şi vreţi să vă căsătoriţi cu mine? — Da, şi dacă e nevoie de jurământ ca să te mulţumesc, jur! — Atunci, domnule, mă voi căsători cu dumneavoastră. — Spune-mi Edward, micuţa mea soţie. — Dragă Edward! — Vino lângă mine, vino aproape de tot, zise el. Apoi adăugă încet, vorbindu-mi la ureche, pe când obrazul lui se lipea de al meu: Fă-mă fericit şi am să te fac şi eu fericită. Dumnezeu să mă ierte, adăugă el după un răstimp, dar nimeni să nu se amestece; o am şi o s-o păstrez. — N-are cine să se amestece, domnule. Eu n-am rude care ar putea interveni. — E cum nu se poate mai bine, zise el. Dacă l-aş fi iubit mai puţin, aş fi observat în privirea şi glasul lui o înflăcărare sălbatică. Dar, stând lângă el, trezită din acel vis rău al despărţirii, chemată în raiul unei uniri fericite, nu mă puteam gândi decât la bucuria ce-mi era dat s-o sorb din plin. Mă întreba într-una: "Eşti fericită, Jane?" şi eu îi răspundeam mereu: "Da." Apoi şoptea încet: "Da, da... O să ispăşesc... O să ispăşesc... N-am găsit-o fără prieteni, fără familie? O fata fără bucurii şi cu inima îngheţată? O s-o ţin lângă mine s-o îndrăgesc şi s-o mângâi. Nu-i dragoste în sufletul meu? Nu-i statornicie în hotărârile mele? O să-mi ispăşesc greşelile înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Ştiu că ziditorul binecuvântează fapta mea. Puţin îmi pasă ce crede lumea. Dispreţuiesc părerea oamenilor." Dar când se pogorî întunericul? Luna încă nu apusese de-a binelea şi eram amândoi în beznă; mă aflam atât de aproape de stăpânul meu şi totuşi cu grea îi desluşeam trăsăturile. Şi cine chinuia acum castanul făcându-l să freamăte? Se zbătea şi gemea în timp ce vântul vâjâia prin tufele de dafini şi năvălea asupra noastră. — Trebuie să intrăm în casă, zise domnul Rochester, se schimbă vremea; aş fi stat cu tine aici până dimineaţă, Jane. "Şi eu", mă gândii. Aş fi spus-o poate, dacă un fulger galben n-ar fi ţâşnit dintr-un nor către care priveam şi un bubuit puternic însoţit de o trosnitură cumplită nu i-ar fi urmat. Nu mă gândii decât să-mi ascund ochii uluiţi la pieptul domnului Rochester. Începu o ploaie cu găleata. Străbăturăm în fugă aleea şi câmpul, dar încă înainte de a ajunge la prag eram uzi până la piele. În hol, domnul Rochester îmi scoase şalul şi-mi scutură apa din părul desfăcut; tocmai atunci doamna Fairfax ieşi din odaie. La început nici eu, nici domnul Rochester n-am zărit-o. Lampa era aprinsă; ceasul arăta aproape miezul nopţii. — Grăbeşte-te să-ţi schimbi veşmintele, îmi zise dânsul, şi acum bună seara, bună seara, iubita mea. Mă sărută de câteva ori. Când mă despărţii de el, privii în sus, o văzui pe văduvă, palidă, gravă şi uimită. I-am zâmbit numai şi-am alergat sus pe scări. "O să se lămurească în curând", mă gândii. Totuşi, când ajunsei în odaia mea, gândul că ea ar fi putut da, fie şi numai pentru o clipă, un tâlc vinovat celor văzute mă duru; dar după puţină vreme, bucuria şterse orice alt sentiment; şi oricât de puternic ar fi şuierat vântul, oricât de apropiat şi asurzitor ar fi fost tunetul, oricât de dese şi orbitoare fulgerele, oricât de cumplit potopul care se revărsă în cele două ceasuri de furtună, n-am simţit nici un fel de teamă, ci numai o slabă emoţie. Domnul Rochester veni de trei ori să-mi bată la uşă ca să mă întrebe dacă sunt trează şi liniştită. Asta era o mângâiere care-mi dădea putere împotriva oricărei vrăjmăşii. A doua zi dimineaţă, înainte de a mă coborî din pat, micuţa Adèle veni în goană în odaia mea şi-mi spuse că marele castan din fundul livezii fusese trăsnit astă-noapte şi năruit pe jumătate. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 1:12 PM | message # 26
CAPITOLUL XXIV
M-am sculat şi în vreme ce mă îmbrăcam, chibzuiam la întâmplările din ajun, întrebându-mă dacă nu era cumva un vis. N-am putut fi deplin încredinţată de adevărul lor decât după ce l-am văzut din nou pe domnul Rochester şi l-am auzit repetându-mi făgăduielile, spunându-mi din nou cuvinte de dragoste. Pe când mă pieptănam, mă privii în oglindă şi băgai de seamă că nu mai eram urâtă: în trăsăturile chipului meu se arăta nădejdea şi în culorile obrazului dragostea de viaţă; ochii păreau a fi privit într-o fântână a bucuriei şi a fi împrumutat strălucirea undelor ei străvezii. De multe ori mă ferisem să-mi privesc stăpânul, temându-mă că privirile mele nu-i vor fi pe plac; astăzi puteam ridica privirea spre el fără să mă tem că înfăţişarea mea i-ar putea răci simţămintele. Purtai o rochie de vară simplă, de culoare deschisă; mi se păru că niciodată un veşmânt nu-mi venise mai bine, pentru că niciodată nu fusesem atât de fericită. Când am coborât în sala cea mare, n-am fost de loc uimită văzând că furtunii din ajun îi urmase o frumoasă dimineaţă de iunie şi că, prin uşa deschisă, pătrundea o adiere proaspătă şi parfumată. Când eu eram atât de fericită, natura trebuia să fie şi ea plină de voioşie. O biată cerşetoare însoţită de un copil, amândoi palizi şi zdrenţuiţi, veneau pe alee înspre castel; am fugit în întâmpinarea lor şi le-am dat toţi banii pe care-i aveam la mine, trei sau patru şilingi; buni sau răi, toţi trebuiau să ia parte la fericirea mea. Ciorile cârâiau şi păsări vesele cântau, dar nimic nu era atât de vesel, nici atât de mlădios ca sufletul meu copleşit de bucurie. Doamna Fairfax îşi arătă la fereastră chipul mâhnit, şi-mi zise cu gravitate: — Domnişoară Eyre, vrei să vii să mănânci? Cât ţinu micul dejun, purtarea ei fu rezervată şi rece; dar nu puteam să-i risipesc atunci amăgirea. Trebuia să aştept ca toate să fie lămurite de stăpânul meu şi trebuia deci ca şi dânsa să aştepte. Mâncai ce putui, apoi mă grăbii să mă urc în odaia mea. O întâlnii pe Adèle, care ieşea din sala de studii.— Unde te duci? o întrebai eu. E ora lecţiei. — Domnul Rochester mi-a spus să mă duc în odaia copiilor. — Şi unde-i dânsul acum? — Acolo, îmi răspunse ea, arătându-mi odaia din care ieşise. Intrai şi-l găsii într-adevăr acolo. — Vino să-mi spui bună dimineaţa! îmi strigă el. Înaintai veselă. De data asta nu mă aştepta un simplu cuvânt rece sau chiar o strângere de mână, ci o îmbrăţişare şi o sărutare. Mi se păru firesc; mi se păru încântător să fiu iubită şi mângâiată de el. — Jane, în dimineaţa asta eşti plină de prospeţime, zâmbitoare şi drăguţă, zise domnul Rochester, da, într-adevăr drăguţă. Aceasta să fie micuţa zână palidă pe care o cunoşteam? Grăuntele meu de muştar? Fetiţa asta cu chip însorit, cu gropile în obraji, cu păr castaniu catifelat şi ochi căprui, strălucitori? Ochii mei sunt verzi, cititorule, dar trebuie iertată această greşeală; se pare că – pentru dânsul – îşi schimbaseră culoarea. — Da, domnule, e Jane Eyre. — Care o să fie în curând Jane Rochester, adăugă dânsul; peste patru săptămâni, Janet, nici o zi mai mult. Ai auzit? Auzeam, dar nu puteam încă înţelege bine: eram ameţită. Simţământul pe care mi-l trezise vestea aceasta era ceva mult mai puternic decât bucuria – ceva care uluia şi fermeca totodată, cred că ceva vecin cu spaima. — Ai roşit şi acum eşti albă la faţă, Jane. De ce? — Pentru că mi-aţi dat un nume nou: Jane Rochester, şi mi s-a părut atât de ciudat... — Da, doamna Rochester, spuse el, tânăra doamnă Rochester, mireasa lui Fairfax Rochester. — Nu se poate, domnule; pare cu neputinţă. Fericirea deplină nu-i hărăzită oamenilor pe lumea asta şi soarta mea nu poate fi diferită de a celorlalţi semeni ai mei. A-mi închipui că asupra mea se poate pogorî atâta fericire înseamnă să cred într-o poveste cu zâne, să visez cu ochii deschişi. — Iar eu pot şi voi împlini acel vis. Voi începe chiar astăzi. Azi dimineaţă am scris bancherului meu din Londra să-mi trimită nişte bijuterii pe care le are în păstrare şi care au aparţinut totdeauna stăpâniior Thornfieldului. Peste o zi sau două nădăjduiesc să ţi le răstorn în poală, căci vreau să te bucuri de toate favorurile şi de toate atenţiile pe care le-aş acorda fiicei unui mare senior, dacă m-aş căsători cu ca. — Oh, domnule! Nu vă gândiţi la giuvaericale! Nu-mi place să aud vorbindu-se de asta. Bijuterii pentru Jana Eyre! Mi se pare ciudat şi nefiresc: aş prefera să nu le am. — Voi pune eu însumi în jurul gâtului tău şiragul de diamante şi-ţi voi aşeza diadema pe frunte, unde va sta de minune, căci firea şi-a pus pecetea nobleţei pe fruntea asta, Jane. Vreau să împodobesc cu brăţări aceste încheieturi plăpânde şi să pun inele în aceste degete de zână. — Nu, nu, domnule! Gândiţi-vă la altceva: nu-mi mai vorbiţi de asta şi mai ales, nu-mi mai vorbiţi aşa. Nu-mi vorbiţi ca unei adevărate frumuseţi, sunt o guvernantă urâtă, guvernanta dumneavoastră urâtă ca o quakeră. — Pentru mine eşti frumoasă, eşti tocmai frumuseţea pe care-o doreşte inima mea, gingaşă şi aeriană. — Vreţi să spuneţi firavă şi ştearsă... Visaţi, domnule, sau vă bateţi joc. Pentru numele lui Dumnezeu, nu fiţi ironic! — Am să silesc întreaga lume să te recunoască drept o frumuseţe, adăugă el. Stânjeneala mea creştea auzindu-l vorbind astfel: mi se părea că vrea să se înşele singur, sau să mă amăgească pe mine. — O voi îmbrăca pe Jane a mea în atlazuri şi dantelă, urmă el, îi voi pune trandafiri în păr şi voi acoperi capul iubitei mele cu un voal fără de preţ. — Atunci n-o să mă mai recunoaşteţi, domnule; n-am să mai fiu Jane Eyre a dumneavoastră, ci o maimuţă travestită în straie de arlechin, o gaiţă acoperită cu pene de împrumut. Aş fi mai puţin mirată să vă văd pe dumneavoastră, domnule Rochester, îmbrăcat în straie de actor, decât pe mine într-o rochie de curte; şi totuşi nu vă spun că sunteţi frumos, deşi vă iubesc mult de tot, prea mult ca să vă linguşesc. Nu căutaţi nici dumneavoastră să-mi adresaţi laude deşarte. Urmă să vorbească pe aceiaşi ton, fără să-mi ia în seamă rugămintea. — Chiar azi am să te duc cu trăsura la Millcote, să-ţi alegi câteva rochii. Ţi-am spus că peste patru săptămâni vom fi căsătoriţi. Cununia o să se facă în linişte, în biserica de acolo din vale şi apoi numaidecât am să te duc pe sus la oraş. După o scurtă şedere, o să-mi duc comoara în ţinuturile mai apropiate de soare, în viile franceze şi pe câmpiile Italiei; o să vadă tot ce-a rămas vestit din istoria veche şi vremurile moderne; o să guste viaţa oraşelor; o să se preţuiască printr-o comparaţie dreaptă cu ceilalţi. — O să călătoresc?... şi cu dumneavoastră, domnule? — Ai să petreci câtăva vreme la Paris, Roma şi Neapole, la Florenţa, Veneţia, Viena; toate ţările pe care le-am colindat eu vor fi străbătute şi de tine; unde a lovit copita mea, va păşi piciorul tău de silfidă. Acum zece ani am colindat Europa. Eram pe jumătate nebun de scârbă, de ură, de furie, ca şi cei care mă însoţeau; de data asta, lecuit şi purificat, o voi cutreiera împreună cu îngerul şi bucuria mea. Am râs, auzindu-l vorbind astfel. — Nu sunt un înger şi n-o să fiu cât voi trăi; n-o să fiu decât eu însămi. Domnule Rochester, nu trebuie să pretindeţi şi nu trebuie să vă aşteptaţi a afla ceva ceresc în mine, căci nu veţi afla, tot aşa cum nici eu nu voi afla în dumneavoastră; de altminteri nici nu mă aştept la una ca asta. — Dar ce te aştepţi să găseşti la mine? — Poate că o vreme veţi fi ca acum, dar asta n-o să ţină mult; pe urmă vă veţi domoli; apoi veţi fi un om cu toane; după care veţi deveni morocănos şi-mi va fi tare greu să vă fiu pe plac; dar vă veţi deprinde cu mine, o să vă plac poate din nou – să vă plac, nu spun să mă iubiţi. Cred că dragostea dumneavoastră se va stinge peste şase luni, sau poate şi mai puţin. Am citit în cărţile scrise de bărbaţi că ăsta-i cel mai lung timp căruia-i poate rezista ardoarea unui soţ. Dar la urma urmei, nădăjduiesc că nu voi fi niciodată nesuferită dragului meu stăpân, ca tovarăşă şi prietenă. — Nesuferito! Să-mi placi din nou! Eu ştiu că te voi iubi totdeauna şi te voi face să mărturiseşti nu numai că-mi placi, ci că te iubesc – cu fidelitate, cu căldură şi cu statornicie. — Dar dumneavoastră nu aveţi toane, domnule? — Cu femeile la care-mi place numai chipul sunt mai rău decât diavolul, când descopăr că n-au nici suflet, nici inimă, când se arată josnice, serbede, poate chiar proaste, grosolane şi rele; dar faţă de o privire curată, o vorbire sinceră, un suflet de văpaie, o fire ce se încovoaie dar nu se frânge, mlădioasă şi statornică, flexibilă şi dreaptă totodată, rămân de-a pururi credincios şi iubitor. — Aţi întâlnit vreodată o astfel de fire, domnule? Aţi iubit vreodată o astfel de femeie? — O iubesc acum. — Dar înaintea mea, dacă într-adevăr eu corespund în vreun fel pretenţiilor dumneavoastră atât de înalte... — N-am întâlnit niciodată femei care să-ţi semene, Jane. Îmi placi şi mă stăpâneşti; pari că eşti supusă şi admir iscusinţa cu care faci asta. Când răsucesc pe degete o jurubiţă de mătase, simt în braţe un fior ce merge până la inimă. Ei bine, tot astfel mă simt cucerit de tine şi în-râurirea ta e mai alinătoare decât ţi-o pot spune, starea asta cuprinde mai multă vrajă decât oricare izbândă. De ce zâmbeşti, Jane? Ce înseamnă înfăţişarea asta schimbată pe care n-o pricep? — Mă gândeam, domnule (iertaţi-mă, e un gând ce s-a născut fără voia mea) mă gândeam la Hercule şi Samson, şi la cele care i-au fermecat... — Şi tu, zână mică... — Tăceţi, domnule! Nu-i mai multă înţelepciune în cuvintele dumneavoastră decât în faptele acelor domni de care-am pomenit adineauri. Totuşi, cred că dacă ar fi fost căsătoriţi, asprimea bărbatului ar fi întrecut fără îndoială duioşia adoratorului şi mă tem ca nu cumva tot aşa să se petreacă lucrurile şi cu dumneavoastră. Aş vrea să ştiu ce o să-mi răspundeţi peste un an, dacă o să vă cer un hatâr pe care nu v-ar conveni sau nu v-ar face plăcere să mi-l îndepliniţi. — Cere-mi acum ceva, Janet, cel mai mic lucru; doresc să fiu rugat. — Chiar vreau, domnule: cererea e gata. — Vorbeşte! Dar dacă mă priveşti şi dacă zâmbeşti aşa, voi fi silit să-ţi făgăduiesc dinainte, ceea ce ar fi o nebunie din partea mea. — Nicidecum, domnule! Cer doar atât: nu trimiteţi după giuvaere şi nu mă încununaţi cu trandafiri; ar fi ca şi cum aţi împodobi cu o broderie de aur batista aceea obişnuită pe care o aveţi în mână. — Ea ar însemna să încerc să împodobesc aurul cel mai curat, ştiu; de aceea cererea îţi va fi împlinită: deocamdată am să contramandez ordinul trimis bancherului meu. Însă nu mi-ai cerut încă nimic: m-ai rugat numai să ţi iau înapoi un dar. Mai încearcă o dată. — Atunci vă rog să-mi satisfaceţi curiozitatea foarte egoistă de un anumit lucru. Păru ca se tulbură. — Cum, cum? zise el repede. Curiozitatea e un lucru primejdios; din fericire, n-am jurat să-ţi satisfac oricare cerere... — Nu poate fi nici o primejdie dacă-mi răspundeţi, domnule. — Vorbeşte. Jane; dar aş prefera să-mi dau jumătate din avere decât să răspund întrebării ăsteia simple, de care e legată, poate, o taină. — Cum, rege Ahasverus? Ce nevoie am eu de jumătate din averea dumneavoastră? Credeţi că sunt un cămătar care vrea să-şi investească banii în moşii? Aş fi de o mie de ori mai fericită dacă m-aş bucura de întreaga dumneavoastră încredere. Nu-mi veţi refuza încrederea, de vreme ce îmi daţi şi dragostea, nu-i aşa? — Jane, eşti cea mai în măsură să-mi cunoşti toate tainele ce merită să fie cunoscute; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu-ţi dori o povară inutilă. Nu râvni otrava şi nu deveni dintr-o dată o Evă. — De ce nu, domnule? Adineauri mi-aţi spus cât de mult vă place să fiţi înfrânt şi cât de drag vă e să vă lăsaţi convins. Nu credeţi că aş face bine să profit de această mărturisire, şi să încep să vă linguşesc, să vă rog fierbinte, să plâng şi să fiu urâcioasă chiar, dacă e nevoie, numai ca să-mi încerc puterea? — Te desfid să faci o astfel de încercare. Prefă-te, încearcă să minţi şi jocul o să înceteze nurnaidecât. — Aşa? Atunci, domnule, renunţaţi cu uşurinţă. Dar ce întunecată vă e acum privirea! Sprâncenele vi-s groase de un deget şi fruntea aminteşte de o imagine dintr-o uimitoare poezie: "Un trăsnet îngrămădit într-o coloană albastră". Bănuiesc că asta e înfăţişarea dumneavoastră de om însurat, domnule. — Iar dacă asta va fi înfăţişarea ta de femeie măritată, atunci eu, ca un bun credincios creştin ce mă aflu, va trebui s-o rup degrabă cu un spiriduş sau o salamandră. Dar ce ai să-mi ceri tu, făptură mititică? Dă-i drumul! — Vedeţi, nu mai sunteţi nici măcar politicos! dar preţuiesc mai mult sinceritatea, chiar dacă e brutală, decât măgulirile. De altfel, prefer să fiu o făptură mititică decât un înger. Iată ce am să vă întreb: De ce v-aţi dat atâta osteneala să mă faceţi să cred cu vă veţi însura cu domnişoara Ingram?... — Asta-i tot? Slavă Domnului că nu-i mai rău! Fruntea i se descreţi; mă privi zâmbind şi-mi mângâie părul părând fericit, ca şi când ar fi scăpat dintr-o primejdie. — Cred că-ţi pot mărturisi, Jane, zise el, cu toate că ai să te cam înfurii şi ştiu cum te aprinzi când te afli în starea asta. Străluceai în lumina rece a lunii, aseară, când te-ai răzvrătit împotriva soartei şi ai spus că eşti egală cu mine, căci, fiindcă veni vorba, Janet, ai susţinut cu tărie lucrul ăsta. — Fără îndoială. Dar răspundeţi-mi, vă rog, domnule, la întrebarea despre domnişoara Ingram... — Ei bine, m-am prefăcut că o curtez pe domnişoara Ingram, fiindcă doream să te fac să mă iubeşti tot atâtl de nebuneşte cât te iubeam şi eu pe tine şi ştiam că gelozia era cel mai sigur aliat pe care-l puteam chema în ajutor pentru a-mi atinge ţinta. — Perfect! Acum îmi păreţi mic, mic cât vârful unui deget de-al meu. E ruşinos şi scandalos să te porţi astfel. La ce-ar fi putut simţi domnişoara Ingram, nu v-aţi gândit nici o clipă. — Toate simţămintele ei se reduc de fapt la unul singur: mândria; şi asta cere umilire. Erai geloasă, Jane? — Ce-are a face, domnule Rochester? Asta nu vă poate interesa în nici un fel pe dumneavoastră. Răspundeţi-mi încă o dată şi sincer: credeţi că domnişoara Ingram n-o să sufere din cauza cochetăriei dumneavoastră necinstite. N-o să se simtă jignită şi părăsită? — E cu neputinţă! Ţi-am spus doar că dimpotrivă, ea e aceea care m-a părăsit. Vestea că nu sunt bogat i-a răcit, sau, mai bine zis i-a stins într-o clipă focul... — Făuriţi planuri curioase, domnule Rochester. Mă tem că principiile dumneavoastră sunt uneori cam excentrice. — N-a fost nimeni să le dea o îndrumare bună, Jane, şi uneori au putut rătăci.— Vă întreb încă o dată, serios: pot oare primi marea fericire pe care mi-o oferiţi, fără teama de a vedea pe alta suferind durerile cumplite ce le-am îndurat eu acum câtăva vreme? — Da, poţi, draga şi buna mea fetiţă; nimeni pe lume n-are pentru mine o dragoste atât de curată ca a ta; credinţa în dragostea ta, Jane, e un balsam nepreţuit pentru sufletul meu. Îmi apăsai buzele pe mâna pe care el mi-o pusese pe umăr. Îl iubeam foarte mult, mai mult decât voiam să-mi mărturisesc, mai mult decât pot spune cuvintele. — Mai cere-mi ceva, îmi zise el. E o plăcere nespusă pentru mine să fiu rugat şi să mă supun. Cererea mea era şi de astă dată pregătită. — Spuneţi-i vă rog doamnei Fairfax care vă sunt intenţiile. M-a văzut noaptea trecută cu dumneavoastră în sala cea mare şi a fost revoltată. Daţi-i câteva lămuriri, înainte de a o vedea eu. Mă doare cumplit să fiu judecată greşit de o femeie atât de bună cum e dânsa. — Du-te la tine în odaie şi pune-ţi pălăria, îmi răspunse el. Vreau să mergi cu mine la Millcote azi dimineaţă. În vreme ce te îmbraci, eu o să stau de vorbă cu bătrâna şi o s-o fac să înţeleagă. Te crede pierdută, Janet, pentru că mi-ai dăruit dragostea ta? — Crede că am uitat care e diferenţa între situaţia dumneavoastră şi a mea. — Situaţia! Situaţia! Locul tău e în inima mea şi vai de acela care te-ar jigni acum, sau mai târziu! Du-te de te îmbracă. Am fost repede gata şi când l-am auzit pe domnul Rochester ieşind din odaia doamnei Fairfax, m-am grăbit să cobor. Bătrâna terminase obişnuita-i lectură de dimineaţă din Scriptură. Cartea rămăsese deschisă înaintea ei şi ochelarii erau aşezaţi deasupra. Părea că vestea primită din partea domnului Rochester o făcuse să uite cu totul treaba în care fusese cufundată mai înainte. Ochii ei aţintiţi asupra peretelui gol trădau uimirea unui suflet liniştit, tulburat de cine ştie ce faptă nemaipomenită. Când mă văzu, se ridică, se sili să-mi zâmbească şi îngână câteva cuvinte de felicitare, dar zâmbetul îi pieri repede de pe buze şi fraza rămase neterminată. Îşi puse ochelarii, închise Biblia şi-şi depărtă scaunul de masă. — Sunt atât de uimită, începu ea, că nu ştiu ce să-ţi spun, domnişoară Eyre. Nici n-ai visat aşa ceva, nu? Uneori, când sunt singură, adorm şi parcă văd aievea lucruri ce nu s-au întâmplat niciodată. Adeseori mi s-a părut, când aţipeam, că-mi văd bărbatul care a murit acum cincisprezece ani, aşezându-se lângă mine şi l-am auzit chiar spunându-mi pe nume, Alice, cum avea obiceiul. Îmi poţi spune dacă-i adevărat că domnul Rochester te-a cerut de nevastă? Nu-ţi bate joc de mine. Dar mi se pare, totuşi, că a intrat acum cinci minute aici, să-mi spună că peste o lună o să fii nevasta lui. — Şi mie mi-a spus aceiaşi lucru, răspunsei. — Într-adevăr! Şi crezi ce ţi-a spus? Ai primit? — Da. Mă privi uluită. — N-aş fi crezut-o niciodată. E un om trufaş. Toţi Rochesterii au fost aşa. Tatălui său îi plăceau banii şi el însuşi a trecut totdeauna drept mână strânsă. Are de gând să te ia de nevastă? — Aşa mi-a spus. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 16/02/2012, 1:13 PM | message # 27
Mă privi din cap până în picioare şi-i citii în ochi că nu găsea în mine nici
un farmec în stare să dezlege enigma. — Nu pot să înţeleg, urmă ea, dar fără îndoială că e adevărat, dacă spui dumneata. Ce o să iasă din toate astea? N-aş putea spune; zău că nu ştiu. De multe ori e bine ca soţii să aibă aceeaşi avere şi stare socială; apoi sunt douăzeci de ani diferenţă între dumneavoastră. Aproape că ţi-ar putea fi tată. — Ba de fel, doamnă Fairfax! exclamai eu, înţepată. Nu pare deloc că mi-ar putea fi tată, iar cei care ne vor vedea împreună nu-şi vor închipui nici măcar o clipă una ca asta. Domnul Rochester pare, şi e, tot atât de tânăr ca alţi bărbaţi la douăzeci şi cinci de ani. — Şi te ia, într-adevăr, din dragoste? mă întrebă doamna Fairfax. Răceala şi scepticismul ei mă loviră atât de crunt, încât mă podidiră lacrimile. — Îmi pare rău că te supăr, urmă bătrâna, dar eşti atât de tânără şi cunoşti atât de puţin bărbaţii, încât aş fi vrut să te fac atentă. Există o veche zicală care spune că nu tot ce străluceşte e aur şi mă tem să nu descoperi şi aici ceva la care nici eu, nici dumneata, nu ne aşteptăm. — Cum adică? Sunt chiar un monstru? exclamai eu. Nu-i cu putinţă ca domnul Rochester să mă iubească la mod sincer? — Nu, eşti foarte drăguţă şi în ultimul timp te-ai schimbat foarte mult în bine, aşa încât pot afirma că domnul Rochester te iubeşte. Am observat totdeauna că are o slăbiciune deosebită pentru dumneata. Uneori am fost chiar îngrijorată de soarta dumitale, din pricina acestei preferinţe atât de vădite şi aş fi dorit să te vestesc că-i bine să te fereşti, dar aveam oroare să-ţi spun chiar şi numai că răul e cu putinţă. Ştiam că un asemenea gând te-ar revolta, te-ar jigni poate; erai doar atât de discretă, atât de modestă şi simţitoare. Credeam că pot avea încredere că o să te aperi singură. Nu pot să-ţi spun cât am suferit noaptea trecută când, după ce am căutat prin toată casa şi nu te-am găsit nici pe dumneata, nici pe domnul Rochester, v-am văzut întorcându-vă împreună, la miezul nopţii... — Bine, acum nu te mai gândi la asta! o întrerupsei eu cu nerăbdare. E de ajuns că n-a fost nimic rău. — Nădăjduiesc că totul va fi bine până la urmă, continuă dânsa. Dar ascultă-mă şi fii cât se poate de prevăzătoare, încearcă să-l ţii la distanţă pe domnul Rochester; nu te încrede prea mult în dumneata, nici în el. Gentilomii cu situaţia lui n-au obiceiul să se însoare cu guvernantele lor. Începusem să mă enervez de-a binelea: din fericire tocmai atunci intră Adèle în odaie, ca o vijelie. — Ia-mă şi pe mine, ia-mă şi pe mine la Millcote! exclamă ea. Domnul Rochester nu vrea, cu toate că-i atâta loc în trăsura cea nouă. Roagă-l să mă ia, mademoiselle. — O să-i spun, Adèle. M-am grăbit să ies, fericită că scap de o sfătuitoare atât de mohorâtă. Trăsura era gata şi o trăgeau acuma la scară; stăpânul se plimba prin faţa casei şi Pilot se plimba după dânsul. — Poate să vie şi Adèle cu noi, nu-i aşa, domnule? întrebai. — I-am spus că nu. Nu iau plozii după mine! Vreau să fiu numai cu dumneata. — Lăsaţi-o să vină, domnule Rochester. Vă rog eu; e mai bine. — Nu; ar fi o piedică. Hotărârea nestrămutată se vedea în privirea şi glasul său: poveţele şi îndoielile doamnei Fairfax îmi năvăliră în minte, făcând să mă treacă fiori; ceva impalpabil şi vag îmi umbrise nădejdile. Aproape pierdusem impresia că am vreo putere asupra domnului Rochester. Eram gata să mă supun orbeşte, fără să mai spun un cuvânt, dar când mă ajută să urc în trăsură, mă privi în faţă. — Ce s-a întâmplat? mă întrebă el. Ţi-a pierit lumina de pe obraz. Vrei într-adevăr să vie şi micuţa şi ai fi necăjită dacă aş lăsa-o aici? — Aş ţine mult să vină, domnule. — Atunci fugi de-ţi ia pălăria şi într-o clipă să-mi vii îndărăt! strigă el Adèlei. Fetiţa îl ascultă, alergând cât o ţineau picioarele. — La urma urmelor, ce interesează că vom fi stingheriţi o dimineaţă? zise el. În curând o să am pentru totdeauna vorbele, gândurile şi tovărăşia ta. După ce se văzu în trăsură, Adèle începu să mă sărute ca să-şi arate recunoştinţa, dar fu îndată aşezată în colţ, lângă domnul Rochester. Se uită imediat la mine: un tovarăş atât de ursuz o amuţea; nu îndrăznea nici să-i împărtăşească în şoaptă vreo observaţie de-a ei, nici să-l întrebe ceva. — Lăsaţi-o lângă mine, zisei eu. Vă poate stânjeni şi în partea asta e destul loc. O trecu lângă mine ca pe un căţeluş. — Am s-o trimit curând la pension, spuse dânsul zâmbind, însă Adèle îl auzi şi-l întrebă dacă o să meargă la pension sans mademoiselle67. — Da, răspunse el, fără domnişoara, fiindcă pe domnişoara o iau cu mine în lună. Acolo am să caut o peşteră într-o vale albă, înconjurată de culmi vulcanice, şi o să stea cu mine, numai cu mine. — Dar n-o să aibă nimic de mâncare; ai s-o laşi să moară de foame, remarcă Adèle. — Zi şi noapte o să culeg mană pentru ea; în lună, câmpiile şi dealurile sunt pline de mană, Adèle. — Şi când o să-i fie frig, cum o să facă foc? — În lună, focul ţâşneşte din munţi; dacă o să-i fie frig, am s-o iau in braţe şi am s-o duc pe vârful unui vulcan şi am s-o aşez pe marginea craterului. — Oh! qu'elle y sera mal – peu confortable!68 O să i se strice rochiile. De unde ai să-i dai altele? Domnul Rochester mărturisi că e încurcat. — Hm! zise el, tu ce-ai face, Adèle? Pune-ţi mintea la-ncercare şi află un mijloc. Ce-ai zice de un nor alb sau trandafiriu pentru o rochiţă; şi nu crezi că dintr-un curcubeu s-ar putea face o eşarfă drăguţă? — E mult mai frumoasă aşa cum e, zise Adèle, după ce se gândi puţin. De altfel s-ar şi plictisi să trăiască numai cu dumneata acolo în lună. În locul domnişoarei, n-aş primi niciodată să plec cu dumneata. — A primit; şi-a dat cuvântul. — Dar n-o s-o poţi duce acolo sus; nu-i nici un drum înspre lună; nu-i decât aer, şi nici ea, nici dumneata nu ştiţi să zburaţi. — Adèle, uită-te la câmpul ăsta. Ieşiserăm pe porţile Thornfieldului şi trăsura mergea alene de-a lungul şoselei netede ce ducea spre Millcote. Praful fusese măturat de furtună; gardurile vii şi copacii falnici, împrospătaţi de ploaie, sclipeau verzi, de-o parte şi de alta a drumului. — Acum vreo cincisprezece zile, Adèle, spuse domnul Rochester, mă plimbam seara târziu pe aici – era chiar în ziua când m-ai ajutat să strâng 67 Fără domnişoara (fr.) 68 Ce prost o să se simtă – nu un loc confortabil (fr.). fânul din livadă. Eram obosit şi m-am aşezat pe treptele de colo: am luat un creion şi un caieţel şi am început să scriu despre o nenorocire ce mi s-a întâmplat de mult şi despre dorinţa mea de zile mai fericite. Scriam repede, în ciuda întunericului ce creştea, când cineva veni pe alee şi se opri la doi paşi de mine. Ridicai ochii şi văzui o mică făptura, cu un văl ca de pânză de păianjen pe cap. Îi făcui semn să se apropie şi peste puţin s-a aflat la genunchii mei. Nu i-am vorbit în cuvinte şi nici ea mie, dar am citit în ochii ei şi ea într-ai mei. Şi iată ce am vorbit noi, numai prin graiul ochilor. Era o zână venită din ţara spiriduşilor – spunea dânsa – şi venise într-adins ca să mă facă fericit; trebuia să părăsesc lumea noastră şi să mă duc cu ea într-un loc singuratic, în lună de pildă, şi zicând asta făcu un semn cu capul spre cornul lunii argintii, ce se înălţase peste Hayhill. Mi-a spus că acolo sus sunt peşteri de alabastru şi văi de argint, unde vom putea locui. I-am răspuns că mi-ar plăcea să merg acolo, dar i-am amintit – ca şi tine – că n-am aripi să zbor. "Oh! mi-a răspuns zâna, nu-i nimic! Iată un talisman care va învinge toate greutăţile; şi-mi arătă un frumos inel de aur. Pune-l, zise ea, pe al patrulea deget al mâinii mele stângi şi o să fim unul al altuia, o să părăsim pământul şi o să ne facem cerul nostru, acolo sus." Şi iar arătă spre lună. Adèle, inelul se află în buzunarul meu şi are forma unei monezi de aur, dar în curând o să-şi capete adevărata lui înfăţişare. — Dar ce legătură are mademoiselle cu povestea asta? Nu-mi pasă mie de zână, dar mi-ai spus că pe mademoiselle vrei s-o duci în lună!... — Mademoiselle e o zână, adăugă dânsui şoptind tainic. Atunci îi spusei Adèlei să nu ia în seamă aceste glume, la rândul ei, fetiţa dădu dovadă de un autentic scepticism francez, spunând că domnul Rochester e un vrai menteur69 asigurându-l că ea nu ia în seamă poveştile lui cu zâne şi că du reste il n'y avait de fées el quand merne il y en arait70 – nu i s-ar arăta lui, nu i-ar da inele şi nici nu i-ar propune să stea cu dânsul în lună. Ceasul petrecut la Millcote mă cam sâcâi. Domnul Rochester mă sili să merg într-o prăvălie de mătăsuri şi să aleg o jumătate de duzină de rochii. N-aveam deloc chef şi-l rugai să amâne pentru mai târziu, dar n-a fost chip şi a trebuit să-l ascult. Recurgând la rugăminţi şoptite energic, am izbutit să-l înduplec ca în loc de şase rochii, câte voia să-mi dăruiască, să nu-mi iau decât două. În schimb, jură că acele două vor fi alese de dânsul. Îl văzui cu îngrijorare plimbându-şi ochii pe mătăsuri deschise; în cele din urmă se hotărî pentru o mătase bogată, de culoarea ametistului, şi un superb atlaz trandafiriu. Îi spusei în şoaptă că asta era ca şi când mi-ar fi ales o rochie de aur şi o pălărie de argint; că fără doar şi poate n-o să cutez niciodată să port rochiile pe care mi le alesese. După multe greutăţi, căci era cumplit de încăpăţânat, l-am convins să ia în locul lor o rochie sobră de atlaz negru şi alta de mătase cenuşie ca perla. — Deocamdată fie şi aşa, zise el, adăugând însă că într-o zi "vrea să mă vadă strălucind ca un rond de flori". Îmi simţii inima uşoară când ieşirăm din prăvălia de mătăsuri şi apoi din aceea a bijutierului. Cu cât îmi dăruia domnul Rochester mai multe, cu atât obrajii mei se înroşeau mai tare şi eram cuprinsă de un simţământ de neplăcere şi umilinţă. Când, în sfârşit, înfrigurată şi obosită, mă suii din nou în trăsură, îmi amintii ceea ce ultimele întâmplări triste şi vesele mă făcuseră să 69 Adevărat mincinos (fr.). 70 de altfel nu existau zâne şi chiar dacă ar fi existat (fr.). uit cu desăvârşire: scrisoarea unchiului meu John Eyre către doamna Reed şi intenţia lui de a mă înfia şi a mă face moştenitoarea averii sale. "Ar fi într-adevăr o uşurare să am o cât de mică independenţă, îmi zisei. Nu pot suferi să fiu un fel de păpuşă îmbrăcată de domnul Rochester sau să stau ca o a doua Danae şi să văd căzând în jurul meu, în fiecare zi, o ploaie de aur. Cum ajung acasă, îi scriu unchiului John la Madera şi i comunic că mă mărit şi cu cine. Dacă aş şti că am măcar o şansă ca într-o zi să sporesc averea domnului Rochester, aş îndura mai uşor cheltuielile făcute acum pentru mine." Cu sufletul ceva mai împăcat de gândul acesta (pe care n-am întârziat să-l pun în practică chiar în ziua aceea), îndrăznii iarăşi să înfrunt privirea stăpânului şi iubitului meu, care mi-o căuta totdeauna cu stăruinţă, deşi eu îmi feream mereu ochii şi obrazul. Îmi zâmbi; m-am gândit atunci că zâmbetul lui e aidoma celui pe care un sultan îl acordă într-o clipă de dragoste şi fericire unei roabe pe care aurul şi giuvaericalele lui au îmbogăţit-o. I-am strâns mâna care o căuta cu înfrigurare pe a mea şi am respins-o, roşie de puterea strânsoarei. — Nu e nevoie să mă priviţi aşa, zisei eu, şi daca o sa continuaţi până la urmă n-o să port decât rochiile mele vechi de la Lowood şi la cununie o să îmbrac rochia liliachie de bumbac. Vă puteţi face un halat din mătasea cenuşie şi un număr nesfârşit de veste din atlazul cel negru. Spuse înfundat şi-şi frecă mâinile. — Oh, ce fericire e s-o vezi şi s-o auzi! exclamă el. Cât e de originală şi de picantă! N-aş schimba această micuţă englezoaică pe tot seraiul marelui vizir. Ochi de gazelă, trup de hurie şi câte încă! Aluzia cu iz oriental mă stârni din nou. — Nu sunt de loc dispusă să ţin locul unui harem pentru dumneavoastră, deci să nu vă închipuiţi că l-aţi putea avea prin mine, îi zisei. Dacă acele lucruri vă plac, domnule, nu staţi pe gânduri. Dueeţi-vă îndată la bâlciurile din Stambul şi cumpăraţi-vă sclave, risipindu-vă banii pe care, după cât se pare, aici nu ştiţi să-i cheltuiţi cum trebuie. — Şi tu ce-ai să faci, Janet, câtă vreme eu o să mă tocmesc pentru acele tone de carne cu garnitură de ochi — Mă voi pregăti să plec ca misionară pentru a propovădui libertatea roabelor, deci şi a celor din haremul dumneavoastră. Voi intra acolo şi voi stârni răscoala, iar dumneavoastră, paşă cu trei tunuri, veţi fi într-o clipă în mâinile noastre şi nu vă vom da drumul decât după ce veţi semna legea cea mai liberală care a fost impusă vreodată unui tiran. — Voi consimţi bucuros să depind de voia ta, Jane. — Voi fi neîndurătoare, domnule Rochester, mai ales dacă veţi cere îndurare cu o privire cum este cea de acum. Vâzând această privire, aş fi sigură că semnaţi legea doar pentru că sunteţi silit şi o veţi călca îndată ce s-ar ivi prilejul. — Dar, Jane, ce vrei tu, de fapt? Mă tem că afară cununia înaintea altarului mă vei sili să mă supun întregului tipic al unei căsătorii aparte. Văd că vrei să stabileşti condiţii speciale – care anume? — Nu vreau decât să am sufletul liber de povara oricăror obligaţii prea grele. Vă aduceţi aminte ce mi-aţi spus depre Celine Varens, despre diamantele şi caşmirurile pe care i le-aţi dăruit? Nu vreau să fiu o Celine Varens engleză. Voi căuta să rămân guvernanta Adèlei, o să-mi câştig astfel hrana, locuinţa şi treizeci de lire pe an; pe deasupra, din aceşti bani voi putea să-mi întreţin şi garderoba, iar dumneavoastră o să-mi daţi doar... — Doar ce? — Doar stima dumneavoastră. Şi dacă vă voi da-o în schimb pe a mea, datoria va fi plătită. — Să ştii, zise el, că în ceea ce priveşte insolenţa asta rece şi mândria înnăscută nu-ţi găseşti pereche pe lume. În acel moment eram foarte aproape de Thornfield. — Vrei să iei masa cu mine? mă întrebă el când ajunserăm la porţile parcului. — Nu, domnule, vă mulţumesc. — Şi pot cunoaşte pricina pentru care refuzi? — N-am luat niciodată masa numai cu dumneavoastră, domnule, şi nu văd de ce aş face-o înainte de... — Înainte de ce? Îmi plac frazele spuse numai pe jumătate. — Înainte de-a nu mai avea încotro. — Crezi că mănânc ca un căpcăun sau ca un vampir, de ţi-e teamă să mă ai tovarăş de masa? — Nu m-am gândit niciodată la asta, domnule, dar vreau să-mi mai păstrez încă o lună vechile obiceiuri. — Ba ai să părăseşti de îndată atitudinea de guvernantă supusă. — Iertaţi-mă, domnule, dar asta n-o voi face. Voi urma să trăiesc ca şi altădată. Voi sta, ca şi până acum, toată ziua departe de dumneavoastră; veţi putea trimite să mă cheme seara, când veţi dori să mă vedeţi, şi atunci o să viu, dar altfel nu. — Aş vrea să fii cu mine, Jane, nu să prizez tabac, ca să pot îndura toate astea – pour me donner remiterance71 cum ar spune Adèle: din nenorocire, n-am cuib de ţigări, nici tabachera. Dar ascultă-mă, tu, micuţă tirană; a fost rândul tău până acum, însă curând o să fie al meu; şi când o să pun mâna pe tine, o să te leg – ca să zicem aşa – de un lanţ ca ăsta (arătând lanţul ceasului.) Da, micuţa mea dragă, te voi ţine lângă inima mea, de teamă să nu-mi pierd preţiosul odor. Rostea aceste cuvinte în timp ce mă ajuta să cobor din trăsură; pe când o lua în braţe pe Adèle, eu intrai în casă şi mă grăbii să mă retrag la etaj. Seara mă chemă la el. Îi pregătisem o îndeletnicire, căci eram hotărâtă să nu-mi petrec tot timpul într-o lungă conversaţie în tête-à-tête. Mi-am adus aminte de glasul lui frumos şi ştiam că-i place să cânte, ca mai tuturor bunilor cântăreţi. Eu nu cântam bine şi, după cum mă judecase chiar el, nu puteam fi socotită o muzicantă pricepută, dar eram încântată să ascult o muzică bună. Amurgul, acest ceas al romanţelor, abia umbrise cerul şi-şi desfăşurase stindardul albastru şi înstelat, când eu deschisei pianul şi-l rugai stăruitor, pe toţi sfinţii din cer, să-mi cânte ceva. Îmi răspunse că sunt o vrăjitoare cu toane şi mai bine ar fi să cânte altă dată; îi răspunsei însă că nici-o clipă n-o să fie mai potrivită. — Îţi place glasul meu? mă întrebă el. — Foarte mult, îi răspunsei. Nu ţineam să-i măgulesc vanitatea susceptibil, dar de data asta doream să-l câştig şi să-l îmboldesc, ca să ajung mai repede la ţintă. — Atunci, Jane, trebuie să mă acompaniezi. — Foarte bine, domnule; am să încerc. Încercai, într-adevăr, dar curând fui gonită de pe taburet, după ce-mi spusese că sunt "o mică neîndemânatică". Mă împinse fără jenă la o parte – tocmai asta doream şi eu – îmi luă locul şi se acompanie singur, căci cânta la 71 Ca să-mi păstrez cumpătul (fr.) pian tot aşa de bine ca şi din gură. M-am cuibărit în firida ferestrei şi, pe când priveam în zare copacii nemişcaţi şi pajiştea, el cântă pe o melodie suavă: "De-a fost o dragoste să-i spun, Aprinsă şi curată, De-această dragoste acum Mi-e inima furată. Te văd şi dorul mi-l alin. Dar vine despărţirea; De nu vii mă munceşte-un chin, Îmi sângeră iubirea. Credeam când va şi aşteptam Să vină fară nume O fericire; mă visam Iubit pe-această lume; De fiinţa scumpă să mă leg Orbit, o viaţă-ntreagă, Să-mi spună cât i-aş fi de drag, Să-i spun cât mi-e de dragă. Dar între noi s-a aşezat Pustiu, întinderi goale. Precum oceanul înspumat. Verzui şi plin de jale. Iubirea noastră o urăsc Dreptatea şi puterea. Ca nişte lotri ne lovesc: Mânia şi durerea. Primejdii înfruntai, loviri. Şi piedici de tot felul; Dar peste rele presimţiri Trecui, urmându-rni ţelul. În zbor spre visul drag purtat, Viaţa mi-era plină De cureubeu-naripat Al ploii de lumină. Când stelele se-aprind, de jar. Pe boltă sus, plăpândă Iubirea-n gând mi-apare iar Solemnă, dar şi blândă. Că nu mai ştiu să mă-nspăimânt De grelele ursite Sau de durerile muşcând Din mine învrăjbite. Mânia iarăşi m-a-ncercat, Dreptatea-mi frânge drumul, Pe când puterea a jurat Să-mi dea din luptă scrumul. Nu pot uita că mâna ei Uşoară ca o floare A poposit în mâna mea Atât de-ncrezătoare! Căsătoriţi, pornind voioşi Prin vraja ce ne-nbină, Să-i fiu tovarăş credincios, Să fie-a mea stăpână; Căci strânsă toată-ntr-un sărut, Mi-a dat viaţa-ntreagă Şi focul de-a mă fi ştiut Iubit de fata dragă!" Se ridică şi veni spre mine. Faţa-i era îmbujorată, ochii de erete îi străluceau şi toate trăsăturile lui trădau tandreţe şi patimă. O clipă mă fâstâcii, dar îmi revenii repede. Nu doream scene sentimentale, nici declaraţii îndrăzneţe; acum însă eram ameninţată şi de una şi de alta: trebuia să-mi pregătesc o armă de apărare. Mi-am ascuţit limba. Când se apropie de mine, îl întrebai cu asprime: cu cine voia să se căsătorească? — E o întrebare ciudată în gura dragei mele Jane, zise el. — Nicidecum! O socotesc foarte firească şi chiar foarte necesară. Aţi spus că viitoarea soţie îşi va da viaţa pentru dumneavoastră. Ce înseamnă o asemenea idee păgână? Eu n-am de loc de gând să mor împreună cu dumneavoastră – puteţi fi sigur de asta! — Oh, tot ce doresc, tot ce pretind e să poţi trăi alături de mine! Moartea nu-i pentru o făptură ca tine! — Ba da. Ca şi dumneavoastră, am dreptul să mor când imi va veni rândul, dar voi aştepta clipa hotărâtă şi nu i-o voi lua înainte. — Nu-mi vei ierta oare gândul egoist şi nu vei pecetlui iertarea cu un sărut de împăcare? — Nu; vă rog să mă iertaţi. Atunci spuse că sunt o făptură foarte aspră şi adăugă că pe oricare femeie ar fi podidit-o lacrimile, auzind astfel de strofe cântate spre lauda ei. Îi spusei că de felul meu eram aspră şi neînduplecată, că o să aibă numeroase prilejuri să-şi dea seama de acest lucru şi că, de altfel, eram hotărâtă să-i arăt, în cele patru săptămâni ce vor urma, multe laturi colţuroase ale firii mele, ca să ştie de cine voia să-şi lege viaţa, încă în vremea când mai putea da înapoi. — Vrei să stai liniştită şi să vorbeşti ca o fată cu judecată? — Voi sta liniştită, dacă doriţi asta, dar de vorbit îmi place să cred că vorbesc aşa cum trebuie. Se frământa pe scaun, pufnind şi mormăind. "Foarte bine, îmi zisei, poţi să te zbuciumi şi să te înfurii, dacă vrei, dar sunt încredinţată că e cea mai bună purtare pe care o pot avea faţă de dumneata. Te iubesc mai mult decât aş putea spune, dar nu vreau să mă las prea mult stăpânită de patimă. Prin răspunsurile mele înţepătoare vreau să te îndepărtez de prăpastie şi să păstrez între dumneata şi mine o distanţă ce ne va fi într-adevăr de folos amândurora." Încetul cu încetul, l-am întărâtat straşnic. Când se trase într-un colţ întunecat, la celălalt capăt al odăii, mă ridicai şi zisei cu glasul meu obişnuit şi cu respectul de totdeauna: — Noapte bună, domnule! Apoi mă îndreptai spre uşă şi ieşii. Urmai acelaşi sistem în tot cursul celor patru săptămâni de încercare şi obţinui o victorie desăvârşită. Fireşte, era cam supărat şi îmbufnat, dar vedeam că în general purtarea asta îi convenea totuşi. O supunere de mieluşea, o sensibilitate de turturică, i-ar fi încurajat tendinţele spre despotism, dar i-ar fi plăcut, l-ar fi mulţumit şi i-ar fi satisfăcut gusturile într-o măsură mult mai mică. Faţă de străini eram ca şi altădată, liniştită şi respectuoasă ; altă purtare nici n-ar fi fost potrivită. Numai în convorbirile de seară îl contrariam şi-l supăram. Când urcam în camera trimitea să mă cheme, dar când apăream cuvintele : "dragostea mea" sau "iubita mea" i se stingeau pe buze. Cele mai alintătoare cuvinte pentru mine erau: "păpuşă sfidătoare", "zână răutăcioasă", "drăcuşor", "nestatornico" şi altele. Strâmbăturile luaseră locul dezmierdărilor. În loc să-mi strângă mâna, mă ciupea de braţ; în loc să mă sărute, mă trăgea de ureche. Deocamdată eram mai mulţumită de aceste hatâruri sălbatice decât de orice avansuri prea drăgăstoase. Socoteam că doamna Fairfax îmi dă dreptate; neliniştea ei în ceea ce mă privea dispărea treptat; eram deci încredinţată că purtarea mea e cea bună. Domnul Rochester spunea că îl chinui atât, încât în curând va ajunge numai piele şi oase, dar că nu mai are mult până să se răzbune. Râdeam încet de ameninţările lui: "Acum te pot sili să fii cu scaun la cap, mă gândeam eu, şi nu mă îndoiesc că o să pot şi mai târziu; dacă un mijloc îşi pierde puterea, pot născoci altul". Totuşi, nu-mi venea de loc uşor; adeseori aş fi vrut mai curând să-i plac, decât să-l întărât. Viitorul meu soţ ajunsese să însemne pentru mine lumea întreagă, mai mult chiar: Dumnezeul meu. Venise să se aşeze între mine şi orice gând religios, ca o eclipsă între om şi soarele uriaş. În zilele acelea nu-l mai zăream pe Dumnezeu din pricina făpturii sale, din care-mi făcusem un idol. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:13 AM | message # 28
CAPITOLUL XXV
Ceasurile din urmă ale lunii acordate domnului Rochester pentru a-mi face curte erau numărate. Nu se mai putea amâna ziua, care se apropia – ziua nunţii; toate pregătirile erau gata. Eu, cel puţin, nu mai aveam nimic de făcut; cuferele fuseseră închise, legate şi înşirate de-a lungul peretelui odăiţei mele. Mâine pe vremea asta vor fi departe pe drumul Londrei şi tot acolo voi fi şi eu (D.V)72. .. sau mai curând nu eu, ci o anume Jane Rochester, pe care n-o cunoşteam încă. Nu mai rămânea decât să lipesc adresele pe bagaje, şi cele patru pătrăţele de carton aşteptau în sertar. Domnul Rochester scrisese el însuşi pe fiecare dintre ele "Doamna Rochester, hotel ***, Londra, dar nu 72 Dea volente, cu voia Domnului (lat). mă putusem hotărî să le lipesc pe cufere, nici să chem pe cineva să facă treaba. Doamna Rochester nu exista şi iniţialele nu se puteau naşte până a doua zi, la câtăva vreme după ora opt dimineaţa. Luasem hotărârea să aştept şi să mă conving de venirea ei pe lume, înainte de a-i trece în stăpânire toate aceste bunuri. Era de ajuns că în dulapul din faţa măsuţei mele de toaletă rochiile despre care se spunea că sunt ale ei înlocuiseră rochia mea din Lowood, neagră, de postav ieftin, şi pălăria de paie, căci nu puteam socoti ale mele rochia de mireasă de culoarea perlei şi vălul vaporos, agăţate în cuierul pe care se făcuseră stăpâne. Închisei dulapul să nu mai văd veşmintele care la ceasul acela ai serii – era ora nouă – răspândeau un fel de lumină fantastică în întunericul odăii mele. "Visuri albe, rămâneţi singure", zisei. Sunt neliniştită. Aud vântul bătând şi vreau să ies afară să-i simt mângâierea. Nu numai zorul pregătirilor şi nu numai gândul la marile schimbări, la viaţa care avea să înceapă chiar de-a doua zi pentru mine, mă făcuseră atât de neliniştită. Amândouă îşi aveau, desigur, partea lor în tulburarea ce mă îmboldea să rătăcesc la o oră atât de târzie pe câmpiile întunecate; exista însă o a treia pricină, mult mai puternică decât celelalte. Un gând ciudat şi neliniştitor îmi stăruia în cuget. Ceva ce nu puteam înţelege şi de care nimeni afară de mine nu avea ştiinţă se petrecuse cu o noapte înainte. Domnul Rochoster lipsise de acasă în noaptea aceea şi încă nu se întorsese. Fusese silit să se ducă într-o localitate la vreo treizeci de mile depărtare, unde avea un mic domeniu de vreo două-trei ferme, fiindcă treburi importante îl chemau acolo, treburi pe care numai el le putea şi trebuia să le rezolve înaintea plănuitei plecări din ţară. Îi aşteptam întoarcerea ca să lepăd această povară de pe suflet şi să-i cer dezlegarea tainei ce mă neliniştea. Aşteaptă până ce va veni, cititorule, şi în clipa când îi voi împărtăşi secretul, vei lua şi tu parte la acea destăinuire. Mă îndreptai spre livadă, mânată într-acolo de vântul care bătuse toată ziua tare şi neîntrerupt dinspre sud, fără să aducă, totuşi, vreo picătură de ploaie. În loc să se domolească la căderea nopţii, părea că se-nteţeşte şi urlă din ce în ce mai tare; copacii se aplecau mereu în aceeaşi parte, şi-abia o dată la un ceas dacă-şi mai îndreptau crăcile, atât de puternic şi nedomolit era vântul ce le apleca înspre nord capetele rămuroase. Nori grei se alungau fără contenire de la o margine la alta a zării şi nici un petic de cer albastru nu se-arătase în ziua aceea de iulie. Simţeam o plăcere sălbatică să alerg prin vânt şi să-mi arunc parcă tulburarea din cuget în iureşul acelui şuvoi de aer ce urla prin văzduh. Coborând aleea de dafini, dădui cu ochii de ciotul înnegrit al castanului lovit de trăsnet. Străjuia acolo întunecat şi frânt; trunchiul spintecat prin mijloc părea silueta vagă a unei năluci, cele două părţi ale copacului nu erau complet despărţite, căci baza trainică şi rădăcinile viguroase le mai uneau încă, dar viaţa comună era nimicită; seva secase. Atârnau de o parte şi de alta, veştejite şi moarte şi desigur că una sau amândouă aveau să fie doborâte de furtunile iernii, cu toate că deocamdată păreau a alcătui un singur copac – una şi aceeaşi ruină. "Bine faceţi că vă ţineţi strâns unul de altul, zisei eu, ca şi când cioturile monstruoase ar fi fost fiinţe vii şi m-ar fi putut auzi. Cred că aşa rupte, uscate şi arse cum sunteţi, mai aveţi încă puţină viaţă în voi, fiindcă rădăcinile cinstite şi credincioase rămân încă unite. Nu veţi mai purta niciodată verdeaţa frunzelor, niciodată nu veţi mai vedea păsări clădindu-şi cuiburile şi înălţându-şi trilurile prin ramurile voastre; pentru voi a trecut vremea dragostei şi a bucuriei: dar cu toate acestea nu v-a copleşit deznădejdea, căci fiecare din voi are un tovarăş care să-l sprijine în nenorocire." Pe când le priveam, luna apăru pentru o clipă pe colţul de cer ce se vedea printre cioturi. Discul ei roşu ca sângele şi pe jumătate acoperit de nori păru că-mi aruncă o privire speriată şi lugubră, îngropându-se apoi repede în masa nesfârşită a norilor, în jurul Thornfieldului, vântul încetă o clipă, dar peste pădurea şi pârîiaşele îndepărtate stăruia necontenit un vaiet sălbatic şi melancolic. Era atât de trist să-l asculţi, încât mă îndepărtai în goană. Rătăcii câtăva vreme prin livadă, adunând din iarbă merele căzute cu grămada în jurul copacilor. Mi-am găsit de lucru, alegând pe cele care erau coapte, le-am dus în casă şi le-am pus în cămară. Apoi mă urcai în bibliotecă, să mă încredinţez dacă focul e aprins, căci, deşi era vară, ştiam că într-o seară mohorâtă ca aceea domnului Rochester i-ar fi plăcut să găsească la întoarcere un foc vesel. Focul fusese aprins şi ardea cu nădejde; trăsei jilţul domnului Rochester la gura sobei şi masa alături; lăsai perdelele şi pregătii lumânările să poată fi oricând aprinse. Când sfârşii cu toate acestea, eram mai tulburată decât oricind. Nu puteam sta liniştită: nu puteam nici să rămân în casă. Pendula din odaie şi bătrânul ceas din sala cea mare bătură în acelaşi timp ora zece. "Ce târziu e! îmi zisei. O s-alerg până la porţile parcului; din când în când luna mai răzbate printre nori şi se poate zări destul de departe pe drum. Poate că soseşte chiar acum şi dacă i-aş ieşi în întâmpinare aş mai şterge câteva clipe de aşteptare." Vântul vuia în copacii mari ce străjuiau poarta. Atât cât puteam vedea în depărtare pe şosea, în dreapta şi-n stânga, totul era liniştit şi pustiu; în afară de umbrele norilor care treceau din vreme-n vreme drumul, când se-arăta luna nu se vedea decât o lungă linie palidă, lipsită de orice urmă de viaţă. O lacrimă copilărească, lacrimă de dezamăgire şi nerăbdare îmi aburi ochii. Ruşinată, mi-o ştersei repede. Mai zăbovii câtva timp; luna se ascunsese în întregime îndărătul norilor, iar noaptea devenea din ce în ce mai întunecoasă şi părea că s-apropie furtuna. "Ce mult aş vrea să vină acum! Ce mult aş vrea să vină!" strigai eu cuprinsă de presimţiri bolnăvicioase. Nădăjduisem că avea să sosească înainte de ceai. Era o noapte neagră! "Ce-l poate face să întârzie? I s-o fi întâmplat ceva?" Întâmplarea din noaptea trecută îmi reveni în minte; văzui atunci în ea prevestirea unei nenorociri. Mă temeam că nădejdile mele erau prea frumoase ca să se îndeplinească; fusesem atât de fericită în ultima vreme, încât mi-era teamă ca norocul meu să nu fi păşit pe culme şi acum să fie deci nevoit să coboare. "Nu mă pot întoarce în casă, îmi zisei eu. Nu pot sta la gura sobei în timp ce-l ştiu afară pe o vreme atât de urâtă. Mai bine cu trupul obosit, decât cu inima strânsă. Alerg în întârnpinarea lui." Pornii. Am mers repede, dar n-am ajuns departe. Nu făcusem nici un sfert de milă, când auzii tropot de cal: un călăreţ venea în goana mare şi un câine alerga alături. La o parte cu piesimţirile triste! El era! Era el, călare pe Mesrour şi urmat de Pilot. Mă văzu, fiindcă linia deschisese o poartă albastră printre nori şi străluci acum în văzduh. Îşi scoase pălăria şi o flutură deasupra capului. Fugii în întâmpinarea lui. — Aha! exclamă el, întinzându-mi mâna şi plecându-se spre mine, va să zică nu poţi sta fără mine, e limpede! Pune piciorul pe vârful cizmei mele, dă-mi amândouă mâinile şi urcă-te! Îl ascultai. Bucuria mă făcea sprintenă: urcai în fata lui, pe oblâncul şeii. Căpătai drept bun venit o sărutare aprinsă şi câteva manifestări de biruinţă lăudăroase pe care le-am primit, neavând încotro. Îşi domoli înflăcărarea, ca să întrebe: — S-a întâmplat ceva, Janet, că ai venit la o oră ca asta în întâmpinarea mea? Vreo veste proastă? — Nu, dar mi se părea că nu vă mai întoarceţi şi nu puteam aştepta liniştită acasă, mai ales pe ploaia şi vântul ăsta. — E adevărat, e vânt şi ploaie. Eşti udă ca o sirenă, înveleşte-te cu mantaua mea. Mi se pare că ai friguri, Jane; îţi ard obrajii şi mâinile. Te întreb încă o dată: s-a întâmplat ceva? — Acum nimic; nu mai sunt nici speriată, nici nenorocită. — Atunci, ai fost? — Puţin. O să vă povestesc mai târziu, domnule, dar sunt convinsă că o să râdeţi de suferinţele mele. — Am să râd din toată inima, după ce o să treacă şi ziua de mâine; până atunci nu îndrăznesc, fiindcă nu sunt încă sigur de izbândă. Oare tu eşti aceea care în ultima lună ai fost tot atât de greu de prins ca un ţipar şi tot atât de spinoasă ca un tufiş de trandafiri? Oriunde puneam degetul, un ghimpe ascuţit îmi pătrundea în carne, iar acum pare că ţin în braţe o mieluşea rătăcită. Te-ai depărtat de turmă să-ţi cauţi păstorul, nu-i aşa, Jane? — Aveam nevoie de dumneavoastră; dar nu vă lăudaţi prea tare. Am ajuns la Thornfield. Lăsaţi-mă să cobor. M-a luat în braţe şi m-a lăsat jos. După ce veni John să ia calul, domnul Rochester mă urmă în sala cea mare, şi-mi spuse să-mi schimb iute veşmintele şi să mă întorc la el în bibliotecă. Pe când urcam scara, mă opri şi mă puse să-i făgăduiesc că n-o să zăbovesc mult. Nici n-am zăbovit: după cinci minute am şi venit. Se aşezase la masă. — Ia un scaun şi ţine-mi tovărăşie, Jane. Cu voia lui Dumnezeu, multă vreme de-aici încolo n-ai să mai iei decât o singură masă la Thornfield, în afară de cea de-acum. Mă aşezai lângă el, dar îi spusei că nu pot mânca. — Din pricina călătoriei de mâine, Jane? Gândul că o să vezi Londra îţi taie pofta de mâncare? — Viitorul nu mi se arată prea limpede în seara asta, domnule, şi nu-mi prea dau bine seama ce-i în mintea mea. Mi se pare că totul în viaţă nu-i decât închipuire. — Afară de mine; eu sunt carne şi oase; pune mâna pe mine. — Ba, dimpotrivă, tocmai dumneavoastră, domnule, îmi păreţi o nălucă, mai mult decât ceilalţi, sunteţi un simplu vis. Întinse mâna, râzând. — Şi asta-i vis? întrebă dânsul, punând-o sub ochii mei. Avea o mână rotundă, robustă, vânjoasă, şi un braţ lung şi puternic. — Da, deşi o ating, e un vis, răspunsei, depărtând-o de obrazul meu. Aţi terminat cina, domnule? — Da, Jane. Sunai şi pusei să se strângă masa. Când furăm din nou singuri, aţâţai focul şi mă aşezai pe un scaun lângă picioarele slăpânului meu. — E aproape de miezul nopţii, zisei. — Da; însă aminteşte-ţi, Jane, că mi-ai făgăduit să veghezi cu mine în noaptea dinaintea nunţii mele. — Îmi amintesc şi o să-mi ţin făgăduiala, cel puţin un ceas, două. N-am de loc chef să mă culc. — Ţi-ai făcut toate pregătirile? — Toate, domnule. — Şi eu am rânduit totul. O să părăsim Thornfieldul mâine dimineaţă, o jumătate de ceas după ce ne întoarcem de la biserică. — Foarte bine, domnule. — Cu ce zâmbet extraordinar ai rostit aceste cuvinte, Jane. Cât de roşii îţi sunt obrajii şi ce ciudat îţi mai sclipesc ochii! Eşti sănătoasă? — Cred că da. — Crezi numai! Dar ce ai? Spune-mi: ce simţi? — Nu pot, domnule; nici un cuvânt nu poate arăta ce simt. Aş vrea să nu se mai sfârşească niciodată ceasul acesta. Cine ştie ce poate aduce cel care vine... — Asta e curată ipohondrie, Jane. Ai fost prea tulburată sau prea obosită. — Dumneavoastră, domnule, sunteţi liniştit şi fericit? — Liniştit? nu, dar fericit sunt până în adâncul sufletului. Îl privii şi-ncercai să-i citesc bucuria pe faţă; era îmbujorată şi arăta înflăcărare. — Deschide-ţi inima, Jane, îmi zise el; uşurează-ţi cugetul de orice povară, împărtăşindu-mi-o. Ce te sperie? Crezi că n-am să fiu un bărbat bun? — Nici un gând nu mi-e mai străin de cât ăsta. — Te temi de lumea nouă în care ai să intri? De viaţa nouă ce-o să înceapă pentru tine? — Nu. — Jane, mă uluieşti. Privirea şi glasul tău trădează o îndrăzneală plină de tristeţe, care mă încurcă şi mă chinuie. Am nevoie de o lămurire. — Atunci ascultaţi-mă, domnule. Noaptea trecută aţi fost plecat de acasă? — Da, şi acum câteva clipe ai pomenit de ceva ce s-a petrecut în lipsa mea. Probabil că nu-i nimic important, dar, oricum, te-a tulburat. Ia s-auzim. Poate ţi-a spus doamna Fairfax ceva? Sau ai auzit pe servitori făcând? Amorul tău propriu atât de susceptibil a fost cumva jignit? — Nu, domnule. Trecu miezul nopţii. Aşteptai până se stinseră vibraţiile argintii ale penduiei şi glasul grav şi răguşit al ceasului mare din hol, apoi urmai: — Ieri, toată ziua, am fost foarte ocupată şi foarte fericită de trebăiuiala mea, căci nu mă tulbură nici o teamă cu privire la viaţa nouă şi celelalte pe care le-aţi pomenit. Dimpotrivă, găsesc că nădejdea de a-mi petrece viaţa cu dumneavoastră e cel mai minunat lucru, pentru că vă iubesc. Nu, domnule, nu mă mângâiaţi acum, lăsaţi-mă să vorbesc, nu mă întrerupeţi. Ieri aveam încredere deplină în pronia cerească şi credeam că totul lucrează spre binele dumneavoastră şi al meu. Era o zi foarte frumoasă, dacă vă amintiţi, iar liniştea văzduhului şi seninul cerului alungau orice teamă cu privire la felul în care veţi călători. Seara m-am plimbat puţin prin curte, gândindu-mă la dumneavoastră. În închipuirea mea, vă simţeam atât de aproape, încât nici nu-mi mai dădeam seama că nu eraţi de faţă. Mă gândeam la viaţa ce stătea înaintea mea, la viaţa dumneavoastră, domnule, mai largă şi mai zbuciumată decât a mea, aşa cum e adâncul mării faţă de pârâul care aleargă să se verse în ea, strâns între malurile-i înguste. Mă întrebam pentru ce numeau filozofii lumea aceasta un jalnic pustiu, când pentru mine ea înflorea ca un trandafir. Tocmai când apuse soarele, se lăsă frigul şi cerul se acoperi de nori. Am intrat în casă. Sophie mă chemă să văd rochia de mireasă, care tocmai fusese adusă, şi în fundul cutiei PITIT găsit darul dumneavoastră: vălul, pe care, cu o risipă princiară, l-aţi comandat la Londra. Am bănuit că deoarece n-am primit giuvaerele, aţi vrut să mă faceţi pe căi ocolite să primesc ceva tot atât de preţios. Am zâmbit când l-am desfăcut, gândindu-mă cum o să vă necăjesc pentru gustul dumneavoastră boieresc şi străduinţele de a vă travesti logodnica plebeiană în veşmintele unei înalte doamne. Mă gândeam cum să fac să vă arăt vălul nebrodat pe care-l pregătisem spre a-mi acoperi capul meu de fiinţă de rând şi să vă întreb dacă nu era de ajuns pentru o femeie, care nu putea aduce soţului ei nici avere, nici frumuseţe, nici relaţii sociale. Parcă vă vedeam privirea, vă auzeam aprigul răspuns; vă auzeam spunând cu dispreţ că nu doriţi să vă măriţi averea, nici să obţineţi un rang mai înalt, căsătorindu-vă cu o pungă de aur sau cu o coroană nobiliară. — Cât de bine îmi citeşti în suflet, micuţă vrăjitoare! interveni domnul Rochester. Dar ce altceva decât broderii ai găsit în văl? Ascundea cumva un pumnal, sau otravă, de arăţi azi atât de posomorâtă? —Nu, nu, domnule, gingăşia şi fineţea vălului nu acopereau decât orgoliul lui Fairfax Rochester, dar asta nu mă mai speria, fiindcă sunt obişnuită chiar şi cu imaginea Satanei. Dar, domnule, pe măsură ce se întuneca, se-nteţea vântul. Aseară nu bătea ca azi – şuierător şi turbat – însă scotea un geamăt trist şi mult mai jalnic. Aş fi vrut să fiţi acasă. Am intrat aici, dar când am văzut scaunul gol şi căminul fără foc, m-au trecut fiorii. După puţin timp, m-am dus să mă culc, dar n-am putut adormi; eram chinuită de o frământare de nestăpânit. Vântul, care bătea din ce în ce mai tare, părea că încearcă să înăbuşe un strigăt dureros. Întâi nu mi-am putut da seama dacă acele sunete veneau din casă sau de afară; răzbăteau la fiecare pală de vânt totdeauna la fel de dureroase şi de nedesluşite. În cele din urmă, mă gândii că trebuie să fie un câine care urlă în depărtare. Am fost fericită când zgomotul a încetat, dar noaptea bântuită de vânt şi copleşită de întuneric mă urmări şi în vis; dormind, doream să fiu acasă cu dumneavoastră, şi mă-ncerca simţământul ciudat şi neplăcut că între noi se află o stavilă. În prima parte a somnului, credeam că umblu pe cotiturile unui drum necunoscut. Mă împresura bezna deplină şi ploaia îmi uda rochia. Duceam în braţe un copilaş, prea mic şi prea plăpând ca să poată umbla; tremura în braţele mele îngheţate şi plângea amarnic. Parcă se făcea că dumneavoastră vă aflaţi cu mult înaintea mea pe şosea şi mă străduiam să v-ajung; mă sforţam să va rostesc numele şi să vă opresc, dar picioarele îmi erau încătuşate, cuvintele mi se stingeau pe buze şi simţeam că în vremea asta vă depărtaţi din ce în ce mai mult. — Iar aceste vise te mai apasă şi acum, Jane, acum când sunt lângă tine? Fetiţa mea simţitoare! Uită, copila mea, aceste nenorociri închipuite şi nu te mai gândi decât la fericirea pe care-o avem aievea. Spui că mă iubeşti, Janet. Da – n-am să uit asta şi nici tu nu poţi s-o tăgăduieşti. Cuvintele acelea nu mi s-au stins pe buze. Le-am auzit bine; erau desluşite şi duioase; prea solemne poate dar dulci şi mângâietoare ca o muzică. Mi-ai spus:. ..E minunat să am nădejdea că-mi voi petrece viata cu tine, Eduard, pentru că te iubesc. Mă iubeşti, Jane? Mai spune-mi o dată! — Da, domnule, vă iubesc din tot sufletul! — Uite, zise el după câteva clipe de tăcere, e ciudat, dar cuvintele astea mi-au pătruns în inimă ca un junghi. De ce? Probabil din pricină că ai spus-o cu o energie atât de tare şi de evlavioasă, din pricină că în privirea pe care ai aţintit-o asupra mea erau o credinţă, o sinceritate şi un devotament atât de sublime, încât mi s-a părut că văd lângă mine un duh şi am fost uluit. Uită-te urât la mine, Jane, aşa cum ştii tu să te uiţi; aruncă-mi un zâmbet răutăcios, sfios şi aţâţător, spune-mi că mă urăşti, necăjeşte-mă, sâcâie-mă, fă ce vrei, numai dă-mi emoţii; prefer de o mie de ori să fiu furios decât să fiu trist. — Vă voi necăji şi vă voi sâcâi cât v-o plăcea, dar numai după ce-o să-mi termin povestirea; ascultaţi-mă până la capăt. — Credeam, Jane, că mi-ai spus tot şi că un vis a fost izvorul mâhnirii tale. Clătinai din cap. — Cum! exclamă dânsul, mai e ceva? Nu cred că-i ceva însemnat. Te înştiinţez dinainte că sunt cam neîncrezător. Spune mai departe. Neliniştea şi nerăbdarea temătoare pe care le observai la el mă uimiră. Totuşi, conţinuai: — Am mai avut un vis, domnule. Se făcea că Thornfieldul nu-i decât o grămadă de dărâmături pustii în care se adăpostesc liliecii şi bufniţele. Din toată frumoasa faţadă nu rămăsese decât un singur zid foarte înalt, dar subţire şi şubred. Mă plimbam la lumina lunii prin bălăriile crescute pe locul castelului ruinat; mă izbeam când de marmura unui cămin, când de resturi de zid. Înfăşurată într-un şal, purtam mereu la piept copilul necunoscut şi nu-l puteam aşeza nicăieri, cu toate că braţele îmi erau frânte de oboseală; era greu şi mă împiedica la mers, dar trebuia totuşi să-l ţin. Se-auzea pe şosea, în depărtare, galopul unui cal. Eram încredinţată că sunteţi dumneavoastră şi că plecaţi pentru multă vreme într-un ţinut îndepărtat. Mă urcai pe zidul şubred cu o grabă agitată şi neprevăzătoare, dornică să vă mai zăresc o ultimă dată de pe culmea lui. Pietrele se rostogoliră sub picioarele mele, tulpinile de iederă de care mă agăţăm se rupseră, copilul speriat mă cuprinse de gât, şi fu cât pe aci să mă sugrume. În sfârşit, ajunsei sus, pe culmea zidului, vă vedeam ca pe-o pată întunecată pe o dâră albă; în fiecare clipă păreaţi mai mic şi vântul bătea atât de tare că nu mă mai puteam ţine. Mă aşezai pe marginea îngustă a zidului şi pusei copilul în poală. Vă mai zării la un colţ al drumului şi mă aplecai să vă mai văd o dată; zidul se prăbuşi, copilul îmi alunecă de pe genunchi, îmi pierdui echilibrul, căzui şi mă trezii. — Asta-i tot, Jane? — Asta-i numai prefaţa, domnule; povestea de-abia acum începe. Când m-am trezit, o rază de lumină îmi izbi ochii. Oh, se luminează de ziuă! îmi zisei. Mă înşelasem însă: nu era lumina zilei, ci doar a unei lumânări. Am crezut că intrase Sophie. Pe masă era o lumânare iar uşa garderobului unde atârnasem, înainte de a mă culca, rochia şi vălul de mireasă, era deschisă. Am auzit pe cineva cotrobăind şi numaidecât am întrebat ":. .Sophie, ee faci acolo?" Nu mi-a răspuns nimeni, dar o umbră s-a desprins de lângă dulap, a luat lumânarea, a ridicat-o şi a cercetat veşmintele atârnate de cuier. "Sophie! Sophie!" strigai din nou, dar nu primii nici un răspuns. Mă ridicasem în capul oaselor şi m-am aplecat înainte să privesc. La început am fost mirată, apoi cu totul uluită. Sângele îmi îngheţă în vine. Domnule Rochester, nu era nici Sophie, nici Leah, nici doamna Fairfax, nu, sunt şi acum sigură de asta, nu era nici măcar Grace Poole, femeia aceea ciudată. — Trebuie să fi fost una dintre ele, mă întrerupse stăpânul meu. — Nu, domnule, vă încredinţez solemn că nu. Niciodată nu văzusem la Thornfield Hall silueta care sta înaintea mea. Talia, conturul, toate erau noi pentru mine. — Descrie-mi-o, Jane. — Părea să fie o femeie înaltă şi voinică, iar părul negru şi des i se revărsa bogat pe spate. Nu ştiu ce rochie purta: părea albă şi cu tăietura dreaptă, dar n-aş putea spune dacă era rochie, cearşaf sau giulgiu. — I-ai văzut faţa? — La început nu, dar peste puţin timp a luat vălul meu din cuier, l-a privit mult timp, apoi şi l-a pus pe cap şi s-a întors spre oglindă; atunci îi văzui foarte desluşit chipul şi trăsăturile. — Şi cum arăta? — Mi s-a părut înspăimântătoare, un adevărat strigoi. Oh, domnule, în viaţa mea n-am văzut un chip ca acela. Obrazul era sălbatic şi fără culoare. Aş vrea să pot uita ochii plini de sânge care se rostogoleau în orbite şi trăsăturile ei înfricoşătoare, negre şi umflate. — Stafiile sunt galbene, Jane. — Aceea, domnule, era de o culoare purpurie, avea buzele negre şi umflate, fruntea zbârcită, sprâncenele întunecate şi înălţate mult deasupra ochilor roşii ca sângele. Vreţi să vă spun de ce-mi aminteşte acea nălucă? — Da! — Îmi aminteşte scârboasa stafie germană – oare se numeşte vampir. — Ah! Şi ce a făcut? — Şi-a scos vălul de pe capul ei descărnat şi i-a rupt în două, l-a aruncat pe jos şi l-a călcat în picioare. — După aceea? — A ridicat perdeaua şi s-a uitat afară; poate a văzut că se luminează de ziuă, fiindcă a luat lumânarea şi s-a retras spre uşă. Când a ajuns lângă patul meu s-a oprit şi ochii ei de flacără se aţintiră asupra mea. Mi-a apropiat lumânarea de chip şi a stins-o în faţa ochilor mei. Am simţit în plină faţă dogoarea obrazului ei îngrozitor şi mi-am pierdut cunoştinţa. E a doua oară în viaţă când am leşinat de spaimă. — Cine era lângă tine când ţi-ai revenit? — Nimeni, domnule. Era ziua-n amiaza mare. M-am sculat, mi-am cufundat capul în apă rece şi-am sorbit cu nesaţ. Mă simţeam slăbită, dar mi-am dat seama că nu sunt bolnavă şi m-am hotărât să nu povestesc păţania altcuiva decât dumneavoastră. Acum, spuneţi-mi, domnule, cine era femeia aceea? — De bună seamă că nu era decât o plăsmuire a minţii tale aprinse. Va fi nevoie să am grijă de tine, comoara mea: cine are nervi ca ai tăi trebuie să şi-i cruţe. — Domnule, vă rog să fiţi sigur că nervii mei n-au nici o vină. Am văzut bine; tot ce v-am povestit s-a întâmplat aievea. — Şi visele de mai înainte au fost şi ele adevărate? Castelul Thornfield s-a prăbuşit? Sunt despărţit de tine prin piedici de netrecut? Te părăsesc fără o lacrimă, fără un sărut, fără să spun măcar un cuvânt? — Încă nu. — Sunt pe cale s-o fac? Ziua care trebuie să ne lege pe veci a şi început. Te încredinţez că atunci când vom fi uniţi n-ai să mai treci prin spaime de astea închipuite. — Spaime închipuite, domnule! Mult aş vrea să cred că-i numai atât şi de vreme ce nici dumneavoastră nu-mi puteţi lămuri taina acestui groaznic vizitator, doresc asta mai mult ca o oricine. — Şi dacă eu nu pot, Jane, înseamnă că n-a fost decât o vedenie. — Când m-am trezit dimineaţa, mi-am spus la fel, domnule. Ca să mai prind curaj, m-am uitat la toate lucrurile bine cunoscute şi care la lumina zilei aveau o înfăţişare atât de veselă. Am văzut însă acolo, pe covor, dovada neîndoielnică a celor întâmplate: vălul zăcea pe jos, rupt în două! Îmi dădui seama că domnul Rochester tresare şi tremură. Mă cuprinse repede în braţe. — Slavă domnului, exclamă el, că numai vălul a fost vătămat, dacă un duh rău a venit lângă tine în noaptea trecută! Oh, când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla! Respira agitat şi mă strângea atât de tare, că abia puteam răsufla. După câteva clipe de tăcere urmă vesel: Acum, Janet, vreau să-ţi lămuresc toate acestea.: acea nălucă e jumătate vis, jumătate realitate. Nu mă îndoiesc că a intrat o femeie în odaia ta şi acea femeie – era – trebuie să fi fost – Grace Poole. Chiar tu spumai că e o făptură ciudată şi după câte ştii despre ea, ai tot dreptul s-o socoteşti aşa. Ce mi-a făcut mie? Ce i-a făcut lui Mason? Pe jumătate adormită, ai văzut-o intrând şi ai văzut ce făcea, dar înspăimântată şi aproape în delir, ţi s-a părut altfel decât era. Chipul negru umflat, părul despletit, statura prea înaltă, toate astea nu-s decât plăsmuiri ale închipuirii tale, o urmare a coşmarurilor pe care le-ai avut; ruperea furioasă a vălului, iată ce-i adevărat şi vrednic de ea. Văd că o să mă întrebi de ce-o ţin în casă pe această femeie. Când se va împlini un an şi o zi de la căsătoria noastră, o să-ţi spun, dar acum nu. Eşti mulţumită, Jane? Primeşti explicaţia asta a tainei? Mă gândii puţin şi mi se păru că era într-adevăr singura explicaţie posibilă. Nu eram mulţumită, dar ca să-i fac pe plac domnului Rochester, mă silii să par, în orice caz mă simţeam uşurată, aşa că îi răspunsei printr-un zâmbet vesel şi, fiindcă bătuse de mult ora unu, mă pregătii să-l părăsesc. — Sophie nu doarme cu Adèle în odaia copiilor? mă întrebă dânsul, aprinzându-şi lumânarea. — Ba da, domnule, răspunsei. — E destul loc şi pentru tine în patului Adèlei. Trebuie să dormi cu ea în noaptea asta, Jane. N-ar fi de mirare ca întâmplarea pe care mi-ai povestit-o să-ţi fi tulburat nervii. Mai bine să nu dormi singură. Făgăduieşte-mi că te duci în odaia Adèlei. — Voi fi chiar foarte mulţumită, domnule. — Şi încuie bine uşa pe dinăuntru. Deşteapt-o pe Sophie când ajungi sus şi spune-i să te trezească devreme fiindcă trebuie să fii îmbrăcată şi să mâncăm înainte de opt. Acum alungă gândurile întunecate, lasă la o parte grijile, Janet. N-auzi că vântul s-a domolit? Nu mai e decât o şoaptă plăcută şi ploaia nu mai bate în geamuri. Priveşte, zise dânsul ridicind perdeaua: uite ce noapte frumoasă! Era adevărat. Jumătate de cer era senin, fără pic de nor. Vântul bătea de la apus şi norii se fugăreau înspre răsărit, în lungi şiruri argintii, iar luna strălucea liniştit şi paşnic. — Ei, zise domnul Rochester, privindu-mă cercetător în ochi, cum se simte acum mica mea Janet? — Noaptea e senină, domnule, şi senină-s şi eu. — Şi-n noaptea asta n-o să mai visezi despărţire şi supărări, ci dragoste fericită şi o unire voioasă. Prezicerea nu se îndeplini decât pe jumătate: n-am avut vise urâte, dar nici vise vesele, fiindcă n-am dormit de loc. Cu micuţa Adèle în braţe, am privegheat somnul ei de copil – atât de liniştit, de senin şi de nevinovat – şi am aşteptat să se facă ziuă. Şi ultima fărâmă de viaţa era trează şi se zbuciuma în mine. Cum răsări soarele, m-am şi sculat. Îmi amintesc că Adèle se lipea cât putea mai strâns de mine, în clipa când am părăsit-o; mi-aduc aminte cum am sărutat-o şi cum mi-am desprins uşor dintre braţele ei. Izbucnii în plâns, tulburată de o emoţie ciudată şi o părăsii pe Adèle, de teamă ca plânsul meu să nu-i tulbure odihna calmă şi adâncă. Era parcă simbolul vieţii mele trecute; iar el, cel spre care trebuia să mă îndrept acum, era întruchiparea temută, dar adorată, a necunoscutei mele vieţi viitoare. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:15 AM | message # 29
CAPITOLUL XXVI
La şapte veni Sophie să mă îmbrace. Găteala mea ţinu mult, atât de mult, încât domnul Rochester, nerăbdător, pare-se, din pricina întârzierii mele, trimise să întrebe de ce nu cobor. Sophie tocmai îmi prindea, cu o broşa, vălul (până la urmă tot simplul văl de mătase). Cum am izbutit să scap din mâinile ei, am şi fugit. — Opreşte-te! îmi strigă ea în franţuzeşte. Uită-te în oglindă, nu te-ai privit de loc. Mă întorsei spre oglindă şi zării o femeie gătită şi voalată care-mi semăna atât de puţin, încât crezui aproape că am în faţa ochilor imaginea unei străine. — Jane! se auzi un glas şi mă grăbii să cobor. Fui întâmpinată în capul scării de domnul Rochester. — Zăbavnico, îmi zise el, inima mi se pârjoleşte pe jeratic de nerăbdare, şi tu întârzii atâta! Mă conduse în sufragerie şi mă cercetă cu băgare de seamă, îmi spuse că "sunt frumoasă ca un crin, şi că nu-s numai mândria vieţii, ci şi femeia sufletului său – după care mă vesti că nu-mi dă decât zece minute răgaz să mănânc ceva. Sună şi veni un servitor, de curând angajat ca fecior. — Ce face John? Pregăteşte trăsura? întrebă domnul Rochester. — Da, domnule. — S-au adus jos bagejele? — Se aduc acum, domnule. — Du-te la biserică şi vezi dacă au venit domnul Wood (era numele pastorului) şi dascălul. Te-ntorci imediat şi-mi comunici. După cum ştie cititorul, biserica era la numai câţiva paşi de porţile castelului, aşa că servitorul se întoarse numaidecât. — Domnul Wood a venit, anunţă el. Îşi pune odăjdiile. — Ce-i cu trăsura? — E gata. — N-o să avem nevoie de ea ca să mergem la biserică, dar când ne-om întoarce, trebuie să fie gata; geamantanele şi toate bagajele să fie aranjate, iar vizitiul pe capră. — Da, domnule. — Eşti gata, Jane? Mă ridicai. N-aveam nici cavaleri, nici domnişoare de onoare, nici rude care să formeze cortegiul nupţial; într-un cuvânt, nu era nimeni afară de domnul Rochester şi de mine. Când trecurăm prin hol, doamna Fairfax se afla acolo. I-aş fi vorbit cu plăcere, dar mâna mea părea prinsă într-o cătuşă de fier şi eram târâtă cu atâta grabă, încât abia mă puteam ţine de cel ce mă conducea. Era destul să-i privesc chipul, ca să-mi dau seama că nici o clipă de întârziere nu va fi îngăduită. Mă întrebam dacă mai arătase vreodată un mire aşa cum arăta acum domnul Rochester – atât de dornic să ajungă la ţintă şi vădind o notarâre atât de neînduplecată – sau dacă ochii unui muritor fuseseră cândva atât de aprinşi şi de scânteietori sub o frunte la fel de masivă. Nu ştiu dacă ziua o fi fost frumoasă sau nu. Coborând aleea spre biserică, nu priveam nici cerul nici pământul. Toată fiinţa mi se concentrase în ochi, şi ei nu-l priveau decât pe domnul Rochester. Mergând astfel, aş fi vrut să zăresc şi eu lucrul acela nevăzut pe care el părea că-l scrutează cu o privire neîndurată şi crudă, aş fi vrut să-i cunosc gândurile împotriva cărora părea că luptă cu tărie. Se opri înaintea porţii cimitirului şi băgă de seamă că mi se taie răsuflarea. — Ţi se pare că dragostea mă face crud? îmi zise el. Odihneşte-te puţin; sprijină-te de mine, Jane. Îmi mai aduc aminte de casa Domnului, care se înălţa veche şi cenuşie înaintea noastră. O cioară se rotea deasupra clopotniţei trasând cercuri largi pe un cer roşiatic de dimineaţă. Îmi amintesc mormintele acoperite cu verdeaţă şi n-am să uit nici pe cei doi străini care se plimbau printre moviliţele scunde şi citeau inscripţiile săpate pe cele câteva plăci năpădite de muşchi. I-am observat pentru că, de cum ne zăriră, trecură în spatele bisericii. Mă gândeam că vor intra pe uşa lăturalnică şi or să fie de faţă la cununie. Domnul Rochester nu-i observase. El nu mă privea decât pe mine, căci sângele îmi pierise din obraz; îmi simţeam fruntea umedă, iar obrajii şi buzele reci. După puţină vreme mi-am revenit şi el înainta încet cu mine spre uşa bisericii. Intrarăm în biserica tihnită şi umilă. Preotul, înveşmântat în stiharul său alb, ne aştepta înaintea altarului scund; dascălul sta lângă dânsul. Totul era liniştit. Numai două umbre se mişcau într-un colţ mai depărtat. Nu mă înşelasem: străinii se strecuraseru înăuntru înaintea noastră şi se aflau lângă cavoul Rochesterilor. Stăteau cu spatele la noi şi priveau printre gratii marmura înnegrită de vreme a mormântului, deasupra căruia un înger îngenuncheat păzea rămăşiţele lui Damer de Rochester, ucis în mlaştinile Marstonului în timpul războaielor civile,şi ale soţiei sale, Elizabeth. Ne aşezarăm înaintea barei unde se adunau, de obicei, cei care primeau împărtăşania. Auzii un pas tiptil în urma mea şi privii peste umăr: unul dintre străini, se vedea bine că-i un gentilom, venea spre noi. Slujba începu, se citi actul de căsătorie. Pastorul făcu un pas înainte şi, plecându-se uşor înaintea domnului Rochester, urmă: — Vă cer amândurora să mărturisiţi (aşa cum aţi mărturisi în înfricoşata zi a judecăţii de apoi, când tainele tuturor inimilor vor fi scoase la lumină) dacă vreunul din voi are ştiinţă de vreo piedică la unirea voastră prin căsătorie. Fiţi încredinţaţi că toţi cei care nu sunt uniţi după voia Domnului nu sunt uniţi în fata sa, şi căsătoria lor nu e nici legală. Tăcu, după obicei. Oare de câte ori tăcerea aceasta e curmată de un răspuns? Poate o dată într-un veac. Pastorul, care nici nu-şi ridicase ochii de pe carte şi nu-şi ţinuse decât o clipă răsuflarea, voia să urmeze. Mâna lui se şi întinsese spre domnul Rochestcr şi buzele lui se deschideau să întrebe: "Vrei să iei de soţie pe această femeie?" când o voce clară răsună în apropiere: — Căsătoria nu se poate face; declar că există o piedică. Pastorul privi pe acel care vorbise – şi amuţi; dascălul la fel. Domnul Rochester tresări uşor, ca şi când un cutremur ar fi zguduit pământul sub picioarele sale, dar revenindu-şi numaidecât zise, fără să-şi întoarcă măcar capul: — Continuă! Acest cuvânt rostit cu glas adânc dar încet fu urmat de o mare tăcere. Domnul Wood reluă: — Nu pot continua, înainte de a cerceta cele spuse şi de-a vedea limpede dacă-i adevăr sau minciună. — Slujba nu poate continua, adăugă vocea din spatele nostru, căci sunt în măsură să dovedesc ceea ce spun. Există o piedică de netrecut în calea acestei căsătorii. Domnul Rochester auzi, dar păru a nu ţine seamă. Stătea în picioare ţeapăn şi neînduplecat. Nu făcu decât o singură mişcare, ca să-mi ia mâna într-a sa. Oh, cât de tare şi fierbinte era strângerea lui! Fruntea-i puternică, palidă, masivă, părea de marmură. Ochii-i străluceau cercetători şi sălbatici. Domnul Wood părea că nu ştie ce să facă. — Şi care o acea piedică? întrebă el. Poate că nu e de netrecut, lămureşte-ne. — Am spus că e de netrecut şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, fu răspunsul. Acel care vorbise înainta şi se sprijini de bară. Urmă să vorbească netulburat, liniştit, clar şi desluşit, dar fără să ridice glasul. — Piedica pomenită constă pur şi simplu în existenţa unei căsătorii anterioare. Soţia domnului Rochester se află încă în viaţă. Aceste cuvinte, rostite cu voce înceată, îmi zguduiră nervii mai cumplit decât o lovitură de trăsnet; fiinţa mea simţi o muşcătură mai usturătoare decât fusese vreodată cea a focului sau a gerului; dar eram stăpână pe mine şi nu mă temeam c-o să leşin. L-am privit pe domnul Rochester şi l-am silit să mă privească şi el. Chipul îi părea dăltuit în stâncă, ochii lui străluceau şi scăpărau. Nu tăgădui nimic: părea că sfidează totul. Fără să vorbească, fără să zâmbească şi fără să pară că recunoaşte în mine o făptură omenească, îmi strângea talia cu braţul lui puternic şi mă ţintuia lângă sine. — Cine eşti? întrebă el pe străin. — Mă numesc Briggs şi sunt avocat. Biroul meu e la Londra, strada... răspunse el. — Şi afirmi că aş fi căsătorit? — Da, domnule. Am venit să-ţi amintesc că există o femeie care-i soţia dumitale şi că dacă dumneata n-o recunoşti, legea o recunoaşte. — Spune-mi te rog numele ei, al părinţilor ei şi unde locuieşte. — Îndată... Domnul Briggs scoase binişor o hârtie din buzunar şi citi pe un ton oficial şi cu o voce nazală cele ce urmează: "Afirm şi pot dovedi că-n ziua de 20 octombrie... (era cu cincisprezece ani în urmă), Eduard Fairfax Rochester, de la Thornfield Hall... din comitatul... şi cu locuinţa la Ferndean Manor, in comitatul... Anglia, s-a însurat cu sora mea, Bertha Antoineita Mason, fiica lui Jonas Mason, negustor, şi al Antoinettei Mason, soţia lui, creolă, la biserica... din Spanish Town, Jamaica. Actul de căsătorie poate fi găsit în registrele bisericii. O copie se află acum în posesia mea. Semnat, Richard Mason." — Actul acesta, dacă e autentic, poate dovedi că am fost însurat, dar nu şi că femeia de care se pomeneşte în el mai e încă în viaţă. — Trăia acum trei luni, răspunse omul legii. — De unde ştii? — Am un martor, pe care cu greu l-ai putea contrazice chiar dumneata însuţi.— Adu-l de faţă... sau du-te dracului! — Mai întâi am să-i aduc – e aici. Domnule Mason, fii bun şi te apropie. La auzul acestui nume, domnul Rochester încleştă dinţii şi fu cuprins de un tremur puternic. Fiind lângă dânsul, simţeam cum e scuturat de furie sau de deznădejde. Al doilea străin, care până atunci stătuse ascuns în colţul întunecat, înainta. Un chip palid se ivi deasupra umărului avocatului; da, era într-adevăr Mason. Domnul Rochester se întoarse şi-l privi. După cum am mai spus de câteva ori, ochii lui erau negri; acum străluceau de o lumină sălbatică şi sângeroasă. Chipul i se însufleţi. S-ar fi zis că focul ce-i ardea în inimă se răspândise până pe obrazul măsliniu şi pe fruntea-i mai înainte palidă. Ridică braţul puternic şi poate că l-ar fi lovit pe Mason, l-ar fi aruncat pe lespezile bisericii şi cu o izbitură necruţătoare ar fi gonit sufletul din acel trup firav, dacă el, speriat de moarte, nu s-ar fi tras îndărăt scâncind jalnic: "Doamne sfinte!" Atunci scârba îl cuprinse pe domnul Rochester. Ura i se schimbă într-un dispreţ rece, patima îi pieri ca şi când ar fi luat-o un vânt. — Tu ce ai de spus? Un răspuns nedesluşit ieşi de pe buzele albe ale lui Mason. — Ai să-l vezi pe dracu, dacă nu poţi răspunde desluşit! Te întreb din nou: Tu ce ai de spus? — Domnule, domnule, întrerupse preotul, nu uita că te afli într-un lăcaş sfânt. Apoi, adresându-se lui Mason, îl întrebă încet: — Poţi să-mi spui, domnule, daca soţia domnului Rochester mai este încă în viaţă? — Curaj! făcu avocatul, vorbeşte tare. — Trăieşte şi locuieşte la castelul Thornfield, zise Mason cu glas ceva mai desluşit. Am văzut-o în aprilie trecut. Sunt fratele ei. — La castel! exclamă preotul. Nu se poate. Locuiesc de multă vreme aici, domnule, şi n-am auzit niciodată pomenindu-se la Thornfield de vreo doamnă Rochester. Un zâmbet amar strâmbă buzele domnului Rochester, care şopti: — Nu, slavă Domnului! Am avut grijă ca nimeni să n-audă de ea, cel puţin sub numele ăsta. Căzu pe gânduri şi vreo zece minute păru că chibzuieşte, apoi reluă: — M-am săturat! Adevărul o să ţâşnească acum ca glonţul din ţeava. Wood, închide-ţi cartea şi scoate-ţi odăjdiile. John Green (acesta era numele dascălului), părăseşte biserica. Cununia n-o să se facă azi. Dascălul plecă. Domnul Rochester urmă, nepăsător şi cu îndrăzneală: — Cuvintul bigam sună urât în urechile voastre. Şi totuşi, aveam de gând să fiu bigam, dar soarta nu mi-a fost prielnică, sau poate mai curând pronia cerească s-a împotrivit planurilor mele. În aceste clipe nu sunt mai bun decât diavolul, şi, cum ar spune fără îndoială pastorul meu, merit cea mai aspră osândă a Domnului, merit să fiu aruncat în flăcările veşnice ale gheenei, ori să fiu dat pradă viermilor celor neadormiţi. Domnilor, planul meu s-a prăbuşit! Acest avocat şi clientul lui au spus adevărul; am fost însurat şi nevastă-mea trăieşte încă. Wood, zici că n-ai auzit niciodată vorbindu-se la castel de doamna Rochester, dar fără îndoială că ţi-au ajuns la urechi zvonurile despre misterioasa nebună, păzită cu grijă. Mulţi ţi-or fi şoptit că e o soră a mea nelegitimă, alţii că e o amantă părăsită. Îţi spun acum că-i soţia mea, eu care m-am însurat cu cincisprezece ani în urmă; se numeşte Bertha Mason şi e sora acestei persoane atât de dârze pe care-o vedeţi aici, cu obrajii palizi, tremurând din tot trupul şi arătându-ne ce inimă tare pot avea bărbaţii. Bucură-te, Dick! Nu te teme de mine! N-o să te lovesc. Mai curând aş lovi o femeie. Bertha e nebună. Se trage dintr-o familie în care, de două sau trei generaţii, aproape toţi sunt nebuni ori idioţi! Mama ei, creola, era alcoolică şi nebună! Asta am aflat-o de-abia după căsătorie, fiindcă nimeni nu suflase nici un cuvânt, tăinuindu-mi tarele familiei. Bertha, ca fată ascultătoare, urmă în totul pe maică-sa. Aveam o tovarăşă fermecătoare, nevinovată, cuminte şi modestă; vă puteţi deci lesne închipui că eram fericit. Am avut înaintea ochilor privelişti minunate! Oh, fireşte, treceam prin clipe divine! Dacă aţi şti însă totul... Dar nu vă datorez lămuriri mai amănunţite. Briggs, Wood, Mason, vă poftesc pe toţi să veniţi acasă s-o vedeţi pe pacienta doamnei Poole, pe soţia mea! O să vedeţi ce fel de fiinţă am fost amăgit să iau de nevastă şi o să vă daţi seama dacă am dreptul să rup această legătură şi să caut să-mi leg viaţa de o fiinţă omenească. Fata asta, adăugă el, uitându-se la mine, nu ştia despre groaznica taină mai multe decât voi; credea că totul e frumos şi curat; nu s-a gândit niciodată c-o să fie prinsă în capcana unei căsătorii false de un nenorocit legat deja de o fiinţă rea, nebună şi îndobitocită! Veniţi, urmaţi-mă! Părăsi biserica, strângându-mi mereu mâna cu putere. Cei trei bărbaţi veneau după noi. Trăsura aştepta înaintea intrării celei mari a castelului. — Deshamă şi du trăsura la loc, John, zise cu răceală domnul Rochester. Azi nu mai avem nevoie de ea. Când intrarăm, doamna Fairfax, Adèle, Sophie şi Leah ieşiră în întâmpinarea noastră să ne salute şi să ne facă urări. — Daţi-vă la o parte cu toţii! strigă stăpânul. Nu ne fac trebuinţă felicitările voastre. Cine are nevoie de ele? Eu unul, nu! Vin cu cincisprezece ani prea târziu! Trecu, ţinându-mă mereu de mână şi făcând semn bărbaţilor să-l urmeze. Urcarăm scara, străbăturăm coridorul şi ajunserăm în sfârşit la catul al treilea. Domnul Rochester deschise o uşă mică şi pătrunserăm în odaia tapisată, unde recunoscui patul cel mare şi dulapul pictat. — Mason, tu cunoşti odaia asta, zise călăuza noastră, când te-a-njunghiat şi te-a muşcat. Ridică draperiile, descoperind a doua uşă şi deschizând-o şi pe aceasta. Intrarăm într-o odaie fără ferestre. În cămin, în dosul unei apărători masive, ardea focul şi o lampă atârnată cu un lanţ de tavan lumina încăperea. Grace Poole, aplecată asupra focului, părea că prăjeşte ceva într-o tigaie. În umbra deasă dintr-un colţ al odăii, se mişca o fiinţă al cărei chip şi trup nu puteau fi bine desluşite. La prima vedere, nu se putea spune dacă era o făptură omenească sau un animal: părea că merge în patru labe şi mârâia ca o fiară sălbatică, dar era îmbrăcată, şi o claie de păr negru, încărunţit, îi cădea ca o coamă deasă pe cap şi pe chip, ascunzându-i-le. — Bună ziua. doamnă Poole! zise domnul Rochester. Ce mai faci?! Ce face azi bolnava? — O ducem destul de bine, vă mulţumesc, zise Grace ridicând cu grijă tigaia care sfârâia. E cam smintită, dar nu furioasă. Un ţipăt sălbatic veni să contrazică vorbele liniştitoare. Hiena îmbrăcată se ridică în două picioare. — Ah! domnule, v-a văzut, strigă Grace. Aţi face mai bine să plecaţi. — O clipă, Grace; trebuie să ne îngădui să stăm puţin aici. — Atunci, domnule, luaţi seama. Pentru numele lui Dumnezeu, luaţi seama ! Nebuna urla. Îşi dădu la o parte şuviţele zbârlite de pe obraz şi privi sălbatic spre oaspeţi. Recunoscui prea bine chipul acela vânăt şi trăsăturile umflate. Doamna Poole se apropie. — Fugi de-aici, zise domnul Rochester, împingând-o deoparte. Sper că n-are cuţit. Cât despre mine, ştiu să mă păzesc. — Nu poţi şti niciodată ce armă are, domnule; e atât de vicleană; nici un om nu-i poate pătrunde şiretlicurile. — Mai bine am pleca, şopti Mason. — Du-te dracului! răspunse cumnatu-său. — Păziţi-vă! strigă Grace. Cei trei bărbaţi se retraseră în acelaşi timp. Domnul Rochester mă îmbrânci în spatele lui; nebuna sări asupra-i, îl apucă cu iuţeală de gât şi vru să-i muşte obrajii. Porni o luptă în lege. Era o femeie voinică, aproape tot atât de înaltă ca soţul ei şi, în afară de asta, trupeşă; dovedea o putere de bărbat şi de multe ori fu cât pe-aci să-l sugrume, în ciuda forţei lui atletice. Ar fi putut s-o doboare cu o lovitură zdravănă, dar nu voia s-o lovească, ci doar s-o domolească. În sfârşit, prinse braţele nebunei şi i le legă la spate cu o frânghie pe care i-o dădu Grace, iar cu alta o legă de un scaun. Toate acestea fură întovărăşite de ţipetele cele mai sălbatice şi de zvârcolirile cele mai îngrozitoare. Atunci domnul Rochester se întoarse spre cei de faţă şi-i privi cu un zâmbet amar şi deznădăjduit. — Asta-i soţia mea! zise el. Astea-s singurele îmbrăţişări conjugale pe care mi-e dat să le cunosc. Şi asta e ceea ce doream să am (îmi puse mâna pe umăr), această fată, care stă atât de serioasă şi liniştită înaintea porţilor iadului şi priveşte îngândurată la ţopăielile unui demon. O iubeam din pricina contrastului nemăsurat dintre ea şi aceea pe care o urăsc. Wood şi Briggs, priviţi deosebirea! Comparaţi ochii aceştia luminoşi cu cei roşii pe care îi vedeţi rotindu-se nebuneşte; comparaţi acest chip cu masca aceea; această talie cu acea matahală şi judecaţi, dumneata, propovăduitor al Evangheliei, şi dumneata, om al legii. Amintiţi-vă numai că aşa cum veţi judeca, aşa veţi fi judecaţi! Acum ieşiţi de-aici. Trebuie să-mi încui comoara. Plecarăm cu toţii. Domnul Rochester rămase puţin în urma noastră, să stea de vorbă cu Grace Poole şi să-i dea câteva porunci. Pe când coboram scara, avocatul îmi spuse: — Dumneata, domnişoară, eşti nevinovată şi unchiul dumitale, dacă o mai fi trăind, va fi foarte fericit s-o afle de la domnul Mason, când s-o întoarce dânsul la Madera. — Unchiul meu! Ce ştii despre el? Îl cunoşti? — Domnul Mason îl cunoaşte. A fost câţiva ani reprezentant al firmei lui, la Funchal. Când unchiul dumitale a primit scrisoarea în care-i pomeneai de proiectata dumitale căsătorie cu domnul Rochester, domnul Mason se afla la Madera, unde se oprise să se mai întremeze puţin înainte de-a se întoarce în Jamaica. Domnul Eyre i-a pomemt de scrisoarea dumitale, întrucât ştia că clientul meu cunoaşte pe un gentilom cu acest nume. Domnul Mason, uimit şi îndurerat, după cum cred că-ţi închipui, îi dezvălui tot adevărul. Unchiul dumitale, îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, e acum bolnav la pat; ţinând seama de boală – e tuberculos – şi în stadiul în care a ajuns, nu-i probabil să se mai înzdrăvenească vreodată. Aşa că n-a putut veni în Anglia să te scape din urzeala în care ai căzut, însă l-a implorat pe domnul Mason să nu piardă nici o clipă şi să ia măsuri pentru a împiedica această falsă căsătorie. Chiar domnul Eyre l-a îndrumat spre mine, iar eu am făcut tot ce am putut, şi, slavă Domnului! n-am sosit prea târziu. Trebuie să-i mulţumeşti lui Dumnezeu. Dacă n-aş fi convins că unchiul dumitale se va prăpădi înainte de vremea când ai putea sosi la Madera, te-aş sfătui să pleci o dată cu domnul Mason. Aşa cum stau lucrurile, însă, cred că ai face mai bine să rămâi în Anglia până vei primi veşti de la domnul Eyre, sau vei auzi de dânsul. Mai avem vreun motiv să rămânem aici? întrebă el pe Mason. — Nu, nu, să plecăm, răspunse acesta cu înfrigurare. Plecară fără să-şi ia rămas bun de la domnul Rochester. Pastorul rămase să adreseze câteva sfaturi sau cuvinte de mustrare trufaşului său enoriaş. După ce-şi împlini datoria, plecă şi dânsul. L-am auzit depărtându-se pe când stam în uşa întredeschisă a odăii mele, unde mă retrăsesem. După ce casa se goli, mă închisei în odaie, trăsei zăvorul ca nimeni să nu poată intra şi începui – nu să plâng sau să jelesc, căci eram încă prea liniştită pentru asta – ci să-mi scot cu gesturi de automat rochia de mireasă şi să îmbrac iar rochia mea de stofă, pe care în ajun crezusem că o port pentru ultima dată. După aceea m-am aşezat. Mă simţeam obosită şi slabă; încrucişai braţele pe masă şi-mi rezemai capul pe ele. Căzui pe gânduri. Până atunci nu făcusem decât să ascult, să văd, să merg de colo-colo pe unde eram condusă ori târâtă, să asist la succesiunea ameţitoare a întâmplărilor şi a destăinuirilor. Dar acum sosise ceasul cugetării. Afară de scena cu nebuna, dimineaţa fusese destul de calmă. La biserică totul se petrecuse în linişte, nu fuseseră nici izbucniri de patimi, nici certuri zgomotoase, nici insulte sau provocări, nici lacrimi, nici hohote de plâns. Se rostiseră doar câteva cuvinte: un bărbat venise să spună, cu sânge rece, că există o piedică la încheierea căsătoriei. Domnul Rochester pusese mai multe întrebări tăioase şi scurte. Se dăduseră răspunsuri şi lămuriri, se aduseseră dovezi; stăpânul meu se hotărâse să mărturisească întregul adevăr şi ne arătase proba vie a crimei sale; străinii plecaseră şi totul se sfârşise. Stăteam, ca de obicei, în odaia mea. Eram tot eu; după cât se vedea, nu suferisem nici o schimbare; nu fusesem nici rănită, nici lovită, nici schilodită şi totuşi, unde era Jane Eyre de ieri? Unde-i era viaţa? Unde îi erau nădejdile? Jane Eyre care fusese o atât de fericită logodnică, şi aproape că fusese mireasă, era din nou o fată abătută şi singură: viaţa ei era searbădă, speranţele-i erau jalnice. Gerul Bobotezei sosise în toiul verii; la mijlocul lui iunie se stârnise o furtună de decembrie. Zăpada îngheţase merele coapte şi viforele veştejiseră trandafirii îmbobociţi; promoroaca acoperise ca un giulgiu păşunile şi lanurile; pe poienile unde ieri se răsfăţau în soare florile, se-aşternuseră astăzi uriaşe troiene de zăpadă, neatinse încă de picior omenesc; pădurile, care doar acum douăsprezece ceasuri se legănau în adierile molcome, înfrunzite şi înmiresmate ca boschetele înflorite de la tropice, se întindeau acum pustiite, sălbatice şi albe ca şi codrii de pini din îngheţata Norvegie. Nădejdile îmi erau moarte, lovite de o soartă perfidă, asemenea celei ce se-abătuse într-o noapte asupra tuturor întâilor născuţi din ţara Egiptului. Mă gândeam la visele mele dragi, ieri încă atât de înfloritoare şi luminoase; azi erau hoituri ţepene, reci şi învineţite, pe care nimic nu le mai putea readuce la viaţă. Mă gândeam la dragostea mea, la acel sentiment ce aparţinea stăpânului meu fiindcă el îl făcuse sa se nască, şi care zăcea acum ca un copil bolnav într-un leagăn de gheaţă: boala şi neliniştea îl cuprinsesera şi nu se putea duce să caute alinare în braţele domnului Rochester, nu putea afla căldură la pieptul lui, nu, niciodată nu se va mai putea întoarce către el; încrederea într-însul fusese spulberată, domnul Rochester nu mai era în ochii mei ceea ce fusese, căci nu se dovedise a fi ceea ce crezusem. Nu-l puteam socoti desfrânat, nu puteam spune că mă înşelase, dar nu mai era pentru mine imaginea adevărului neprihănit şi trebuia să fug din preajma lui... de asta îmi dădeam foarte bine seama. Dar când? Cum? Şi unde să mă duc? Nu ştiam încă, şi totuşi eram sigură că el însuşi o să mă alunge de la Thornfield. Mi se părea că nu mă poate iubi cu adevărat; fusese doar o patimă trecătoare şi acum, dacă nu şi-o putea satisface, nu mai avea nevoie de mine; mi-ar fi teamă chiar să-i mai ies în cale; vederea mea trebuie că-i e nesuferită. Oh, cât de orbi îmi fuseră ochii şi cât de naivă purtarea! Ţineam ochii închişi – părea că întunericul mă învăluise în păienjenişul lui – gândurile-mi curgeau ca un val negru şi tulbure. Mi se părea că, neputincioasă, părăsită şi fără vlagă, mă culcasem în albia secată a unui râu uriaş. Auzeam zgomotul apei dezlănţuite din munţii îndepărtaţi, simţeam cum înaintează şuvoiul, dar n-aveam destulă voinţă să mă ridic şi nici putere să fug. Zăceam vlăguită şi tânjeam după moarte. Un singur gând mai palpita înăuntrul meu, ca o urmă de viaţă: gândul la Dumnezeu. Acel gând mă făcuse să plăsmuiesc o rugăciune nerostită; cuvintele rătăceau care încotro prin mintea-mi întunecată, cerându-se rostite, dar neaflând energia care le-ar fi putut face să se desprindă de pe buze: "Dumnezeule, să nu mă părăseşti, căci primejdia e aproape şi nimeni nu mă poate sprijini!" Într-adevăr, primejdia era aproape, şi cum nu cerusem cerului s-o îndepărteze, nu îngenuncheasem, nu împreunasem mânile şi nici nu mişcasem buzele, ea veni. Cu valuri mari şi furioase, puhoiul se năpusti asupră-mi. Conştiinţa deplină a vieţii mele distruse, a dragostei pierdute, a nădejdilor sfărâmate şi a credinţei nimicite – toate se revărsară asupră-mi ca o singură masă mohorâtă. Ceasul acela amar nu poate fi descris: sufletul îmi era înecat; mă scufundam din ce în ce în apa mocirloasă: nu găseam nici un sprijin; talazurile mă copleşeau. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 17/02/2012, 3:19 AM | message # 30
CAPITOLUL XXVII
La un oarecare ceas al după-amiezii înălţai capul, şi, privind în jurul meu şi văzând pe zid răsfrângerea razelor soarelui ce cobora înspre apus, mă întrebai: "Ce îmi rămâne de făcut?" Dar răspunsul pe care mi-l dădea mintea mea: "Trebuie să părăseşti numaidecât Thornfieldul fu atât de prompt, atât de groaznic, că-mi astupai urechile. Mi-am spus că nu pot îndura acum asemenea cuvinte. "Să nu fiu nevasta lui Eduard Rochester, zisei eu, iată lucrul cel mai puţin dureros. Să mă trezesc din visele mele cele mai încântătoare şi să-mi dau seama că totul n-a fost decât iluzie şi deşertăciune, e o grozăvie pe care o pot suporta şi o pot stăpâni. Dar să-l părăsesc numaidecât şi pentru totdeauna, asta-i de neîndurat. E peste puterile mele." Atunci însă un glas lăuntric mă încredinţa că o puteam face şi-mi prezise că aveam s-o fac. Luptai împotriva propriei mele hotărâri; aş fi vrut să fiu slabă, ca să mă pot feri din calea noilor suferinţi pe care le prevedeam. Conştiinţa-mi deveni tiranică: apucă de gât Pasiunea şi-i spuse, cu asprime dispreţuitoare, că abia piciorul gingaş şi l-a muiat în mocirlă, dar îi jură că în curând o va rostogoli cu braţul ei de fier, în genuni de chin. "Atunci, strigai eu, să fiu sfâşiată în bucăţi! Dar să-mi ajute cineva!" "Nu, tu însăţi o să te sfâşii şi nimeni n-o să te ajute; tu însăţi ai să-ţi smulgi ochiul drept; tu însăţi ai să-ţi retezi mâna dreaptă; inima ta va fi jertfa şi tu preotul care-o va jertfi." Mă ridicai dintr-o dată, cuprinsă de groază în faţa singurătăţii pe care o prezicea un judecător atât de neînduplecat, în fata tăcerii pe care o alunga un glas atât de îngrozitor. Când m-am ridicat, nu-mi mai puteam ţine capul sus. Îmi dădui seama că eram gata să leşin de foame şi surescitare, nu mâncasem şi nu băusem nimic toată ziua, fiindcă nici dimineaţa nu luasem nimic. Cu un fior dureros îmi dădui seama că atâta vreme trecuse din clipa când mă încuiasem în odaie şi nimeni nu venise să mă întrebe ce fac, ori să mă poftească să cobor; nici măcar micuţa Adèle nu-mi bătuse la uşă, nici doamna Fairfax nu mă căutase. "Pe cel părăsit de noroc repede-l uită prietenii", şoptii eu, trăgând zăvorul şi ieşind din odaie. Dădui peste-un obstacol; eram încă ameţită, vederea mi-era tulbure şi mădularele slabe. Nu mi-am putut reveni numaidecât; am căzut, dar nu pe duşumea; un braţ întins mă prinse; am privit în sus şi l-am văzut pe domnul Rochester, care sta pe un scaun în faţa uşii mele. — În sfârşit, te-ai hotărât să ieşi! îmi zise el. Te-am aşteptat multă vreme şi-am tot tras cu urechea, dar n-am auzit nici o mişcare, nici măcar un suspin; cinci minute de-ar mai fi ţinut tăcerea asta de moarte şi aş fi spart uşa, ca un tâlhar. Aşadar, fugi de mine, te încui în odaie şi jeleşti singură! Aş fi preferat să vii şi să mă cerţi cu toata furia. Eşti o fire pasionată şi mă aşteptam la o scenă; mă pregăteam să văd lacrimi fierbinţi şi doream numai ca ele să fie vărsate la pieptul meu; le-ai vărsat însă pe podeaua nesimţitoare, sau în batista-ţi udă leoarcă. Dar greşesc: n-ai plâns de loc! Obrajii îţi sunt galbeni, ochii obosiţi, însă nu văd nici urmă de lacrimi. Atunci inima ta a plâns cu lacrimi de sânge? Cum, Jane, nici un cuvânt de mustrare? Nimic amar... nimic dureros? Nimic care să rănească inima sau să aţâţe patima? Stai liniştită acolo unde te-am pus şi mă priveşti cu ochii ăştia obosiţi şi resemnaţi. Jane, n-am avut de gând să te rănesc atât de cumplit. Nici acela care ar avea o singură mieluţă şi ar iubi-o ca pe copilul lui, ar hrăni-o din pâinea lui, ar adăpa-o din cana lui şi-ar culca-o la pieptul lui, dar apoi ar duce-o din greşeală la tăiere şi-ar ucide-o, n-ar regreta sângeroasa-i greşeală mai mult decât regret eu ceea ce am făcut. Oare o să mă ierţi vreodată? Cititorule, l-am iertat în clipa şi pe locul acela. În ochii lui se arăta o căinţă atât de adâncă, în glasul lui o jale atât de sfâşietoare, în purtarea lui o tărie atât de bărbătească; şi în afară de toate astea era în privirea şi expresia chipului său o dragoste atât de statornică, încât îi iertai totul; dar nu cu glas tare, nu arătând în vreun fel, ci numai în adâncul sufletului meu. — Ştii că sunt un nemernic, Jane? continuă el, privindu-mă cu multă atenţie, mirându-se probabil de tăcerea şi blândeţea mea, urmare mai degrabă a slăbiciunii, decât a voinţei mele. — Da, domnule. — Atunci, spune-mi-o fără ocoluri şi răspicat, nu mă cruţa. — Nu pot! sunt obosită şi bolnavă. Aş vrea puţină apă. Se înfioră şi scoase un oftat adânc, apoi mă ridică în braţe şi mă duse jos. La început nu mi-am dat seama în ce odaie m-a dus; privirea mi-era înceţoşată, sticloasă, şi nu puteam distinge nimic. În curând simţii căldura înfiorătoare a focului, căci deşi era vară, cât stătusem în încăperea mea ajunsesem rece ca gheaţa. Domnul Rochester îmi duse la buze o cupă cu vin; gustai şi mă simţii mai bine. Apoi mâncai ce-mi dădu dânsul şi după un scurt timp îmi revenii de-a binelea. Eram în bibliotecă, aşezată în jilţul stăpânului meu, care se afla foarte aproape de mine. "Dacă aş putea muri acum, mă gândeam eu, fără să sufăr prea mult, aş fi foarte fericită. Atunci, nu m-aş mai vedea silită să fac durerosul efort de a-mi zdrobi corzile inimii, pentru a le despărţi de ale lui. Se pare că trebuie să-l părăsesc. Nu vreau să-l părăsesc, nu pot să-l părăsesc." — Cum te simţi acum, Jane? — Mult mai bine, domnule; în curând o să-mi revin de-a binelea. — Mai bea puţin vin, Jane. Îl ascultai. El puse paharul pe masă, se aşeză în faţa mea şi mă privi cu luare-aminte. Deodată se depărta, scoţând o exclamaţie plină de tulburare pătimaşă. Începu să umble repede prin odaie şi reveni lângă mine; se aplecă asupra-mi, să mă îmbrăţişeze, dar amintindu-mi că acum nu-i puteam primi dezmierdările, întorsei obrazul şi-l îndepărtai pe al lui. — Cum? Ce înseamnă asta? exclamă el repede. Oh, înţeleg! Nu vrei să săruţi pe bărbatul Berthei Mason? Socoti că braţele mele sunt mai demult promise – şi că îmbrăţişările mele aparţin alteia? — În orice caz, domnule, eu nu mai am nici loc în braţele dumneavoastră, nici drept la îmbrăţişările dumneavoastră. — De ce, Jane? Vreau să te scutesc de oboseala de a vorbi şi am să răspund eu pentru tine: "Pentru că ai o nevastă", vrei să spui. Am ghicit? — Da. — Dacă judeci aşa, înseamnă că ai o ciudată părere despre mine. Mă socoteşti probabil un uneltitor desfrânat, un nelegiuit josnic şi mârşav, care a simulat o dragoste dezinteresată, ca să te-mpingă într-o capcană întinsă cu sânge rece, spre a-ţi terfeli demnitatea şi a-ţi distruge stima pentru tine însăţi. Ce-mi poţi răspunde? Văd că nimic. Mai întâi fiindcă eşti încă slabă şi ţi-e greu chiar să-ţi mai tragi sufletul; pe urmă, nu te poţi obişnui cu gândul că trebuie să mă acuzi şi să mă înjoseşti; în fine stăvilarele lacrimilor tale sunt deschise, iar dacă ai vorbi prea mult, ele s-ar revărsa din belşug şi nu vrei să te cuprindă mânia, să-mi faci reproşuri, ori scene. Te gândeşti că a vorbi acum cu mine ţi se pare fără sens. Te cunosc şi mă feresc. — Domnule, zisei eu, nu doresc să vă fac nici un rău. Glasul meu tremurător mă înştiinţa că nu trebuia să vorbesc prea mult. — Încerci să mă nimiceşti, nu în înţelesul pe care-l dai tu cuvântului, ci în acela pe care i-l dau eu. Mi-ai spus de fapt că sunt om însurat şi ca atare o să mă ocoleşti şi o să te depărtezi de mine: chiar adineauri, n-ai vrut să mă săruţi. Ai de gând să rămâi o străină pentru mine, să trăieşti în casa asta doar ca preceptoare a Adèlei. Dacă am să-ţi spun vreodată un cuvânt binevoitor, dacă vreodată un sentiment mai cald te va îndemna să te apropii de mine, îţi vei spune: "Acest om a fost gata să facă din mine amanta lui: pentru el trebuie să rămân o stană de piatră". Şi ai să fii cu adevărat o stană de piatră. Mi-am dres şi mi-am întărit glasul pentru a-i răspunde: — În jurul meu totul s-a schimbat, domnule; trebuie deci să mă schimb şi eu, în privinţa asta nu mai încape nici o îndoială. Trebuie să evităm emoţiile mari şi să ne ferim de lupta fără sfârşit a amintirilor, iar către asta nu-i decât o singură cale: Adèle să aibă altă profesoară, domnule. — Oh, pe Adèle o trimit la pension – asta am şi hotărât! În afară de asta, nu vreau să te văd chinuită de hâdele amintiri pe care ţi le-ar trezi Thornfieldul, acest loc blestemat, acest cort al lui Achan73, acest mormânt neruşinat ce arată luminii cerului năluca unei moarte care trăieşte, acest iad îngust de piatră, locuit de un singur diavol, mai temut decât toate legiunile Satanei. Jane, n-o să rămâi aci, nu, nici eu nu vreau. Am făcut o greşeală când te-am adus la Thornfield, ştiind că e un loc blestemat. Înainte de a te vedea, poruncisem să ţi se ascundă tot ce se povestea despre casa asta ticăloasă, căci mă temeam că nici o guvernantă nu va voi să stea cu Adèle, dacă ar şti alături de cine locuieşte. Conştiinţa mea nu-mi îngăduia să-mi duc în altă parte nebuna, deşi aveam o casă veche, Ferndean Manor care e mai retrasă şi mai ascunsă chiar decât asta, unde aş fi putut s-o închid în deplină siguranţă, dacă nu m-aş fi gândit ca e aşezată într-un loc nesănătos, în inima unei păduri, şi conştiinţa mea nu-mi îngăduia aşa ceva. S-ar fi putut prea bine întâmpla ca zidurile acelea umede şi reci să se fi descotorosit curând de dânsa. Fiecare ticălos cu năravul lui, dar eu nu-l am pe acela de a asasina, fie şi indirect, nici chiar pe acei pe care-i urăsc mai mult... Totuşi, ascunzându-ţi prezenţa nebunei, mă purtam ca şi când aş fi acoperit un copil cu o mantie şi l-aş fi lăsat lângă un copac cu fructe veninoase; acul din preajma acestui diavol e otrăvit şi totdeauna a fost aşa. Dar am să închid castelul Thornfield, am să bat în cuie poarta cea mare, am să închid cu obloane de lemn ferestrele de la parter. Am să dau doamnei Poole 200 de lire pe an să stea aici cu soţia mea, cum îi spui acestei iazme îngrozitoare. Ce nu face Grace pentru bani! O să aduc şi pe băiatul ei, paznicul de la Grimsby Retreat, să-i ţină tovărăşie şi să-i fie la îndemână s-o ajute în timpul acceselor soţiei mele, de câte ori, tulburată de duhurile ei, îi va trăsni prin cap să ardă pe oameni noaptea în patul lor, să-i înjunghie, să le sfâşie carnea de pe oase şi altele de soiul ăsta... — Domnule, îl întrerupsei eu, n-aveţi nici o milă pentru femeia asia nenorocită; vorbiţi de ea cu ură, cu o antipatie răzbunătoare. E o cruzime din partea dumneavoastră. Ea nu-i răspunzătoare de nebunia ei... — Jane, micuţa mea dragă (lasă-mă să-ţi spun astfel căci aşa simt eu), nu ştii despre cine vorbeşti şi iar mă judeci rău. N-o urăsc fiindcă e nebună. Crezi că dacă ai fi nebună, te-aş urî? — Sunt încredinţată, domnule. — Atunci te înşeli; nu mă cunoşti, nu ştii nimic despre mine şi nici dragostea nu mi-o cunoşti. Fiecare părticică din trupul tău mi-e tot atât de scumpă ca propriul meu trup; suferinţa şi boala tot nu m-ar împiedica să-l iubesc. Mintea ta e comoara mea şi chiar de-ar fi zdruncinată, tot comoara mea ar rămâne. Dacă ai fi nebună, pentru a-ţi potoli furia ai avea braţele mele şi nu în cămaşa de forţă. Chiar dacă m-ai prinde în braţe, într-un acces de furie, pentru mine ar fi aceeaşi încântare. Dacă te-ai năpusti asupra mea cum a făcut ieri femeia aceea, încercând să te stăpânesc, te-aş prinde într-o îmbrăţişare plină de dragoste. Nu m-aş feri de tine cu scârbă, cum mă feresc de ea. Când ai fi liniştită, n-ai avea alt îngrijitor, alt paznic în afară de mine; aş şti să te veghez cu duioşie neobosită, cu toate că nu m-ai putea răsplăti nici măcar cu un zâmbet; nu m-aş mai sătura cătându-ţi în ochi, chiar dacă ei nu m-ar cunoaşte. Dar de ce să ne mai gândim la asta? Spuneam că vreau să te iau de la Thornfield. Ştii că totu-i pregătit de plecare; mâine ai să pleci. Nu-ţi cer decât să mai petreci o noapte sub acest acoperământ, Jane, şi după aceea îţi vei lua de-a pururi rămas bun de la toate ticăloşiile şi spaimele Thornfieldului! Am un loc retras care va fi un adăpost sigur împotriva amintirilor dureroase, împotriva intruşilor nedoriţi şi chiar a minciunii şi 73 Numele unui nelegiuit din legendele biblice defăimării. — Luaţi-o pe Adèle cu dumneavoastră, domnule, îl întrerupsei eu. O să vă ţină tovărăşie. — Ce vrei să spui, Jane? Nu ţi-am arătat că Adèle o să se ducă la pension? Şi ce nevoie am de tovărăşia unui copil care nici nu-i al meu, ci e copilul din flori ai unei dansatoare franceze? De ce să mă zbat pentru ea? De ce, te întreb, vrei să-mi dai pe Adèle de tovarăşă? — Vorbeaţi de un adăpost retras, domnule. Izolarea şi singurătatea sunt triste, prea triste pentru dumneavoastră. — Singurătatea! Singurătatea! repetă el iritat. Văd că trebuie să dau explicaţii. Nu pot înţelege ce înseamnă înfăţişarea de sfinx pe care o ia chipul tău. Tu vei împărţi cu mine acea singurătate. Înţelegi? Clătinai din cap. Domnul Rochester era atât de aţâţat, încât aveam nevoie de curaj chiar şi pentru această tăgadă mută. Se plimba agitat prin odaie şi văzându-mi faţa se opri ca şi când ar fi prins deodată rădăcini. Mă privi lung şi aspru. Întorsei ochii; îi aţintii asupra focului şi mă silii să par liniştită şi stăpână pe mine. — Trebuie să ţinem seamă de Jane şi de firea ei aprinsă, zise el în sfârşit, cu mai multă linişte decât mă aşteptam judecând după privirea lui. Ghemuleţul de mândrie s-a depănat destul de lin până acum: dar îmi dădeam bine seama că se va ivi un nod şi că mătasea o să se încâlcească. Iată nodul! Acum va trebui să mă aştept la tot felul de jigniri, necazuri şi plictiseli fără sfârşit! Doamne-Dumnezeule! Cum aş vrea să am ceva din puterea lui Samson, ca să sfărâm această piedică, aşa cum aş destrăma un ghemotoc de câlţi! Începu să se plimbe iar, însă după puţin timp se opri din nou, de astă dată în faţa mea. — Jane! îmi zise el, vrei să înţelegi de vorbă? Apoi se aplecă şi, apropiindu-şi buzele de urechea mea, adăugă: — Pentru că, dacă nu vrei, am să încerc cu sila. Glasul îi era răguşit, privirea ca a unui om ce se pregăteşte să scuture lanţuri de nesuferit şi e gata să se arunce orbeşte într-o acţiune nesăbuită. Îmi dădui seama deodată că ar fi fost de ajuns o clipă, o nouă pornire de furie, ca să nu-i mai pot sta împotrivă. Spre a-l stăpâni, n-aveam decât scurta clipă de faţă; un gest de dispreţ, fuga sau teama, mi-ar fi pecetluit soarta – şi aş pieri totodată. Dar nu eram de fel înfricoşată; simţeam în mine o mare putere lăuntrică; înţelegeam că am înrâurire asupra lui şi acest gând mă întărea. Criza era primejdioasă, dar nu lipsită de farmec: trăiam o simţire ca aceea ce cuprinde probabil inima unui indian, când lunecă în barca lui uşoară, pe un curent cumplit de repede. Apucai mâinile crispate ale domnului Rochester, îi desfăcui degetele încleştate, şi-i spusei blajin: — Staţi jos. Vă voi vorbi atât cât o să-mi îngăduiţi şi voi asculta tot ce-o să-mi spuneţi, fie că e sau nu e un lucru la locul său. Se aşeză, dar rămase tăcut. De câtăva vreme luptam cu lacrimile: mă silisem să le opresc, ştiind că nu i-ar plăcea să mă vadă plângând. Acum însă mă gândeam că le pot lăsa să curgă în voie, cât pofteam. Dacă asta îl supăra, cu atât mai bine. Aşa că dădui frâu liber lacrimilor şi începui să plâng zdravăn. După puţin timp, mă rugă fierbinte să mă liniştesc, îi răspunsei că nu pot, cât timp îl văd stăpânit de o asemenea patimă. — Nu sunt supărat. Jane, îmi zise el. Dar te iubesc prea mult, iar tu ţi-ai împietrit chipul mic şi palid şi aveai o privire de om rece şi neîndurătoare încât n-am putut s-o îndur. Acum taci şi şterge-ţi lacrimile. Glasul lui blând îmi dovedi că se liniştise, aşa că mă liniştii şi eu. Încerca să-şi sprijine capul de umărul meu, dar nu i-am îngăduit. Se strădui să mă atragă spre el şi nu l-am lăsat. — Jane! Jane! îmi zise domnul Rochester cu un accent de mâhnire atât de amară, încât am tresărit fără voie. Iată deci că nu mă iubeşti. N-ai preţuit decât rangul meu şi situaţia de soţie, iar acum, când crezi că nu-ţi mai pot fi bărbat, fugi de mine ca de o broască râioasă sau de-o maimuţă. M-au durut aceste cuvinte: dar ce era să spun? Ce trebuia să fac? De bună seamă ar fi trebuit să nu spun nimic. Regretam însă atât de mult că-l mâhnisem în aşa hal, încât nu-mi putui înfrâna dorinţa de a turna câteva picături de balsam pe rana ce i-o făcusem. — Vă iubesc, exclamai eu, mai mult decât oricând: dar nu se cade nici să arăt, nici să nutresc acest sentiment şi rostesc asemenea vorbe pentru ultima oară. — Ultima oară, Jane? Cum? Crezi că vei putea trăi alături de mine, vei putea să mă vezi în fiecare zi şi, continuând a mă iubi, să rămâi rece şi nepăsătoare faţă de mine? — Nu, domnule, sunt sigură că n-aş putea. De aceea nu văd decât o singură ieşire; dar sunt sigură c-o să vă înfuriaţi dacă v-o spun. — Oh, spune totuşi! Dacă am să tun şi am să fulger, îţi rămâne totuşi meşteşugul plânsului. — Domnule Rochester, trebuie să vă părăsesc. — Pentru câtă vreme, Jane? Pentru câteva clipe? Ca sa-ţi netezeşti părul ciufulit, ca să-ţi speli obrazul aprins? — Trebuie să părăsesc pe Adèle şi Thornfieldul, să mă despart pentru totdeauna de dumneavoastră; trebuie să încep o viaţă nouă în mijlocul unor oameni străini şi-n nişte locuri necunoscute. — Ţi-am spus-o doar. Trec sub tăcere nevoia de a te despărţi de mine. Vrei să spui, că ai să devii o parte din mine însumi, cât priveşte viaţa despre care vorbeşti, ai dreptate: da, şi totuşi poţi să fii nevasta mea; nu sunt însurat. Ai să fii doamna Rochester – şi cu numele şi de fapt. O să-ţi fiu credincios cât voi trai; o să te duc la una din proprietăţile mele din sudul Franţei; o vilă cu ziduri albe, pe malurile Mediteranei. Acolo vei trăi fericită, ocrotită şi nevinovată. Să nu te temi că te voi târî în păcat şi că o să fac din tine amanta mea. De ce dai din cap? Jane, fii înţelegătoare, iar mă faci să înnebunesc. Glasul şi mâinile îi tremurau; nările largi îi fremătau, ochii-mi ardeau, dar totuşi am îndrăznit să-i vorbesc. — Domnule, zisei cu, soţia dumneavoastră trăieşte: chiar dumneavoastră aţi recunoscut-o azi dimineaţă. Daca aş trăi aşa cum doriţi, v-aş fi amantă. A tăgădui, înseamnă a face un sofism, a spune o minciună. — Jane, uiţi că nu sunt un om calm: nu sunt nici răbdător, nici rece, nici lipsit de patimă; ai milă de mine şi de tine, pune degetul pe pulsul meu, ascultă-i bătăile şi ia bine seama! Îmi întinse mâna; obrazul şi buzele, din care pieri sângele, deveniseră livide. Eram foarte abătută. Mi se părea că ar fi crud să-l tulbur şi mai mult printr-o împotrivire pe care n-o putea suferi. Să-i fac pe plac nu se putea. Făcui ceea ce instinctiv fac toate făpturile omeneşti când se află în primejdie; cerui ajutorul unei fiinţe mai mari decât omul; cuvintele: "Doamne, ajută-mă!" îmi scăpară fără voie de pe buze. — Sunt nebun! exclamă deodată domnul Rochester. Să-i spun că nu sunt însurat, fără să-i lămuresc de ce! Uit că nu ştie nimic despre firea acelei femei şi despre împrejurările în care s-a încheiat legătura asta drăcească. Da, sunt sigur că Jane va fi de părerea mea când va afla tot ce ştiu eu. Dă-mi mâna, Janet, pentru ca ochii şi urechile să mă încredinţeze că eşti lângă mine; vreau să-ţi înfăţişez situaţia mea reală, în câteva cuvinte! Mă poţi asculta? — Da, domnule: ceasuri întregi, dacă vreţi. — Îţi cer doar câteva minute, Jane, ai auzit vreodată că n-am fost cel mai mare dintre fraţi, că am avut un frate mai în vârstă? — Da, domnule. Mi-aduc aminte că mi-a spus odată doamna Fairfax. — Ai auzit că tatăl meu era zgârcit? — Da, domnule, am auzit. — Ei bine, Jane, tata voia ca averea lui să rămână lolaltă; nu se putea obişnui cu gândul s-o împartă şi să-mi dea partea cuvenită. Hotărâse ca totul să fie al fratelui meu Rowland. Totuşi, nu se putea împăca nici cu gândul că cel mai mic dintre copii o să fie un om sărac: voia să mă îmbogăţească printr-o căsătorie şi începu să-mi caute o tovarăşă. Domnul Mason, plantator şi negustor în Indiile Occidentale, era un vechi cunoscut al său. Tata ştia că acel domn Mason se bucura într-adevăr de-o avere mare; se interesă şi află că vechiul lui prieten avea un băiat şi o fată şi că-i dădea fiică-sii o zestre de treizeci de mii de lire sterline. Era de ajuns. Când am terminat colegiul, am fost trimis la Jamaica, să mă însor cu mireasa aceea peţită în numele meu. Tata nu mi-a pomenit de avere, dar mi-a spus că Spanish Town se mândrea cu frumuseţea domnişoarei Mason. Şi rostea adevărul. Era frumoasă, aşa cum e Blanche Ingram, înaltă, oacheşă şi maiestuoasă. Familia ei ar fi vrut să pună mâna pe mine fiindcă eram de neam mare şi acelaşi lucru îl dorea şi fata; mi-am văzut logodnica, minunat îmbrăcată, la mai multe baluri. Rareori am putut fi singur cu ea şi-am avut puţine discuţii mai intime. Se străduia să mă măgulească şi căuta să-şi pună în valoare, spre desfătarea mea, farmecele şi talentele. Toţi bărbaţii din cercul ei păreau că o admiră pe ea şi mă pizmuiau pe mine. Eram uluit, aţâţat, şi simţurile îmi fură tulburate; eram tânăr, nepriceput, fără experienţă şi crezui c-o iubesc. Stupidele convenienţe sociale, dorinţele arzătoare, pripeala şi orbirea tinereţii, împing pe un bărbat către cele mai cumplite prostii. Rudele ei mă îmboldeau, curtezanii ei îmi aţâţau deşertăciunea, ea însăşi mă îndemna şi astfel, înainte de a-mi putea da seama ce-i cu mine, căsătoria s-a încheiat. Oh, îmi dispare orice respect pentru mine când mă gândesc la fapta aceea! Mă îneacă dispreţul. N-am iubit-o, n-am stimat-o şi nici măcar n-am cunoscut-o vreodată. Nu eram sigur că are vreo calitate, nu remarcasem nici modestie, nici blândeţe, nici nevinovăţie şi nici rafinament în gândurile şi purtările ei. M-am căsătorit cu ea, ca un nătărău, idiot şi orb ce eram! Mai mic n-ar fi fost păcatul dacă... dar să nu uit cu cine vorbesc. N-o văzusem niciodată pe mama logodnicei mele: presupuneam că murise. După ce-a trecut luna de miere, mi-am dat seama că presupunerea mea fusese greşită; era doar nebună şi închisă într-o casă de sănătate. Avea şi un frate mai tânăr, idiot. Cel mai în vârstă, pe care l-ai văzut (şi pe care nu-l pot urî – deşi urăsc toată familia asta – fiindcă prin necontenitul interes pe care-l poartă surorii lui nenorocite şi prin ataşamentul de câine ce mi-l arăta pe vremuri dovedeşte că păstrează încă, în mintea lui slabă, oarecare urme de afecţiune), va avea probabil aceeaşi soartă ca şi ceilalţi. Tata şi fratele meu Rowland ştiau totul, dar nu se gândiseră decât la cele treizeci de mii de lire şi se-nţeleseseră de minune în uneltirea asta urzită împotriva mea. Toate lucrurile descoperite acum erau odioase: dar afară de faptul că fusesem înşelat şi că mi se ascunseseră atâtea taine, nu m-aş fi gândit niciodată să-i fac vrem reproş soţiei mele, nici chiar atunci când îmi dădui seama că firea ei era cu totul diferită de a mea, că gusturile ei erau vătămătoare pentru mine, că avea o minte de rând, josnică, strâmtă şi nu se dovedea în stare să nutrească nici un gând nobil şi înălţător: când am văzut că alături de ea nu pot petrece nici măcar o seară, nici măcar un ceas plăcut, că nu puteam sta niciodată de vorbă pentru că, despre orice am fi discutat, primeam numaidecât un răspuns aspru, bădăran, pervers sau tâmpit, când îmi dădui seama că nu pot avea nici măcar un cămin liniştit şi bine gospodărit, pentru că nici un servitor nu putea îndura izbucnirile ei sălbatice şi necugetate, sâcâielile poruncilor ei idioate şi tiranice care se băteau cap în cap – da, chiar şi atunci m-am stăpânit, m-am ferit să-i fac vreun reproş şi am încercat să-mi macin în taină dezamăgirea, scârba şi antipatia adâncă. Jane, nu vreau să te tulbur cu amănunte înfiorătoare. Pentru ce vreau să-ţi spun sunt de ajuns doar câteva cuvinte. Am trăit patru ani cu femeia pe care ai văzut-o acolo, sus, şi te rog să mă crezi că m-a pus la grea încercare. Răul din ea se dezvolta cu o iuţeală înfricoşătoare şi creştea clipă de clipă. Era atât de cumplită, încât numai cruzimea ar fi putut-o stăpâni şi nu voiam să aud ce inteligenţă de pigmeu şi în acelaşi timp ce uriaşă pornire către rele avea! Cât de chinuitoare au fost pentru mine toate astea! Bertha Mason, demnă fiică a unei mame ticăloase, m-a făcut să cunosc toate chinurile înjositoare şi scârboase ce-l aşteaptă pe un bărbat legat de o femeie necumpătată şi necinstită. Între timp a murit frate-meu şi către sfârşitul celor patru ani a murit şi tata. Acum eram bogat, dar totuşi înfricoşător de sărac. Eram legat de fiinţa cea mai grosolană, necinstită şi depravată pe care o cunoscusem vreodată, iar legea şi societatea spuneau că e o parte din mine. Nu mă puteam despărţi de ea prin nici un mijloc legal, fiindcă doctorii descoperiră atunci că nevastă-mea era nebună – căci într-adevăr excesele dezvoltaseră de timpuriu germenii bolii. Jane, nu-ţi place povestea mea. Pari bolnavă. Vrei să amân pe altădată restul? — Nu, domnule, terminaţi; acum vă plâng din toată inima. — Jane, mila unora vatămă şi jigneşte atât de tare, că îţi vine să le-o azvârli îndărăt în obraz – dar asta e mila inimilor înăsprite, josnice. De fapt, e o durere hibridă şi egoistă să asculţi pe cineva povestindu-şi pătimirile; e un sentiment împletit cu dispreţul care nesocoteşte pe cel ce-a suferit. Dar nu asta-i mila ta, nu-i aşa, Jane? Nu sentimentul ăsta ţi-l citesc în clipa de faţă pe obraz şi nu el ţi se revarsă în ochi, îţi înalţă sufletul şi face să-ţi tremure mâna într-a mea. Mila asta, draga mea, e mama suferindă a dragostei; neliniştile ei sunt durerile tinereşti ale patimii cereşti. O primesc, Jane; dă fiicei libertatea să se ducă acolo unde vrea – braţele mele sunt deschise şi o aşteaptă. — Acum, domnule, continuaţi. Ce-aţi făcut când aţi aflat că-i nebună? — Am fost în culmea deznădejdii, Jane; între mine şi abis nu mai era decât o rămăşiţă de demnitate omenească. În ochii lumii eram dezonorat în chip ruşinos, eram hotărât să rămân curat în ochii mei, până când m-am îndepărtat de ea, ca să nu mă molipsesc de la apucăturile sale. M-am ferit de orice legătură cu cei din jur şi totuşi societatea urma să lege laolaltă numele şi persoanele noastre; o auzeam şi o vedeam în toate zilele; ceva din răsuflarea ei (puah!) se afla şi în aerul pe care-l respiram. Şi, pe lângă toate astea, îmi mai aminteam şi că-i fusesem soţ. Atunci, ca şi acum, această amintire îmi era nespus de odioasă. Mai mult încă, ştiam că atâta vreme cât va trăi ea, n-o să mă pot însura cu altă femeie. Deşi era cu cinci ani mai mare (familia ei şi tata mă înşelaseră chiar şi asupra vârsiei), putea trăi mai mult decât mine, căci trupul ei era pe-atât de voinic, pe cât îi era sufletul de beteag. Deci, la vîrsta de douăzeci şi şase de ani, toate nădejdile mi-erau zdrobite. Într-o noapte, am fost trezit de ţipetele ei. (De când spuseseră doctorii că-i nebună, bineînţeles că odaia ei stătea încuiată.) Era una din acele nopţi arzătoare ale Indiilor Occidentale, care de cele mai multe ori vestesc un uragan. Cum nu puteam să dorm, m-am sculat şi am deschis fereastra. Aerul părea un val de pucioasă şi nicăieri nu puteam afla o adiere răcoritoare. Ţânţarii năvăleau pe fereastră şi bâzâiau prin odaie. Marea era aproape şi mugetul valurilor amintea de huietul unui cutremur; nori negri acoperiseră cerul; luna mare şi roşie, ca o ghiulea fierbinte, se cufunda în valuri, aruncând o ultimă privire sângeroasă asupra acestui pământ ce tremura la apropierea furtunii. Atmosfera şi decorul acela mă tulburau. Blestemele nebunei îmi răsunau mereu în urechi. În urletele ei, îmi pomenea adeseori numele cu o ură vrednică de un diavol, şi într-un limbaj!... Niciodată o femeie de stradă n-a folosit vorbe mai murdare. Cu toate că ne despărţeau două odăi, îi auzeam fiecare cuvânt căci în Indiile Occidentale casele au pereţii foarte subţiri, aşa că urletele ei de lup turbat răzbăteau uşor până la mine. "Viaţa asta, exclamai eu în cele din urmă, e un iad! În cotloanele cele mai de fund ale Gheenei e de bună seamă acelaşi aer şi răsună aceleaşi urlete. Am dreptul, dacă pot, să mă eliberez din infern. Chinurile acestei stări ucigătoare nu par să mai aibă sfârşit. Nu mi-e teamă de focul cel veşnic care înspăimântă pe fanatic, nu poate exista un viitor mai rău decât zilele acestea şi am decis să mă întorc îndată la Dumnezeu!" Spunând aceste cuvinte, îngenuncheai să deschid lada în care aveam două pistoale încărcate. Voiam să-mi pun capăt zilelor, dar gândul ăsta nu ţinu decât o clipă, căci nu eram nebun şi criza de neţărmurită de deznădejde ce stârnise în mine dorinţa şi planul de a mă nimici dispăru pe dată. Un vânt răcoros, venit din Europa, suflă peste ocean şi intră pe fereastra deschisă; vijelia izbucni; şuvoaiele se dezlănţuiră, tunetele bubuiră, fulgerele spintecară cerul şi aerul se răcori. Atunci am luat o hotărâre. Plimbându-mă prin grădina umedă, pe sub portocalii, rodii şi ananaşii care picurau udaţi de furtună, în timp ce zorile strălucitoare ale tropicelor mijeau în jurul meu, am chibzuit îndelung. Am chibzuit astfel, Jane – şi ascultă acum, căci înţelepciunea cea adevărată m-a mângâiat în ceasul de-atunci şi mi-a arătat calea cea dreaptă. Vântul blând venit din Europa şopotea încă prin frunzele înviorate şi Atlanticul îşi rostogolea cu vuiet talazurile dezlănţuite. Inima mea de multă vreme uscată şi arsă se-nsufleţi în clipa aceea şi sânge viu năvăli iarăşi către ea – fiinţa mea râvnea reînnoire, sufletul mi-era însetat de-o sorbitură curată. Am simţit cum îmi reînvie speranţa şi mi-am dat seama că regenerarea mea e cu putinţă. De sub o arcadă înflorită din capătul grădinii, am privit peste întinsul de apă mai albastru decât cerul: lumea veche se afla dincolo; planuri limpezi mi s-au înfăţişat astfel: "Întoarce-te în Europa, zise Speranţa. Acolo nu se ştie că ai un nume pătat şi că târăşti după tine o povară. Poţi să duci nebuna în Anglia şi s-o închizi la Thornfield, ai să iei toate măsurile ca să nu se afle nimic şi-ai să-i dai toate îngrijirile trebuincioase; apoi o să călătoreşti cât vei vrea şi o să ai orice legăuri îţi doreşti. Femeia aceasta şi-a bătut joc de îndelungata-ţi dragoste, ţi-a mânjit numele, ţi-a pângărit onoarea, ţi-ai putut da seama că nu-i soţia ta şi nici tu nu eşti soţul ei. Ai tratat-o cum cere starea ei şi ai făcut tot ce-ţi cerură Dumnezeu şi oamenii. Identitatea ei, legătura ei cu tine, îngroapă-le în uitare; eşti sortit să nu le împărtăşeşti nimănui. Pune-o în siguranţă, dă-i tot ce are nevoie, acoperă-i cu un văl de taină degradarea şi părăseşte-o." Făcui întocmai. Tata şi frate-meu nu suflaseră nici un cuvânt despre căsătoria mea, fiindcă chiar din scrisoarea în care le anunţam că mă însurasem – întrucât începusem să fiu scârbit şi după câte aflasem despre starea şi caracterul familiei Berthei Mason, vedeam înaintea mea un viitor ce mă îngrozea – îi rugasem să păstreze taina. Foarte curând, cea pe care tata mi-o alesese ca tovarăşă de viaţă ajunsese să se poarte cu atâta ticăloşie, încât el ar fi roşit dacă ar fi trebuit s-o recunoască drept nora lui. Departe de a dori deci să facă cunoscută această căsătorie, a pus aceeaşi grijă ca şi mine în a o ascunde. Am dus-o deci în Anglia; a fost o călătorie înfiorătoare cu un asemenea monstru pe vas. Am simţit o mare uşurare când am ajuns la Thornfield şi am instalat-o în odaia de la catul al treilea, devenită de atunci vizuina unei adevărate fiare sălbatice – celula unui demon. Cu oarecare greutate am izbutit să-i găsesc o îngrijitoare, fiindcă era nevoie de cineva în care să pot avea absolută încredere, căci altminteri furiile nebunei ar fi făcut ca taina să fie descoperită; bolnava avea zile şi chiar săptămâni de luciditate pe care le folosea să mă batjocorească, în cele din urmă am găsit, la Grimsby Retreat, pe Grace Poole. Ea şi doctorul Carter (cel care l-a pansat pe Mason în noaptea când nebuna s-a năpustit asupra lui şi l-a înjunghiat) sunt singurii care-mi cunosc taina. Doamna Fairfax a bănuit poate ceva, dar n-a putut afla nimic precis. Grace s-a dovedit în general un bun paznic, dar, din nefericire, de câteva ori paza ei a dat greş, în bună parte din pricina unui nărav de care nu se poate lecui şi care se datoreşte probabil meseriei ei obositoare. Nebuna e răutăcioasă şi vicleană în acelaşi timp; niciodată n-a scăpat prilejul de-a trage foloase de pe urma greşelilor paznicei, o dată ca să ascundă cuţitul cu care şi-a înjunghiat fratele şi de două ori ca să pună mâna pe cheia odăii ei şi să iasă în timpul nopţii. Prima oară a încercat să mă ardă de viu în patul meu, a doua oară a venit la tine, ca un strigoi. Mulţumesc providenţei că a vegheat asupra ta şi a îngăduit ca furia Berthei să se verse numai asupra vălului tău, care poate-i aducea nedesluşit aminte de zilele când ea însăşi se decise să fie mireasă. Mă cutremur când mă gândesc la ce s-ar fi putut întâmpla. Îmi îngheaţă sângele în vine când îmi aduc aminte de făptura care s-a năpustit asupra mea azi dimineaţă şi care şi-a plecat chipul vânăt şi roşu deasupra cuibului porumbiţei mele. — Şi ce aţi făcut, domnule, întrebai eu în pauza care urmă. Ce-aţi făcut, după ce v-aţi adus soţia aici? Unde aţi plecat? — Ce-am făcut, Jane? M-am transformat într-un fel de argint viu. Unde m-am dus? Am călătorit la fel ca jidovul rătăcitor. Am colindat tot continentul şi-am rătăcit prin toate ţările. Dorinţa şi ţinta mea era să găsesc o femeie bună, deşteaptă, vrednică de a fi iubită şi care să fie exact opusul turbatei lăsate la Thornfield. — Dar nu vă puteaţi însura, domnule. — Eram hotărât s-o fac şi încredinţat că pot şi am dreptul. Nu mă gândeam s-o înşel, aşa cum te-am înşelat pe tine. Voiam să-mi spun fără ocolişuri povestea vieţii mele şi să-mi fac propunerea în mod deschis. Mi se părea atât de firesc ca toată lumea să mă socotească liber să iubesc şi să fiu iubit, încât nu m-am îndoit o clipă că voi găsi femeia care să mă înţeleagă şi să mă accepte, cu tot blestemul ce apasă asupră-mi. — Şi atunci, dommile? — De câte ori pui întrebări, Jane, mă faci să zâmbesc. Deschizi ochii ca o pasăre speriată şi din când în când te frămânţi ca şi cum răspunsurile n-ar veni destul de repede şi ai vrea să citeşti de-a dreptul în inimă. Dar înainte de a urma, explică-mi ce vrei să spui prin acest: "Şi atunci, domnule?" Deseori repeţi vorbele astea şi de fiecare dată, nu ştiu din ce pricină, mă simt îndemnat să vorbesc fără sfârşit. — Vreau să spun: Si după aceea? Ce-aţi făcut? Ce-a urmat? — Mai precis: ce anume vrei să ştii? — Dacă aţi găsit femeia care să vă placă, dacă i-aţi propus să vă ia de bărbat şi ce-a răspuns. — Pot spune dacă am găsit pe cea care să mă placă şi dacă i-am cerut să mă ia de bărbat; ce mi-a răspuns, rămâne însă – ori – în calea destinului. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
