| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Cel mai iubit dintre pamanteni-Preda |
| Cel mai iubit dintre pamanteni-Preda |
|
date: Luni, 14/11/2011, 9:06 PM | message # 1
cum l-am citit pe preda...spre rusinea mea, abia acum vreo 3 ani..
dintr-o discutie cu cineva,tot p-aici,aam ajuns la preda. moment in care, m-am blocat. eu nu puteam vorbi despre el. incercasem eu ,cu ani in urma,sa-i citesc pe rebreanu,preda..dar nu reuseam mai mult de cateva pagini.din rebreanu,cautam doar pasajele erotice...cu nadina si petre petre,eventual..(eram si eu bantuita de hormoni si a se-ntelege curiozitatea pe vremurile alea.). citisem tot ce-mi picase in mana ,de la "la medeleni", la " cei 3 muschetari",dar cam tot ce avea actiune.. eh,si cand interlocutorul meu m-a facut sa ma simt mica,mica de tot...am pus mana pe preda. l-am devorat in cateva zile..nu pot spune ce satisfactie am avut!.. cu riscul de-a parea exagerata,dar afirm ca e cel mai mare prozator roman.si datorita faptului c-am citit "cel mai iubit dintre pamanteni" acum,la maturitate, mi-a dat un sentiment de cunoastere mult mai profunda a istoriei tarii noastre, a tot ce preda a vrut sa ne transmita din acele vremuri. v-o recomand cu toata increderea...celor care sunt in situatia mea de acu 2-3 ani.. e o capodopera,intr-adevar. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! edited by: magdutza - Luni, 14/11/2011, 9:28 PM
  |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:35 PM | message # 2
CEL MAI IUBIT DINTRE PAMÎNTENI
Marin Preda vol. 1 PARTEA ÎNTÎIA I Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oa¬menii îl fac înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai ieşi decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele soli¬tare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitîndu-mă în jos şi privind pămîntul, un sentiment senin se insinua în su¬fletul meu, la început de dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el şi a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stînd cu ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam copleşit de un adînc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? Dar moartea violentă, sinuciderea, la care eşti împins de către oameni? Tandra nepăsare faţă de lume te poate stăpîni într-adevăr numai cînd te simţi străin de pro¬pria-ţi fiinţă, dar cînd, dimpotrivă, ai conştiinţa că ea este totul? Şi ştii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viaţă! Oricît m-aşi stră¬dui, mi-este cu neputinţă să-mi imaginez că, odată verdictul pronunţat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. Am mai avut de a face cu anchetele şi justiţia şi am mai fost condamnat, dar nu pe viaţă şi nu fără speranţa de a ieşi curînd. Nu fusese chiar curînd, dar nici prea tîrziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (şi asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depoziţia, acele infame ges¬turi ale fiinţei animalice care se simte trăind fără opre¬lişti, gestul cu care aplicau o ştampilă, răsfoitul hîrtiilor, mîncatul unui sendvici, înghiorţăitul unui pahar cu apă, scîrţîitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în rea¬litate, uitatul pe fereastră, căscatul, rîgîitul, gîndul la mu¬ierea tînără pe care o vor strînge în braţe la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sînt condamnat să nu mai fiu liber pînă la moarte... Ştiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorinţă de a intra în pămînt, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferinţele îndurate şi apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, şi să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfăţişare la proces. Nu ştiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc şi într-adevăr gîndul morţii inevitabile îşi diminuează puterea de a-mi îngrozi conştiinţa, care îmi şopteşte: mii de oameni mor pe pămînt chiar în aceste clipe, oameni umili, dar şi oa¬meni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin trei¬zeci şi cinci de ani, alţii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepţi să trăieşti oricum... Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticăloşilor şi voi trăi astfel şi prin cei care mă vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetiţa mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting şi ele, une¬ori atît de repede încît se justifică pe deplin existenţa acelor artişti care se lasă devoraţi de demonul creaţiei şi nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispi¬tiţi de perpetuarea fiinţei lor efemere, posedaţi de ideea durabilităţii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa crea¬toare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune faţă de cultură şi mai ales faţă da scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. "Ce rost au ăştia?", zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor inşi a căror activitate nu e strict nece¬sară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca şi a lui, şi atunci a rînjit cinic: "Ce Eminescu?! Eminescu e mort!"' Vroia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerînd adică o mentalitate foarte curentă, a unei civi¬lizaţii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeţi. "Aşa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămîne din activitatea voastră după ce muriţi? O grămadă de fiare. În timp ce Eminescu nu va muri niciodată, cînd îl citesc simt că e printre noi, aievea." "Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir." Puteam atunci să accept această gîndire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă şi adolescentul din mine o resimţea ca pe un şoc: era o enigmă a acestor timpuri. Simţeam că în alcătuirea intimă a fiinţei mele exista o lege şi în a lui nu, şi cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea? Dar iată-mă atingînd, chiar şi pe un plan secund, mie¬zul existenţei mele şi, ca întotdeauna la cei loviţi, gîndul mi se întoarce înapoi, la vremea inocenţei pierdute, cînd am săvîrşit prima infamie... II Am fost un adolescent dur şi turbulent, dar rău con¬ştient nu i-am făcut pe atunci decît mamei, fiindcă pen¬tru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenţa gîndirii îmi era respinsă, nu întotdeauna uşor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete şi cînd pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apă¬rare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu ştiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urît, toc¬mai de aceea, pentru această duritate de care nu eram conştient, iar turbulenţa era socotită de cei înţelepţi pro¬prie vîrstei şi rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile şcolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă şi persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit şi reînviam în conştiinţa pedagogilor mei principii care cu cei buni (consideraţi că toţi ar fi fost buni!) erau pe stinse. Tinereţea e o trufie, rareori o valoare. Cel puţin în cazul meu. Trufia mi-a apărut in conştiinţă într-o zi cînd am citit în Platon următoarea afirmaţie: "Dacă moartea ar fi sfîrşitul a tot, cei mai în cîştig ar fi ticăloşii, moartea i-ar elibera şi de trup şi de suflet şi de păcate... şi tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuoşi". Citatul e exact pînă la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar şi de atunci, cînd am închis cartea şi am gîndit cu neasemuit orgoliu: "Ei bine, Platon, moartea nu e sfîrşitul a tot? Adică ce mai urmează? Întrucît virtuoşii ar avea alt des¬tin final decît al ticăloşilor?" Aici e cazul să adaug" că, deşi aveam pe atunci abia şaisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinţa în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimţite, prin lipsa simplă de credinţă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănîncă viermii... sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici in iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinţa Nazarineanului ne-a cutremurat conştiinţele, şi încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adînc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfîrşitul a tot? Hadesul şi Cîmpiile Elizee erau nişte simple mituri şi apoi cine să co¬boare acolo şi să le dea sînge să bea acelor jalnice umbre şi în acest fel să poată să mai reînvie în ei viaţa, cum po¬vesteşte Homer? Aveam pe atunci în şcoală un subdirec¬tor cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupidi¬tatea lui sigură de sine, dispreţul agresiv faţă de lecturile mele din afara programei şcolare; îmi răscolea cărţile în pupitru, le silabisea titlul cu scîrbă şi le scutura de coperţi ca şi cînd s-ar fi aşteptat să pice din ele fotografii porno¬grafice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit şi alţii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) şi mă ameninţa cu eliminarea din toate şcolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... şi de indignare nu-şi găsea cuvintele şi îmi arunca pe jos cărţile, stîrnind în mine o astfel de ură încît nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon, "dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Latcu (era numele subdirectorului), dacă adică şi sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănînce viermii pe amîndoi şi ne¬murirea să înceteze". Am fost chemat în cancelarie de pă¬rintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blîndeţe (fusesem, bineînţeles, turnat). "Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?" "Nu cred, părinte!" "Rău trebuie să fi trăit tu în cei şapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama şi tata nu te-au învăţat să te închini?" "Ba m-au învăţat, i-am răspuns, am trăit bine în cei şapte ani şi mama se închină ori de cîte ori se aşează şi se scoală de la masă." "Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sînt părinţii tăi?" a schim¬bat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credinţă, care era poate doar o bravadă şi nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane şi mama casnică şi că sînt sin¬gurul lor băiat... "Aha, zice, te-au cam răsfăţat, aşa se întîmplă... o să vezi tu cum o s-o păţeşti cînd o să te faci mai mare, cum o să-ţi aduci aminte de Dumnezeu şi o să te rogi..." Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întîmple, dar mi-am dat seama, adică am gîndit că părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei şi că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. "Bine, părinte", i-am răspuns şi am ieşit rînjind... În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sînt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvîrşi ceva nepermis nu mă ispitea. Mai tîrziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenţa lui Dumnezeu pe cale raţio¬nală, ba chiar de a pune oarecare ordine în viaţa noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea rîsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului şi avea dreptate scriitorul rus care îşi pierduse credinţa, că ar dori să fie o cîrnăţăreasă grasă care se duce duminica la biserică şi aprinde cu evlavie o lumînare sub icoana lui Cristos. Cred şi eu. Pen¬tru că nu mai ştia ce să facă singur şi gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o preţuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină dar reală, fizică, şi un cer albastru care naşte în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternităţii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întîmplat ca urmare a primului şoc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea şocul n-a mai avut nici un efect şi nu invidiam nici pe departe pe cîrnă¬ţăreasă în chestiune, existentă şi azi pe ici, pe colo... Aici însă revin asupra mamei. Şi ea aprindea o lumî¬nare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cîrnăţă¬reasă grasă. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:36 PM | message # 3
III
Învăţase şi ea la liceu (făcuse cîteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părinţii n-o mai putuseră ţine) că pămîntul e rotund, că e o planetă care se învîrteşte în ju¬rul soarelui şi că distanţa dintre pămînt şi cea mai apropiată stea... da' nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sînt adevărate, erau simple lecţii, care trebuiseră să fie învăţate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învăţat, ci se născuse cu el în suflet... Cum? Tot aşa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele "dacă dă Dumnezeu" sau "dacă ne-ajută Dumnezeu" sau "s-a supărat Dumnezeu pe noi", rostite în casă, auzite şi pe stradă şi confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adînci, în timp ce la mine nu prinseseră, fu¬seseră spulberate de primul gînd care îmi venise într-o zi cînd mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea "în ceruri" mă făcuse să dau capul pe spate şi să izbucnesc într-un rîs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu afla¬sem că era unul singur, de cîteva sute de kilometri înăl¬ţime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dum¬nezeu, unde erau raiul şi iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? În Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă şi în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine şi te ţintuiesc cu ea de acest tavan. În primul rînd chiar cuvîntul furcă ar naşte nedumeriri. Furca are o coadă de lemn şi vîrfurile cu trei braţe de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn şi cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pămînt, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sînt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi ştiut că fulgerele şi tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totuşi, înspăimîntată, se închina cînd geamurile casei noas¬tre erau zgîlţîite de suflul trăsnetelor apropiate. În ace¬laşi timp ştia că există o lume invizibilă de fiinţe care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineaţa de tot, în plină iarnă, şi deschidea toate geamurile odăii în care dormeam şi la întrebarea furioasă a tatei: "ce te-a apucat?" răspundea decisă: "să iasă microbii". În acelaşi timp eu venisem pe lume ca "un dar al lui Dumnezeu". Casa din care fusese peţită era plină de fetele unui funcţionar de la primărie, ea fiind cea mai mare şi, deşi avea surori mai mici şi mai frumoase, monteurul de avi¬oane se lăsase prins în complotul subtil al familiei func¬ţionarului. Cînd se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate şi pieptănate, tăcute şi absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, şi încă cum, ca să se arate apoi după măritiş că nu-i plăcea nici să se îmbrace aşa de bine şi nici să vorbească atît de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinţa unei fete de a se mărita poate să fie atît de vie, să pornească adică atît de mult din adîncul fiinţei ei, încît poate să pară şi în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios dar şi amuzat de slăbiciunea lui, în fond încîntat şi nepăsător, tata nu înceta s-o în¬ţepe chiar şi după ce eu mă făcusem mare: "fă, într-o zi tot te trimit eu acasă şi o divorţez pe sora ta mai mică şi mă însor cu ea". Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Cînd venea în vizite la noi, deşi o însoţea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata şi îl strîngea în braţe şi îl trăgea de păr prinsă de o veselie atît de mare încît ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfîrşitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristeţe gravă şi resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta aces¬tui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simţea bine cu această dragoste a cum¬natei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întîmplă în alte case. Îi ajungeau, se pare, acele clipe cînd mama, încă în casa părinţilor ei, îl întîmpina plină de viaţă şi de afecţiune. Afecţiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. Într-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâţia bani cît avea el chef, să lipsească de-acasă, să întîrzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume... Ce bărbat putea părăsi o astfel de fe¬meie? Dar care erau bucuriile ei în această viaţă? Cum, dar nu erau puţine! Cînd spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la şcoală) mama arăta atît de liniştită şi de frumoasă încît acest spă¬lat mi se părea un ritual misterios şi nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădiniţă mi se părea un colţ al pa¬radisului şi totdeauna se întîmpla s-o găsesc aplecată asu¬pra a ceva; ştia să insufle viaţă lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă ceaşcă de porţelan, cu flori roşii şi albastre. Mişcările mîinilor ma¬mei, cînd mi-o punea înainte, erau atît de încetinite şi îmi sugerau atît de curios sentimentul că această ceaşcă nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încît fără să ştiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic) im¬pulsurile mele de copil se armonizau şi-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de preţ, ci sufletul mamei împrăştiat în lucruri. Această ceaşcă există, cred, şi astăzi, deşi mama a murit... Nu toţi oa¬menii se simt bine într-o implicare în viaţa obiectelor create de mîini umane destoinice care le făcuseră, pe cît era mama în a le feri, în a-şi păstra bogăţia sufletului avînd grijă să n-o risipească de desordinea pe care ar crea-o eliminînd un lucru din viaţa ei, de care sînt legate clipe de preţ, ziua cînd l-a cumpărat, cînd era poate fericită, cînd afară era poate primăvară, cînd vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mîna bărbatului care o strîngea pe-a ei îi dădea un fior subţire, adînc, diafan... Mama a murit lăsînd în şifo¬nier o scurteică de catifea din tinereţe, mai durabilă decît viaţa ei... Poate că starea de spirit a generaţiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu. IV Tatăl meu nu se gîndi s-o gonească pe mama nici după ce anii trecînd ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinişti şi nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tînără, stătea printre babe şi lungă vreme îngenuncheată în faţa icoanei Maicii Domnului, cu gîndul îndreptat spre ea, cea preacurată care, fecioară fiind, născuse prin sfîntul duh . Sfînt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, şi e de închipuit ce se întîmplă cu mama cînd nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atîtea altele, i se deslegă totuşi limba şi păstrîndu-şi secretul sufletului, adică nedorind să con¬vertească pe nimeni spre lumea de miracole a credinţei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărîre nenorocirile altora ca fiind o consecinţă a grelelor păcate pe care le săvîrşiseră în viaţă, ei sau înaintaşii lor, mergînd înapoi pînă la nouă neamuri şi care nu întîrziau să-şi ceară "răsplata". "Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum şi cele nouă din urmă au fost nişte sfinţi!" Tata nu era sarcastic şi nici ispitit să facă speculaţii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. "Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atîţia ani ca să înceapă min¬tea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi tre¬buie babă în casă..." Şi începea să-şi repete vechile ameninţări, voalate acum, fiindcă eram mare şi nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înţeleg. "îmbracă-te şi tu mai bine, con¬tinua, mai du-te şi tu la coafor, dă-ţi cu pudră şi cu ruj şi mai lasă biserica." Mama avea destul humor ca să surîdă de furia lui, îi spunea "e numai gura de tine!"; nu-i urma sfatul decît în parte, îşi mai cumpăra cîte-o rochie, dar sprîncenele ei erau subţiri de la natură şi bine ar¬cuite, părul şi-l spăla şi-şi făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint, rămîneau aşa cum i le ştiam şi cum i le vedeam de-aproape, curate, puţin deschise parcă de extaz cînd mă pieptăna, înainte de a pleca la şcoală şi seara cînd mă culca şi mă închina, stînd umilă, adesea în genunchi în faţa mea ca în faţa unei zeităţi care în mod bizar îi şi semăna la trăsături, copilul ei şi în acelaşi timp "al lui Dumnezeu"... Să fi avut treizeci şi şapte de ani mama, sau poate treizeci şi opt, cînd între ea şi tata se întîmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întîmplase ceva încă mai demult. Veneam toţi de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oraş de provincie, aveam paisprezece ani şi am înţeles bine scena care a avut loc acasă, noaptea tîrziu, trezindu-mă din somn. Casa noas¬tră avea o odaie mare în care dormeam toţi trei, fiecare în patul lui, o sufragerie şi o bucătărie şi o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îşi bea cafeaua, citea ziarul şi primeam musafiri. De obicei ador¬meam toţi îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simţit că tata se foia în aşternut, am aţipit şi m-a tre¬zit scîrţîitul podelei: tata se sculase şi stătea pe marginea patului, parcă la pîndă. Eram mare, mi-am dat seama ce aştepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiraţia simţită poate chiar mai tare decît trebuia şi atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei şi se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a aşternut o vreme asupra casei. Şi deodată mama s-a trezit şi i-am auzit glasul parcă înspăimîntat: "Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?" Tata nu i-a răspuns, părea adormit buştean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totuşi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) şi atunci, indignată, vocea mamei a revenit: "Ce cauţi aici? Scoală-te şi du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?" Aşteptam să aud cuvintele (nu ştiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ţi-e ruşine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pro¬nunţă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. Îl zgîlţîi: "Pleacă de-aici!", cu un fel de oroare înspăimîntată că s-ar fi putut ca el să nu plece şi atunci ce se va întîmpla cu ea? Tata scoase un fel de mîrîit, tuşi, se mişcă şi tăcu mai departe. Şi atunci mama pronunţă cuvîntul "ruşine", dar nu cu înţelesul pe care îl aşteptam eu: "Nu ţi-e ruşine, om bătrîn?!". Astfel îi zise. Am înce¬tat să mai respir, atît de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrîn? Tata nu era nicidecum om bătrîn, era subţirel şi tînăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic şi era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftînd, sau văitîndu-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor şi începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îşi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui şi pleca şi se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrînă!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbîrcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă şi plină de căldură cînd mă săruta ca şi atunci cînd eram mic, nu lîncedă şi cu ceva de iască, aşa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, soţia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, deşi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem nici¬odată făcînd sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întîmpla în alte familii, bănuiam că asta se intîmpla totuşi în lipsa mea sigură de acasă, cînd plecam pe la rude sau la vreun coleg... Dar iată că nu ! De cînd oare? Şi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gîndesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi şi se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înţeleg limpede că încă mai de¬mult mama... şi se părea chiar, din surpriza pe care i-o simţisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată şi el acceptase acest lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschişi şi cu auzul încor¬dat, aşteptam să văd sfîrşitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă şi a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu mişcări într-adevăr de om bătrîn s-a întors în patul lui şi şi-a aprins o ţigare. "Cine ştie, mi-am spus, poate că într-adevăr sînt bătrîni amîndoi şi mama are dreptate..." Aşa am gîndit în clipele acelea, dar dimineaţa, cînd i-am văzut pe amîndoi, acest gînd s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vîrstei şi confundă, adică nu fac nici o deosebire între o femeie de treizeci şi opt de ani şi una de şaizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci şi mă uitam (adică se uitau şi alţii) cu un fel de ameţeală la trupul ei încă tînăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. Şi odată cînd am prins-o singură am încetinit paşii s-o văd mai bine; a întors capul şi s-a uitat la mine cu un surîs de compli¬citate şi, ca din întîmplare, m-a atins cu şoldul... Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surîsul şi atingerea ei m-au făcut să înţeleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine... Avea viaţă în trupul ei şi am auzit mai tîrziu că unii dintre colegii mai mari ştiau unde stă... V Azi pot să spun cu certitudine că nu mulţi ani după întîmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schim¬bare. Curios, m-am pomenit urmărind viaţa tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea nopţile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu ieşea de la uzină, şi de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îşi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua şi răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca şi la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt şi jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbăto¬rile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una... Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină şi în acelaşi timp glasul meu spart şi orgolios de adolescent care îl dispreţuia pe Platon a început să se audă tare în casă. "Şi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neaşteptate, că după moarte o să ajungi în rai?" Ea rămase o clipă nemişcată cînd mă auzi prima dată pronunţînd în faţa ei asemenea cuvinte, tata se uită şi el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abţinu. Totuşi spuse nehotărît: "Nu ţi-e ru¬şine, măgarule, să vorbeşti aşa cu maică-ta?" "Sigur, am spus, vechea istorie, nu ţi-e ruşine, măgarule! Întîi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în reg¬nul animalier nu ştiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gîdilăm noi pe burtă toată ziua şi îl mîngîiem? Rămîne cuvîntul ru¬şine. De ce mi-ar fi ruşine?" "Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a şters la cur, astea sînt vorbe la un băiat bine crescut?" "Ei na! am exclamat batjocoritor, simţindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creş¬tere..." "Dar despre ce e vorba?" "E vorba despre religie." "Şi ce-ai tu cu religia?" "Am! Religia slăbeşte forţa vi¬tală a oamenilor." Atît am spus atunci şi m-am ridicat de la masă ameţit, ca şi cînd aş fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeşte forţa vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea şi mînca zdravăn şi o istovise pe coana preo¬teasă făcînd-o să nască o puzderie de copii. Poate părin¬tele îşi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credinţă? Ce vroisem să spun? Şi pe urmă ştiam că religia nu slăbise nicidecum forţa vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziţia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forţă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria şi distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinţa oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deşi s-a întîmplat să şi aibă, dar puterea lor era în altă parte... Era adevărat, se întîmpla ca unii prinţi sau regi să prindă cîte-un papă mai slab şi să-l lovească peste obraz cu mănuşa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul şi să-şi mute reşedinţa la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creştinismul a degenerat şi cu el şi forţa vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gîndul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aver¬siune faţă de mama şi nici pentru tata nu mai aveam res¬pectul din copilărie. Credincioşii însă nu resimt primul şoc cînd li se da o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, cînd mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mîna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni şi nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în ge¬nunchi în faţa icoanei din odaie, sub care ardea veşnic o candelă cu untdelemn, şi rămase astfel cu capul plecat spre pămînt vreme îndelungată. "Da, i-am şoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinţa de o să pot muta munţii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu ştie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfînt, ci un neputincios, nu-l săvîrşeşte fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credinţă puternică... Apoi întru tîrziu: Sfîntul apostol Pavel întîi i-a căsăpit pe creştini si pe urmă a trecut în fruntea lor şi a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni şi efeseni. Era ceva de capul lui, şi-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcţie şi că risca să nu mai poată gusta şi el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asu¬pra oamenilor." Nu mi-a răspuns decît după cîteva luni, cu o tristeţe posomorîtă, dar cu toate puterile adunate în ea şi reduse la esenţa credinţei, şi nu la idei despre credinţă. "Daca o să mă duc în rai sau în iad, eu nu ştiu, un singur lucru ştiu, pe care tu nu-l înţelegi acuma, zăpăcit cum eşti de învăţătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre." Eram numai noi doi acasă şi mă prinsese bine, uitasem de cîtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva fru¬mos, Les miserables, tocmai îl terminasem în acele zile şi simţeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădu¬sem seama că era cheia de boltă a acestei epopei şi eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil cînd poliţia îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnaşul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopţii şi în cele din urmă doar îl jefuise şi fugise dimineaţa cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit şi încă ceva, iată, a uitat să ia şi sfeşnicele, şi zicînd acestea s-a întors din prag, a revenit cu preţioasele obiecte de rugăciune şi i le-a vîrît în desagă. Zîmbeam. Îmbătrînind, gîndeam, unii oameni se agaţă de lucruri, dar alţii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă şi interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăţeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiţie adîncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o şi răspîndea. Credinţa era ceva secundar. Mama, văzîndu-mă zîmbind, se învîrtea pe lîngă mine şi, prins de un elan, dar rîzînd, i-am povestit scena şi i-am tradus şi pa¬sajul de şoc. "Şi tu de ce rîzi?" m-a întrebat. "Aşa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaş, nu numai de lanţurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieţii, ci şi de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănţuiseră sufletul." "Aşa a făcut şi Isus", mi-a răspuns ea şi după o tăcere şi-a continuat gîndul ei că nu ştie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar ştie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre. Am sărit din pat. "Care păcate, marnă, i-am strigat în faţă, ce păcate ai făcut tu? Ce înţelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să ştii, altfel nu ţi-ar fi atît de frică să-l faci! Ai omorît pe cineva, sau ai vrut să-l omori? Ţi-ai omorît bărbatul ca să trăieşti cu altul? Ce eşti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap şi a înroşit baia cu sîngele lui? Trezeşte-te şi răspunde-mi, sau dacă nu poţi acum, începe prin a te gîndi şi într-o zi, tot gîndindu-te, o să poţi să-ţi răspunzi şi să-mi spui şi mie..." Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearceaf, cu mişcări care nu se mai sfîrşeau, cu bărbia în piept, posomorîtă şi mîhnită. N-avea de gînd să-mi răspundă şi mi-am reluat strigătele. "Ce e păcatul, mamă, spune-mi şi mie, dar să nu vorbeşti de de¬calog: să nu furi, să nu minţi, astea le ştiu. Tu nu minţi şi nici nu furi şi nici nu-ţi nesocoteşti părinţii. O fi pă¬catul originar? Izgonirea din rai? Simţi că ai fost pedep¬sită fiindcă ai muşcat din măr? De-aia nu crîcneşti tu şi munceşti de dimineaţa şi pînă seara, ca să-ţi cîştigi pîinea cu sudoarea frunţii, cum a zis Dumnezeu cînd v-a prins că aţi mîncat din pomul cunoştinţii binelui şi răului? Şi eu îţi spun ţie că e mai bine că aţi mîncat din acel pom, abia atunci aţi devenit fiinţe vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineaţa şi pînă seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, aşa se mai distrează şi el văzînd cum unii îl înjură, alţii ucid, alţii se îmbată ca porcii şi grohăiesc... Crezi că îi pedepseşte pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteşte pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteşte şi nu prigoneşte pe nimeni, ne lasă liberi şi în faţa virtuţii şi în a păcatului şi numai tîmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat şi să-i fie numele binecuvîntat». Dumnezeu nu i-a dat şi nu i-a luat nimic, aici e toată chestia şi ticăloşii înţeleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi şi sînt mai simpatici decît virtuoşii, ceea ce explică atracţia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Cînd se adună cîţiva inşi la un loc despre cine vorbesc cu admiraţie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungaş, fiindcă e vesel, ştie ce e băutura (şi i-a învăţat şi pe alţii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (mulţi din ei nici nu-l ascultă la lecţii şi cînd îl ascultă şi o încurcă îl ajută cu bunăvoinţă, îi pun între¬bări care conţin în ele şi răspunsul), n-are griji în ceea ce priveşte viitorul, o să-şi ia toate examenele şi o să ajungă departe. El a înţeles că blestemul cu cîştigarea pîinii prin sudoarea frunţii e o invenţie şi că în viaţă orice ocupa¬ţie e bună, cu condiţia să nu se transforme în muncă... Sînt singurul sau printre cei puţini care nu-l admiră şi în ceea ce mă priveşte i-aş sparge ţeasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum şi totdeauna..." M-am oprit, îmi pierdusem şirul. Uitasem că aştep¬tam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să ştie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuoşi sau doritori de virtute. "Ei, am repetat, îmi spui şi mie ce este păcatul? Înţeleg că nu poţi să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a pă¬cătui?!" "Eşti un copil, zise ea, o să afli singur ce e." Ştiu de pe acum, sînt în număr de şapte, numite păcate capitale, invidia, zgîrcenia, desfrîul, pofta, furia, lenea, înşelătoria şi altele de acest gen şi care n-au nici un haz dacă le iei în serios şi, dimpotrivă, ne distrează cînd vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am rîs de m-am prăpădit cînd am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, pînă intra ea în casă se făcea frig şi trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăşi cald... Ce tîmpenie! Şi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mîncat într-o zi toată tabla cu alviţă a unui alviţar şi de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alviţarul în curte după el şi Camburu, ca să scape, s-a urcat pînă sus pe stîlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineaţă drape¬lul. Eram în pauza cea mare şi ne-am strîns toţi să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdi¬rectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alviţă şi uite aşa se clătina stîlpul cu el. Bine dar.... a zis subdi¬rectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar... Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, şi într-adevăr, începuse să alunece, ţipînd de groază că nu se mai putea ţine. Cînd a ajuns jos, subdi¬rectorul zice, plătiţi-i, domnilor, alviţă, acestui ticălos, şi noi, rîzînd, în fond încîntaţi de spectacolul oferit de Cam¬buru, am băgat mîinile în buzunare şi l-am scăpat de al¬viţar. În ce priveşte lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care leneşul întreba, cînd i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sînt muiaţi şi a preferat să se lase spînzurat decît să şi-i înmoaie singur. În realitate, dacă eşti sănătos, lenea e o mare dulceaţă şi e un produs natu¬ral al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?" "Leneş mai poţi să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. Ştii tu cum se zice: pute pămîntul după el." "Da, am convenit, asta e scîrbos". Şi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. A fost o zi bună pentru ea. Îi citisem din Les miserables, avusesem un surîs, retorica mea era de copii, exem¬plele mele inocente. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:39 PM | message # 4
VI
Se însenină şi reveni seara asupra patului meu, con¬tinuă să mă închine şi eu o lăsai. Curînd însă îi dădui o lovitură care o răni adînc. Nici nu ştiu dacă această rană s-a mai închis vreodată în sufletul ei. Astăzi sînt înclinat să cred că nu, fiindcă abia acum, în liniştea celulei mele, îmi dau seama cu adevărat că în sufletul ei cuvîntul păcat însemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit vreodată că putem săvîrşi ceva abject rămînînd curaţi, dacă, bineînţeles, curaţi sîntem şi, dimpotrivă, pu¬tem fi puri în faptele noastre şi murdari în noi înşine. Mişcarea sufletului ei, faţă de acest amestec dintre bine şi rău, pe care nu-l ghicea că poate coexista într-un om, avea ceva spectaculos, aş zice fatal, cum a fost hotărîrea ei, a cărei cauză n-am descifrat-o şi n-o înţeleg bine nici acum, de a înceta, încă tînără, să-şi mai primească băr¬batul în pat. Nimic n-a clintit-o şi nici nu i-au ajuns vreo¬dată la ureche şoaptele care ar fi făcut-o să afle că în cele din urmă tata, fără s-o părăsească şi să înceteze să ţină la ea, îşi găsise totuşi o altă muiere cu care trăia. Pe vremea aceea însă tata se pare că se resemnase cu acest gînd, su¬gerat de ea, că adică era bătrîn şi că ciclul lui se încheiase, şi el fu acela prin care primi ea lovitura. Nu-l cruţai nici pe el în reacţia mea, care fu de o mare violenţă, dar el su¬feri mai puţin, nefiind prăpăstios în gîndire, deşi era la fel de curat ca şi mama. (N-o luase el de soţie fiindcă îl mişcase mai mult dorinţa ei de a se mărita, decît dragos¬tea, deşi îi plăcuse mai mult una din surorile ei mai mici?) Trebuie să reamintesc, înainte de a povesti ce s-a întîmplat, că încă de pe atunci, de la optsprezece ani, băga¬sem de seamă că fetele mă ocolesc. Erau foarte înţepate cînd încercam să le fac curte, pur şi simplu îmi întorceau spatele, ca să fie vesele cu alţii şi mă trezeam într-un grup singur, vorbind fără să fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta. Asta se petrecea cînd ne plim¬bam sau cînd făceam acele mici excursii pe la marginea oraşului şi prin pădure. Eram treaz, nu mă pierdeam în psihologia de grup să nu-mi pese sau să nu-mi dau seama că un cuvînt de-al meu nu stîrnea nici o reacţie şi să mă mulţumesc să fiu vesel fiindcă erau ei, să rămîn adică un simplu figurant. Tăceam. Şi atunci se observa şi în mod stupid eram luat la vale, se rîdea în mod neglijent de izo¬larea mea, care era opera lor... Mă înfuriam, nu mai ţi¬neam seama că erau şi fete cu noi şi le spuneam la toţi că sînt nişte imbecili; deveneam astfel de prisos şi incomod. Desigur că nu mai aşteptam să fiu evitat şi renunţam dinainte să mai ies cînd mi se propuneau astfel de plim¬bări. În reuniunile închise, la aşa-zisele ceaiuri, se petrecea acelaşi lucru. Într-o zi totuşi mă îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din cînd în cînd cîte-o privire şi în¬cepui să trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un băţ în mînă (din pricina cîinilor!). Cu acest băţ făceam să se audă prezenţa mea în cartier, lăsîndu-l să alunece pe gri¬lajele porţilor şi, fireşte, stîrnind cîinii. Dar Paula nu se arăta. Un an de zile a durat această dragoste a mea neîm¬părtăşită, pe urmă am renunţat. Mai tîrziu (desigur, mult mai tîrziu!) ea însăşi mi-a povestit. Însurat fiind, de aceste vizite ale mele şi rîdea şi acum de faptul că foloseam acel băţ ca să-mi anunţ prezenţa. Aşadar mă vedea. "Şi tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieşeai, dacă îţi dădeai seama că pentru tine veneam?" "Pentru mine, a exclamat ea surprinsă. De unde să ştiu eu că veneai pentru mine?" Şi mi-a spus acest lucru cu aceeaşi neînţelegere pe care o avea şi atunci, deşi acum era o eminenţă în pedagogie, fă¬cuse carieră în această direcţie. Dar tot idioată rămăsese. Astfel am început să mă interesez de altfel de grupuri, de altfel de băieţi şi fete, grupuri pe care pînă atunci le dispreţuisem. Nu se interesau ei de filozofie şi cultură, cum să spun, nici ceea ce învăţau în mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor şi absolut, fie că erau băieţi de la ţară, fie că erau din oraşul nostru. Rămîneau aşa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat cum, dacă ar fi să-i idea¬lizez puţin şi să spun cum i-ar fi plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu fondul primar nealte¬rat. În minte, cultura născuse trufie, ei erau nişte animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine şi în rău, frumuseţea corpului pe care le-o dădea tinereţea, mugetul cînd apărea dorinţa, iar constrîngerile, adică învăţătura şi cîteva no¬ţiuni morale elementare, le acceptau fără probleme, cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că grupurile în care eşuasem înainte aveau o aură. Pentru a fi scurt aş putea să spun că respectul lor faţă de valori semăna cu al preo¬tului cinstit, care, dacă s-a hotărît să trăiască oficiind în biserică şi să primească pentru asta bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total în el însuşi, dar cel puţin în faţa oamenilor, şi să nu-şi dea în petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitaţie, cum îi spune Hamlet mamei sale păcătoase, îndemnînd-o să înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă dorinţele nu pot fi încă domolite în conştiinţă. Apropierea mea de cei pe care îi dispreţuisem mai îna¬inte se făcu, aş putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în sinea mea încetai să-i mai dispreţuiesc, fără să fi vorbit vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atît de spontan şi cu atîta căldură încît inima îmi bătu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care într-o recreaţie se apropie de mine, mă apucă pe după umeri şi îmi şopti: "Petrini, îmi spuse, nu vrei să vii diseară undeva să ne distrăm şi noi?... Mai lasă cărţile... Ştii ce spune Goethe, o privire în cărţi şi două în viaţă... Zău! Ai să vezi ce plăcut o să fie!" Şi chipul lui exprima atîta sinceritate în dorinţa lui de a mă face să mă simt bine, încît surîsei şi o emoţie puternică mă cu¬prinse... "Cine mai vine?" îl întrebai. "Szekely!", zise el mirat, ca şi cînd ar fi trebuit să ştiu. "Şi mai cine?" "Pretorian!" exclamă el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian, adică, auzi, cine altul, vedeta şcolii la fotbal, supranumit Puloş (fiindcă în meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, în chiloţi, se împiedica pe extremă, cînd fugea, de propriul lui organ procreativ şi noi strigam: hai Puloş! hai Puloş!) şi în plus băiat plin de viaţă, cu toate că mediocru la învăţătură. Era regăţean, taică-său, un om cu stare, proprietar de moară sătească, pe undeva prin Teleorman. Avea rude în oraşul nostru şi de aceea venise aici, în loc să se fi dus la Piteşti sau Turnu-Măgurele. Szekely era un ungur distins, de o eleganţă deosebită, simpatizat în tot liceul pentru că vorbea româneşte perfect şi preferase liceul nostru în locul celui ungu¬resc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent şi cu cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de ţară, tot regăţean, se ştia despre el că are o droaie de fraţi prin licee şi că părintele trăgea din greu să-i ţină pe toţi. În timp ce Szekely şi Pretorian schimbau cos¬tumele în fiecare săptămînă, Asanache nu şi-l schimba pe-al lui niciodată. În ceea ce mă priveşte, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt costum pe pat o dată la trei luni. "Şi, zic, unde mergem?" Asanache se uită la mine cu pri¬virea lui de bivol mirat (de spectacolul vieţii, de bucuria de a trăi, cu toate că, brunet masiv şi posomorît cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici măcar n-avea conştiinţa că există) şi îmi spuse cu acelaşi patetism şoptit şi mirat că cum nu ştiu: "Cum, la «Mama răniţilor»!" "Ce e asta?" "Ai să vezi! E o cîrciumioară!" "Bine, dar eu n-am bani!" "Au Puloş şi Szekely! Dar, adăugă el, Petrini, dacă vrei să te distrezi bine, nu strică să vii şi tu cu ceva bani." "Mama răniţilor" nu era deloc o cîrciumioară idilică aşa cum crezusem, deşi locul unde era aşezată, undeva la marginea oraşului, printre casele acelea rare şi sărace, dar în care verdeaţa şi mirosul florilor acopereau totul, era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simţeai curenţii văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tă¬cerea locului dîndu-ţi acel sentiment, pe care îl simţim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică şi de dimi¬nuare a obsesiilor, de scădere a importanţei gîndirii şi im¬pulsurilor vieţii noastre interioare: sîntem mai mici decît vasta natură, dar şi mai mari cînd ne contopim cu ea, fiindcă ştim, în timp ce un deal minunat, un munte superb nu sînt astfel decît fiindcă îi vedem noi... Cînd am intrat înăuntru mi-am dat seama, fără să fi ştiut dinainte ce însemna acest lucru, că "Mama răniţilor" era un local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, pereţii înnegriţi de fumul ţigărilor şi la tejghea, într-adevăr o "mamă", o doamnă între două vîrste, grasă, cu pri¬virea de o duioşie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă mă întrebă: eşti într-adevăr rănit? Sper că nu eşti un destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost sfărîmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poate fi găsit, cu condiţia să nu te îmbeţi şi să începi să urli, sau să arunci cu paharele în pereţi... Mă uitai în jur. În timp ce Puloş vorbea ceva în şoaptă cu această femeie şi chiar aşa era, nimeni nu striga, nu cînta ca la beţie, nimeni nu vor¬bea cu glas tare. Clienţii erau aceiaşi pe care îi vedeai în restaurantele bune, domni bine îmbrăcaţi, şi era de mirare că nu văzui nicăieri oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei puţine. Găsirăm o masă pe care o chelneriţă o şterse şi puse peste ea o faţă albă şi ni se aduseră vin şi fripturi. Ciocnirăm... "De ce îi spune «Mama răni¬ţilor»?" începui eu conversaţia. N-ai fi zis că era necesară, la toţi ne juca bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simţi bine aşa, privind la ceilalţi şi tăcînd. "Nimeni nu ştie. zise vînjosul şi pate¬ticul, în aparenţă sumbru, Asanache. A fost geniul ei cînd a născocit firma de afară." "O fi datînd, zic, de pe vremea războiului mondial şi o fi fost făcută special pentru răniţi?" "Nu, zise Puloş, clădirea e nouă, e construită spe¬cial de patroană pe un teren proprietatea ei, revenită de la o moştenire. «Mama răniţilor»- are şi o băcănie în centru, unde şi stă deasupra, aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă şi are un băiat care o stoarce de bani, un ofiţer cam zurliu... A, ce surpriză! exclamă el ridicîndu-se în picioare, într-adevăr cu o surpriză extremă pe chip, ce faceţi domnişoară, poftiţi, luaţi loc... Permi¬teţi?..." Şi trase un scaun şi toţi făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din pămînt, nu băgasem de seamă cînd venise. Îşi scoase pardesiul uşor, de toamnă, un pardesiu verde, elegant, îl puse pe spătarul scaunului şi se aşeză. Zîmbea, avea un chip luminos, uşor alungit, nasul mic, ochii uşor adormiţi, dinţii ca de copil. O fetiţă! Dacă bluza decoltată n-ar fi lăsat să se ghicească sînii care mă ameţiră chiar în clipa cînd o priveam. "Nu cunoşti pe toată lumea - zise Asanache cu o voalată, şoptită voce fraternă, plină de acea căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnişoara Nineta Romulus, elevă pe-a şasea..." Nu măi spuse la ce şcoală, la ce liceu, turnă vin în pahare şi continuarăm masa. I se aduse şi fetei o frip¬tură. Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca şi cînd am fi sărbătorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un surîs fermecător şi după primul pahar ochii ei adormiţi se treziră şi glasul i se auzi, inocent, cînd era întrebată dacă a mai văzut-o pe... o cunoştinţă co¬mună, ce-a mai făcut de-atunci... (care atunci? am gîndit eu) a fost nu ştiu unde, sau a stat acasă şi a citit... Petrecerea era simplă; se rîse îndelung cînd eu, la un moment dat, adresîndu-mă lui Pretorian, îi spusei domnule Puloş şi în alt moment, cînd trecînd la anecdote, Szekely, cu o distincţie rară, ne povesti cum odată, pe timpul impe¬riului, un ofiţer român fiind invitat într-o înaltă societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-l înveţe să spună în ungureşte gazdei cîteva cuvinte frumoase cînd avea să fie întîmpinat. Şi acela îl învăţă să pronunţe următoarea expresie: Lofosoşeghedbe. Ofiţerul l-a întrebat ce în¬seamnă şi acela i-a răspuns că e ceva intraductibil, dar are semnificaţia de urare, de bine v-am găsit. Românul se prezintă deci la recepţia respectivă, gazda îi ieşi înainte şi îi întinse mîna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se uită în ochi şi pronunţă distinct expresia. Înalta doamnă a scos un ţipăt şi s-a îndepărtat; i se spusese, şi aici Szekely tra¬duse exact şi direct ce însemna acea expresie, adică o por¬cărie, în româneşte bizară, organul calului în curul dumitale. Domnişoara Romulus rîse tare, în cascade, cu rîsul ei cristalin, cînd auzi expresia pe şleau. Era plăcut, oricum eram ascultat cînd vorbeam, fireşte nu despre filozofie, ci despre lucruri obişnuite, palpabile, care aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat în concret. Ce era mai curios e că ei nu pălăvră¬geau, cu pretenţii de subtilităţi, cum făceau cei dintîi, şi platoşa încă subţire, totuşi platoşă, care le acoperea gîndirea secretă (aveam să-mi dau seama curînd că aveau o astfel de gîndire) sporea sensul cuvintelor obişnuite. Cînd Puloş spuse: ce părere aveţi, ne îmbătăm?, ceilalţi reflec¬tară, apoi cînd Asanache răspunse, hai să ne îmbătăm, eu izbucnii în rîs, fiindcă un humor irezistibil dar şi involuntar ţîşnea din patetismul lui sumbru. Distincţia cu care Sze¬kely spunea anecdote deşucheate şi fără un surîs făcea mai mult decît aroganţa neacoperită de nimic a celor care ar fi vrut ca eu să fiu în grupul lor un simplu figurant. S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o să-mi facă rău şi mi-au spus: "Nu-ţi mai turnăm, să nu ne înjuri pe urmă". Şi mi-au luat paharul din faţă. Ştiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Beţia l-a făcut pe Puloş să ne povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el însuşi, vîrît în istorii cu văduve ale căror reacţii în faţa lui mă fac şi acum să rîd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic inventiv în conţinut, uluit el însuşi că suportase nişte măgării ale unor colegi şi chiar profesori fără să le zică nimic (se frămînta furios pe scaun şi parcă se desmeticea, se trezea la viaţă şi devenea conştient că era un om prea bun, prea iertător, cînd, voinic cum era, putea să-i facă pe toţi pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit bombastic în cinstea domnişoarei Nineta Romulus, care, deşi bea ca şi ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. "Odată, continuă Puloş după un timp, m-am în¬curcat cu o farmacistă din Costeşti care prima oară cînd ne-am pomenit desbrăcaţi în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul... decît cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac şi să plec... Era furioasă, cu toate că eu eram blînd, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte în pat şi îi ascultam protestele, care nu mai încetau, şi nici nu se grăbea să se îmbrace la loc... Ştii ce, mi-a spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situaţie din Boccaccio, pune-ţi o glamnică şi atunci... A, nu ştiţi ce e o glamnică... un fel de basma neagră înfăşurată în formă circulară, o pun muierile pe cap cînd vin cu vadra cu apă de la fîntînă să nu le doară creştetul... Şi ea vroia să-mi înfăşor... cu o glamnică... Şi-mi dă un batic de-al ei... A început să mă sărute, pe urmă nu-mi mai dădea drumul de după gît şi în toiul iubirii o aud că îmi şopteşte la ureche: ştii ce, poţi să dai la o parte glamnică... Da?! Numai că eu, de la început, fără să vadă ea, o dădusem de mult la o parte... Alta, tot aşa, cu toate că ştia bine cine sînt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine în timp ce o iubeam ţiindu-i spinarea în braţe s-a holbat: Cine eşti tu, zice, de unde vii?" Szekely izbucni într-un rîs subţire, piţi¬găiat, înalt... Asanache îl potoli: "Şandor, mai încet, nu uita unde sîntem..." Totuşi, nu se clătina nimeni cînd am plecat, iar eu am făcut bine că i-am ascultat şi n-am mai băut. Au luat-o toţi trei înainte, discreţi dar hotărîţi, spunîndu-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnişoara Nineta acasă. Am în¬ţeles de îndată (şi m-am împăcat senin în aceeaşi clipă cu acest gînd) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gîndul lor secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor şi a-mi face cunoştinţă cu această ocazie şi cu o fată fru¬moasă care să ne cimenteze prietenia. Ea m-a apucat strîns de braţ şi s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere. Într-o casă fără lumină electrică, dar altfel bine clădită, mare şi asemeni celor din cartier scăldată în flori şi pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa şi a început să se desbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici eu nu ştiu ce, că trăiesc o clipă de irealitate şi n-aş vrea să se spulbere aşa curînd... Şi atunci ea mi-a răspuns într-o şoaptă minunată: "Nici nu se va spulbera". Şi s-a apropiat de mine, m-a înlănţuit şi început să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o pa¬timă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. Şi abia astfel trupul ei gol care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe cînd ea se desbrăcase deveni tangibil şi trezi în mine, cu vio¬lenţă, dorinţa care mă torturase atîţia ani în singurătate şi în vis... Era chiar ca în vis cînd mă trezii în intimitatea fiinţei ei, ca într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera şi ea care nu iubea ca mine pentru întîia oară scotea suspine ca şi cînd eu eram cel puternic şi experimentat şi ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pînă atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să ştiu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din braţe şi în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atît de covîrşitoare încît în chiar acele clipe mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:40 PM | message # 5
VII
Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea, şi avea şi rude înstărite care o ţinuseră pînă nu de¬mult în liceu... Atît îmi povesti din viaţa ei, nu mai mult, dar pe mine nu mă interesa viaţa ei de pînă atunci, pre¬zenţa ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceaţa ameţitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire... Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să le spun părinţilor de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit, pînă în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrăţişări care, dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care aş mai fi trăit-o cu ea. Ştiam şi de ce, dar asta îmi sporea şi nu îmi potolea adînca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pen¬tru că îşi purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ţi-e sete şi pe urmă după ce bei treci pe lîngă el. Dar cîte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să şi-l ferească, şi cu cît strategia pe care o folosesc e mai complicată şi ele mai greu de cucerit, cu atît sînt mai preţuite. Am înţeles mai tîrziu, ca noi toţi: plăcerea constă în a cu¬ceri această cetate şi fericiţi sînt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de preţ, cînd abia începe adevărata dragoste. Şi dacă nu găseşti în această cetate decît un imens pustiu, plin de cîrcîieci şi coropişniţe? Dar despre asta, mai tîrziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare şi misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dragostea e unică, nu se îm¬parte? Că în viaţa noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărîse acest lucru? Nu ştiam şi nu ştiu nici acum şi viaţa mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un ani¬mal care ne muşcă mortal, cumplit, cu atît mai tare cu cît iubim mai mult şi eu n-am ştiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am ştiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi şi ce legătură are el cu dragostea? Nineta trăia petrecînd şi cînd i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate şi a rîs. Am în¬cercat să descifrez acest rîs. "Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz şi cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrîn singur şi bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea şi te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrînul să trăiască mult..." Nineta mă întrerupse cu rîsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gîndise şi ea la acest lucru. Se gîndise, dar nu prea mult. O pura idee. Asta însemna că se gîndise şi la cel mai rău caz. "Duci viaţa de acum, am reluat eu, mai mulţi ani. Îmbătrîneşti. Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decît dacă ai fi o mare poetesă şi ai descrie în versuri frumoase viaţa ta de curtizană, ca Bilitis, exprimînd în esenţă ideea că aşa ai înţeles tu datoria ta de femeie, să luminezi viaţa bărbaţilor încă¬tuşaţi de familii şi să ţi-o trăieşti pe-a ta în dragoste şi poezie." Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărţile ei, puţine, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care îl luasem acasă şi îl citisem şi eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrînă, mama ei murise cînd o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor şi o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer in Basarabia. "Mare curtizană, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle şi îi sugera noi legi înţelepte pentru atenieni, şi nici ca Theodora Bizanţului, care a ajuns împărăteasă după ce prin braţele ei, ca tînără fată, au trecut într-un desmăţ fără sfîrşit întîi cei de jos, apoi şi cei de sus... deşi dacă mă gîndesc bine la tine, nu se ştie... În acest caz o să mă pui în lanţuri sau o să mă ridici şi pe mine şi să mă faci mare dregător. Nu te gîndeşti?" am întrebat-o. "Nu mă gîndesc, zise, bătrîneţea e o mizerie oricum, bunica face cîteodată pe ea, ce folos că a fost toată viaţa o femeie de treabă? Eu o să mor tînără." "De unde ştii?" "Ştiu eu! Cînd o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc şi nu mai mă scol. E ceva mai simplu decît asta?" Şi rîse iar, de astă dată cu o intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată, ca o revelaţie care se re¬peta după ce avusese prima oară acest gînd. "Asta pentru că acum eşti tînără şi vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poţi să ştii dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit şi m-am uitat la un orb şi mi-am spus: ce mai înseamnă viaţa pentru el? I-am dat cinci lei şi l-am întrebat: Eşti din naştere fără văz, sau s-a întîmplat mai tîrziu? Mai tîrziu, mi-a răspuns. Şi nu te-ai gîndit să nu mai trăieşti? Ştii ce mi-a răspuns? Că acum poate să mai bea un pahar de vin şi să... o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla şi să... acea femeie? Avea dreptate!" "Sigur, mi-a răspuns Nineta, cînd bei nu te mai gîndeşti la nimic şi te simţi bine, iar cînd faci dragoste moartea îşi ia tălp㬺iţa." "Ei, eu m-am gîndit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simţit o slăbiciune, un leşin, la gîndul că n-aş mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viaţa mea pînă atunci ar fi un eşec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un eşec? O întrebare de capitulare. De obicei, eşecul e ceea ce con¬sideră alţii că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba direcţia barei şi s-o luăm pe alt drum, eşecul ar fi pre¬misa unei adevărate victorii. În acest sens sîntem şi noi orbi ca orbu`acela, fiindcă eşecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor." "Da, mi-a spus Pretorian că tot¬deauna te plimbai în recreaţii singur şi noi, s-au gîndit ei, hai să-l ducem pe Petrini la «Mama răniţilor»." Am izbucnit şi eu în rîs, gîndind în acelaşi timp că, adevărat, iată ce băieţi buni aceşti Puloş, Szekely şi Asanache. Dar discuţia alunecase şi am revenit încercînd s-o fac să înţeleagă pe Nineta să nu mă iubească decît pe mine pentru totdeauna şi să-i explic că pe vremea Gre¬ciei antice Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume ruşinos şi va începe să-l poarte şi ea dacă nu se va opri la timp. I-am spus că peste un an voi fi student şi că ne puteam căsători, o să fiu profesor, şi aveam de gînd să fac carieră universitară şi că mă pasiona filozofia, aveam ceva de spus în acest domeniu şi anume să elimin din filozofie etica bazată pe ideea de Dumnezeu şi să aduc în locul ei cunoaşterea pe baza descoperirilor ştiinţifice. O nouă gnoză care să redea integritatea conştiinţei umane în faţa universului, fără conştiinţa disperată, care se vîntură acum în Europa, zguduită de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de forţă vitală... "Con¬ştiinţa nu e dublă şi nu se scindează, cum crede şi Dos-toievski, din pricină că putem în acelaşi timp să facem şi bine şi rău, sau să urîm fiindcă ni se face binele şi alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit. Conştiinţa e unitară, dar, ca şi în natură, ca este zgîlţîită cînd de furtuni şi cataclisme, cînd invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălţa, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfîşiaţi copiii de către cîini ,arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neieşită din barbarie, decît că îi e proprie omului crima abjectă. Cristos a fost un bărbat vînjos, dacă a putut străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mîncînd puţin şi predicînd neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slăbiciune, s-a simţit singur în faţa morţii, iar noi, reintegraţi în univers, putem trece mai uşor pe sub pod, cum spune Stendhal." "Şi mai uşor cu un tub, ca în vis", a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din care, desigur, nu înţelesese mare lucru. Se pare că era un gînd cu care trăia şi care n-o împiedica să fie veselă, acel tub dimpotrivă urca parcă în ea tensiunea vieţii cu un grad faţă de mine, care îmi proiectam viaţa prezentă în viitor, în timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reacţionat cum doream eu, n-a făcut-o să tresară pro¬punerea mea de căsătorie, viaţa pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie. "Nu mă iubeşti?" am întrebat-o. "Te iubesc acum, mi-a răspuns, dar nu ştiu dacă şi mîine; nu vreau să mă căsătoresc niciodată, vreau să iubesc pe cine vreau eu şi cînd n-o să mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara în altă direcţie. Du-te la universitate, fă-te profesor, filozof... Soarta mea asta e, că nu ştiu ce-o să fie şi mie îmi place aşa." Deci şi ea era o cetate care trebuia cucerită, am gîndit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strînsă cu moartea. Atît, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi? Am început să ieşim, să ne plimbăm împreună prin oraş. Nineta era bine îmbrăcată, chiar ele¬gantă şi strada o schimba, devenea gravă, aproape străină, plăcută şi veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetător, imobil cînd se uita la ceva. Se uita cu o lăco¬mie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia că nu mai era cu mine şi nu ştiam încotro îi zburau gîndurile şi ce fel de gînduri. Apoi acasă la ea devenea altă fiinţă... Aceste plimbări au adus ruptura, neaşteptată pentru mine, incredibilă. Ieşirea în lume e plină de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu alţii privirea ei nu-ţi mai aparţine, surîsul ei nu-i mai înfloreşte pe chip cînd o priveşti, rîde pe neaşteptate de ceea ce spune altul şi eşti stupefiat să descoperi că deşi e aceeaşi nu-ţi mai aparţine, aici e drama, e aceeaşi... Dar asta avea să mă chinuie mult mai tîrziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem avertizat. S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupată, impenetrabilă, şi mi-a şoptit: "O luăm pe-aici!" Era o stradă laterală, rău pavată, fără trotuar şi n-am înţeles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. Am răspuns: "Nu!" "Dacă nu vrei, am auzit-o spunînd, atunci n-ai ce mai căuta pe la mine." Chiar aşa? Ce putea fi atît de important? "Nu!" am re¬petat. Atunci ea s-a răsucit pe călcîie, s-a uitat în jos liniştită, s-a uitat chiar la mine, dar fără să mă vadă şi mi-a spus: "Singur ţi-ai dat foc la valiză!" Şi s-a înde¬părtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simţeam în mod obscur că dacă ea, fără s-o spună, ar fi luat-o pur şi simplu pe strada aceea aş fi urmat-o fără să observ ciudăţenia de a ne fi plim¬bat pe o anumită stradă. Dar chiar şi aşa, ce-mi păsa mie că e anumită? Eram totuşi senin. Cu această senină¬tate am rămas apoi totdeauna în faţa rupturilor, dar numai atunci, în clipele cînd primeam lovitura, dezastrul începea mult mai tîrziu. Cîteva zile la rînd am intrat apoi în curtea ei, dar n-am găsit-o decît pe bunica, iar odaia era încuiată. Am revenit după o săptămînă, crezînd că era plecată din oraş. Zadarnic. Am căutat-o seara la "Mama răniţilor", patroana a dat din cap şi a ridicat din umeri: nu ştia unde e. VIII Şi abia într-un tîrziu aflară părinţii mei că nu la ceaiuri mă duceam eu cînd veneam acasă după miezul nopţii şi aflară şi unde fusesem cînd mă întorsesem în zori: la "Mama răniţilor", după care dormisem toată noaptea cu "o depravată". Cuvîntul acesta îl rosti tata. De unde afla¬seră? Şi de ce aşa de tîrziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, cînd mă întîmpinară îndată ce intrai în casă cu acea stare de spirit bizară, care ne arată cît de puţin fluid e sufletul omenesc şi cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pămînt ireversibile. "Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o erupţie, adică fără înţelegere, departe de orice gînd că mai exista pentru mine vreo speranţă, de-aia te-am crescut noi şi muncim pentru tine; ca tu să te faci de rîsul oraşului cu o curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat şi drept orice răsplată tu cazi în noroi şi îţi terfeleşti cinstea în patul unei fete de¬pravate? Ce-ai să te faci tu acum, strigă el ridicîndu-şi braţele în sus ca în faţa unei nenorociri ireparabile, cînd toată lumea ştie şi o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu şi tocmai acum, cînd trebuie să-ţi dai bacaloriatul, te dă afară din toate liceele din ţară? Ce-ai să ajungi, cu studiile neterminate şi cu obra¬zul tău de cavaler murdărit? Ce fată o să se mai uite la tine, cînd tu te-ai plimbat cu aia prin oraş şi te-a vă¬zut toată lumea?" Mama stătea nemişcată la masă, cu lacrimi care îi curgeau şiroaie pe chipul împietrit. Îşi ţinea o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferinţă cople¬şitoare, pe care o îndura însă cu mai multă înţelegere pentru mine, suferinţă în adîncurile căreia ea contemplă păcatul şi nu urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. Dar numai în amintire, în viaţa mea ulterioară, a început să tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simţeam cum încep să jubilez, dîndu-mi seama cum creşte în mine o furie rece şi orgolioasă... "Ce e, mamă, am spus eu cînd tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, şi nu lui, care era doar jignit şi înspăimîntat că lumea o să mă arate cu degetul, ca şi cînd n-aş fi fost bărbat, ci fată mare. Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrînată? Te duci la biserică şi nu înţe¬legi nimic din învăţătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncaţi cu piatra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat." Ştiam că era fără păcat şi că n-ar fi aruncat cu pia¬tra, dar nu ştiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc şi mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Vro¬iam să i-l alung, să-şi ia palma de la gură, fiindcă nu ştiam cum să răspund la suferinţa ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăţ minte pen¬tru totdeauna să mai ridice braţele în aer şi să-mi spună el mie ce este şi ce nu este nenorocire pentru mine. Ne¬norocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul şi nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atît mai puţin. "Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult, aşa a spus Cristos", am continuat citind o replică din Dostoievski. "Nu despre o astfel de iubire vorbeşte Cristos", mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. Şi eu am strigat: "Ba da, şi despre o astfel de iubire." "Cristos nu e o pavăză pentru toţi dezaxaţii, a strigat atunci şi tata. Ai să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine." "Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ţi-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubeşti şi nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, şi nu fiindcă ţi-ar fi plăcut altul, ci aşa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mînăstire. Dar aia e, că nici mînăstirea nu ţi-a plăcut şi, femeie tînără, ţi-ai gonit bărbatul din pat, şi el tînăr, crezi că nu ştiu?" "Nu ţi-e ruşine, a strigat tata, să vorbeşti cu maică-ta ca un dezmăţat?" Şi a sărit în sus şi m-a izbit peste faţă de cîteva ori la rînd făcîndu-se palid şi gîfîind de furie. Am rînjit; "Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sînt mai voinic ca tine şi dacă mai încerci să dai în mine o să te împiedic. Eşti un tată admirabil, te respect, dar şi eu am fost un copil bun şi nu te-am silit să mă loveşti cînd eram mic. Nu te gîndi acum că o să mai îndrepţi ceva cînd sînt mare. Stai li¬niştit, că discutăm noi. Ţi-am spus că vreau să-i spun ceva mamei." "Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ţi pui frîu la vorbă în casa asta n-ai ce să mai cauţi!" "Da, i-am răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi greşite, plecarea lui, apoi suferinţa mamei şi neînduplecarea părintelui, care are principii şi nu vrea să-l reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici e greşala ta, aşa că ai grijă de mama, care o să moară de dorul meu şi n-o să te ierte!" "Tu de ce îl asculţi? a întrebat-o el atunci pe ea. Lasă-l să stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc." Mama şi-a acoperit şi restul gurii cu palma şi a şoptit: "Lasă-l să spună. E un copil." "Da-da! am exclamat, mai rămîne să înţeleg că am căzut "în ispită, dar că prin rugăciunile tale Dumnezeu o să-mi îndrepte paşii..." "Măcar eşti sănătos? s-a holbat tata la mine. Fiindcă asta ţi-ar mai fi lipsit." Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns. "Revin, mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubi... Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e pă¬cătos?" "Te-am făcut pe tine!" a răspuns ea atunci. Atît a spus şi a tăcut mai departe. Ce trebuia să înţeleg? Că păcatul ei era izbăvit şi că odată cu venirea mea pe lume dorinţele ei trupeşti se stinseseră? Sau nu se stinseseră şi se chinuise să le alunge? Era taina ei. "Bine, i-am răspuns, m-ai făcut, eşti mîntuită, dar eu nu sînt nici Isus Cristos şi nici adeptul lui. Animalele nu cred în Dumne¬zeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat com¬portări care seamănă cu morala creştină. De pildă într-o luptă dacă un animal cedează, celălalt îl lasă în pace, nu-l ucide, e tolerant." "Vrei să spui că tu ai de gînd să te porţi ca un animal, mai departe nu poţi să mergi?" a zis tata. "De ce să merg? i-am răspuns. Crezi că tu o să mergi sau ai mers mai departe? Adevăr îţi grăiesc ţie, am reluat batjocoritor, că o să cauţi şi o să găseşti o altă femeie cu care să trăieşti ca un bărbat în putere cum eşti şi în felul ăsta o s-o înşeli pe mama. Asta o să fie mai rău decît ce am făcut eu. Şi acum să vedem ce-am făcut de îmi promiţi cu atîta convingere că o să ajung un de¬zaxat. Toată concepţia ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung dezaxat, ci considerat ca atare. Şi dacă n-o să păţesc nimic la liceu şi mai tîrziu o să mă că¬sătoresc cu o fată de bună condiţie, totul o să fie în re¬gulă." "Bă, uite ce e, m-a întrerupt el strigînd, eu cu un neruşinat ca tine nu mai vorbesc. Sînt oameni pe care învăţătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un neruşi¬nat! Numai maică-ta poate să mai creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mîna de pe tine. O să te ţin pînă o să ajungi să-ţi cîştigi singur pîinea, dar tu cu mine nu mai ai şi nici n-o să mai ai nimic de împărţit. Poţi să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din moment ce aşa consideri tu că trebuie să vorbeşti cu părinţii tăi şi eu consider că nu mai eşti băiatul meu, şi o s-o spun la toţi, să nu creadă lumea că mă uit în curul tău şi nu-mi pasă, te îndemn sau sînt mîndru de tine, cum sînt alţii..." Şi s-a sculat de la masă întunecat, însingurat, dar hotărît. Dacă mi-aş fi dat seama atunci că violenţa gîndirii mele putea să ducă la o ruptură cu el m-aş fi reţinut. Într-adevar, prorocirea mea că o s-o înşele pe mama avea în ea ceva atît de jignitor, era o astfel de impudoare încît cel mai paşnic părinte (şi el era unul din aceştia) m-ar fi gonit imediat de-acasă, mai ales că în anii aceia el nici măcar nu se gîndea la altă femeie, criza i-a venit mai tîrziu, pe la patruzeci şi şapte de ani. N-am păţit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, aşa se întîmplă, uneori nu se află nimic, alteori se află cea mai mică prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes şi am intrat la Facultatea de litere şi filozofie. Tata s-a ţinut de ameninţare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără să fi rupt-o cu grupul lui Puloş, Asanache şi Szekely (de altfel în anul următor ne-am împrăştiat. Asanache s-a înscris la Teologie, Puloş a murit la el în sat în vara următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a înscris la Drept) şi fără să fi evitat să ies din cînd în cînd cu ei la "Mama răniţilor", nu m-am mai în¬drăgostit de nici o fată, amintirea Ninetei stăruind în su¬fletul meu ca o arsură: era al ei sufletul care mă tulburase atît de adînc, dezgolit, intens, fierbinte, cu trăire prezentă şi fatală, fără grijă de catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel tub de care îmi vorbise parcă jubilînd. Nu era ceea ce credea tata şi ceea ce crezusem şi eu la început în sensul propriu, o prostituată. Era mai puţin grav, adică nu era cuminte, după formula celor îngădui¬tori, ceea ce e cu totul altceva. Într-adevăr, părăsise oraşul, atunci sau puţin mai tîrziu după ce mă părăsise pe mine, lăsînd-o pe bunica în plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucureşti şi, după cum aveam să aflu mai tîrziu, se mări¬tase cu un maior bătrîn, aşa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, cînd se ştia că militarii constituiau o castă aproape închisă, în care nu putea să intre o fată care nu era de condiţie bună? Dar nu trăise mult cu acel ofi¬ţer, îl părăsise în timpul războiului şi teologul Asanache îmi scria că dăduse de urmele ei la Iaşi, căsătorită cu un negustor foarte bogat, dar nu aşa de bătrîn ca maiorul, totuşi bătrîn, căruia îi făcuse şi doi copii. Avea deci atrac¬ţie pentru intensitatea finală a bărbaţilor, nu-i plăcea tinereţea sigură de ea, pusă pe viaţă lungă şi cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă vreme. L-a părăsit şi pe acel negustor, abandonîndu-şi copiii, şi a început să trăiască cu doi inşi deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, soţ, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (şi aceluia îi făcea o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea după ea), şi al doilea, un inte¬lectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în braţe, adică bărbăţia ţîşnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-şi petreacă cu el chiar şi nopţile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întîmpina în cos¬tume fanteziste, de pildă cisme înalte pînă sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator şi haină cu broderii şi lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten şi buzele rujate. Inginerul rîdea în hohote, dar ea nu rîdea deloc, şi îi spunea că acela "e cu un cap mai presus decît el" şi că "avea o inimă de aur..." După război Nineta se întoarse singură la Bucureşti şi curînd aventurile ei mari înce¬tară, întîi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, ca să mi se spună, cînd o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde ajun¬sese nu se ştie cum... O căutai la acea revistă... Nu mai era nici acolo... Dar cum ajunsese ea totuşi într-o redacţie literară, întrebai, şi unul dintre redactori îmi răspunse cu un vag surîs cinic că o angajase directorul revistei "ca să îmbunătăţească componenţa socială a redacţiei". "Adică cum?" întrebai. Nu mi se răspunse. Îi pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, aşa cum spusese? Cîţi ani să fi avut? Poate că nici treizeci şi cinci... IX Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viaţa e uitare de sine! În realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a făcut să mă întorc atît de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii şi pe tatăl lor: ştirile pe care le aveau toţi despre ea se opreau acolo unde se opriseră şi ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viaţă care "nu mai mergea". Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol aş evada şi reuşi să fug din ţară. Îi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un bileţel pe care să scriu un singur cuvînt: Nozinan. El ştie ce este acest calmant; e "un băiat foarte bun", cum îi spuneam adesea, cînd luam cîte-o pastilă. Şterge toate neliniştile şi toate temerile şi poate da şi un somn final, dacă iei chiar mai puţin de un tub. Astfel voi înlătura printr-un act de violenţă supliciul care mă aş¬teaptă, căci nu pierderea totală a libertăţii mă sperie, ci ataşamentul meu faţă de viaţă, care m-ar tortura: eşti încătuşat, vei muri fără speranţă. Completul de judecată care ar pronunţa sentinţa, adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinţe... condamnarea, deşi în forul meu interior, speranţa n-ar pieri... Dar cum să scapi de în¬ţelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în perpetuitate, chiar şi o pietricică... Ei da, pietricica aceea va fi de-aici înainte văzută de alţii cu un ochi liber, în timp ce eu aş gîndi: chiar şi această pietricică e mai liberă decît mine... Mai bine s-o sfîrşim înainte! Fiindcă aproape de moarte am mai fost şi nu m-am temut, deşi era o moarte naturală care mă aştepta şi, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut şi care apare în mod miraculos îndată ce simţim că ea se apropie de patul nostru. Am auzit că alţii intră chiar într-un fel de extaz cînd le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireşte, alţii se chinuiesc pînă în ultimele clipe, despre ei se spune că "au murit greu". N-am ajuns pînă acolo... am scăpat, sau mai bine zis scadenţa a fost amînată... Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge şi la acest episod al vieţii mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu speranţe. În universitate interesul meu pentru filozofie, cum era şi firesc, spori, iar lecturile din adolescenţă, considerabile, mă ajutară să pătrund adînc în culoarele culturii şi siste¬melor filozofice şi să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsă indiferent şi nu-i puteam înţelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunţi. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al II-lea, şi dictatura sa, care urmă mai potoli pe unii. Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea ce avea să mă aştepte mai tîrziu (astăzi văd acest lucru limpede, pe atunci epi¬sodul nu-mi pătrunse în conştiinţă), deşi se sfîrşi tragic pentru fată; conştiinţa noastră este adesea atît de blin¬dată încît poţi să tragi şi cu tunul în ea şi nu se clinteşte şi asta nu pentru că sîntem atunci ticăloşi, monştri sau pur şi simplu canalii (e un fenomen natural şi misterios), într-o zi dispăru de la facultate o studentă. În ciuda cer¬cetărilor minuţioase care începură, nu se reuşi să se dea de urma ei. Nimeni nu vroia să dezvăluie anchetatorilor detalii concludente cel puţin într-o primă fază a cercetă¬rilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiaţi şi nici părinţii, care locuiau pe undeva printr-un sat .Se zvoni, şi auzii şi eu acest lucru, că poliţia judiciară primea scrisori în care se spunea ba că fata se afla în oraşul cutare, unde fusese văzută plimbîndu-se pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecînd după tim¬brele şi ştampilele de pe ea). Pînă ce sosi un individ de la Bucureşti, care nu se mulţumi cu datul din umeri al celor care o cunoşteau pe fată şi afirmau cu o mască per¬fect mimată a neştiinţei că nu ştiu nimic. El îşi începu an¬cheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din antu¬rajul fetei trebuie să ştie unde e sau ce se întîmplase cu ea şi, din motive despre care experienţa lui îi spunea că sînt puternice, acest cineva nu vroia "să-şi deschidă pliscul". Îi fu uşor acestui anchetator abil să afle că fata se îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsă¬torească, şi să-l ia pe acest student sub focul strîns al în¬trebărilor. Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumuseţe deosebită (am să folosesc aici o comparaţie uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna şi la trăsături şi în firea ei cu o căprioară, începu să-şi oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din experienţa de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să stau liniştit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine şi că lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc ţelul meu, adică să ajung ci¬neva în filozofie şi cînd uneori noaptea mi se întîmpla să dorm asaltat de coşmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorinţă cumplită de a le pătrunde şi, cum acest lucru nu se petrecea, mă trezeam gîfîind, transpirat şi disperat), atunci mă duceam la "Mama răniţilor" îm¬preună cu un nou Puloş şi, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de ţărănci eşuate şi cam tre¬cute, sau de mahalagioaice beţive, după aceea simţeam cum gîndurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor şi uitam multă vreme că pe lume există şi o alt¬fel de dragoste. Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de băieţi şi fete coborau împreună de pe treptele universităţii cu privirile sticlind, ghiceam ce înseamnă acea sticlire, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumu¬seţea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, şi surîsul care urma, curat, de fetiţă, mă făceau parcă să îmbătrînesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire şi nu-i adresa un astfel de surîs. Mă uitam totuşi, adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasă fizic, dar urîtă în expresie. Frumuseţea era a trăsăturilor, urîţenia consta în ceva inefabil. Aveam sprîncene groase, de timpuriu bărbăteşti, dar puternic şi armo¬nios desenate, ochii mari şi negri, cu focarul parcă întune¬cat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totuşi lim¬pezi, deschişi, nu se fereau, nu alunecau cînd mă uitam printr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă şi res¬tul trăsăturilor erau la fel, nasul şi bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă senzuali¬tate (care zăcea totuşi în mine), obrazul tras, laminat, ascetic, deşi numai ascet nu eram. Cine să vrea să cu¬noască un astfel de om, cînd Vauvenargues spune că sîntem prea neatenţi sau prea preocupaţi de noi înşine ca să ne cunoaştem mai profund unii pe alţii? Cine a văzut nişte măşti la un bal, dansînd prieteneşte împreună şi ţinîndu-se de mînă fără să se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă şi să nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalţi, îşi poate face astfel o părere despre lume... Şi totuşi această căprioară, nu era nici o îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surîs), totuşi priviri care întîrziau asupra mea mult mai mult decît o clipă, ca să mă pot înşela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întîmplase odată cînd văzusem la alta aversiunea, duş¬mănia chiar. "De ce te uiţi tu aşa la mine?" o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era căprioara, nu era lipsită de farmec şi pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate şi instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea niciodată nici un cuvînt). "Tu, tu, tu!", mi-a şoptit atunci acea fată abia stăpîndu-şi bucuria ei neroadă că mă putea, în sfîrşit, defini... "Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?"... "Ştii tu ce e tandreţea?!"' mi-a spus. Am izbucnit într-un hohot de rîs sarcastic şi i-am con¬firmat: "Ei, da, tandreţea, da, nu ştiu, dar n-o să mă în¬veţi tu ce e, hai sictir!" Căprioara îşi mişcă privirea ei catifelată şi dulce într-o parte şi avu alt răspuns cînd îi pusei aceeaşi întrebare, adică de ce se uita aşa de insistent la mine. "Cum ştii tu atîta materie!?" Aşa deci, era admiraţia... Într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumuseţe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hîrtie, pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolită frumoasa curtizană prin faţa judecătorilor atenieni neîn¬duplecaţi. Căprioara nu-şi arăta decît capul, şi profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-şi dea seama, punîndu-i întrebări puerile şi terminînd cu sfaturi afectuoase că trebuie să înveţe mai bine etc. Îi răspunsei că natura nu îngrămădeşte decît rar asupra unui singur individ mai multe calităţi. Eu ştiam carte, dar eram urît, ea nu prea ştia, dar era frumoasă. "Dar cine ţi-a spus că eşti urît?", s-a mirat ea. Am rîs sardonic, s-o îndepărtez de mine, dar ea a stat liniştită şi m-a privit cu ochii ei languroşi, fără să clipească şi a adăugat: "Eşti un bărbat bine, să-ţi scoţi din cap că eşti cum ai zis". Tocmai asta doream şi eu, şi ea tocmai asta îmi şi spusese. O fată sau o femeie acostată, deşi îi place insul care o atacă fără veste, se ţine în re¬zervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie că ar fi uşor abordabilă. Dar de ce s-ar ţine în rezervă un bărbat şi mai ales unul ca mine? încît din primele clipe am tre¬sărit adînc şi, turburat, m-am îndrăgostit imediat de ea; am căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de aceea nu plăcusem pînă atunci fetelor, fiindcă eram bine şi pe deasupra şi tînăr savant (un profesor îmi spusese aşa, la un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm cîteva idei, să îndeplinim o formalitate şi să-ţi dau examenul) şi numai o fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare îndrăzni să se uite la mine. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:41 PM | message # 6
X
Fata era cam rece şi desigur nu mai era fecioară, dar eram eu înflăcărat şi de teamă să n-o pierd îi făcui pro¬punerea să ne căsătorim de îndată ce îmi luam eu licenţa, adică chiar în toamna care urma şi ea putea să-şi continue anul pe care îl mai avea de urmat fiind căsătorită. Zise da. Curînd eu îmi luai această licenţă, dar pentru întîia oară Căprioarei i se întîmplă să dea peste doi tineri universitari noi care se întorseseră de pe zonă, unde fuseseră concen¬traţi, crunţi şi îndîrjiţi şi n-o cruţară, ba chiar, cu un limbaj dur întrebară cum a ajuns ea pînă în anul trei fără să ştie nimic, care era secretul şi, rînjind cu o ironie grosolană, îi cerură să li-l spună şi lor şi o vor trece şi ei. Petrecurăm împreună ceasuri în care ea tăcea, uitîndu-se în gol şi degeaba încercai să-i spun că putea renunta la studii, ne căsătoream şi, cum eu aveam să intru în învăţămîntul universitar, nimic nu ne împiedica să în¬temeiem împreună o familie fericită, tăcerea ei se pre¬lungi şi privirile nu reveniră la prezent din golul în care se pierdeau. Abia a doua zi cînd ne revăzurăm arăta mai însufleţită şi spuse bine proiectului meu. Apoi ea plecă la ţară, la părinţi, urmînd ca după vacanţă să-l punem în practică. "De-atunci n-am mai văzut-o", declarai anchetatoru¬lui. .,Şi totuşi fata s-a întors la facultate, zise el, fiindcă de la facultate a dispărut, nu din sat." "Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce să mai caut acolo", i-am răspuns. "Nu trebuia să vă căsătoriţi?" "Nu, fiindcă între timp, acolo la ţară, a cunoscut pe altcineva şi mi-a scris că între noi nu mai e nimic." "Arătaţi-mi scrisoarea!" mi-a cerut anchetatorul. "N-o mai am!" "Bineînţeles!" "De ce bineînţeles?" "Pentru că nu v-a scris nici o scri¬soare. Aţi continuat să vă vedeţi şi după ce ea a venit la cursuri, de ce negaţi? Sînteţi acum profesor, vă pericli¬taţi în cel mai fericit caz cariera în învăţămînt dacă vă puneţi în situaţia de bănuit, şi vă aşteaptă puşcăria dacă sînteţi complice la crimă." "Care crimă? Fata a fugit din oraş, am auzit că e în străinătate." "Da, e adevărat, pose¬dăm o astfel de scrisoare din care ar reieşi că dispăruta a fugit peste graniţă, dar nu uita, tinere, că poliţia ştie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se înfăptuieşte o crimă decît criminalul. Procedeele sînt va¬riate, dar nu infinite, de pildă simplul fapt că anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine că pista porneşte de-acolo. Scrisoarea în chestiune e scrisă de criminal, sau de un complice al lui, sau de o cunoştinţă căreia i s-a cerut acest lucru ca să îndepărteze cercetările de locul unde crima s-a înfăptuit. Un procedeu naiv! Pen¬tru noi e neinteresant deocamdată să intrăm în amănuntele relaţiilor dumneavoastră cu victima, aveţi de răspuns doar la o singură întrebare şi depinde de sinceritatea răs¬punsului dacă veţi fi sau nu inculpat. Iată întrebarea: cînd v-aţi văzut ultima oară?" Eram nevinovat, dar speriat. După acest anchetator, Căprioara era moartă. Dacă mărturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? I-am răspuns că nu-mi amintesc ziua cînd ne-am văzut ultima oară, că n-a exis¬tat între noi o astfel de zi deosebită, pur şi simplu legătura noastră s-a stins pe nesimţite şi sînt complet străin de soarta ei. "Bine, a răspuns anchetatorul deodată, ca şi cînd s-ar fi convins că nu ascund nimic, e posibil, sînteţi liber." Dar încrederea unui anchetator, retrasă brusc, neli¬nişteşte. Aveam să retrăiesc această nelinişte şi mai tîrziu. Fusese convingător: un criminal înfăptuieşte o singură crimă, în timp ce anchetatorul cunoaşte o multitudine. E imposibil ca anumite semne să nu-i amintească de anumite procedee, în afara cazului cînd nu are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu să ţin piept unui astfel de an¬chetator care nu era un imbecil? Pe de altă parte mă gîndeam că nimeni nu ştia... adică mă gîndeam, dar deodată mi-am dat seama că... adică nu, puteam să spun că da, o văzusem ultima oară la acel bal, da, ieşiserăm împreună, ne plimbaserăm puţin şi ne despărţiserăm... Şi de-atunci... Ei da, de-atunci Căprioara dispăruse. Ce făcusem după aceea? Urma să-mi justific orele petrecute în acea noapte, atîtea filme şi cărţi poliţiste începeau de aici. Mă dusesem acasă şi mă culcasem. Hm! Deşi noaptea aceea fusese neagră şi ploua tare, puteam eu fi sigur că... nu ne văzuse nimeni rătăcind?... Am ieşit din biroul anchetatorului hotărît să mărturisesc, dar nu atunci, să nu spun vreo pros¬tie, ci după ce o să mă gîndesc bine. Dar pe urmă mi-am dat seama că n-aveam la ce mă gîndi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat mo¬ral, ştiam de mult, şi acest lucru nu mai putea fi ascuns, în ce consta vina mea morală? O, da, în dorinţa oarbă de a n-o pierde pe Căprioara, sau mai bine zis în neputinţa de a renunţa la ea, acceptînd cu laşitate, în pragul tine¬reţii mele, un compromis ruşinos, cu toate că nu aveam în faţa mea nici un echivoc sub care să mă ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care... E foarte curios, cum tinerii... Dar mai bine să relatez ce s-a întîmplat. Erorile fatale nu apar, adică nu se săvîrşesc pe neaşteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? Întocmai ca într-o piesă genială, preludiul nu ne face să ghicim desnodămîntul, ci îl luminează doar ulterior. XI În mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise pînă atunci nimeni. În acest punct uneori fetele frumoase au aceeaşi soartă cu cele urîte. Frumuseţea poate intimida, o fată prea frumoasă poate fi ocolită, ca şi una prea urîtă. Desigur, e vorba de un anumit gen de frumuseţe şi de un anumit gen de urîţenie şi anume de acel gen în care su¬fletul care o poartă e neclintit, amorf... Încolo, un suflet care se mişcă imprevizibil, indiferent cu ce mască l-a dă¬ruit natura, ne poate face să asistăm la drame sau fericiri incredibile, dar fireşti în ordinea pasiunilor umane. Cele nefireşti aparţin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a păţit Căprioara. Înşelîndu-se asupra ei, un me¬dicinist strălucit (student care îşi asistă deja profesorul la operaţii) se îndrăgosti de ea luînd-o drept ceea ce nu era şi trăiră împreună la ţară în timpul vacanţei. Asta în timp ce Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie şi fără să-mi scrie şi să-mi spună că acel da devenise nu. Cînd se petrecuseră toate acestea? Desigur în perioada cînd eu îmi luam licenţa şi ea cădea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna cînd se produc trădările. Există un astfel de timp mort, neştiut şi nebănuit de cel trădat, cînd sentimentele alunecă şi nu sînt mărturisite celui care va fi lovit. Ar fi trebuit să reţin acest adevăr, dar încă o dată piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu reţine legea în spiralele căreia desti¬nul său se înscrie. Nu pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl loveşte pe semenul al cărui dric îl întîlneşte pe stradă. Aşadar Căprioara nu mă iubea, deşi mă abordase. Dar nici nu-mi spusese că nu mă mai iubeşte. Neglijenţă totală, nepăsare oarbă... În timp ce eu mă pre¬găteam s-o primesc în casa părinţilor mei, mîndru dinainte că mă căsătoream cu o fată atît de frumoasă, ea, lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca şi cînd nici n-aş fi existat, un zero, deşi ştia că zero nu eram; dar iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă planetă şi facem ochi uluiţi cînd dăm de cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră. Cu astfel de ochi uluiţi mă întîmpină Căprioara în toamnă cînd o căutai la facultate şi ne întîlnirăm. Nici măcar nu-mi dădu explicaţii despre schimbarea ei, în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să-ţi dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urîţenie a chipului pe care o observi stupefiat (şi era curios cum vedeam pentru întîia oară că această fată era de fapt urîtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeaşi), sugestia că nu e nimic de spus şi că trebuie să înţelegi exact ceea ce vezi şi să nu-ţi faci iluzii, nu te înşeli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, şi orice explicaţii ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universităţii, pe trotuarul larg, pereche tăcută pe lîngă care foiau veseli şi nepăsători, într-un du-te-vino neîncetat, studenţii şi studentele. Atunci am văzut norii pe cer şi mi-am ridicat fruntea. "Da, mi-am spus senin, nu mă mai iubeşte, foarte bine." Şi n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintîi, eu sau ea. Cred că amîndoi în aceeaşi clipă. Dacă am rămîne la această seninătate care ne atinge ca o aripă dulce sufletul! E cel dintîi adevăr, cel adînc, care nu doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viaţa după el! Dar nu facem aşa, fiindcă apare curiozitatea, aşa-zisa luciditate care ne îndeamnă să aflăm de ce... "Cîtă luci¬ditate, atîta suferinţă!" Da, aşa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeşte? Ce stupid, cînd totul ar fi atît de simplu dacă am păstra în noi revelaţia acelor clipe su¬blime, acea seninătate izbăvitoare. Trebuie să spun că iubeam frumuseţea acestei fete, atît, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atît mai puţin mintea, şi mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viaţa, cu condiţia, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult. Refu¬zul ei, după ce mă lăsase să cred că ar accepta, începu după cîteva zile să mă chinuie. Ispita lucidităţii care te în¬deamnă să afli de ce nu te mai iubeşte cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îţi spui, ai făcut vreo gre¬şeală care se poate repara. Poate la mijloc e o neînţele¬gere. Poate că iubeşte pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te re¬dresezi. Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admi¬rabil, pe care îl căutai la spital şi băurăm împreună un coniac la un bar. Auzise şi el de mine, încît conversaţia care urmă ne apropie repede. Îmi semăna, numai că purta altă mască, de invidiat: îi licărea de pe acum în priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate jovială în vocabular, o francheţe de măcelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decît al meu, descins, sincer şi vesel fără crispări. Încît cînd spunea de pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvîntul dovleac, care însemna un cap uman, îţi stîrnea rîsul şi după mărturisi¬rea lui îl înveselea şi pe pacient cînd era anunţat în acest fel de ceea ce avea să i se întîmple a doua zi: "mîine îţi deschidem dovleacul, pregăteşte-te!" În timp ce eu cre¬deam că lucrurile se petreceau însoţite de infinite pre¬cauţii şi delicateţuri. Îi spusei medicinistului acest lucru. "Nu, zise el, e mai rău, se sperie dacă îl iei altfel." "Bine, zic, asta cu un ţăran care vede lucrurile mai dur şi poate rîde fiindcă are humor în faţa morţii eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai evoluat?" "În asemenea cazuri ţăranul e cel mai evoluat, fiindcă ştie mai multe despre moarte decît alţii. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, un lucru tainic pe care orăşeanul nu-l ştie decît în mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai ştim acest lucru: pămînt, materie..." "Spiritul nu există?"' "Mais si, certainement... E acolo! rîse medici¬nistul. Dar cînd apropii prea tare lampa de operaţii de un creier desgolit şi ochii pacientului se holbează din această pricină, ai unele îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, mate¬rie, nu ştim ce e, dar pe masa de operaţii, hm! descoperi doar legi fizice şi fiziologice. Restul ne scapă!" "Dar cum se explică un aspect ciudat; mulţi dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul în misti¬cism, în ciuda practicii lor ştiinţifice, pozitiviste." "Vorbiţi de unii savanţi? Da, am auzit şi eu. E ceva inexplicabil." "Fiindcă, am continuat, credinţa în ceva divin o ai sau nu, n-o poţi căpăta pe cale ştiinţifică!" "De, cine poate să ştie? mi-a răspuns el. Şi pe urmă cred că vă înşelaţi, o anumită întîmplare, dar nu una obişnuită, poate să pro¬ducă în cineva revelaţia... Ce ştim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale raţională, a unui proton sau neutron... Nu ştiu, n-am idee!"... "O iubiţi pe..." l-am întrebat eu pe neaş¬teptate şi am pronunţat numele Căprioarei. Ne simţeam bine amîndoi şi întrebarea mea nu avea în ea nimic abi¬sal, tenebros... "Da, da, a răspuns el repede, sînteţi cumva rudă cu ea?" "Nu, am fost prieteni..." "A, da, îmi pare bine că acum în toamnă şi-a luat examenele... Era să piardă anul." Am rămas tăcut fără să ştiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am băut restul de coniac şi ne-am despărţit zîmbindu-ne, urîndu-ne reciproc succes. Într-adevăr, cînd vezi omul de care s-a îndrăgostit iubita ta, te linişteşti oricum, doar dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îţi spui că e cu atît mai bine că îi plac nulităţile, dacă e un om de valoare ceva cavaleresc din tine te în¬deamnă să-ţi spui că a avut dreptate, era firesc să se întîmple aşa, i-a plăcut mai mult etc. Totuşi purtarea ei faţă de mine nu fusese curată... Ar fi putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o pro¬blemă de educaţie, nu de puritate. Între oameni civilizaţi nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau totuşi, iar alţii chiar ripostează, şi în riposta lor dispare orice urmă de civilizaţie. M-am gîndit s-o fac şi eu, s-o caut şi să-i spun cuvinte triviale, s-o înjur de mamă şi astfel să mă răcoresc. Căci jignirea persista, de cîte ori mă gîndeam rămîneam încremenit, ca într-o para¬lizie, înţepenit şi cu ochiul minţii contemplîndu-i chipul trufaş, aşa cum îmi apăruse în ziua cînd o revăzusem în faţa universităţii. Da, îmi aminteam de ce mi se păruse atunci că de fapt era o fată urîtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum am putut să mă leg de tine, care nici măcar nu mă iubeai, a trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi şi tu... În timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine şi are o inimă mare, nu ca a ta, neagră cum ţi-e chipul... Gîndurile mi se învălmăşeau, faptul că făcusem cunoştinţă cu medicinistul dădea aceste roade otrăvite, în loc să mă fi liniştit, cum crezusem. Totuşi n-am căutat-o şi n-am încercat să-i înapoiez lovitura... Am început să uit. Profesiunea mă acapara, predam logica la o şcoală normală de învăţători şi eram respectat de profesorii mai bătrîni că fusesem numit în învăţămînt îndată ce îmi luasem licenţa, iar elevii, unii dintre ei, îmi plăceau, era adică o surpriză pentru mine să-i văd cum se uită în ochii mei hipnotizaţi de limpezimea de cristal a lecţiilor mele, de unde deduceam că pînă atunci obiectul logicii li se păruse plicticos şi superfluu. XII Pînă într-o zi, cînd mă căută la şcoală Căprioara. Era tăcută ca şi în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispă¬ruse, fără să mai fie însă căprioara de altădată. Am întrebat-o ce s-a întîmplat. Mi-a răspuns încercînd să mimeze nedumerirea: că de ce am plecat atunci şi m-am purtat aşa de urît cu ea? Am tăcut îndelung, încercînd să ghi¬cesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despărţise de medicinist? Îi fixai o întîlnire şi în timp ce ne plimbam prin parcul oraşului îi spusei că ştiu ce i s-a întîmplat, dar nu ştiu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau chi¬rurgul pe ea? Îmi şopti cu un glas sugrumat că ea pe el. "De ce?" o întrebai. "E o canalie!" Ei da, am gîndit, cît timp ne iubeşte e un om minunat, pe urmă, ei da, o ca¬nalie... "Nicidecum, i-am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, e un băiat fără cusur..." "L-ai cunoscut?!" se miră ea. "Bineînţeles! Vroiam să ştiu cu cine m-ai trădat..." "Nu te-am trădat, zice, mi-am dat seama că de fapt pe tine te iubesc!" Pleosc! Iată-mă, am gîndit, vîrît într-o situaţie vul¬gară. În timp ce trăia cu acela acolo la ţară îşi dădea seama că de fapt pe mine mă iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? Nici n-am mai întrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindcă o părăsise, îmi dădeam seama clar, şi nu cum spunea Căprioara, că ea îl părăsise pe el. M-am uitat bine la ea. Căprioara era rănită şi deodată mi s-a părut mai frumoasă ca înainte, cu suferinţa pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altădată, fără surîs, ci cu acea imperceptibilă mişcare a buzelor care preves¬teşte sau stăpîneşte hohotul disperat de plîns. Într-o clipă am uitat totul, m-am înmuiat şi am apucat-o pe după umeri. "Nu e nimic, i-am spus, trebuia să faci şi prostia asta ca să-ţi dai seama ce înseamnă să trădezi. Cine tră¬dează va fi trădat. O să vedem dacă între noi mai poate fi ceva. Linişteşte-te, se întîmplă, eşti frumoasă, o să gă¬seşti oricînd un altul, dacă eu n-o să pot să te iert." Dar o şi iertasem şi am reînceput să ne vedem zilnic. Însă Căprioara tot rănită arăta, fapt care mă puse pe gînduri, fiindcă suferinţa ei nu părea să-i vie din iubirea pentru celălalt, în acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau această presupunere. Înainte rece, acum redescopeream în ea o pasionată, turna flăcări în mine, mie care le aveam pe ale mele şi îmi ajungeau. Mă îndrăgostii de suferinţa ei şi ghidul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o părăsise medicinistul se stinse sub ardoarea îmbrăţişărilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam că se va vindeca, şi rana ei ciudată al cărei înţeles îmi scăpa se va închide: da, mă iubea cu adevărat, vedeam bine acest lucru, nimeni nu se înşeală în această privinţă, ştim cînd sîntem iubiţi, după cum ştim tot atît de bine cînd iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinţa, mai bine zis de ce apărea după ore de efuziune şi îmbrăţişări? Dormea adesea în apartamentul meu, fiindcă după li¬cenţă i-am reamintit tatei ceea ce îmi spusese, că după ce o să ajung să-mi cîştig singur pîinea, va trebui să plec de-acasă. "Bine, mi-a spus mohorît, pleacă." Venea mama şi îmi aducea mîncare gătită, eu îi dădeam bani, îmi spăla şi făcea curat ca înainte acasă. "Mută-te la mine, i-am spus Căprioarei într-o zi, mai aşteptăm puţin şi ne căsă¬torim. Dacă vrei îţi urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum îţi place." "Le urmez!" mi-a răspuns. "Totuşi lasă că¬minul, înveţi mai uşor la mine." "Nu pot", a zis şi am înţeles din glasul ei, din intonaţia hotărîtă dar care ascun¬dea ceva care nu se putea mărturisi, că într-adevăr nu pu¬tea, ceva o împiedica, ceva nu era în regulă. Şi am luat-o la întrebări. De fapt de ce se despărţise de chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i făcuse? Tăcea dar de astă dată n-o mai slăbii. Ea se uita la mine cu o ex¬presie dublă, de disperare şi în acelaşi timp de recunoştinţă, ca şi cînd m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, să insist cu întrebările, dar s-o protejez, să am grijă de ea, o să-mi spună, dar îi e frică, o să-mi spună negreşit, dar să nu uit, după ce o să aflu, că mi-a cerut protecţie şi să n-o lovesc şi eu... Şi îmi spuse: a rămas în¬sărcinată. "Cu mine?" am strigat în aceeaşi clipă. "Nu", răspunse ea în clipa următoare. Şi înţelesei: cu celălalt... "Şi n-a vrut să se căsătorească cu tine?" "Nu, mi-a spus că nici nu s-a gîndit." "Dar tu te-ai gîndit?" "Da!" "Şi i-ai spus-o înainte să te culci cu el?" "Nu i-am spus." "De ce?" "Mă iubea, am crezut că o să mă ceară singur." "Cum de-ai crezut?"' "Mă iubea foarte tare, zise ea, şi toţi ai mei, părinţii şi fraţii, credeau că o să mă ceară, altfel n-ar fi acceptat să vie la noi." "Iar el nici nu s-a gîndit!" "Ba sînt sigură că s-a gîndit, e un om cinstit, dar după ce a devenit medic şi a intrat în spital s-a întîmplat ceva cu el." "Ce anume?" "Nu ştiu. Cînd i-am spus că sînt însăr¬cinată, atunci mi-a dat lovitura. Şi ce să fac eu cu tine acum? Aşa mi-a spus", zise Căprioara cu o inconştientă detaşare de sine: adică auzi ce se poate spune în astfel de situaţii! Lucru de mirare! Şi avu un surîs bizar, parcă n-ar fi fost vorba de ea. Arăta chiar într-un mod nevero¬simil veselă. Am mai întîlnit la oameni asemenea reacţii, nu uit pe unul care povestea în casa noastră cum i s-a în¬tîmplat de-a pierdut un picior, privirea îi strălucea de viaţă, gura care povestea lăsa să i se vadă dinţii ca şi cînd ar fi rîs, ca şi cînd piciorul acela care îi fusese tăiat i-ar fi fost pus la loc şi acum putea să fie şi el bucuros, cînd în realitate, în clipele acelea, mîinile lui ţineau cîrjele de care n-avea să se mai despartă. I-am strigat Căprioarei: "E tot ce ţi-a spus? Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul chirurg?" "A fost sincer", răspunse şi ea sin¬ceră, adică neascunzînd că îl mai iubea şi acum şi că îl scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis că începînd cu ea această idilă, n-a exclus căsătoria, dar nu s-a gîndit că va fi aşa de curînd. "Da, mă iubeşte şi acum, dar în ce priveşte căsătoria..." XIII "Reveniţi la seara balului, cînd aţi văzut-o pentru ul¬tima oară, mă întrerupse anchetatorul, căruia îi relatam toate acestea; pe el nu-l interesa decît atît, momentul dispariţiei fetei. E inutil, adăugă el, să vă mai previn că noi ştim totul şi vă spun dinainte că nu veţi apărea ca martor în procesul care va urma. Cel puţin aşa sperăm. Ucigaşul e în mîinile noastre, dar mărturia dumneavoastră e totuşi necesară pentru cazul cînd el va nega în instanţă ceea ce a recunoscut la cercetări: se poate întîmpla, e un individ nesigur, noi cunoaştem astfel de reveniri cînd cri¬minalul se sperie de judecători şi încearcă în mod ab¬surd să se salveze în ultimele clipe." "În timpul balului ei i s-a făcut rău şi s-a speriat, am continuat eu atunci, şi cu toate că ne hotărîsem să mer¬gem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a spus că trebuie să ne ducem imediat, să nu fie prea tîrziu. Am ieşit deci de la bal şi ne-am dus la doctorul A., renumit în această profesiune..." "Inutil să-i spuneţi A., fiindcă îl cunoaştem!" zise anchetatorul, dar eu nu-l luai în seamă şi continuai: "Doctorul A. o examină pe fată şi refuză să-i întrerupă sarcina. Eu o aşteptam în stradă. Ieşi după scurt timp şi îmi spuse că i-a recomandat să se ducă la doctorul B., care se ocupă tocmai cu astfel de cazuri grele şi îi reuşesc totdeauna. De ce grele? Pentru că sarcina e cam înaintată. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea întunecată şi prin ploaie şi am străbătut străzile căutînd adresa. Am găsit-o şi am sunat. De astă dată am intrat şi eu, nu ştiu de ce... Ştiam de ce; eu îi cerusem Căprioa¬rei să scape de sarcină, altfel nu mă puteam căsători cu ea, nu i-o spusesem nici direct, nici indirect, dar ea înţelesese, iar eu nu-i spusesem: păstrează copilul... tăcusem şi iată-ne rătăcind în noapte, de la un doctor la altul, bătînd, fără să ne gîndim, la porţile nenorocirii; căci spre uimirea mea în chiar clipele cînd îmi destăinuia secretul suferinţei ei, adică sarcina, în loc s-o dau afară din casă şi să rup cu ea pentru totdeauna, gîndeam, n-o pot alunga, o iubesc acum şi mai mult, sufletul ei mi s-a predat mie total şi definitiv; dar n-o să pot totuşi să suport niciodată să văd copilul, întruchiparea trădării ei. N-o iubeam atît de mult! A urmat între noi o tăcere grea ca o lespede, tăcere care venea de la mine şi ea a înţeles ce are de făcut. Dar doctorul B., după ce a cerut o sumă mare, pe care fata, care avea părinţi bogaţi, a spus că o va plăti, m-a dat afară şi a reţinut-o pe ea pentru operaţie. Am aşteptat în stradă pînă în zori. Am sunat la uşă, a ieşit un individ care m-a întrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a înjurat şi mi-a răspuns că acolo nu se află nici o fată. Abia pe urmă mi-am amintit că doctorul B. spusese că operaţia va avea loc în seara următoare. Am plecat acasă liniştit. Am aşteptat-o să vină, dar n-a mai venit. Am crezut că după operaţie s-o fi dus pe la ţară, ca să aflu tîrziu de tot că la facultate se şi dăduse alarma şi că poliţia făcea an¬chetă. Nici atunci n-am crezut în moartea ei, mai ales după zvonurile că ar fi fost văzută în alt oraş şi pe urmă că ar fi fugit în străinătate..." "Nu vă punem acum să daţi o declaraţie scrisă, ar în¬semna să vă inculpăm şi să vă zdrobim cariera, a zis an¬chetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu sîntem anchetatori orbi, sîntem oameni, aţi greşit neanunţînd imediat unde aţi dus fata, dar fiindcă noi, poliţia judiciară, am prins medicul criminal, considerăm că ar fi excesiv să vă dăm pe mîna Curţii. În afară de cazul, repet, că acest medic in¬conştient n-o să se poarte cum trebuie la proces..." "Ar avea şanse să scape?" l-am întrebat. "Ar avea!" "De ce?" "Pentru că tot nu ştim unde e fata. Numai el ştie, dar refuză să spună..." "Atunci cum de ştiţi că el a omorît-o? Poate trăieşte?" "Avem alte dovezi că fata e moartă, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul încă treaz, nu vrea să ne desvăluie ce-a făcut cu ea... Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare şi el ştie, sau presimte că pînă în ultima clipă s-ar mai putea apăra sau scăpa cu o condamnare mai uşoară." Cînd iubita ta a ajuns probă, ce mai ai de făcut? Deşi mintea îmi spunea că ea de mult e moartă, eu tot mai cre¬deam şi n-aş fi suferit să fie adevărat că ea se afla în alt oraş şi se plimba cu altul la braţ, deşi pentru mine era absurd, fiindcă ea nu era Nineta. Curînd oraşul puse mîna pe toate ştirile şi eu nu tremuram la gîndul că numele meu va fi amestecat în moartea ei. Şi nu tremuram nici la gîndul că va trebui să depun mărturie în proces şi să fiu apoi inculpat. Deşi exista proba că ea era moartă (crimi¬nalul fusese arestat) şi că soarta n-o protejase pe această fată în derută, eu mă simţeam protejat, neatins şi in¬tangibil cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama că fu¬sesem atins şi că puteam nimeri curînd la puşcărie. Iată ce se povestea. A doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Căprioara stătea într-una din odăile lui şi aştepta să i se întrerupă sarcina. Gazda şi musafirii au început să joace pocher şi să bea. Bairamul s-a terminat noaptea tîrziu, după ora unu. Doctorul B. cîştigase dar şi băuse, şi în loc să se ducă să se culce şi să amîne ope¬raţia pentru a treia zi, pune mîna pe instrumente (se ştie cît curaj dă alcoolul, deşi el nu avea nevoie de cu¬raj, ci de prudenţă) şi operează pe fată, care face imediat o hemoragie mare şi intră în comă. Alarmat, doctorul B. dă un telefon la un spital doctorului C. şi îl convoacă şi pe doctorul A., cel care ne refuzase primul cînd ne dusesem la el. Aceşti trei medici, A., B. şi C, erau prieteni, cel din urmă fiind şi director de spital. Doctorul B. îi cere prin telefon doctorului C. să trimită o ambulanţă, s-o ridice pe fată, s-o ducă la spital şi s-o salveze, sau să moară acolo sub un diagnostic care să-l scoată pe el din cauză. Ambulanţa vine împreună cu doctorul C. şi doctorul A., pătrund înăuntru şi găsesc fata aproape moartă: prea tîrziu s-o mai ducă la spital, ar fi murit pe drum şi pe urmă doctorul C. nici nu vroia să-l acopere astfel pe gineco¬logul B. Sosit în oraşul nostru, anchetatorul din Bucureşti bă¬nuise imediat, aflînd că fata avusese în acel an două le¬gături cu doi studenţi, ajunşi în toamnă unul chirurg, iar altul profesor, şi nici unul cu aere de criminali, că cheia enigmei dispariţiei fetei se află undeva în cabinetul unui ginecolog. Puse deci sub urmărire chiar casa doctorului B., bineînţeles după ce află uşor că era nu foarte cunoscut în oraş, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani... Şi curînd i se raportă următorul fapt. În faţa casei bănuite pe care o supraveghea un poliţist sub pretextul reglării circulaţiei se produse la un moment dat un acci¬dent între o maşină, o căruţă şi un camion. Stupid, poli¬ţistul scăpă casa din vedere, şi în timp ce lumea se aduna şi el încerca să facă ordine, în faţa casei se opri brusc o furgonetă sanitară, poarta se deschise, apărură doi inşi cu un sicriu, îl vîrîră în furgonetă, se urcară şi ei şi dispă¬rură. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grăbi cîtuşi de puţin să percheziţioneze imediat casa, pen¬tru simplul motiv că de aproape o săptămînă cel bănuit, doctorul B., nu se mai afla acolo, se internase într-un spital de boli nervoase, de unde un alt om al anchetatorului, deghizat în bolnav şi mai puţin stupid, îi şi raportase lu¬cruri interesante. Că la cîteva zile după internare docto¬rul B. primise vizita misterioasă a doi tipi care după semnalmente erau doctorii A. şi C, vizită care dură cîteva ore lungi. Nu se ştie ce discutară ei trei în rezerva docto¬rului B., dar, bănuitor, poliţistul deghizat în bolnav, văzînd după plecarea acelora că doctorul B. nu mai iese din rezervă ca de obicei la căderea serii, intră peste el şi îl găsi fără respiraţie şi palid ca un mort: se sinucisese. Dădu alarma şi ginecologul fu salvat şi pus sub anchetă. Nu se mai află prin ce mijloace se smulse de la el recunoaşterea că fata fusese într-adevăr operată de el, dar că... a plecat din cabinetul lui bine sănătoasă. Dar coşciugul? Nu ştia nimic, nu credea să fi ieşit de la el din casă. A fost ju¬decat şi condamnat fără să se poată obţine împotriva lui "proba zdrobitoare" şi ca atare a luat doar cîţiva ani. Nu¬mele meu şi al fostului medicinist n-au fost pomenite. Îl vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se purtă cu mine distant şi rece şi nici eu nu insistai, ci¬tind în privirea lui că riscam să mi se spună ceva dur la care n-aş fi avut ce răspunde, de pildă: "nu mi-amintesc să vă fi cunoscut vreodată", sau pur şi simplu să-mi în¬toarcă spatele şi să mă planteze pe coridor. Aşa, se măr¬gini, cu o urmă de jovialitate, să mă întrebe: "Doriţi ceva? Aveţi vreun bolnav pe care îl pot ajuta?" "Nu, i-am răs¬puns, mulţumesc... Vă urez succes în carieră..." ,.Şi eu dumneavoastră! mi-a replicat fără ezitare şi fără cinism, semn că dacă se considera primul vinovat de căderea Că¬prioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele dumneavoastră de a vă realiza în filozofie'", mi-a mai spus cu orgoliu detaşat, ca între doi reprezentanţi stră¬luciţi ai generaţiei lor, care se cunosc între ei şi se preţu¬iesc, dar nu se vor mai întîlni niciodată... Prins de detalii poliţiste care mi-au năvălit dezordonat sub condei, am uitat să desvălui mai clar adevăratul în¬ţeles al vinovăţiei mele. Am omis alte detalii. De ce trăise atît de mult timp Căprioara cu mine făra să-mi spună de la început că era însărcinată? Ar fi putut să se ducă de îndată la un medic fără să-şi rişte viaţa. Îmi amintesc că în acea perioadă am fost izbit de un gînd: fata asta suferă de ceva, dar nu vrea să-mi spună pînă nu mă cucereşte. Iubirea ei e simulată şi vinovată. Şi în loc să încerc să aflu adevărul, m-am complăcut. Un suflet care ţi se predă îl iei în stăpînire cu mare apetit. Cele cîteva săptămîni cît a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindcă în ast¬fel de cazuri săptămînile... Dacă acest suflet mi se predase (şi în acest sens nu exista nici o îndoială, fusesem fericit de prada mea), atunci de ce n-o acceptasem aşa cum era? Şi nu pot să invoc scuza că nu cunoşteam riscul, docto¬rul A. ne avertizase prin refuzul său în mod clar. Şi totuşi am condus-o în noapte spre fatalul doctor B., cînd ar fi fost atît de uşor să-i spun: nu, nu mai mergem nicăieri. Şi ea ar fi fost fericită şi poate că şi eu. În orice caz cursul vieţii mele ar fi fost altul. Repet însă, pe atunci şi în tot timpul şi după încheierea acestui episod tragic, eram bine blindat... Un gînd proaspăt mă izbeşte însă acum cu putere (şi nu m-a izbit atunci, ce curios!), Căprioara a venit la mine destul de tîrziu, trebuie să fi fost în luna a doua, spre a treia... Ce făcuse timp de două luni? Nu pot să descifrez nimic, afară de faptul că biata Căprioară purta rochii cam largi, iar dragoste nu făcea decît cu lumina stinsă. Se hră¬nise ea oare în acele două luni cu iluzia că tînărul chirurg, viitor desfăcător pe cont propriu de dovleci umani, nu o va părăsi totuşi văzînd-o că păstrează sarcina şi o va lua în cele din urmă de soţie? E o ipoteză extrem de vero¬similă... Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:42 PM | message # 7
PARTEA A DOUA
I Era chiar în anul cînd războiul se termina; în primă¬vara următoare primii ordin de chemare: trebuia să mă prezint la Bucureşti, la o şcoală de ofiţeri de artilerie. Fusesem bine născut, îmi făcusem studiile universitare tocmai cînd această sinistră conflagraţie era în toi. După licenţă ar fi trebuit să fiu încorporat, dar armata, după cum aveam să aflu, intra în criză, şi contingentul meu, adică nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fuseseră amînaţi. Am spus sinistră conflagraţie nu pen¬tru că am despre război această viziune. Bolile şi foame¬tea pot fi mai rele decît glonţul. Gripa spaniolă de după primul război mondial se pare că a omorît mai mulţi oa¬meni decît muriseră pe cîmpul de luptă, iar după Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a început în Europa un război cumplit între populaţie şi păduchii şi şobolanii aducători de ciumă. Jumătate din europeni au pierit. Alianţa microbilor între ei poate fi mai rea sau în orice caz tot atît de rea cît un război modern, adică nuclear. Dar astea sînt fatalităţi naturale, ce poţi face? Mori şi eşti bun mort. În timp ce gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam să aflu abia după încheierea păcii că avusese loc în timp ce noi audiam liniştiţi cursurile, nelinişteşte spiritul nostru. Ce-a făcut civilizaţia europeană, ce i s-a întîmplat de a putut asista parcă adormită, în orice caz picotind, la ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a început să ucidă oamenii dincolo de necesităţile războiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionantă, ce poţi să spui despre ea? Scene monotone de oroare şi cifre statistice despre hecatomba în care au pierit milioane de fiinţe umane. Un mesager din Romeo şi Julieta, un călugăr, sare în ajutorul unui bolnav. Intră să-i aline su¬ferinţele. Imediat după el apar însă nişte inşi care încep de îndată să bată uşile şi ferestrele în cuie. Resemnat, că¬lugărul îşi pleacă fruntea, înţelegînd: nimerise în casa unui ciumat şi nu mai putea ieşi, trebuia să moară cu el. Shakespeare nici măcar nu dă aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazîndu-se doar pe cîteva rînduri în care ni se spune de ce n-a mai ajuns călugărul unde trebuia. Ei unde? Într-un loc unde era necesar să poată primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era în¬dreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atenţie... Bineînţeles... În timp ce războiul peloponeziac sau campaniile lui Napoleon ne fas¬cinează şi rareori istoricul spune: Împăratul făcu cale în¬toarsă, holera secera rîndurile armatei sale! Atît! Ce e glorios în a muri de holeră? Totul se dezagregă, solidari¬tatea umană, curajul, loialitatea, toată lumea fuge şi nu domnesc decît cei imuni, care svîrle cadavrele în căruţe şi le duc la groapa comună, peste care aruncă var. În timp ce mesagerul de la Marathon va rămîne în istorie, ca şi generalul de gardă napoleonean Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo cînd i s-a cerut să se predea. Sînt deci partizanul istoriei calitative, deşi înţeleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria o constituie to¬talitatea evenimentelor şi fenomenelor în care sînt impli¬caţi oamenii şi nu numai iniţiativele lor de expansiune, fiindcă într-adevăr topirea gheţarilor de pildă în urma creşterii cu un grad sau două a temperaturii terestre ar pune în umbră întreaga istorie calitativă a omenirii... Ar pune-o şi totuşi n-ar pune-o... Odată restabilit în noile condiţii create de seism, furnicarul uman şi-ar reîncepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea îm¬păca cu înfrîngerea din primul război mondial şi cu locul ei în lume. Dar gazările, uciderea prizonierilor, înrobirea ţărilor cucerite? Şi cu toate acestea, războiul nu m-a traumatizat. Fiinţa umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafaţă plană şi lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărîma. Furtunile îl pot doar îm¬prăştia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în pi¬cioare nu produce în masa lui decît găuri care practic nu-l ating. Comparaţia însă se opreşte aici. Omul e făcut să trăiască şi dacă nu şi-ar uita ororile de care este respon¬sabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fost pedepsiţi, dar asta nu i-a învăţat minte pe cei care au venit după ei, să comită altele şi încă... dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strîns de existenţa mea. Imediat după război nu bănuiam cît de strîns va fi, într-adevăr ani senini au urmat pentru mine, în ciuda secetei şi a sărăciei care însoţesc aproape în mod fatal pacea care urmează. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totuşi, nu în regiunea noastră, ci în Moldova şi în marea Rusie, lovită adînc de invazia trupelor lui Hitler. Înainte însă de a fi încorporat, la puţin timp după dispariţia Căprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie. II Un filozof francez, de origine română şi care şi-a trăit tinereţea în ţară, influenţat de Kierkegaard, se întreba, într-unul din aforismele lui, cu dispreţ la adresa roman¬cierilor şi a pretenţiei lor că spun ceva descriind vieţile oamenilor: ce este o viaţă? Iar eu întreb: ce este alt¬ceva? O viaţă este totul şi felul cum se desfăşoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat şi lupta care se dă este pentru salvarea lui. Gîndirea altui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfîrşit să fie fericit e ispititoare ca gîndire; în realitate cît timp există viaţă în noi, fericirea, ca şi neno¬rocirea ne urmăresc în bîrlogul în care să zicem că am fi reuşit să ne retragem şi ne afumă la gura vizuinii cu atîta viclenie încît ne silesc să ieşim fără măcar să ne dăm seama că o facem. N-aş putea să spun că după dispariţia Căprioarei m-aş fi hotărît să nu mă mai căsătoresc, dar îmi spuneam că acest eveniment va trebui să aibă loc tîrziu, pe la trei¬zeci de ani şi numai dacă, bineînţeles (fireşte, toţi gîndim la fel), voi găsi o femeie care să mă iubească şi s-o iubesc nu împins de circumstanţe, ci în mod lucid, cunoscîndu-ne bine unul pe celălalt. Pînă atunci aveam de lucru: să-mi dau doctoratul, să intru în învăţămîntul superior şi să-mi încep lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al conştiinţei umane şi a reintegrării ei într-un univers în care spiritul este prezent în mod egal în tot ce există, într-un om ca şi într-un cărăbuş. Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba şi literatura română, autor al unui volum de versuri pu¬blicat înalte de război de către un editor generos din Sighişoara, volum intitulat în mod ridicol Glod şi empi¬reu de-azur. Omul însă nu era deloc ridicol, avea în el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul într-o stare acută de indignare. Împotriva cui? La început mi s-a părut că împotriva a mărunte lucruri, de pildă împotriva şicanelor la care era supus de unii dintre colegii săi, cu care se afla în permanent conflict de prio¬ritate şi fireşte mai ales împotriva directorului... Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amănunte, cu un humor furios şi involuntar, făcîndu-mă să izbucnesc în rîs. Acele infinite faţete ale existenţei umane neliniştite, imposibil de memorat, ar fi trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelaţia acestor lucruri deja ştiute, dar uitate de noi. De pildă: lupta de a dovedi cine e cel mai inteli¬gent, credinţa că tu eşti unul dintre aceştia, apoi şocul, cînd un altul, un individ grosolan, imbecil, un măgar in¬solent, al cărui loc ar fi trebuit să fie mai degrabă la plug şi nu printre profesori într-o şcoală normală de învăţă¬tori, nu se sfieşte să-ţi spună în faţă, în auzul tuturor că... Ei bine, ce? Aici e aici! "Cu pregătirea dumitale care lasă de dorit..." Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! Şi un altul care, auzind această cretinie, să rîdă. Iar direc¬torul, superior... (Superior prin ce? Prin faptul că e mai măgar decît toţi ceilalţi şi a ajuns director făcînd politică în judeţ cu prefectul, cu care e prieten?) "Încetaţi, dom¬nilor!" Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu prie¬ten spunea: "Am impresia că prin aceste cuvinte vrei să-ţi maschezi propria-ţi lipsă de pregătire..." Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Repli¬cile prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însoţea zilnic pînă acasă, mergînd împreună pe jos, el povestind şi eu ascultînd) în convingerea lui erau zdrobitoare, cînd in realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gîndiri sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare să-l facă măcar egalul celorlalţi şi în ultima in¬stanţă prieten cu ei. Dacă i-ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispreţ, neglijent şi afabil: hai sictir! sau: du-te-n mă-ta!, s-ar fi rîs şi starea conflictuală ar fi dispărut. Aşa credeam, dar observîndu-i îndîrjirea aveam îndoieli... I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenţa lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru mine nici măcar nu era conştient, cu toate că recunoştea în autorul Florilor de mucigai şi al "blestemelor" un geniu. În rest, spunea că Arghezi era retoric... Avea deci spirit critic, dar nu şi pentru volumul său de versuri şi mai ales deloc pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă hipertrofie a eului, silit mereu să se apere şi să vadă in ceilalţi numai imbecilitate şi prostie. Desigur, imbecilitatea şi prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luînd-o în derîdere la ceilalţi şi acceptînd cu humor că nici noi înşine nu facem excepţie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toţi şi prin asta ne deosebim de alte popoare, fireşte, una din deosebiri... Petrică Nicolau, căci aşa îl chema pe profesorul de limba română, credea că el face excepţie, fără să-şi dea seama că astfel se rîdea şi de el şi rîdeam eu însumi, bineînţeles lăsîndu-l să creadă că eram de partea lui şi rîsul mi-era stîrnit de cretinia ce¬lorlalţi. Acest izvor al indignării în relaţiile lui cu colegii se epuiză însă curînd şi pe nesimţite ,Petrică Nicolau începu să se indigneze de manifestaţiile din oraş şi împotriva cursului pe care presimţea că îl va lua de-aici înainte is¬toria ţării noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas şi o să ne facă el să trecem de partea lui... Şi lumea, inconştientă, pune chiar entuziasm în această trecere. "Înţeleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem încotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, şi lasă dracu¬lui entuziasmul deoparte. Stalin nu e încă bătrîn, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înţeles că Ardealul e al nostru, dar el e şi comunist şi o să ni-l vîre şi nouă pe gît, comunismul, fără măcar să ne lase răgazul să-l asi¬milăm... În materie de cuceriri, nu există progres în is¬torie. S-au schimbat doar metodele. Unii tîmpiţi cred că or să vie aici anglo-americanii, cînd se ştie că paraliticu-ăla pe rotile, Roosevelt, s-a înţeles perfect cu Stalin să împartă între ei zonele de influenţă ca şi cînd planeta asta ar fi fost moşia lui tat-său. Şi asta datorită cretinului de Hitler şi cretinilor de nemţi care au atacat Rusia, crezînd că or S-O cucerească în trei luni. În loc de cucerire au scos-o în lume, cînd mult mai bine ar fi fost să se fi mul¬ţumit cu Austria şi regiunea sudetă şi să fi cucerit lumea prin expansiunea economică şi ştiinţifică şi nu prin..."' Şi Petrică Nicolau se poticni de indignare şi o ploaie de în¬jurături de care nu-l credeam în stare se abătu asupra lui Hitler şi a idioţilor de nemţi care îl urmaseră. Se răcori însă şi după o tăcere reluă: "Am cea mai mare admiraţie pentru Rusia lui Dostoievski şi Tolstoi şi o adevărată prietenie între noi şi ruşi n-ar fi de neconceput, dar nu există prietenie între un colos şi un pitic. Fiindcă toate ţările din Europa, cu ruşii la Berlin, au devenit pitice; în douăzeci şi patru de ore, dacă Stalin s-ar decide, ar¬mata roşie ar fi la Paris. Cine i-ar putea împiedica? Eu¬ropa e istovită, Anglia e şi ea la pămînt... Englezii şi ame¬ricanii s-au bîlbîit doi ani în nordul Africii ca să gonească de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armată, ce-ar putea ei face în faţa ruşilor, cu o imensă experienţă de război, cu o armată călită şi perfect dotată? Să folosească bomba atomică? Ar însemna să moară toţi la un loc, ruşi, italieni şi francezi şi să trans¬forme Europa într-un deşert..." Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpînit de o viziune apocaliptică. Fusese pe frontul de vest ca ofiţer de rezervă şi se întorsese neatins la încheierea păcii. Nu era singurul care gîndea astfel şi ceea ce spunea el mai spuneau şi alţii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispoziţie sufletească acută, gîndirea lui nu era speculativă, ci neliniştită... Şi cu toate acestea, ascultîndu-l, nu ştiu de ce îmi venea să rîd, în timp ce o adîncă simpatie se năştea în mine pentru el. Fireşte, nu mă convingea nici cu o iotă, fiindcă eu ştiam din istorie că evenimentele po¬litice şi sociale sînt imprevizibile şi nimeni nu e în sigu¬ranţă faţă de desfăşurarea lor, fie că eşti popor mare sau popor mic. Iar cine conduce un popor ştie acest lucru, sau mai degrabă are instinctul primejdiei şi se abţine în¬delung înainte de a-şi trimite armatele, oricît de pu¬ternice, să cucerească pe alţii. Stalin de pildă dăduse or¬din în 39 să fie atacată mica Finlandă, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesară securităţii Lenin¬gradului. Cîştigase acea fîşie de pămînt, dar după ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite dacă ar fi dat ordin armatelor sale să cucerească Europa, avînd de înfruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricît de slăbite, ca şi a pu-ternicei Americi care o proteja şi care suferise puţine pierderi, practic neînsemnate, în timp ce Rusia era economiceşte vorbind grav atinsă. Hitler într-adevăr nu avu¬sese acest instinct al primejdiei declanşînd războiul, dar apărea ipoteza că un lucru straniu se petrecuse cu el şi cu poporul german care îl urmase, şi anume că în ciuda aparenţei unor determinări politice şi economice care le uşuraseră accesul spre putere, nici Hitler şi nici acea minoritate activă care puseseră mîna pe Germania nu erau sănătoşi la cap. Stalin însă, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze şi luciditatea ne¬atinsă. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el şi trebuise să se apere şi să cîştige. Că dorise (şi Roosevelt fusese de acord cu acest lucru) ca ţările limitrofe să intre în sfera de influenţă a Rusiei nu mi se părea o abe¬raţie. Totul era dacă această influenţă va fi benefică. Aveam să vedem. Nu ideile lui Petrică mă pasionau, ci iritarea lui, care le colora într-un mod particular. Eram curios să văd spre ce zone se va extinde, cu adevărat curios, ca şi cînd aşi fi citit pe viu un roman-foileton şi aşteptam a doua zi, ne¬răbdător, urmarea. III Se extinse un timp asupra destinului intelectualului în noul regim care, după părerea lui, avea să se instaleze foarte curînd şi definitiv în ţara noastră. El nu făcea parte, îmi declară, nici dintre cei care se şi grăbiseră să se înscrie în partidul comunist, nici în partidul social-democrat al lui Titel Petrescu, în care intrau o mulţime de fripturişti crezînd că acest partid e de viitor, fără să-şi dea seama că social-democratismul, care fusese puternic în Germania înainte de 1933 şi fusese strivit de Hitler fiindcă nu se putuse uni cu comuniştii, era acum învinuit (dar fusese şi înainte de către Lenin) pentru oportunismul său, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere. Învinuirea aceasta, zicea Petrică, avea să se extindă şi asupra social-democraţiei contemporane, deci şi asupra celei româneşti, aşa, din principiu: prin simplul fapt că eşti social-democrat eşti oportunist. Ce s-ar cere ca această învinuire să fie redusă la neant? Să se unească partidul social-democrat cu cel comunist! Ei, strigă Petrică triumfător, pe stradă. Se va uni! N-am fost mirat mai tîrziu cînd previziunea politică a prietenului meu avea să se împlinească. Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, şi nu numai cei cultivaţi, cum era Petrică Nicolau, ci şi cei ca tatăl meu, care stînd zilnic la un aperitiv se pasio¬nează de politică fără s-o facă, avînd deci mintea elibe¬rată de corsetul partizanatului. În general unui cetăţean liber şi cu mintea vie i se poate întîmpla foarte rar să aibă în acest sens, şi în linii mari, surprize. Fireşte, nu poţi face previziuni şi asupra detaliilor, de pildă modul cum se făcuse acea unire. În ceea ce priveşte aderarea cuiva la Partidul Naţio¬nal Ţărănesc al lui Iuliu Maniu şi la cel liberal, al Brătienilor, partide numite "istorice", Petrică Nicolau o con¬sidera o adevărată prostie: vor sfîrşi într-o celulă, dacă nu şi mai rău. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noas¬tră, profesori, medici, oameni de cultură eţetera, care considerăm, politica drept ceva murdar? Întîi că ni se va cere de-aici înainte, la început cu blîndeţe, mai apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza următoare, a aderării. Şi toţi oportu¬niştii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul şi curînd ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, întîi pe cei care au avut neşansa să fi făcut politică înainte, apoi şi pe ceilalţi, a căror politică e să nu facă politică, şi astfel se va adînci revoluţia, care ne va arunca în excese cine ştie pentru cît timp, cum s-a întîmplat totdeauna în istorie. Cum noi sîntem români şi nu francezi, vom adera toţi, va adera şi el Petrică Nicolau, şi eu, cu preocupă¬rile mele filozofice, fiindcă românul ştie multe, de la cro-nicari şi din propria istorie, că vremurile trec şi impor¬tant e să scapi cu viaţă. "De ce p... mă-sii crede el că viaţa lui e atît de preţioasă încît e dispus să facă toate compro¬misurile pentru a şi-o salva, nu ştiu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decît alţii că viaţa e preţioasă în sine, mai mult decît toate valorile spiritu¬lui? Că poţi trăi şi într-o grotă, numai să trăieşti? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mîndria de a fi om vor renaşte şi că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea şi nu mai are cum să recucerească aceste valori? Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci cînd a putut să ia arma în mînă n-a ezitat s-o facă, ba chiar a făcut-o bine, punînd în vigoarea luptei şi viclenia şi toate armele unei inteli¬genţe ascuţite, diplomaţia abilă, trădarea la timp a ve¬chiului aliat şi alăturarea de altul nou, mai puternic. Ast¬fel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tătari şi am fost bătuţi de aceştia, însă am existat şi mulţi s-au trezit astăzi în timpurile moderne uluiţi că un popor tînăr apărut în Europa, dar a cărui bătrâneţe, al cărui trecut crîncen nu le cunoaşte nimeni, iar alţii ne contestă drep¬turile." Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau îşi ridică nasul său fin în aer şi indignarea făcu să-i apară pe chip o expresie surprinzătoare de nobleţe care mă împiedică să mai rîd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui fundamentală pe care o formula cu claritate era că am putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele şi de lichelism şi am învăţa să renunţăm la stupidul nostru humor: "Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A şti să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul." "Da, mi-a replicat el, şi a evita astfel măreţia şi a cădea în trivial. Se spune că un arhitect neamţ, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi şi a construit cîteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Franţ, l-a întrebat suve¬ranul, nu-ţi place ţara asta? Maiestate, i-a răspuns ar¬hitectul, ţara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgă¬toare, dar prea mult p... mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamţul, deraiază un tren, morţi, răniţi, românul zice p... mo-ti! Secetă, inundaţii, incendii, p... mo-ti! Prea mult p... mo-ti! Suveranul a rîs şi el, cum rîzi şi tu acuma..." Într-adevăr, rîdeam, în timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el îşi trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul său nu cunoştea relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare, fără de care n-am mai putea ve¬dea cerul minunat, norii de pe el şi chipul frumos al unei fete. Chiar mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu soţia lui, cum arăta, dacă iritarea ceda şi cunoştea clipe de destindere. IV Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:44 PM | message # 8
IV
Abordă el însuşi acest subiect chiar atunci cînd eu, deşi îl ascultam cu atenţie, nu mă putui stăpîni să nu în¬torc capul după o silueta une passante, cu splendide pi¬cioare în cisme de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană şi negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar şi chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zîmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi... Ca şi pe poetul damnat, mă stăpîni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut şi n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea iubită cu un destin necunoscut... J`amais! Se pierdu în mulţimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat... "E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-mă. Şi îşi ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată dispreţuitor şi îndîrjit. E ora cînd ştie că eu vin acasă şi cu toate astea nu sînt niciodată sigur dacă mă aşteaptă sau nu. Şi niciodată nu ştiu dacă, aşteptîndu-mă, o să-mi înghit în linişte borşul nenorocit pe care mi-l serveşte în farfurie, sau dacă există sau nu acel borş, deşi îi plătesc o servitoare care să-l gătească." Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introdu¬ceau deodată, fără ocolişuri şi fără falsă discreţie, în viaţa intimă a prietenului meu. Mai tîrziu aveam să cunosc şi eu această stare în care un bărbat îşi dezvăluie relaţiile cu soţia fără să-i mai pese că aceste relaţii ar trebui să rămînă secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca şi cînd ar fi o ruşine să fii nefericit şi s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. Eram consternat, nimeni din şcoală nu aflase pînă atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu soţia lui, adică nu se şoptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal... Îi cîştigasem eu deplina încredere ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam să aflu şi eu mai tîrziu: apare o perioadă în viaţa unui cuplu, cînd conflictul interior sparge cadrele vieţii în doi şi se revarsă în viaţa din afară din pricina intensităţii insuportabile la care sunt supuşi cei în cauză; nu eram atît de prieten cu Petrică adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-i devin confident. Şi apoi întîlnirea noastră cu ea... Soţii nu nu¬mai că nu schiţară gestul de a se opri şi a schimba măcar cîteva cuvinte de formă, cum obişnuiesc chiar cei în con¬flict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-aş fi zis că desvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. În acelaşi timp ea se arătase zîmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea care cădea peste noi şi peste oraş. Da, avea pe chip un surîs parcă de beatitudine şi în ochi o sclipire enigmatică. Pe atunci însă nu ştiam nimic despre viaţa cuplurilor şi in clipa aceea am gîndit că fără îndoială el îi purta pică pen¬tru ceva, se certaseră şi desigur, cum el era uşor de jig¬nit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borşul zilnic sau de prezenţa ei acasă (lucru care putea fi ade¬vărat, dar cu care el se obişnuise), ci îl jignise în persona¬litatea şi în orgoliul lui, unde era atît de vulnerabil. "Lasă, Petrică, i-am spus, nu mai fi şi tu atît de susceptibil..., cînd ai o soţie atît de frumoasă, astea sînt fleacuri pe lîngă fericirea de a te culca cu ea în pat... "Nu sînt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate că şi măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui şi cînd te aştepţi mai puţin aruncă şi poveri şi tot şi îţi aplică şi două copite în cur, dacă nu şi mai rău. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa concepţie despre fiinţa umană, dacă nu res¬pecţi un om, atunci ce mai respecţi? Nu te înjoseşti şi pe tine însuţi în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai ele¬mentară noţiune despre respectul reciproc, fără de care... totul se duce dracului", exclamă deodată prietenul meu atît de scîrbit şi cu atîta lehamite încît de simpatie pentru el îl apucai de braţ şi izbucnii în hohote înalte de rîs. Ast¬fel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, bine exprimată şi sinceră, îmi stîrnea rîsul spontan, ire-presibil, aşa cum ni se întâmplă să izbucnim în rîs cînd cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pînă jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram încredinţat sau doream ca rîsul meu să-l antreneze şi pe celălalt şi să vadă şi el că, iată, se putea rîde de comedia umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai proprie îi e omului înclinarea spre rîs, starea de inocenţă... uitaţi-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gîtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe faţă, apoi se ridică amîndoi şi cel lovit, te uiţi la el că deodată surîde ca un prost... Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de tru¬fie, de sentimentul umilinţei... Nu i s-a întâmplat nimic, faţă de tot ceea ce simte el în clipa aceea. Fireşte, viaţa nu e o joacă de copii, dar mai întîi de ce n-ar fi? Nu sîntem noi toţi copiii pămîntului? Şi apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămînă înlănţuiţi de cei cu care se află în stare de conflict? "Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu eşti sigur că o găseşti acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu eşti sigur de borşul tău, dă servitoarea afară şi mănîncă-l la restaurant!..." La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată şi orgolioasă pe care n-o mai rupse pînă ajunserăm în dreptul casei mele. Îmi veni o idee: să urce la mine şi să luăm masa împreună. La ora aceea, unu şi jumătate, cînd ne întorceam noi de la şcoală, mă aştepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei era acasă şi îl aştepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa ceva uşor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt şi brînză, sau jambon, un pahar cu lapte... Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, deşi încă sărac mobilat. "Fă-ţi totul sin¬gur", îmi spusese tata, deşi avea ceva bani şi deşi vedea cum de la o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pe¬reche de pantofi să coste aproape cît un salariu de-al său de altădată. Îmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă şi cîteva scaune. Cărţile îmi stăteau încă îngrămădite pe lîngă pereţi. Băurăm cîte-o ţuică şi mama ne servi ciorbă de pur¬cel ardelenească şi tocană cu mămăliguţă. Cartelele de pîine aduseseră pe ţărani în piaţă cu mălai. Apoi la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineaţa, iar Pe¬trică era doar fumător de ocazie. Aprinserăm ţigări. "...Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozi¬tatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discuta¬serăm înainte de întîlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un ad¬versar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, sînteţi mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ţi dau să citeşti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne aşteaptă pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revoluţia proletară. Vom fi puşi la coadă. Gînditorii, oamenii de cultură nu vor avea ac¬ces la putere şi în general li se va refuza orice încercare de a gîndi altceva decît ceea ce a gîndit deja Marx. În¬treaga gîndire a umanităţii va fi reanalizată prin această prismă şi în acest sens vor avea şi ei ce face, sau cum spuneţi voi, ardelenii (Petrică era regăţean), or să aibă de lucru cît îi hăul, cu iluzia că înseamnă şi ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om şi în forul lor interior nu se vor simţi umiliţi că nu li se va da voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filo¬zofice şi sociologice şi vor fi vîrîţi în ele toţi, să le treacă apetitul că ar putea face şi ei politică cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor tre¬bui să-şi pună pofta în cui. Cel mult funcţii de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănînce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajaţi, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-şi sape reciproc autoritatea, fireşte pînă la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totuşi valori pentru a exalta noile idea¬luri. Cei cu adevărat neliniştiţi de soarta culturii, de va¬lorile absolute, vor fi izolaţi sau închişi, băgaţi la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuşcat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maeştri vor da din capetele lor albite de înţelepciune şi vor zice: aiasta este foarte bine, alţii vor întîrzia să vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe trădătorii de ţară transfugi şi duşmani plătiţi. În general, toţi vor fi înghiţiţi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin..." "Chiar aşa a spus Lenin?", l-am între¬rupt eu. "Da, chiar aşa, noi avem stomacul tare şi vom înghiţi pe toţi individualiştii şi şovăielnicii, citez din me¬morie. Nu sînt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care au creat pînă acum o mare literatură. N-ar fi exclus să devină optimişti..." (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai tîrziu. Petrică, după ce a aderat şi el, a uitat totalmente de profeţiile lui, ca şi cînd o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe conştiinţă, ca şi cînd un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profe¬ţii; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin asupra acestui lucru...) Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reacţionarismul maurrasian din cartea l'Avenir de l'intelligence (carte pe care mi-o împru¬mută chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-şi îndepărteze gîndirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu curînd... Nu mai stătu mult şi plecă. V De la soţia lui, bineînţeles. "Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fără să-mi dau seama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trîntită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhi¬tectură şi de decoraţii interioare. Mi-am scos paltonul şi mi-am aruncat mănuşile înjurînd. Asta nu e viaţă! Aiu¬rea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Cîteva luni am mîncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fără nici un rezultat, afară de tristeţea care te cuprinde cînd vezi la mesele vecine pe alţii cu soţiile lor şi tu sin¬gur. De ce dracu te-ai mai însurat? Şi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credinţă în rostul vieţii, în idealuri că omul e in¬comparabil... Ba e perfect comparabil, cu un catîr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului cînd mă vede că nu pot să mai rabd şi mă apuc eu să fac ordine. În dulapuri, în bucătărie, în cămară, în biblioteca pe care tot timpul o răvăşeşte... Îmi dispar cărţile, îmi descompletează cele mai frumoase ediţii. Unde sînt cărţile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie şi are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blîndeţii, ale apelului la raţiune, ale în¬ţelegerii, ale ameninţărilor. Tîrziu de tot am aflat că le împrumuta. Ediţiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a cîştigat bani în viaţa lui şi a cumpărat tablouri şi cărţi... Mi-a dat şi mie şi din unele şi din altele... Circulă prin casele priete¬nelor şi prietenilor ei arhitecţi şi se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperţi, cu foi smulse şi lipite gro¬solan cu pap... A trebuit să perorez luni de zile pînă să aflu că le împrumuta şi că nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. Şi alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se bucure şi alţii de ele? Ei, de ce? Toţi sîntem oameni, eu le-am citit, aceste cărţi, să le citească şi alţii... Egois¬mul ăsta al meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont pro¬priu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai puţin şi să-şi cumpere cărţi. N-ai decît să-ţi faci biblioteca ta şi pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oraş care să ţi le înapoieze pline de caca... A încetat cu cărţile, au început să-mi dispară cămăşi, costume, pantofi, chiar şi ciorapi, exclamă prietenul meu cu un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în pivniţă să tai lemne. Eu le cumpă¬rasem de la depozit, însoţisem camionul pînă acasă, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea venise acasă ca o cucoană, se ui¬tase cu ironie la mine cum îmi curgea sudoarea de obo¬seală... Ironie, surîs, dispreţ... Fără să mă întrebe, tu ai mîncat, eşti obosit, sau nici măcar atîta, să-şi fi văzut de arhitectura ei, n-am pretenţia la tandreţea femeilor, care nu e decît o cursă... Pisicile sînt superioare, cînd simt nevoia de tandreţe se mîngîie singure de piciorul scaunului şi torc pe cont propriu, nu înşeală pe nimeni... S-a retras în dormitor şi cînd spre seară am ieşit şi eu din biblio¬tecă şi m-am aşezat la masă, la masă nimic... Tu n-ai mîncat în oraş? zice. Ba am mîncat, i-am răspuns. Şi m-am culcat la mine în birou, flămînd, dar fără dorinţa de a mînca, cu speranţa că o să vină la mine şi să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea tîrcoale, că femeia asta nu ştie ce e o căsnicie şi de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să ştii de la mine, nu le aştepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în în¬tunericul odăii tale aştepţi zadarnic un semn, acest semn nu-ţi va fi dat... Pare neverosimil, îţi contrazice întreaga ta concepţie despre viaţă, dar e adevărat, aşa cum e ade¬vărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine şi degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, nu te înşeală nimeni, nu iubeşte pe altcineva, şi totuşi nu vine cînd o aştepţi, idioata credinţă că o să apară şi o să-ţi pună mîna pe fruntea înfierbîntată e o invenţie pe care nu ştiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adoles¬cenţă, cînd visăm iubirea şi armonia... Ducă-se dracului, mi-am spus şi am hotărît că mai bine trăiesc singur, şi am aruncat în noaptea aceea peste bord gîndul de a fi fericit cu o femeie... Dimineaţa însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întîmplat nimic. Tandreţea ei era indiferentă şi gestul de a-mi drege cra¬vata mi-a făcut greaţă. Ia mîna de pe mine, i-am spus. Şi am plecat înjurînd... Şi acum trei zile, cobor eu în pivniţă să tai lemne. Servitoarea plecase la ţară, îi murise mă-sa. Cînd mă uit... ştiam că în pivniţă abia aveai loc să pui lemnul pe butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... ştiam că abia vedeai ferestruica.... ferestruica mică era degajată şi toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine şi văd că şi peretele stivuit din stînga era înjumătăţit... Am înţeles într-o clipă ce se întîmplase. De la cărţi şi lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate şi aranjate de mine. Am urcat sus, indignat ("Aoleo, Petrică, am gîndit în clipa aceea uitîndu-mă la el şi văzîndu-i indignarea reapărîndu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mînă şi s-o croieşti cu el ca unică soluţie a chestiunii tale insolu¬bile!"). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. ("Cui să le dea, am gîndit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei şi să-l citeşti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?" Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, tîrziu, acest gînd şi a repetat...) Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fun¬dul spre uşă, ca un semn de dispreţ pentru cel care ar fi intrat peste ea şi cel care putea intra eram numai eu... În clipa aceea mi-am adus aminte cum mătuşă-mea, la ţară, unde îmi petreceam vacanţele, punea mîna pe-un rete¬vei şi îl arunca furioasă în cîinele care dormea în mijlo¬cul bătăturii cu spatele la casă... («Aşadar totuşi ţi-ai dat seama ce-ar fi trebuit să faci!») Am apucat-o de mînă şi i-am spus: ridică-te cînd stai de vorbă cu mine! S-a ri¬dicat şi gura ei s-a făcut subţire ca o lamă de cuţit... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborîte, cînd n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivniţa plină..." Ajuns aici Petrică se opri. Aşteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile încleştate. Înţelesei că nici pînă astăzi nu rezolvase, în el însuşi, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate soţii, întîlnindu-se pe stradă, nu se opriseră, nu-şi spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surîs răpitor... Cu ce greşeşti tu, Petrică, faţă de ea? m-am întrebat. Ce lipseşte, ce nu-mi destăinui? Ce-ţi scapă din fiinţa ei, care îţi produce o indignare uni¬versală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării şi pesimismului tău furios, pe care îl extinzi în relaţiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice şi cu l'avenir de l'inteiligence... Surîdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mîine. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:44 PM | message # 9
VI
A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întîia oară de cînd îl cunoşteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfi¬gura parcă trăsăturile. Înalt cum era, subţirel şi distins, ai fi zis că umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine... Parcă ar fi obţinut o vic¬torie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca şi cînd demult aş fi insistat eu pe lîngă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. Şi că el şi ea mă invitau la masă... Chiar în acea zi, adică acum, la prînz. "Bine, Pe¬trică. zic, mulţumesc." Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împă¬casem de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el ştie ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătînd centrul oraşului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atît de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care îşi ţinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispreţ pe chip la adresa mulţimii prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl făcea puţin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă gîndeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent de făcut şi să mă scuz, să rămînă invitaţia lui pentru altă dată. Numita Matilda, cu sufle¬tul ei generos pe seama cărţilor şi chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stîrnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viaţa acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor şi stupid, în ciuda faptului că erau amîndoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în concepţia mea şi în ceea ce priveşte viaţa sentimentelor nu exista deosebire între un om cul¬tivat şi unul cu o meserie simplă şi fără cultură. Intelec¬tualul putea doar complica meschinăria vieţii în care trăia, perorînd şi vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la voinţă sau să sufere în tăcere, fără gene¬ralizări filozofice. Mă înţelesesem cu mama să mă aştepte totdeauna pînă la ora două şi, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de făcut ca să mănînc şi să plece. Parcă îmi părea rău că n-o s-o văd decît mîine, fiindcă, în mod natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezenţa ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atît de elocventă: eşti fiul meu, parcă îmi spunea, şi după Dumnezeu la tine ţin şi am uitat de mult că nu mai ai credinţă şi nu te-ai împăcat cu taică-tău... Dar eşti tînăr, şi nu se ştie dacă într-o zi n-o să-l înţelegi pe Mîntuitorul.. Îi ghiceam aceste gînduri şi o ocroteam acum şi eu, spunîndu-mi că dacă Mîntuitorul a învăţat-o să fie atît de răbdătoare şi să ţină astfel la mine, care o chinuisem pînă mai ieri, înseamnă că totuşi pe ea credinţa o înălţase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atîta vreme ranchiună, deşi era un om de treabă. Da, dar oamenii numiţi de toată lumea de treabă nu sînt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atît de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă. Mă trezi din aceste gînduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganţa şi somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice caz nu erau din ciment obişnuit, cu ferestre imense de o parte şi de alta. Uimirea mea însă crescu cînd intrarăm înăuntru. Tot etajul de patru ca¬mere era al soţilor Nicolau. Nu mai văzusem pînă atunci ceva atît de atrăgător, atît de artistic aş zice, camere mari cu draperii violete, cu pereţii plini de tablouri şi rafturi de cărţi, cu plafoanele ornamentate, fotolii şi sca¬une aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă; nici n-ai fi zis că sînt sobe, atît de fine erau plăcile şi brîiele cu incrustaţii şi semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atît de spaţios încît simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, care se întin¬dea pe doi pereţi. Mă aşezai pe canapeaua în care mă în¬fundai, în timp ce repetam: "Frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut aşa ceva". El îşi ţinea o mînă în buzunarul de la pantaloni, zornăind nişte chei. Tic nervos, de care aveam, mai tîrziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise şi îl aud că zice: "Ar fi în stare pur şi simplu să nu vină (înţelesei că se referea la soţia lui.) şi nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ţi-ai luat o obligaţie şi că trebuie s-o respecţi?" Dar chiar atunci se auzi zgomot la uşa de la intrare şi mă ridicai de pe canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. Ieşirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că "domnu`, nu ghesit vin, mereţi dumneavoastră şi chcutaţi..." Crunt, Petrică îi luă plasa din mînă, ne îmbrăcarăm paltoanele şi plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea... Totuşi Petrică, contemplînd norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în tă¬cere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că ruşii erau iritaţi că aliaţii lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul crimi¬nalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietică în care se spunea "ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goering şi spînzurat ime¬diat"), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă rîndul meu să vorbesc şi continuat interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stăpînit de o muţenie care parcă nu prevestea ni¬mic bun. Părea hotărît în sfîrşit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînţeles s-o fi întors. Se făcuse ora trei şi jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe punctul să-l invit eu la mine acasă, cînd el îşi coborî deodată privirea din nori, surîse strîmb şi îmi făcu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, înţelesei, îi lăsa timp să vie şi să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care ţinea deschis toată ziua, răsfoirăm cărţi, cumpărarăm reviste literare şi ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboy şi pe la patru Petrică sună la propria lui casă, deşi avea cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de reproş: "A venit, fă, doamna?'' o întrebă Pe¬trică grosolan, fără să treacă pragul. "Nu, domnu`, răs¬punse ea, dar telefonat că vine mintenaş, domnii nu plecat, vine, vine..." "Ce e, dragă, ce s-a întîmplat?" auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie de¬gajată şi mă întorsei şi o văzui. Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petre¬cere unde se simţise minunat şi acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toţi şi pentru toate, dispusă să ierte pe oricine şi pentru orice, cu forţa pe care ţi-o dă sufletul cînd viaţa ţi-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită la mine cu această bogăţie de expresie pe chipul ei de o frumuseţe care mă copleşi şi exclamă: "dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!" Şi îmi întinse mîna pe care i-o sărutai. Avea o mînă a cărei greutate n-o simţii, imponderabilă, dar care mi-o strînse pe-a mea într-o scurtă încleştare, strîngere fraternă, care transmitea forţa feminină, dar şi forţă fizică, mînă groasă, ai fi zis o labă... O luă înainte, îşi aruncă haina pe un fotoliu şi dispăru. Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpînit de o bucurie jenată şi confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispă¬ruse, vedeam bine), un vag surîs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumuseţe minoră, dacă pot să spun aşa, căci astfel îmi apărea în acele clipe. "Hai, zise el în şoaptă, ca şi cînd s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ţi arăt cărţile mele." Intrarăm în bibliotecă şi începu într-adevăr să mi le arate, una cîte una, ediţii rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întîrzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, tot în şoaptă şi cu religiozitatea aceea curioasă a livromanilor, explicaţii asupra personalităţii, nu a auto¬rilor, ci a acelora care îngrijiseră şi prefaţaseră ediţia, biografia lor, polemicile lor din epocă etc, ca şi cînd aceste personalităţi erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine... De ce vorbea el în şoaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpîneau pe Petrică, de arăta ca şi cînd un devotament straniu pentru cineva scump şi drag care ză¬cea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gîndirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?... Deodată lăsă cartea şi se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc şi de astă dată bucuria lui jenată fu înlocuită de o bucurie plină şi spuse: "Matilda, bine că ai întîrziat, ne-am plimbat prin oraş, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele două cărţi... vezi, asta e, cînd trăieşti în provincie, trebuie să te mulţumeşti cu fărîmiturile din capitală, dacă mai vin şi fărîmiturile acelea..." "Petrică, îmi explică ea, aşezîndu-se, nu doarme de cîtva timp din pricina a două cărţi... Vrea să se ducă la Bucureşti după ele..." Şi spu¬nîndu-mi asta îşi arătă deodată chipul, pe care pînă atunci nu-l văzusem bine şi rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumuseţe la Căprioara era ceva palid, şters, inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decît atît, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieţi a gîndirii şi sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de comunicare, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întîlnisem eu o astfel de femeie şi o întîlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii şi dau peste astfel de femei fascinante, cum SE întîmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sînt găsiţi de ele? Şi, ce era mai rău, înţelegeam acum vorbirea în şoaptă a priete¬nului meu: această femeie în propria lui casă, hm! desi¬gur, nici vorbă, înţelegeam prea bine, îl subjuga; în pre¬zenţa ei gîndirea lui se topea, revolta împotriva ei şi tot ceea ce îi tortura sufletul, aşa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în şir, deveneau, desigur, o amintire palidă. El începu să-mi explice că nu era vorba de cărţi obiş¬nuite şi se însufleţi, încetă să mai vorbească în şoaptă. Ea îşi aprinse o ţigare şi îl asculta cu un minunat şi ironic surîs afectuos, uitîndu-se adesea şi la mine, care mă fă¬cusem în forul meu interior crunt şi duşmănos. "Unde sînt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai ră¬mas din superba ta revoltă?''... "Hai, Petrică. Continuăm la masă, zise ea întrerupîndu-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gîndul la cărţi, ca tine, ci probabil i se profi¬lează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinţi şi a unui muşchi de porc îm¬pănat, care sînt gata. Poftiţi la masă!" VII "Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimaş, în timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supă, deşi au cul¬tură, sînt analfabeţi prin concepţia pe care o au despre cultură. Ei confundă civilizaţia, pasta de dinţi, cu cultura şi am întîlnit chiar creatori de cultură, pictori şi scriitori, care nici ei nu sînt mai prejos de analfabeţi. Dotaţi de la natură cu talent, trăiesc şi mor în ignoranţă, alergînd toată viaţa după muieri şi între o operă şi alta petrecînd în chiol¬hanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea şi îi trimit în mormînt înainte de vreme. Şi ne mai plîngem că valo¬rile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust şi tu nu faci decît să-l imiţi? Cît apare pe lume un scriitor mare, românii imediat înce¬tează orice căutări proprii şi îl imită pe acela. Cultura e o forţă şi ca atare atrage în sfera ei gravitaţională pe cei slabi, care nu mai au nici o şansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort uriaş pentru a deveni independente, şi anume începînd cu violenţă prin a fi polemice cu valorile do¬minante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generaţiilor, ar fi mutarea culturii şi artei europene aici în răsărit, sau măcar împărţirea ei în două". "Nu se poate, Petrică, îi răspunsei, cultura e un fenomen natural, a că¬rui forţă nu poate fi schimbată prin simpla voinţă." "Te înşeli, zise el fără să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă e o literatură polemică, şi zadarnic a igno¬rat-o un timp occidentul: a cucerit lumea şi acum fran¬cezii se uită uluiţi la sufletul rus, ale cărui adîncimi son¬date de un Gogol, Dostoievski şi Tolstoi îi ameţesc, fiindcă se simt ruşi, aşa cum bunicii şi străbunicii ruşi ai lui Tol¬stoi se simţeau francezi, a căror limbă o vorbeau şi în in¬timitate... Şi atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să precizeze, este premeditat, antagonic, deci "ne¬natural", deşi e perfect natural prin desvăluirea altor ade¬văruri despre om." "Petrică, chiar ideea ta despre muta¬rea culturii în răsărit nu e originală, e a lui Spengler, tot un occidental, numai că el o revendică pentru Germania. Şi nu uita că marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-şi cristalizeze propriile lui reflecţii despre cauzele războiului, l-a citit pe un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, şi-a însuşit-o cu entuziasm; după cîte îmi amintesc, Tolstoi l-a întîlnit în 1861 la Bruxelles pe Proud¬hon, cu care probabil că a discutat îndelung şi de la care a împrumutat chiar titlul de Război şi pace, care pesemne că i-a plăcut atît de mult încît n-a ezitat de asemenea să şi-l însuşească. Acest scriitor francez suferise la rîndul lui influenţa lui Joseph de Maistre, care în Du pape şi Soirees de Saint-Petersbourg se arată adversar al revoluţiei fran¬ceze. Noutăţi, deci, în materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afară doar de faptul într-adevăr copleşitor al geniului său epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecinţă a unui spirit polemic, premeditat şi antagonic." Credeam că îl strivisem pe Petrică, dar el avu un surîs spontan de superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, aş¬teptă ca Matilda să ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase că îi venise în cap un gînd, mai degrabă o întrebare pe care aştepta să i-o pună la urmă soţului ei; în această amînare savura parcă reacţia lui, cu care urma să se delecteze şi prin priviri neascunse pe care mi le arunca din cînd în cînd, îmi promitea că şi eu o să mă distrez; soţia îşi cunoştea soţul, punctele lui vulnerabile; fireşte, nu le va dezvălui, să-l facă de rîs, dar nici nu va ezita să-i atingă puţin morga aceea a lui despre care, probabil, ştia multe; devenisem curios, încît mă hotărîi ca după replica lui Petrică să nu mai răspund. Totuşi nu mă putui stăpîni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectînd mai tîrziu, mă făcu să în¬ţeleg de ce prietenul meu mă evită apoi cîteva săptămîni la rînd. "...Şi apoi, Petrică, cum să te smulgi de sub influ¬enţa marilor culturi, cînd chiar tu însuţi ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenţa lui Arghezi? E o lege naturală!" "Nu recunosc această influenţă, rînji el deodată şi frumuseţea chipului său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit în spaţiul nostru poetic balca¬nismul. Influenţa lui, da, o recunosc şi nu văd nimic rău că, în cadrul unei literaturi, unul mare să ne influenţeze. Spiritul polemic trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, chiar însuşindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o Tolstoi. Asta e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu să spun..." Se lăsă o tăcere. Bine, fie, gîndii, dar de unde porni¬sem? Da, el începuse prin a afirma că unii oameni, deşi au cultură, sînt de fapt analfabeţi. Ce vroise să spună prin această idee, căreia apoi, după obiceiul lui, îi dăduse pro¬porţii europene? "Eu sînt analfabeta aceea, zise atunci Matilda făcîndu-mă să tresar cu putere (gîndurile se ghi¬cesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe chip, deşi am cultură, sînt o analfabetă care rîd de el că nu poate dormi fiindcă nu găseşte aici la noi în oraş două cărţi des¬pre care se face vîlvă în Franţa şi vrea să se ducă la Bu¬cureşti să le caute"... Toată veselia ei deveni apoi brusc generoasă, ai fi zis dincolo de limite, cînd adăugă: "...Dar du-te, Petrică, ţi-am spus de la început şi nu ştiu de ce şi atunci te-ai simţit jignit..." Întinse mîna, i-o puse pe braţ şi îl mîngîie: "Du-te chiar duminica viitoare, şi luni întoarce-te". Sub această mîngîiere Petrică se relaxă. Dar ea reluă imediat: ..Şi lasă-i pe aceşti artişti şi scriitori care aleargă toată viaţa după muieri şi petrec în chiolha¬nuri nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea crea!" "Pe dracu, rînji Petrică, batjocoritor. Cu ce te ajută curul unei muieri să creezi! Balzac nu s-a însurat pînă n-a dus la apogeu Comedia umană. Toată forţa spiri¬tului trebuie concentrată în creaţie, dacă vrei să nu rămîi veşnic la marginea marilor culturi. Întrucît burta unei mu¬ieri, unde zac toate forţele turbulente şi distructive, poate stimula un artist?" "Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, Ion Barbu, se zice că..." ..Da, mă întrerupse el ime¬diat, ştiu, poţi să alergi după curul unei muieri, dar să nu te îndrăgosteşti de el! E ridicol!" Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său arăta acum durităţi de cremene. În acelaşi timp glasul avea tonalităţi de un sarcasm ucigător. Matilda zîmbea, dar îmi evita privirea. "Tolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că era dotat cu o neobişnuită forţă virilă, căreia însă i-a pus frîu, a convertit-o în spirit şi a învins. La noi, ro¬mânul lucid a descoperit răul, dar nu-i poate rezista. Mu¬ierile au să-i mănînce capul, spune el cînd vede un bărbat înzestrat, dar care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el aleargă ratarea. În care el nu crede. Cum să creadă? Femeia e idealul, ce e mai frumos în viaţă? Nu e ea floarea pămîntului? Făcînd confuzie între femeia care naşte şi care în timpul sarcinii ne e superioară, trăind în apropierea morţii pe care, născînd, o sfidează, şi muie¬rea stăpînită de toţi dracii... cu care bea, chefuieşte şi dan¬sează"... "Cu cine, Petrică, bea, chefuieşte şi dansează? ii întrebă Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artiştii?" Dar Petrică, sardonic, rîse din plin, cum nu-l auzisem pînă atunci, şi nu răspunse. "Petronius e un naiv descriind mo¬ravuri romane naive. Ei da! exclamă el, că eroul nime¬reşte printre vestale, care ca să-l vindece de impotenţă îi vîră un falus de lemn în cur tăvălit prin ardei pisat şi ur¬zici şi el o ia la goană urlînd, în timp ce vestalele îl urmă¬resc cu ţipetele lor: hoţul, hoţul... Săracul, era conştient că impotenţa lui faţă de femei venea din faptul că iubea un băiat cu care trăia. Dar ar fi vrut să facă faţă şi unei frumoase matroane, îndrăgostită de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiinţei umane este, practic, nelimitată, dar numai la noi, la români, care avem simţul humorului. Cunosc un bun tată de familie care te poate distra la infinit cu amestecul de humor şi abjecţie care îl caracterizează. Şi fiindcă sîntem admiratori ai lui Zola, care a scos afară maţele fiinţei umane, ca să depăşim faza, să nu strîmbăm din nas, stăpîniţi de un idea¬lism puturos. În faţa scenelor memorabile pe care le trăiesc semenii noştri..." Matilda se uită la mine cu o privire rapidă şi alarmată. "Retrag, parcă îmi spunea ea, invitaţia să te distrezi pe seama spuselor lui Petrică. Vrea să mă jignească, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărţi din pricina că¬rora nu doarme şi acum mă atacă." "Petrică, îi zisei, dar poeziile tale sînt atît de pure, de idealiste..." Petrică primi elogiul, dar nu renunţă. "Cîţi oameni, continuă el, mai sînt impresionaţi de codul moral pe care puţini dintre noi îl mai ridică în faţa abjecţiei? Humorul e suveran! Ho¬hote de rîs se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul rîde cu noi, singurul supravieţuitor dintre îngeri. Sîntem singurul popor din lume care avem graniţa nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul că am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv demolator, al oricărei înălţări. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodată că o să pot rîde cu poftă cu un ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el în¬suşi, uimitoarea sa aventură cu o gagică..." "Dar chiar acum, în celula mea, nu mă pot stăpîni eu însumi, în faţa perspectivei apropiate a morţii, să nu rîd de povestirea pe care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de amănunte. Cunoaştem toţi asemenea întîmplări scabroase şi în acelaşi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Rîd acum, cînd sînt detaşat de tot (şi această detaşare îmi aduce în suflet, ca o scurtă zguduire, o suferinţă insuportabilă că n-o să mai pot trăi şi n-o să mai mă pot bucura de viaţă, tocmai cînd îi redes¬copăr secretul, care e tocmai această detaşare, secret pe care ea m-a făcut să-l pierd şi să mă pierd) şi cînd simt eu însumi, ca acel erou al lui Albert Camus, că e cu putinţă, în faţa morţii chiar dată de oameni, să cîştigi o tandră ne¬păsare faţă de lume... Dar atunci nu rîdeam, Petrică mi se părea bătrîn şi uzat în stările lui contradictorii, de la umilinţă şi adoraţie faţă de Matilda, la peroraţie sceptică şi misogină, tot împotriva ei, din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie pînă atunci apăreau meschine în faţa noii lui stări de spirit. Ne-am băut cafeaua în biroul lui şi conversaţia a ur¬mat mai potolită pe tema celor două cărţi, una de Camus, L'Etranger, şi a doua L'Existentialisme c'est un humanisme de Sartre, o broşură, un dialog cu un public dintr-o sală, cum aveam să aflu mai tîrziu, al acestui indignat om de litere şi filozof francez care încerca încă de pe atunci cu frica în oase, să se împace cu marxismul. "Şi unde stai dumneata, domnule Petrini?" mă întrebă ea la plecare, în timp ce îşi ţinea cu tandreţe soţul de braţ, care soţ mă privea parcă de sus, nu ştiu de ce, ca şi cînd ar fi obţinut asupra mea o victorie. "În orice caz, doamnă, i-am răspuns, nu într-o casă aşa de frumoasă ca a dumneavoastră." "Şi puteţi fi vizitat?" N-am înţeles sau n-am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit şi dis¬preţuitor faţă de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut din capul locului absurd... Am uitat să-i răspund. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:45 PM | message # 10
VIII
Şi totuşi acest lucru absurd avu loc: într-o după-amiază, cam la o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea la uşă. "Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus soţul meu că te-a invitat la noi de cîteva ori şi ne-ai refuzat, începu ea chiar din prag. E adevărat?!" mă interogă în timp ce îi ţineam blana, cu care mă lăsă în mînă şi intră în biroul meu cu paşi fermi, ca şi cînd ar mai fi fost pe la mine şi era familiarizată cu casa. Se aşeză chiar pe scau¬nul meu şi îşi ridică fruntea să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumoşii ei ochi verzi neclintiţi şi ameţitori. Uitai să-i răspund, prins de o turburare care mă indigna şi din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar glasul îmi pierise. Şi totuşi în acelaşi timp, în forul meu interior, eram stăpîn pe mine, deşi îmi dădeam seama că sînt paralizat. Simţeam în clipele acelea, într-un mod aproape fizic, diferenţa de vîrstă dintre noi (ea mergea, după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă apropiam de douăzeci şi cinci), o astfel de cucoană era pentru mine bătrînă şi în mod straniu bariera celor cinci-şase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mîinile ei cu palmele mari şi corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpînea că această vizită n-avea nici un rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorîtă, fără să-mi pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare.. Ei şi? "Să nu spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul", reluă ea şi izbucni într-un hohot de rîs de o sinceritate cuceritoare. Părea să spună că ştie că sînt turburat şi că de aceea nu pot vorbi şi se uită deodată la mine cu o intensă afecţiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea. Da, iată, afecţiunea, sentimentele pot sări uşor barierele dacă oamenii nu-şi poartă sufletul într-o carapace. Ştiam că şi eu o aveam pe-a mea şi desigur turburarea venea de-acolo că această femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea rîsului ei şi afecţiunea cu care mă privi mă îmblînziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intenţie, ci din pură simpatie. "Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invi¬taţia. Am aşteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui cînd şi la ce oră?'" "Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino cînd vrei, sînteţi doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă sîntem acasă şi poţi veni imediat. Petrică era nedu¬merit, ţine mult la dumneata şi mi-a spus: du-te tu pe ia el şi invită-l." "Da, doamnă, o să vin cu plăcere... Nu ştiam... În fine... Doriţi o cafea?..." Şi mă ridicai şi intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în toată chestia asta. După două săptămîni de înstrăinare, Petrică mă abordase din nou şi plimbările noastre împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă de armonie între el şi Matilda, cum îmi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispreţ sub masca acelei generozităţi care numai el ştia ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc între ei doi (şi pe care le ascultam ca şi cînd aş fi citit un roman pasio¬nant), de la o zi la alta tot mai îndîrjit împotriva ei. Sen¬sibilitatea lui era zilnic rănită şi n-ar fi fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să scrie. Dacă ar fi un om obişnuit ar cuceri în forul lui interior nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul şi dispreţul şi ar trăi ca oricare altul. Dar el e poet, vrea să scrie şi cum poţi să scrii cu nepăsare, cinism şi dispreţ? Foaia de hîrtie rămîne veşnic albă în faţa ta, seară de seară, cînd te retragi şi, împins de dorinţa de a scrie, vrei să scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris înainte de căsătorie. De cînd trăieşte cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un rînd... "Petrică, i-am spus, asta e grav", în timp ce îmi era din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însuşi. Femeia era aşa cum era, dar el de ce era aşa cum era şi nu un altul, care să vadă lucrurile în finalitatea lor şi nu în necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă continua astfel, să-l uzeze definitiv, să-l epui¬zeze. De ce nu se despărţea de ea? "Bineînţeles că o să mă despart, răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viaţa mea, în care timp n-am putut nici să citesc ca lumea. Ar fi fost o compensaţie." "Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi şi încetează să mai vorbeşti în şoaptă în propria ta casă, cum ai făcut atunci cînd ai uitat ime¬diat tot ceea ce îţi făcuse, ceea ce îmi povestiseşi şi altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil că durează de mult, şi asta numai la simpla ei apariţie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai făcut-o analfabetă." "Pentru că real¬mente concepţia ei despre cultură e a unei analfabete, cu toate că a citit ca şi mine... e arhitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează... Într-o seară, de bine de rău, am scris o poe¬zie şi m-am dus la ea să i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o rîsul. Rîdea în hohote fără nici o jenă şi nici o ruşine. De acord, poezia era proastă, dar nu asta era im¬portant, ci faptul că o scrisesem totuşi. Am aruncat-o furios la coş şi am ieşit de la ea înjurînd." "Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citeşti ei?" "De unde să bănuiesc cum va reacţiona? Orice om de bun-simţ mi-ar fi spus că poezia e bună şi că trebuie să continui, pe ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-aşi fi dat seama că aceea pe care i-o citisem era tîmpită." "Bine, Petrică, nu e o muză, dar..." "Dar bun-simţ poate să aibă? mă în¬trerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o ia s-o citească şi ea, cască şi se miră ce mi-o fi plăcut mie, ceva aşa de idiot n-a mai citit de mult... Adică mă face pe mine idiot?! Bunul-simţ ar trebui s-o îndemne să spună că n-a înţeles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie să treci la insulte?'' "Rupe, ca să zic aşa, relaţiile culturale şi trăiţi mai simplu, ca bărbat şi femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare cu profesia lui." El tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă: .....simplu, ca bărbat şi femeie... asta înseamnă să fac eu totul şi ea nimic... Am făcut şi asta, nu mi-a fost ruşine, dar mi-a spus cu ironie că ea a luat un bărbat, nu o fată în casă." Divorţul, Petrică, rezolvă totul. I-ai pus problema?" "Un divorţ e un eşec!'' murmură el şi îşi ridică privirea spre nori şi tăcu vreme îndelungată. Aha! Aşadar el spera în îndreptarea ei, nu suporta gîndul unui eşec? "Un eşec, spune filozoful, poate fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea să ai surprize, să-şi dea seama că nu se poartă bine cu tine şi să se schimbe." "Nici vorbă, zise Petrică, i-ara pus problema." "Şi?" "A rîs ca de o glumă reuşită." "Perfect, du gluma pînă la capăt şi las-o să rîdă. Ştii ce spune Puşkin: poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, eşti tu mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să rîdă, nu te încrede în elo¬giile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărîmă altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol şi Dostoievski." "Mă duc chiar mîine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfîrşit cu groază, decît o groază fără sfîrşit." "De ce groază?! rîsei eu. De ce să-ţi dramatizezi singur un act simplu de voinţă?" "De-un mormînt toţi avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur." Am dat din umeri. Începea vag să mă plictisească şi el simţi acest lucru şi cîteva zile nu mă mai conduse acasă... Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. Îi adusei cafeaua şi ea îşi deschise poşeta şi îşi aprinse o ţigare. Se vedea că nu era fumătoare şi că fumul de tutun nu-i fă¬cea nici o plăcere. De altfel o şi stinse după ce trase din ea de cîteva ori. "Nu vrei să ieşim? zise. E soare afară şi e aşa de frumos oraşul nostru sub zăpadă." "Ba da", răs¬punsei şi îi adusei haina. Zăpada scîrţîia sub paşii noştri. Chipul ei se îmbujoră din pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de statuie, obrazul îi deveni şi mai frumos sub o nouă sime¬trie şi mai armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeaşi, neclintită ca un diamant verde. Mă înde¬părtai de ea şi merserăm astfel la distanţă unul de altul, într-o tăcere pe care nici unul n-o rupse vreme îndelun¬gată. Într-un tîrziu ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fi zis, o patimă mistică: "Petrică suferă mult". "Da, doamnă, ştiu", răspunsei şi tăcerea se aşternu din nou. Oraşul stră¬lucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa cu repeziciune. Marea biserică din piaţă, cu statuia ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că sînt apariţii ciudate, pe care le vedeam pentru întîia oară şi melancolia mi se strecură în inimă, ameste¬cată cu o vagă, nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu ştiam ce. Poate faptul că mă simţeam atît de străin de această femeie cu care mă plimbam, trecătoarea care mă făcuse să tresar şi pentru care apoi simţisem o atracţie turbure şi o invidie grea că astfel de femei le întîlnesc alţii şi nu eu? Ea era a lui Petrică şi îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămîne. Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gîndul ei... Ieşirăm spre marginea oraşului. "Iată, zise ea la un moment dat, cîtă tristeţe zace peste casa aceea." Mă ui¬tai şi într-adevăr casa aceea părea, cu acoperiş cu tot, scufundată în tristeţe. "Pămîntul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu ştie nimic de dramele noastre. Nu există reme¬diu... Ambiţiile, vanitatea, egoismul ne mănîncă viaţa... Cînd viaţa e o bogăţie, o revărsare de daruri, un rîu cu ape bogate şi veşnice, să ajungă pentru toţi... noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urîm, ne detestăm şi uităm prezentul, astfel bucuria vieţii ne scapă."' "...Da, doamnă! murmurai într-un tîrziu. Aşa este..." Tot gîndind: e şi filozoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar în¬tr-un sens exact contrariu, văzînd viaţa ca pe-un ospăţ, în timp ce Petrică era un idealist auster, ameninţat de scepticism agresiv. Am gîndit: hedonismul tău. Matilda, miroase a apropierea toamnei... cum eşti şi analfabetă, ai putea fi împinsă să faci ceva necugetat... Ne întoarserăm şi plimbarea se termină în aceeaşi tă¬cere. La despărţire îmi întinse mîna, pe care i-o sărutai şi ea mi-o strînse pe-a mea scurt, şi păstrai apoi în minte încă o dată mărimea şi vigoarea palmei şi în acelaşi timp imponderabilitatea turburătoare a braţului, ascuns în blană... Rătăcii apoi singur pînă ajunsei acasă. Luminile reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă care mă stăpînise tot timpul în lunga mea plimbare cu Matilda, soţia detestată a prietenului meu. Îi uitai pe amîndoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă in¬teresa. Desigur, îmi spuneam, şi îmi aminteam cum ob¬servasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, dar şi la Căprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasă. Căsătoria o o temniţă în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi SE urăsc reciproc crezînd că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilalt... Am adormit cu gîndul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi se întîmple niciodată... IX Dar nu numai acest lucru. Iată, citeşti un bun roman, vezi un excelent film... eroii se caută besmetici unii pe alţii săvîrşind exact ceea ce bunul-simţ ar trebui să-i în¬demne să nu facă. N-a venit la întîlnire, a prins-o cu al¬tul, a descoperit nişte scrisori, i-a descoperit un trecut in¬famant, nu-l poate lua fiindcă sînt din clase sociale diferite sau se închină la dumnezei diferiţi, ea e prea frumoasă ca să nu dorească situaţii înalte, el e un cinic şi un destră¬bălat, copiii se opun părinţilor şi îi părăsesc... Nimeni nu rezistă în fiinţa lui la astfel de dezastre, ca şi cînd viaţa din ei n-ar avea alt conţinut. Nici vorbă, gîndeam, asta e doar ceea ce are exterior viaţa. Ceea ce are ca specta¬col. Asta li se întîmplă lor, dar nu mi se va întîmpla mie. Eu stau doar în pat sau în scaunul teatrului şi cinemato¬grafului şi citesc sau privesc cu pasiune de spectator. Iată, apare o ceată de ticăloşi, mînuitori de pistoale, care tero¬rizează o regiune îndepărtată de pe pămînt, apare însă şi un tip inteligent şi abil care nu dă nimănui de bănuit că posedă şi alte calităţi decît ale acelora, apărător înnăscut al ordinii şi al legilor, plus mînuirea şi mai fulgerătoare a pistolului, de care nu se va folosi decît în final, într-o scenă uluitoare de tensiune insuportabilă. E perfect! Bine că m-am născut într-o altă regiune a globului, unde ordi¬nea şi legea domnesc demult şi unde forţa noastră vitală se poate converti în valori ale spiritului, care ne pot în¬gădui să privim în intemporal şi să sfidăm neliniştea mor¬ţii, a sfîrşitului, trăind cu intensitate sentimentul eternei întoarceri, cum spunea Nietzsche. Încît după vizita Matildei prinsei aversiune împotriva ei şi o dorinţă de astă dată vie se născu în mine să-l scap pe prietenul meu de ea. Îl întrebai dacă se dusese la avocat. Nu se dusese. "Păi de ce, Petrică?! mă mirai. E clar pentru tine, un talent, după cum bine ştii şi tu, dacă îşi îndreaptă cu toată energia puterea într-o direcţie unică, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenţa polemică şi antagonică. Pune-o în practică! Îndreapt-o întîi împotriva condiţiilor care te împiedică să scrii. Uită-te la sudorul acela, exclamai eu arătîndu-i un sudor pe lîngă care tocmai treceam, sudează o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacără! Dar e o flacără albastră, care topeşte fierul. Una obişnuită nu arde decît lemnul şi paiele. Ast¬fel se transformă şi flacăra talentului, din galbenă cum e de la natură, în flacără albastră sub tăria puterii de con¬centrare a voinţei într-un singur punct... Eu nu zic să te desparţi neapărat de Matilda, reluai prudent observîndu-i tăcerea. Numai tu singur ştii ce înseamnă ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existenţa ta. Mai precis, să rămîi sensibil la ceea ce îţi place la ea şi absolut insensibil, de gheaţă, la ceea ce te face să suferi... Mă oprii, uitîndu-mă indiferent în jurul meu. Paşii noştri continuară multă vreme, bătînd asfaltul ud al tro¬tuarelor pe care zilele babelor topiseră zăpada. "Opera¬ţiune de scindare a conştiinţei care îmi repugnă, exclamă în cele din urmă, îndîrjit, Petrică. Ori totul, ori nimic." "A, bine, exclamai şi eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înşeli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu însumi, deşi în forul meu interior nu văd de ce n-aş fi. Numai că natura e vicleană şi pentru un om inteligent se pune întrebarea care i s-a pus şi lui Arhimede, să afle, fără să topească o coroană de aur, cît aur şi cît argint are în ea, fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înşelase sustrăgînd o parte din aur şi înlocuind-o cu argint. Trebuie să fim ca acel rege al Siracuzei şi să punem la îndoială chiar exemplarele cele mai reuşite ale naturii (şi Matilda pare să fie un astfel de exemplar) şi să strigăm evrika, fireşte în sinea noastră, pentru noi înşine cînd ne vom trezi în posesia adevărului crud... Da, toată lumea o poate admira, dar noi ştim ce se ascunde sub strălucirea aparentă. Putem să surîdem sardonic cînd vom vedea bărbatul ameţit de privirea ei dispus să-i pună viaţa la picioare... Da, să i-o pună... O să vadă el pe urmă; ba chiar acest «pe urmă» să fie un «îndată», lasă-l să-i devină sclav, dacă are suflet de sclav. Poate că, Petrică, Matilda chiar asta doreşte, un sclav, desigur fără să fie conştientă... Lasă-i deci pe alţii să admire coroana. Numai tu singur vei şti cît aur conţine..." Mă oprii. În mod straniu, simţeam nevoia să-i spun mai multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar fi putut trezi în celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest gînd izbucnii în hohote lungi de rîs, la fel de stra¬nii pentru mine însumi, ca şi dorinţa de mai înainte de a-i vorbi încă, de a-l convinge. El se uită la mine cu o expresie de derută care ţinu cel puţin cîteva secunde, pe urmă se gîndi poate că rîd de el, aşa, cum rîd cei mai tineri de dramele celor mai în vîrstă, într-un fel stupid, după ce mai înainte ai fi zis că stăteai de vorbă cu un om matur şi cu gîndirea gravă şi adîncă, şi rîse şi el prin reflex... Îi apucai de braţ cu simpatie şi îl invitai la mine... "Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oraş", con¬tinuai în timp ce mama ne servea. "Da, mi-a spus, zise Petrică, ţine foarte mult la tine şi mă bucur..." Auzindu-l şi văzîndu-i şi chipul, uşor topit într-un sentimenta¬lism dulceag, izbucnii iar în rîs. Mi se păreau de astă dată ridicole şi ţinutul ei la mine, şi faptul că el se bucura spunîndu-mi acest lucru. Rîsul meu jignitor nu-l mai derută însă, expresia înmuiată de o tandreţe ai fi zis gene¬roasă {"o imită", gîndii) i se accentuă chiar şi reluă: Zice că eşti un om orgolios, dar că orgoliul tău e o platoşă, nu-ţi alterează fiinţa interioară..." "Ce de mai banalităţi, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios şi la cine orgoliul nu e platoşă care ascunde fiinţa interioară?" "N-ai dreptate, zise mereu cu aceeaşi tandreţe care înce¬pea să mă irite (intuiam, această tandreţe era pentru ea, gîndul îi era la ea), există orgolioşi care nu ascund decît un vid, în timp ce..." Urma să spună că la mine ascun¬dea nu ştiu ce comori sufleteşti. Devenea penibil şi îl în¬trerupsei cu un nou hohot de rîs, izbindu-l puternic pe umăr, să-l trezesc din narcoza dostoievskiană în care căzuse şi la care ar fi vrut să iau şi eu parte, eu, el şi Matilda, bineînţeles de la ea îi venea starea aceasta. "Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sînge rusesc?" "Ba are, după tată, ca fată o chema Matilda Dimitrievna." ,.I-auzi ! Te pomeneşti că ştie şi ruseşte!" "Ştie! Cînd ne vizitează rude de-ale ei, vorbesc între ei ruseşte." "Casa, adică apar¬tamentul, al cui e, Petrică?" "E al ei!" "Nu mai spune, de unde a avut atîţia bani să-l cumpere?" "Primul ei soţ i l-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din ţară cînd au venit legionarii la putere." "I-auzi! Şi ce e al tău din casă?" Petrică nu răspunse şi se lăsă o tăcere. "Încît, continuai eu, trebuie să ieşi într-un fel din istoria asta. Suferinţa, după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferinţa e o criză din care trebuie să ieşi cît mai rapid, adîncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferinţa? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea şi, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gîndul că omul, redevenit liber, n-o să ştie ce să facă cu liber¬tatea. E un gînd pur rusesc. Ia vezi!..." Dar Petrică nu văzu nimic şi masca sa, altădată îndîrjită, cu profil de cremene, continua să rămînă bleagă, iar expresia de sentimentalism dulceag care îi înmuia trăsă¬turile persista pe chipul său. Mai rău era că mă plictisea. Unde era pornirea lui împotriva tuturor, începînd de la soţia lui, continuînd cu profesorii care îi erau colegi, ieşind afară din şcoală în istoria contemporană şi terminînd cu Stalin? Curios cum o prietenie se naşte şi apoi se hrăneşte dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă în¬dată ce flacăra acelei dispoziţii, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva preţios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic şi ne mirăm că avem în fata noastră un ins obiş¬nuit şi tern! Înţelesei că trebuie să-l vizitez (n-am înţeles cum de a ţîşnit în mine această înţelegere), ba chiar avui bănuiala că suferă fiindcă nu-l vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd acasă, să fim noi trei împre¬ună, el, Matilda şi cu mine. Ba da, acum îmi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit într-o zi, adică într-una din acele zile cînd ai mare poftă să vezi un prieten, şi dacă nu ai, e ziua cînd ţi-l faci, cînd eşti disponibil (şi acest lucru se simte), disponibil chiar să te împaci cu un duş¬man sau să te împrieteneşti cu cineva pe care pînă atunci îl dispreţuiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare poftă să văd iar apartamentul atît de artistic mobilat şi decorat al soţilor Nicolau şi în acelaşi timp ceva îmi spunea că voi întîlni în casa lor neprevăzutul. Bineînţeles, l-am întîlnit chiar din prag: era Petrică, desfigurat de furie. Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi-a întors spatele, şi cu mîna în buzunar, semeţ, zornăind nişte chei, a intrat în hol şi a continuat să strige. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, veni¬sem, acuma n-aveau decît să se descurce cu mine. "Ia loc, domnule Petrini", zise Matilda cu un glas care mă făcu să ghicesc că era altul decît cel pe care îl avea în acele clipe, făcuse o sforţare ca să şi-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe altă lume, "Petrică", zise ea mai departe... Dar ce striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele, "dar ce crezi tu, fă? Că o să mai suport ca pînă acuma ani de îndobitocire sistematică...? Dacă îţi pocnesc una te învăţ eu minte să mai stai cu curul spre uşă cînd îţi intră băr¬batul în dormitor... Cum dracu de n-am pus eu mîna atîţia ani pe curea şi să te croiesc peste buci pînă la sînge, să nu poţi să stai pe scaun decît pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbanţ... Un intelectual e un imbecil cînd crede că o femeie poate să-l înţeleagă, eu am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (şi-şi zornăi cu putere cheile în buzunar in timp ce măsura holul cu paşi rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) pînă au fost atinse şi distruse cele mai fine coarde ale sensibilităţii mele..." "Dar, Petrică, ţi-am spus, o să fie aşa cum vrei tu, reuşi Matilda să-l întrerupă. Pot să vorbesc şi eu? Ce mai e de făcut? Vrei să mă con¬vingi că ţi-am făcut rău? Cum ar fi posibil? Cine ac¬ceptă să fie convins că a făcut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost aşa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea vocea rostind acest cuvînt. Poţi tu să afirmi dacă o singură dată ţi-am reproşat purtarea ta? Era aşa, nu aveam dreptul, cu toate că şi eu sufeream ca şi tine..." "N-aveai ce-mi reproşa, iată se¬cretul", strigă Petrică. "Da. Crezi?", rosti ea şi în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi lumi¬nase ochii din interior. Gura i se subţie, gura ei acum parcă mare, se aplecă brusc înainte în fotoliu şi un surîs secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colţurile gurii. Se pieptănase lins, pe spate, eliberînd complet figura de podoaba părului şi i se vedea chipul întreg, transfigurat de ten¬siunea clipelor... Înlemnisem şi parcă mă cuprinse spaima că ar fi putut spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, şi ceea ce o femeie nu poate spune fără enorme riscuri. Petrică însă nu-i văzu surîsul şi nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit să-l îngrozească sau s-o ucidă, căci din glasul ei nu se ascundea totuşi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reproşa, un singur reproş, unul singur, nu mai multe... Sursa tuturor relelor cînd femeia vrea să ramînă totuşi fidelă... Pe el însă îl scotea din sărite dialec¬tica gîndirii ei, sau mai bine zis absurda ei gîndire în care punea ca şi el patimă, dar, desigur, prea puţină minte. Ei şi? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza adîncului conflict... "A fost firească, rînji el cu o veselie feroce ca şi zîmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau îl igno¬rase, ca şi cînd dacă un ticălos e firesc, n-avem dreptul să ne legăm de ticăloşia lui." "Da, şopti ea, n-avem dreptul. Aşa e el, trebuie să căutăm să-l înţelegem, el poate că su¬feră, şi dacă noi facem pe virtuoşii şi nu încercăm să ni-l apropiem, sporim ura şi ticăloşia din el." "Nu mai spune! rînji Petrică. Şi de ce nu aplici pe propria-ţi piele această teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am în¬cercat să te înţeleg, să mă apropii de tine. Şi nu o dată sau de două ori, he, he, mai mult de şaptezeci de ori cîte şapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea răbdării umane... Eu am depăşit această cifră şi nu numai eu, nu sînt singurul tîmpit care a făcut-o din dragoste pentru o muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui şi ar fi făcut semnul lui opt culcat... infinitul... Infinite sînt greşelile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui, dracul le numără, cîte o mie pe zi, în miş¬carea privirii, în întorsul capului, în mişcarea degetelor, în melancolia glasului... De ce melancolie? Ce cristosul ei o apucă? La cine se gîndeşte? De ce nu-şi ascunde gîndirea infidelă? De ce beleşte ochii spre perete după ce a făcut dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu după frămîntări sufleteşti, ci chiar atunci, de în¬dată, ca să fim lămuriţi (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de rîs nemăsurat . Îl iubeam în clipa aceea pe Petrică. Verva lui îl ridica deasupra conflictului în care era implicat; gîndirea lui era liberă; înţelegeam bine, price¬puse că locul lui nu mai era în acea casă, alături de acea femeie... Rîsul meu îi aduse şi lui un rîs care îi decontractă fălcile încleştate; deveni aproape liric). Rezultatul! În loc să te îndrepţi, exclamă cu humor, cuvîntul îndreptare nu numai că era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată formula lui Hamlet, uşurinţă, numele tău e femeie, prin: încăpăţânare, numele tău se înscrie între sprîncenele unei muieri; dimpotrivă, cheful, plăcerea de a-ţi bate joc de bărbatul tău creşteau invers propor¬ţional sau direct proporţional (cu tine şi formulele mate¬matice se încurcă) cu încercările mele de apropiere." În secundele acelea cineva sună lung, insistent. Petrică părăsi holul şi în curînd auzii, eu şi Matilda, schim¬bul de cuvinte din antreu. Întîi glasul celui care sunase, indignat, înţepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: "Domnule, foarte in¬teresantă discuţie, am ascultat-o şi eu şi soţia mea, ore întregi, dar prea tare!!! Nu pot să dorm, e inadmisibil!" Apoi glasul lui Petrică de un calm brutal, neaşteptat: "Du-te, dom`le, să te calce vaca neagră, să poţi dormi!" "Domnule, am să te dau în judecată..." "Cară-te şi dă-mă în judecată." "...Insultă, o să te coste..." ,.Hai sictir!" Şi uşă trîntită. Petrică reveni şi îşi vîrî iar mîna în buzunar zornăind cheile. "Aţi auzit?! Au ascultat şi el şi nevastă-sa ore în¬tregi." ."Şi eşti mîndru că l-ai înjurat, cu toate că omul a fost extrem de politicos", zise Matilda. "Vezi să nu te tri¬mit şi pe tine să te calce un bou bălţat, dacă asta te inte¬resează, că n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am înţeles ! Ei, na! Planşeul e gros de-un metru", adăugă el ca să savureze pentru sine încă o dată scena... (La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita şi avea pumnii strînşi şi într-adevăr la rădăcina nasului parcă se înscri¬seseră cuvintele care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula hamletiană; nimic nu se clintea din ceea ce gîndea ea, comportarea soţului însă îi mărise privirea, care de încordare interioară nu mai clipea: derută? Nu, nici¬decum. Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca şi cînd şi-ar fi privit soţul cu un telescop şi ar fi perceput cu tris¬teţe şi de la imensă distanţă jocul teatral la care el se deda, nefiresc după simţurile ei, inutil, fără înţeles.) "Cum poate el auzi o discuţie de-aici, continuă Petrică, şi încă să-şi dea seama că e interesantă şi, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N-are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, să ieşim şi să ne plimbăm." Şi se duse şi se întoarse de îndată cu fulgarinul pe el. Îmi stătea încă în gît o mare veselie, o satisfacţie groasă, dacă nu grosolană, că dispăruse Petrică cel bleg şi duios, care mă plictisise destul şi reapăruse cel care mă încîntase atîta vreme. Ce i s-o fi întîmplat? Bună idee să ieşim să aflu şi să mă înveselesc din plin. Îl urmai uitînd să-mi iau la revedere, să-i dau bună ziua Matildei. Petrică însă nu-mi comunică decît că despărţirea era iminentă, dar fără să fie îndîrjit, ci liniştit şi senin şi de astă dată îl crezui. Înţelesei că făcuse cu ea o ultimă încer¬care, se pliase adică pentru ultima oară în faţa firii, carac¬terului, ideilor ei, puţine, dar tenace... De aici, ca să zic aşa, umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzaţia parcă a topirii personalităţii lui... Şi că nu ieşise nimic. Ne distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la restaurant şi golirăm cîte-o sticla. Verva lui Petrică era egală, domoală, sarcastică, dar nu-şi mai trăgea sursa din viaţa lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis... Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:47 PM | message # 11
XI
Eram însă extrem de curios să aflu totuşi ce se întîmplase între el şi Matilda şi dacă într-adevăr era ultima în¬cercare prin care trecuse Petrică şi aflînd ,să-mi dau seama dacă după o săptămînă n-aveam să-i văd iar figura "uma¬nistă", cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia do¬mina indefinit Matilda, dominaţie al cărei secret îmi scăpa. Îi dădui un telefon după cîteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez cîtuşi de puţin... "Ce s-a întîmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncre¬zătoare în glas, ce e cu Petrică?" "Petrică, îmi răspunse ea, a plecat..." Voce neutră, oare nu se ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism. "Unde a plecat?!", insistai. Şi atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat: "A plecat la tăticu` şi la mămica!" "Unde, la Bucureşti?" "Nu, părinţii lui sînt din Bucureşti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat şi în afara zonei seismice..." "Asta ce mai e?" "După cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancei, după nu ştiu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epi¬centrul acolo, distanţa de la un cutremur la altul se va micşora din ce în ce mai mult şi Bucureştiul va fi ras, pămîntul se va căsca, şi un fluviu va ţîşni peste ruinele lui... Cică a întocmit şi un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbuşi la cutremurul apropiat (printre care şi blocul în care domnul Nicolau poseda un vast apartament) şi a de¬pus acea hartă unde trebuie şi unde bineînţeles că i s-a rîs în nas... Cică e un tînăr foarte înzestrat, dar că, aşa cum se întîmplă adesea la noi în ţară, e blocat în cercetările lui de mafia gerontocraţiei academice... Un nebun..." "Şi de ce «la mămica şi la tăticu`»? Ce, e fată mare, nu s-a în¬ţeles cu bărbatul şi a fugit la părinţi?" "N-am spus-o cu ironie, e o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată confesiv. Unde eşti dumneata, de unde vorbeşti?" "De la Telefoane!... Aş vrea să vă văd, adăugai, nu puteţi să repetaţi vizita şi să veniţi pe la mine?" Răspunse afir¬mativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixă... Veni spre seară. De astă dată apariţia ei nu mă mai turbură ca întîia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică... Nu înţelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atît de nemiloasă, de înverşunată şi adesea otră¬vită pentru opinie. Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia aşa cum eşti, ci aşa cum au reu¬şit alţii să sugereze o imagine despre tine. Şi astfel viaţa noastră se scurge într-un efort permanent şi adesea dis¬perat de a demola această imagine (căci rar se întîmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că eşti un ino¬cent), acţiune de reuşita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea şi adesea evitarea primejdiilor mor¬tale. Iată, pînă şi frumuseţea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ţi-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rînd ridicolă, pe lîngă faptul că nu îmi mai părea fascinantă fiindcă opi¬nia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e firesc în ticăloşia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un şir nesfîrşit de alte stupidităţi, cum ar fi aceea că nu avem dreptul să în¬vinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne purtăm fru¬mos cu el... De aici şi pînă la ideea culpabilităţii noastre eterne nu mai era decît un pas, fiindcă atîta timp cît exis¬tau pe lume ticăloşi, noi trebuia să ne umilim mereu, crezînd că putem... Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai puţin, ar fi gîndit ca ea... N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea gla¬sului, sau mai bine zis din lipsa de nuanţe, din refuzul de¬taliilor; atît, ideea şi nimic mai mult, ca şi cînd o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea că un ticălos trebuie silit să-şi învingă pornirile, pus cu botul pe labe şi nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în mijlocul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la ea. Era rigidă (ţinea pumnii strînşî!), făcea impre¬sia că nu aude, semn că un dialog cu ea era dacă nu im¬posibil, în cele din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstraţia strălucită a soţului ei că el trecuse în viaţa cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de şapte¬zeci de ori cîte şapte, nu răspunsese nimic.) Şi acum o aveam în faţa mea şi mă simţeam stăpînit de o mare curiozitate: Ecuaţia fiinţei ei interioare îmi apă¬rea simplă, de ce totuşi se chinuise cu ea Petrică atîţia ani? "Spuneţi-mi, doamnă, începui eu, ce înţelegeţi dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre ne justifică şi cele mai rele comportări?" "N-am spus că ne justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalţi, să ne cre¬dem superiori şi să devenim intoleranţi cu cel care este împins în mod inconştient la cele mai rele comportări. Cina ne dă nouă dreptul să ne credem mai buni!?" Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv şi intole¬rant, adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Iz¬bucnit în rîs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel puţin cîteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar conti¬nuînd să zîmbesc, şi îi spusei: "Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii şi în faţa celor care, crezîndu-se la rîndul lor mai buni (în mod firesc), vor să-i reprime pe cei răi. Sau la dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?" "Nimeni nu e bun, răspunse ea cu acelaşi glas înalt şi de astă dată mă privea de sus, şi aerul acesta al ei deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul să dea lecţii altora, continuă ea şi mai peremptoriu, şi cei care în mod sincer se cred mai buni, cu atît mai puţin. Ei trebuie să dea dovadă de înţelegere, dacă vor să micşoreze răul din lume." "A, şi dumneavoastră sînteţi hiperbună, dacă vă arogaţi dreptul de a-i judeca şi pe cei care se cred în mod firesc buni, dar care păcătuiesc prin intoleranţă în faţa răului.'" "Am spus că nimeni nu e bun, deci nici eu." ..Doamnă, asta o spuneţi cu trufie, rînjii eu şi adăugai batjocoritor: nu sînteţi firească!" Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simţeam privindu-i chipul care pînă atunci mă turburase atît de tare. Stătea, ca şi la prima vizită, pe scaun şi eu pe pat, cu coa¬tele pe genunchi. Şi asta, gîndeam despre iritarea mea, nu¬mai după cîteva minute de conversaţie. Dar să stai cu ea în casă permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care îţi şoptea: de fapt era firească, aşa era ea, îşi trăia ideile cu toată fiinţa, nu vedea ce i se poate reproşa, concepţia ei, ca să zic aşa, despre lume era generoasă şi nimeni nu te obliga să discuţi sau să trăieşti cu ea sub acelaşi acoperămînt dacă nu-ţi plăcea. Nu era "scrîntită", cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, şi de acest lucru îmi dădui seama continuînd conversaţia, care, odată iritarea mea trecută, se mai potoli. Nu se supăra de repli¬cile dure sau ironice şi te ispitea să-i dai altele de-a drep¬tul grosolane (înţelegeam astfel verva în acest sens a lui Petrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie. "Nu, zise, Biblia e depăşită." "În ce sens?" "Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc şi obrazul celă¬lalt." "Şi ce faceţi?"' "Nu ştiu, nu mi s-a întîmplat acest lucru niciodată!" "Şi totuşi?" "Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stîrnească ură, dar tot atît de bine şi milă, compătimire sau poate ruşine că am împins pe cineva s-o facă. În nici un caz n-aş întoarce şi celălalt obraz". "Şi de ce credeţi dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum aţi ajuns la ea?" "N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru, că putem să ne depăşim pe noi înşine, atunci, da, ar fi o idee dispe¬rată." La întrebarea mea dacă şi ce filozof a citit, răspunse că n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din cre¬dinţă că ideile ei erau o descoperire proprie... Am observat această exaltare trufaşă la mulţi oameni, mai ales, desigur, la cei inculţi, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenţi, chiar superiori celor cul¬tivaţi. La o privire superficială, cei cultivaţi păreau cei mai anonimi indivizi, blocaţi în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimînd idei despre care ei ştiau că nu sînt ale lor, şi cum a avea idei proprii nu era o glumă, şi în nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discu¬tau paşnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în faţă, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar deşucheat, se înjurau de mamă şi stîrneau nedumerire şi desamăgire fiindcă se ştia că sînt totuşi mari specialişti în medicină, biologie, matematici eţetera... În timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînţeles amestecîndu-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe alţii... Astfel mi s-a întîmplat o dată să aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a stră¬duit el să-mi explice mie că Platon şi Plotin nu e unul şi acelaşi filozof, că sînt doi filozofi deosebiţi... şi că eu mă încăpăţînam să nu înţeleg... Era un asistent de la Litere şi filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, deşi se ştia că era un dandy super¬ficial şi ignorant... L-am pîndit şi invitat în aceeaşi casă unde ştiam că o să vină şi el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce cărţi scrisese Plo¬tin? "N-o să ţi le înşir acum pe toate", a zis el rîzînd bat¬jocoritor şi plin de sine. "Nu trebuie să le înşiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decît una singură... Dar acum am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se numeşte?" "Despre suflet", zice. "A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozof a fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, are alt titlu..." S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu ştia cum se numeşte acea carte... ştia însă că Platon e unul şi Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat. Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică nici un filozof... Dar mă înşelam cu ea. Aerul ei de sus dispăruse şi văzui cu surprindere cum i se ac¬centua pe chip o boare de tristeţe, expresie parcă a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gînd să vorbească, deşi sugera că era strîns le¬gat tocmai de discuţia care avusese loc, discuţie care nu mai putea continua. Îşi lăsă fruntea în jos şi tăcu vreme îndelungată. "Doamnă, îi spusei, vroiam să vă întreb în legătură cu Petrică..." Ea clătină imediat din cap, semn că se aşteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-şi repete vizita. "Nu, zise, altă dată..." Şi se ridică şi plecă şi abia la uşă îmi spuse, dar cu un glas neaşteptat, încărcat brusc de o tandreţe care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită şi copleşită parcă de o tristă soartă: "Idei blestemate! Fără ele sîntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi înşine! La revedere, domnule Petrini. Aştept telefonul dumitale... Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:48 PM | message # 12
XII
Nu mă grăbii însă s-o caut. Gîndul mi-era la Petrică. El mă însoţi ca de obicei în drumul meu pînă acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atît de interesant şi "umanismul" său de ul¬timă eră, care îl făcea total plicticos: era liniştit, ironia mai domoală, însoţită de un surîs care nu se ştergea, lim¬bajul cu tresăriri caustice şi adesea memorabile. În acele zile fusese găsit de către soţia lui, spînzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din oraşul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar rîse de detaliul care o declanşase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui şi avea şi el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate şi să vadă şi el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, ţinea la familie eţetera. Şi într-o zi se întîmplă cu el la o repetiţie ceva ciudat. De atîţia ani de cînd era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificul¬tăţi cu el, era extrem de conştiincios, îşi studia atent par¬titura şi rar i se întîmpla să i se spună, ei, flautul, mai ac¬centuat, sau, flautul, ssss, piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur şi simplu nu cînta partitura, ci cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezînd că flautul fusese pur şi simplu neatent, adică deschisese din greşeală la altă pa¬gină. Şi orchestra se pregăti să reia... a, a, a, şi apoi începi atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot aşa cînta. Atenţie, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul ieşi în faţa orchestrei, îşi dădu pantalonii jos şi se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era şi director al Filarmonicii). Ce se întîmplase? Se află mai tîrziu, îl luaseră nişte colegi, insistînd mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă şi într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece curînd la Paris. Fără el, bineînţeles, care visase o viaţă tocmai această clipă, ratînd-o chiar în preziua împli¬nirii ei. Şi se spînzură. Am relatat această istorie gogoliană sau cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, cînd sîntem foarte tineri, faţă de dramele altora, din care nu reţinem finalul tragic, ci amănuntul declanşator, deraierea, grotescul psihologic; puţin ne pasă că această deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine ştie ce urmări, în cazul de faţă flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese şi el un vis... Petrică mi se păru că povestise întîmplarea stăpînit de un sentiment de eliberare... Era liber, adică era el însuşi, iată, putea rîde liniştit de o dramă, dacă avea chef... Ştia el de ce rîsese, nu trebuia nici să-şi explice cuiva reacţia şi mai ales nici să şi-o reprime şi cu atît mai puţin să fie pus sub acuzaţia, de pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînţeles... Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt de¬parte, şi ce bine era fără ea, să simţi cum întreaga ta fiinţă se poate manifesta în toată libertatea şi complexitatea ei intimă, fără să te pliezi cuiva sau să lupţi împotriva cuiva ca să te faci înţeles. Avea dreptate. Auzind povestirea dra¬mei flautistului puteam eu însumi să ghicesc acum că Ma¬tilda ar fi spus: "nu e nimic de rîs aici". Bineînţeles că nu era, şi totuşi rîdea. "Mie să-mi dirijezi..." Nu totdeauna receptăm în primul rînd drama, ci în mod stupid declan¬şarea ei stupidă. Oricît te-ai strădui să ignori faptul evi¬dent că conştiinţa noastră are şi o periferie (şi la noi, la români, această periferie e mai întinsă ca la alţii, şi acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reuşi să faci abstracţie de ea. Matilda recepţiona probabil faptele vieţii direct în miezul conştiinţei şi con¬funda la alţii periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest ade¬văr al reacţiei ei fundamentale în faţa existenţei aveam să-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tîrziu, acum doar îl intuiam observînd schimbarea lui Petrică. Astfel, totul se terminase între ei? îi dădui un telefon. "Am iubit la el încă din primele clipe cînd ne-am cu¬noscut sensibilitatea şi delicateţea sufletului lui, începu Matilda cînd ne văzurăm iarăşi fără altă introducere. Ştiu, continuă ea, eu am în mine şi ceva grosolan şi cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci conştientă s-a agăţat de Petrică, asta a fost greşeala mea, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat..." De îndată ce intrase în odaia mea înţelesesem de ce data trecută dăduse din cap cînd venise vorba de Petrică şi după aceea şi plecase! Nu-şi dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei şi că o destăinuire în astfel de condiţii era imposibilă. Iar a doua greşeală era că acceptase o discuţie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tîrziu aveam să aflu că discuţiile pur şi simplu o îndîrjeau, nu le putea birui, adică nu-şi putea birui nici ad¬versarul, nici pe sine, care, zicea ea, era conştientă că pro¬duceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu ştia de ce, dar era un fapt, după cum tot un fapt era şi acela că le declanşa, aceste discuţii, uneori doar printr-un singur cuvînt rostit sau o simplă remarcă.) Acum venise aşa cum plecase, ca şi cînd tot timpul ar fi trăit în aceeaşi stare, cu tandreţe pentru mine, nu atît de rece şi de străină ca atunci, şi cu aceeaşi boare de tristeţe pe chip şi fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritîndu-mă, în tot timpul discuţiei. Începuse fără introduceri să-mi povestească is¬toria căsniciei ei cu Petrică. "...Primul meu bărbat era de o grosolănie inimagina¬bilă, şi cînd nu rezistam, şi grosolănia lui se întîlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atenţie şi mă iubea, eram foarte neliniştită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunîndu-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum aşa cum sînt, şi voi fi fericită, decît să fac din viaţa mea o luptă, al cărei sfîrşit e tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or, cu ştiam că nu e adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de extraordi¬nară puritate, pe care însă el repede şi le alunga, spunîn-du-mi că aşa ceva nu se arată... Cît de surprinsă am fost cînd l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat şi dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-aş fi despărţit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lui. Trăia cu ceea ce avea mai bun în el şi ai fi zis că întreaga lui fiinţă vibra de sensibili¬tate şi puritate. («Aha, am gîndit, te obsedează puritatea, Matilda, ca şi cînd n-ai şti că puritatea nu există, ca să zic aşa, în stare pură... Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut cu¬rios...) Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om şi căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, rîdeam cu răutate cînd îmi spunea că mă iubeşte... Petrică, tu te iubeşti pe tine şi îţi închipui că te dăruieşti (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunoşti, ce ştii tu cum sînt eu?! Avea un surîs de copil, care mă desarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se dăruia... ( «convingă» pe taică-său. Ca şi cînd, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect şi că în ultima instanţă, adică în faţa mea, Petrică îşi retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea acum înapoi, să dea soco¬teală că nu s-a ţinut ferm pe poziţie. Am plecat nedu¬merită. Îmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum cînd îţi po¬vestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică pînă în pînzele albe şi să văd adevărul în faţă, fără să-mi fie frică de ceea ce o să des¬copăr. Dar aşa se întîmplă, adevărul nu e uşor de su¬portat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne căsăto¬rim aşa curînd, să mai fi aşteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mîna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ţi placă, să te simţi cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi şi nu să fii numai rob al naturii, să faci copii şi să descoperi cu¬rînd că totul s-a sfîrşit şi să înceapă istoria cu divorţul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de băr¬bat, care să-ţi dea sentimentul plenar că e pentru tot¬deauna, e greu de găsit... O femeie e mai uşor, ea cu¬noaşte de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natură şi îţi dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cît e el de inteli¬gent, cît de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, şi dacă nimereşti peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp ce o femeie e mai puţin dispusă să-şi piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sînt sincere. În paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică şi n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine şi vroiam să-l trezesc puţin, să mă vadă aşa cum sînt şi să se gîndească: chiar e bună această femeie pentru mine? În ceea ce mă priveşte, Petrică îmi plăcea, fiindcă simţeam o mare linişte lîngă el, şi asta nu pentru că aş fi dus înainte o viaţă furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa liniştită o zi întreagă. Alternau în firea lui cînd nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lîngă care trecea), nepăsare care mă rănea, cînd gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atîta grijă? - şi îmi smulgea rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gîndeşti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Cînd grosolănia, care mă exaspera, pur şi simplu nu pu¬team s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufo¬cam... («Ei bine, am gîndit, cum se manifesta, Matilda, această grosolănie?» Ea îmi ghici gîndul şi continuă.) Erau întîi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispreţ, sau furios, sau cînd nu mai avea replică, sau cînd eram exaltată de ceva frumos, şi mai ales atunci mă şoca foarte tare: du-te în p... mă-tii! Nu mă puteam obişnui, era peste puterile mele. Într-o vreme parcă mă îngrăşasem puţin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai făcut un fund cît o baniţă. Nici nu ştiam ce e aia baniţă, am întrebat pe cineva şi am înţeles de unde ştia el. Taică-său, din Brăila, fusese ne¬gustor de cereale. M-am desbrăcat, m-am uitat în oglindă şi m-a apucat furia. Nu mă îngrăşasem nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...'' "Era o grosolănie de fond sau de formă?" o întrebai. "Cum să nu fie de fond?!" se miră ea. "Se poate întîmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurînd, ca să pună în oarecare armonie gîndirea, sătulă de abstracţiuni, cu sentimentele, care nu sînt tot timpul la înălţimea gîndirii." "Nu văd întrucît o înjurătură poate să-ţi aducă armonia. E absurd, mai ales cînd vezi cum, cineva, propria ta soţie, suferă din pricina lor..." Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încîntător. "...M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, deşi acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai aşteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da, repetă ea, îndată . Adică după două săptămîni. Era într-o seară, cînd cineva sună. Am ieşit eu, crezînd că e doamna Cheresteşiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara şi-mi spuse că ar vrea să vor¬bească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor şi distins, îmi făcuse o plecăciune cînd mă văzuse şi îmi mai făcu una după ce îşi debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiţi înăuntru, fiindcă rigidi¬tatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să înţeleg că ori avea nevoie de invitaţie specială, ori nu vroia să intre, cine ştie de ce. Într-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră de vizite... Dar ce importanţă are, poftiţi înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag de Iudă înşelătoare, mereu zîmbăreţ, numai cinci minute vreau să fac o plimbare şi să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară cînd nu spu¬nea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus soţului meu despre ce e vorba, el şi-a îmbrăcat haina şi a ieşit... După un timp observ că plimbarea tatălui şi a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine pu¬tea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot aşa, fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinţi, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul şi că «îl găseşte» cam palid şi cam obosit, şi că el, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de cînd îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, înţelegînd: Petrică fugise de-acasă, fără un cuvînt, fără o explicaţie. În faţa muţeniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, pro¬priul lui părinte, că o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, şi acestea zise s-a înclinat şi s-a cărat... ( Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă ui¬tase că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culmi¬nant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem şi retrospectiv pe care o avem totdeauna cînd relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaşte şi ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcut-o de-atîtea ori... Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi şi desigur, mai ales, chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am gîndit, va să zică rîzi de nefericirea altora... "Petrică îmi oferise şi el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un om sensibil şi că însurătoarea fiului său a fost pentru el un şoc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte agitat şi că trebuia să se ducă şi să stea cu el cîteva zile ca să-l liniştească. Şi de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm şi refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată mare care căzuseşi pe mîinile unui căpcăun şi venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înţeles, nu era nevoie de o astfel de punere in scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpo¬trivă, îi flutura pe figură un surîs subţire, cum au oame¬nii în vîrstă cînd te ucid cu acest surîs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejaţi cum se cred de anii şi părul lor alb, care i-ar face intangibili. Ţi-o spun ca s-o ştii, pentru mine cineva care jigneşte nu e intangibil şi în casa lui n-o să calc, şi nici el într-a mea, pînă nu-şi cere scuze. Petrică se plimba îndîrjit prin faţa mea. A tăcut. Bine! Am tăcut şi eu... Nu ştiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un şoc, pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun cînd îl aşteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu toate că pregătisem şi eu, stînd pe la cozi, tot ce era nevoie ca să ne simţim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o greşit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu Petrică nu era lung, m-am gîndit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu înţelegeam acest infantilism care în convie¬ţuirea cu mine nu se manifesta, ca să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpîn pe sine, orgolios, băţos şi de¬odată clic! din nou fuga acasă, fără să mă prevină, fără să-mi explice... ( Dar Matilda nu-şi mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică şi plecă. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:49 PM | message # 13
XIII
Totuşi eu ştiam că de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că va divorţa curînd. Îi spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tăcu cîteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate, "oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci voi intenta eu acţiunea". În acele zile primii ordin de chemare. N-aş putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei şi am întrebat-o în ce stadiu se află despărţirea. În nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai de¬parte la părinţii lui, dar de divorţat nici gînd. Atunci am luat-o la rost. Bine, şi cît are de gînd să-l mai aştepte? Ea se arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite. "...Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violenţă''... "Ce violenţă? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divorţezi de un bărbat care a fugit de-acasă?"' "Nu e aşa simplu, îmi răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l cîştigi, dacă una din părţi se opune, întîi că poate să dureze şi doi ani, şi al doilea te poţi trezi cu o hotărîre care respinge acţiunea şi atunci... Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe mine că mă descurc eu..." Aşadar ea nu credea totuşi că Petrică se va decide uşor şi că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reacţioneze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă şi să nu mai vrea, de îndată ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine ştie cît... După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de înjurături şi insulte. "Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul să ţină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te ţină închisă în casă, stăpîn atotputernic, cu gîndire medievală? Trimite-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului şi inten¬tează imediat acţiunea de divorţ..." Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că există mari pericole pentru că dacă face pasul, răsu¬ceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gîndul că în realitate nici ea nu vroia să divorţeze nu-mi trecea prin cap... Matilda era a mea, o simţeam pînă în adîncul fiinţei mele şi nu mai exista nicăieri în conştiinţă loc pentru îndoieli. Eram pur şi simplu scos din pepeni că femeia mea îşi avea numele legat de un altul şi că acest altul nu se grăbea cîtuşi de puţin să ia o decizie. Lasă că te gră¬besc eu, gîndeam, o să-ţi placă. Nu mai am mult şi mă întorc în oraşul nostru. Şi deodată primesc o telegramă: "Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă". Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gîndit, lasă-l s-o prindă, s-o citească şi să vadă. De astă dată nu mai erau referinţe brutale, la el, totuşi erau. Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului şi să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pen¬tru trei zile acasă, cînd chiar generalul ne anunţă că şcoala de ofiţeri ne dă o permisie de zece zile. Cînd ajunsei îi dădui, chiar din gară, un telefon Matildei. "Aşteaptă-mă acasă, îmi şopti ea, viu îndată." Acasă avui timp să-mi schimb uniforma şi să mă rad. Era spre seară. Acest ras, precum şi odaia, cărţile şi lu¬crurile mele parcă mă treziră dintr-un vis. Îmi dădui seama, avui o bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că timp de cîteva luni săvîrşisem un lucru foarte urît înjurîndu-mi prietenul, că poate ei doi se iu¬besc aşa cum sînt şi că intrusiunea mea brutală în viaţa lor n-avea nici o justificare. Ce mă apucase? Dar o boare de fericire se abătu asupra acestor gînduri, care se spul¬berară şi îmi rămase numai bătaia inimii, pulsaţia ei înaltă şi nebună... Cum, dar o iubeam demult, încă din clipa cînd o întîlnisem pe stradă sub ninsoare, şi apoi scena din birou, cînd devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe soţul ei, şi privirile pe care mi le aruncase ea tot tim¬pul, şi vizitele, şi plimbarea... Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem că o iubesc, dar ca ştia, dovadă răspunsurile ei la scrisorile mele, puţin speriată de vio¬lenţa lor, violenţă care în fond conţinea declaraţia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decît dacă mi-ar fi desvăluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine... era complice cu ceea ce nu-i spuneam... lasă-mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic... Era, scrisorile ei semănau cu o şoaptă, te iubesc şi eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o gre¬şeală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o... Soneria sbîrnîi. În prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem şi cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare; aducea cu ea pajiştea, grădina, cîmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare şi nici urmă de dramă pe chipul ei şi simţii de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei fiinţă era în legătură cu mine. O luai în braţe şi îmi lipii faţa de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrăţişare, ceva îi căzu din mînă şi rochia ei pîrîi, pe undeva pe la spate. De cîteva ori întoarse capul, de cîteva ori îşi feri gura, corpul ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi sărutul încleştat şi în cele din urmă îi simţii palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpînită, sărutările mele pe gură reînnoite, strînsoarea braţelor care o înlănţuiseră. Mă cuprinse o furie, stîrnită de un presentiment obscur: nu venise să-mi dăruiască iubire, venise cine ştie pentru ce... Mă aşezai pe pat tăcut şi sumbru, hotărît la orice, să rup chiar cu ea şi să mă smulg din această istorie şi să nu-mi mai amintesc de ea. Îmi simţeam spi¬narea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adînci, pînă în maţe. Niciodată nu mai simţisem o astfel de violenţă care venea din mine însumi şi mă ameninţa tot pe mine. Matilda însă era veselă. Îşi ridică poşeta de pe jos, se aşeză pe scaun şi îmi spuse dînd şi din cap, subliniind cu un reproş amuzat sensul cuvintelor: Fire-ai să fii, măi băiete. Că mă sărutaşi cu sete De-mi rupseşi rochiţa în spete Şi trei nasturi de la ghete... Stupiditatea acestor versuri (probabil un cîntec) şi mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfîrşit stăpîn pe mine, trezit din şocul prin care tre¬cusem. "Da, da, continuă ea dînd din cap, de astă dată cu alt înţeles (adică nu mă înşelam în gîndurile mele), e cam stupid, dar aşa este, din contră, am crezut că eşti un băr¬bat puternic şi stăpîn pe tine, ca să mă pomenesc că Petrică a pus mîna pe scrisori şi mi-a declarat că nici gînd să divorţeze şi că se va opune la proces dacă divorţez eu. Ai văzut ce-ai făcut? Şi doar te-am sfătuit, ţi-am scris..." "Cum a pus mîna pe scrisori?'Tu unde-ai fost?" "A venit acasă fără veste, cînd eu lipseam, a lipsit şi el de la şcoală, a scotocit, peste tot şi a dat de ele. Şi te asigur că le ascun¬sesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privinţa asta intuiţia celor aflaţi în situaţia lui este extraordinară. Dar fii liniştit, nu e supărat pe tine (ţine la tine!) şi nici pe mine nu e, a zis doar atît: <...gata, Matilda, mi-am plătit datoria faţă de tatăl meu, de-aici înainte nu mai plec... Aveam eu o datorie de plătit faţă de el, o să-ţi povestesc (dar nu mi-a povestit!), acuma sînt liber...> Vezi ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. Şi acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină aici, ştie unde am plecat... N-a auzit telefonul tău, dar cînd am plecat (stătea la biroul lui şi citea) s-a uitat la mine, a zîmbit cu blîndeţe şi m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări şi invită-l duminică pe la noi... Ţi-am spus, intui¬ţia... Aşa că eşti invitat duminică... Vino!" Şi Matilda îşi scutură părul. În tăcerea care se lăsă cînd mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. Începui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărţi, mă aşezai la birou... Gîndul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viaţa mea, o cantitate uriaşă de ani... Acest gînd îmi umplea sufletul şi multă vreme uitai ce mi se întîmplase, apoi sufletul mi se goli şi scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi se întîmplase? Cînd iubeşti şi te stăpîneşte un sentiment de triumf, are grijă femeia să te facă să te simţi ridicol. Astfel mă simţeam ridicol... Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat are nevoie de ani de meditaţie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă miraţi, cîteva cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le ştii, nu le spui, şi rămîi singur şi înregistrezi la partida ta: sînt ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul îmbrăţişării simţisem mirosul rochiei şi al pă¬rului ei, miros turburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el şi al părului spălat cu un săpun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, şi acea dulce moliciune a buzelor, ca şi cînd aş fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelări... Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel de declaraţie de dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îţi stă în cale şi mergi drept la ţintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase să vină cu el la mine în proţap. Da, asta era imaginea, în proţap... Că Petrică dă¬duse de scrisori... Cum, dar asta fusese şi intenţia mea ascunsă, să dea peste ele, şi cînd colo mă trezisem spunîndu-i că de ce n-a avut grijă... Cînd iubeşti, iubirea tre¬buie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întîlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mă iubea şi altfel trebuia primită... O variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuie lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, pînă la capăt, şi nu ce însemna ea pentru mine. Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în acelaşi timp cu toate armele seducţiei. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seducţie. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe şolduri, cu bustul gol şi cu crema de ras pe faţă. Şi să aştepte... Apoi intrarea într-un halat elegant... dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetiţă sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă putea fi şi cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul şi să nu mă trezesc singur cu o invitaţie care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat? E un om fără soluţie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate şi a-l urma. Rece, liniştit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ţi-e dat, fără să-l cunoşti, să-l parcurgi pînă la mormîntul de care ai parte: "Doamnă, resping invitaţia dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atît mai bine, ardeţi scrisorile pe care vi le-am trimis, nu aşteptaţi să vă salut dacă vă întîlnesc pe stradă, nu aveţi teamă că adevărurile intime pe care mi le-aţi desvăluit vor fi aflate de alţii... Complicitatea dumneavoastră la violenţa mea rămîne un vag secret pe care vi-l înmîn, scrisorile primite de mine, iată-le..." O consecinţă: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă şi nu să trăieşti cu ea ani .Dar se insi¬nuează întrebarea dacă la acei ani ai vieţii mele n-aş fi trăit săvîrşind altă eroare. Cine poate să ştie? Filozofia comună răspunde că viata unui om e un nesfîrşit şir de erori. Un cîntec imbecil spune că "de-ar fi să mă mai nasc odată, acelaşi om aş fi, pe tine te-aş iubi"' şi se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: "măi tată, mă!", înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă acelaşi om ar fi şi tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cînd scriu aceste rînduri am sentimentul că dacă aş fi, printr-o minune, eli¬berat, aş putea trăi în sfîrşit în afara erorii, uitînd că acest lucru se şi întîmplase, că trăisem mulţi ani eu acest sentiment, pînă într-o zi, cînd o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar mai e pînă acolo... Să revin la Matilda. Altă consecinţă: nimic nu s-ar fi terminat între noi, şi ea m-ar fi urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmînd poteca ei sinuoasă. Expresia m-ar fi ur¬mat e plină de grele înţelesuri. Ţăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea să-i urmeze, el merge înainte şi muierea vine cu o jumătate de pas în urma ţăranului. De aceea au şi reuşit ţăranii să ne aducă pînă aici, pose¬sori ai unei morale severe al cărei cod ar trebui să-l pre¬luăm şi să-l descifrăm, acum cînd în acest secol misiunea lor va înceta. Bineînţeles că. m-am dus, adică am acceptat invitaţia soţilor Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole întîlnirea şi orele petrecute cu ei în acea duminică me¬morabilă şi decisivă. Cel puţin atunci nu mi s-a părut... Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:50 PM | message # 14
XIV
Dimpotrivă, m-a stăpînit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa cînd am ieşit din casă. Oraşul, sub soarele unei dimineţi de august, parcă sărbătorea şi el ceva. Era o proiecţie a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigaş într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărît să se culce şi să nu se mai scoale. Poate amînă totul pentru o zi mohorîtă? Acum pot să spun că ziua n-are importanţă, sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al oraşului... Există în noi ceva autonom şi mai puternic decît natura şi locurile, de pildă am putea muri rîzînd, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare şi, dimpotrivă, la naşterea copilului nostru să ne simţim doborîţi de o tristeţe de moarte. Mama de pildă, în chinu¬rile facerii şi chiar pîndită de primejdie, a pufnit-o rîsul, cică nu vroiam să viu pe lume decît cu mîna la tîmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios şi mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit: "Ce faci, bă, a strigat me¬dicul cu un astfel de glas încît mama a încetat pentru o clipă urletele şi a pufnit-o rîsul, vrei să ne arăţi că o să ajungi general, a continuat acela, ia mîna de la tîmplă", şi m-a ciupit din nou, bineînţeles atît de tare încît mi-a pierit cheful s-o mai scot şi am ieşit pe lume precum toţi copiii... Mai curios era de unde ştiuse ginecologul, văzîndu-mi doar vîrful capului, că sînt băiat şi nu fată... Nu era o proiecţie, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeaşi descoperire care îi încînta: oraşul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vo¬cile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, paşii pe trotuare sunau învăluiţi parcă în vată, acoperişurile păreau aeriene, ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te privesc şi clipesc, uriaşi ochi ai oraşului care trăia ca un singur tot însuşindu-şi şi topind în corpul său toate casele, pieţile şi bulevardele, împreună cu noi, cei vii. Gîngăniile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt şi viu, răcoros şi vesel: oraşul nostru e aşezat între dealuri înalte şi împădurite care ne aduceau vara curenţii de aer proaspăt, iarna zăpezi liniştite, ferite de crivăţul de din¬colo de lanţul Carpaţilor. Îi găsii pe soţii Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetau în rucsac fripturi, tacîmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care le aducea un co¬zonac rumen, auriu, care stîrni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm îşi găsi un pretext ca să se exprime (era entuziasmată dinainte). "Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea, c'est de tres beau cozonac, o dădu ea pe franţuzeşte, apoi imediat pe ruseşte, crasivaia, davai, nu ştiu cum şi de îndată începu să cînte, tibiaaa..." (aveam să-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un laitmotiv al vieţii ei care apărea cînd te aşteptai mai puţin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracii însemna...). Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, cînd ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mult mai accentuată ca în alte dăţi, aş putea să spun hiperumanistă... Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, deţină¬toare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însoţită de mai mulţi "spasiba, Tasia, ocin spasiba", ai Matildei, Petrică se înhăma cu rucsacul, Matilda îşi luă pe braţ o haină scurtă de vînt, din gabardină albicioasă, si porni¬răm... Numai eu eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă stăpînea. Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea soţului, cu care proiecta excursii şi nu înţelegeam ce mai căutam eu acolo. Totuşi ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică faţă de mine: mă privea fără a dori să mă vadă, cu pleoa¬pele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau şi ele parcă în jos, ai fi zis că dacă mai continua aşa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca şi cînd ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cît mai am pînă termin, cum e acum o şcoală militară (vroia să spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcînd întortocheatele poteci ale dea¬lului. "Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc şi eu rucsacul." Mi-l dădu şi o luă vădit înainte. Tot atît de vădit, Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă: "Poartă-te frumos cu el, îmi şopti, ţine foarte mult la tine". Furios şi drept răspuns trăsei o înjurătură groso¬lană la adresa ţinutului lui Petrică la mine. "N-am nici o încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care bineînţeles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atît mai rău pentru el şi pentru tine. Eu o să stau puţin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim şi am să plec." "Te porţi ca un copil, zise, e bine aşa, îţi spun eu că e bine, ai răbdare..." Petrică ne aşteptă ca să ne arate o veveriţă. Surîdea cu gura pînă la urechi. Matilda îl luă de braţ şi Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atît de tare se lipi şi se făcu parcă mai mic lîngă umărul ei, deşi era mai înalt. Pe urmă, după lungi minute se opriră să mă aştepte, tot la braţ, dar de astă dată Petrică se desprinse şi rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări înde¬părtate, acel stupid olareti al excursioniştilor, rîsete gîlgîitoare de fete de pe alte poteci. "Să nu fii supărat pe mine, îmi şopti Petrică, ştiu că Matilda te iubeşte, ştiu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis şi unde îmi faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... Şi Eminescu era minor pînă nu şi-a dat măsura... Erai furios, te-am înţeles şi aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunoşti pe Matilda, deşi ţi-am poves¬tit destule despre ea...'' Şi cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie şi mă îmblînzii. În acelaşi timp vedeam că figura lui nu mai era hiperumanistă, ca pînă atunci, ci doar umanistă. "Noi ne despărţim, reluă el văzînd că tac. Nu te lua după liniştea aparentă dintre mine şi Matilda, o să ne despăr¬ţim, dar... dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă priveşte. Îţi spun eu: nu vă potriviţi, ea are cinci ani mai mult decît tine şi e o fire... În fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi..." încheie el cu această prevestire obscură, pe care n-o luai în seamă... "Petrică, îi răspunsei, te rog să mă scuzi, ţin la tine tot atît de mult ca şi tine şi sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situaţii, că o să rămînem prieteni...'" El nu zise nimic auzind această declaraţie şi în tăcerea care se lăsă ne aşteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o lua încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi. "Ţi-a spus?", mă întrebă ea. "Da, mi-a spus", răspunsei şi tăcui. "Şi ce ţi-a mai spus?", insistă. ..Atît, că o să vă despărţiţi, că să nu mă iau după liniştea aparentă dintre voi." "Da, aşa este'", şi tăcu şi ea devenind gînditoare. Şi după acest repetat dialog cu unul şi cu celălalt, ur¬carăm apoi împreună şi curînd ne oprirăm în vîrful dea¬lului. Era foarte frumos. Vîntul spulbera rochia şi părul Matildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, cum se întîmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, cînd bolta uriaşă a cerului, norii din zare, pă¬durile pline de măreţie micşorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest chip nu se spală de o gîndire meschină, de un sentiment mărunt sau trivial. Matilda, trebuie să spun, era răpitoare, abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în schimb, o ignora de astă dată.. Credeam că o să-l văd în sfîrşit ridicînd fruntea spre cer, ca odinioară... Nu, stătea cu ea plecată, dar n-aş fi putut spune că reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din afara lui, totuşi prezent, apropiat. Ne plimbarăm cîtva timp pe coama dealului, tăcuţi toţi trei, apoi Petrică spuse că trebuie să coborîm puţin şi să găsim o poiană unde să putem mînca, aici vîntul... Şi gă¬sirăm o poiană liniştită, în care printre brazii care o în¬conjurau se găseau şi mesteceni înalţi, cu coaja lor albă, te întrebai cum de crescuseră pe-aici aceşti arbori de cîm¬pie... Încetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea masa şi scotea din rucsac pui fripţi, mujdei de usturoi, ouă fierte, cozonacul şi sticlele cu vin şi cu apă, privirea mea se deschise în sfîrşit îndrăzneaţă şi se holbă la chipul Matildei. Ea nu mă văzu la început, se uita flămîndă în jur, şi cu toată puterea sufletului meu încercai s-o res¬ping, s-o văd aşa cum e, fiindcă trăind cu Nineta şi Că¬prioara, şi nu numai de la ele, ci prin simpla postură în care ne pune eşecul, învăţasem că adevăratul chip al fe¬meii nu apare cînd sîntem îndrăgostiţi, ci, ca în basme, de astă dată în sens invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil, zace o tînără şi răpitoare prin¬ţesă, ci într-o prinţesă divină în frumuseţea ei zace o co¬toroanţă urîtă şi respingătoare. Că Matilda putea fi o co¬toroanţă îmi sugerase încă de la început Petrică, fireşte prin optica lui bizară, chiar şi prin ceea ce omisese să-mi povestească, fuga lui alături de taică-său, vîrîtul lui în dulap, deci o anumită groază de ea, apoi generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui pentru ordine şi mai ales pentru cărţile care îi dispăreau din bibliotecă şi i se întorceau ferfeniţite sau nu se mai întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să îngrozească pe cineva? Vedeam cu uimire că puritatea de care vorbea ea (şi care mi se păruse ridicolă) exista cu adevărat pe chipul şi în privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era frumos fizic, aşa cum era al Căprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă fruntea şi nasul ei erau cam mici, nu într-o proporţie prea favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz şi el mare şi cam prea ro¬tund, iar rădăcina nasului, separată de rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună? Ţîşnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care hipnotiza. Putea o cotoroanţă ascunsă să schimbe toate acestea? Nu într-o babă, fireşte, dar în ceva hidos, am văzut femei care, deşi tinere şi deloc urîte, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu ştiu ce este tandreţea... Tot uitîndu-mă la ea, deodată privirile noastre se întîlniră şi nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana şi brazii şi bolta cerului parcă se clătinară şi, dacă n-aş fi întors, cu un efort de voinţă, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat totul cu mine. "Domnul Petrini e, ca în¬totdeauna, foarte supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse deloc, să bem cîte-o ţuică, poate îi trece." Şi Petrică turnă şi băurăm. O foame animalică, dar nu ştiu dacă tot atît de curată ca a animalelor, ne cuprinse, înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. În mod curios sim¬ţeam, adică mă uitam la puiul fript din mînă şi gîndeam: îl mănînc. Şi gîndul acesta rupse tăcerea: "Ei bine, Pe¬trică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, cînd trebuie să răspundem la întrebarea pe care şi-a pus-o încă demult un mare filosof bulgar: mîncăm ca să trăim, sau trăim ca să mîncăm?" ...Nu cunosc, zise el parcă mîrîind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el şi bulgar, care să-şi pună o astfel de întrebare cretină." Pleosc! vorba Matildei, s-a tîmpit Petrică, gîndii şi rămăsei multă vreme chiar gînditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecînd acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc... "Pe¬trică, ai uitat că sînt bine pregătit în filozofie, l-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ţi mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?"... "Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este?" mîrîi el din nou, aruncînd un os în iarbă. Formidabil! Mă aş¬teptasem să mă insulte din nou, cînd colo el chiar lua lucrurile în serios. "Ceea ce ţi se pare că este, con¬tinuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. Şi totuşi te trezeşti că nu mai este." Da, iată, era mai rău decît o insultă, o lovitură bine dată. Am în¬ţeles: vroia să ne maculeze, pe Matilda şi pe mine, chiar în pragul idilei, şi să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunoştinţă că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care ţinea mult la mine. De ¬altfel, nici nu crezusem acest lucru, totuşi mă prinsese dezarmat, puţin tot crezusem. În astfel de situaţii femeile ţin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile şi te în¬deamnă şi pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, şi nu-l poţi lovi pe fostul soţ sau fostul iubit. Şi Petrică ar fi avut aceeaşi stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iată unde mă adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situaţie ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze şi să mă ridic imediat şi să plec, dar bineînţeles că n-o făcui. Petrică reluă: "Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lîngă filozoful ceh Ian Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeşte despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcînd peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, ştie că e o forţă şi o foloseşte cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o desvăluie, viaţa sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu ex¬presia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scoţînd din buzunarul vindiacului un plic pe care îl puse alături, se şterse pe mîini cu un şerveţel şi deschise o scrisoare în care de departe recunoscui propriul meu scris: «...În chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net...» Omul de jos, rînji Petrică, vorbeşte franceza... Şi continuă: ... Şi se opri şi vîrî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document preţios pentru el (în ce sens mai era preţios, după ce îl utilizase, nu înţelegeam), încheie adică cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos! Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în buzunar şi, după ce mă anesteziase pe drum cu mărturi¬sirea că se va despărţi de Matilda, părăsise starea lui uma¬nistă şi mă lovise cu atîta abilitate încît rămăsei atît de uluit şi în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic. Aş fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de funcţionari, cu o înaltă concepţie morală despre lume, mai nobilă decît aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?... Da, aş fi putut să-l întreb încotro şi în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situaţie socială la fel de mo¬destă ca şi a mea. Atunci ce? Şi deodată avui revelaţia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mîna încă de la început... Pen¬tru asta deci vroiam eu să trec peste cadavre... Ce nemer¬nic! Înseamnă că el însuşi se gîndise la asta împreună cu taică-său şi renunţase tocmai la timp cînd ea le rîsese în nas! Şi acum îmi atribuia mie acelaşi gînd. "Bine, zise Matilda jovială, văd că aţi terminat înalta voastră discuţie despre filozofii bulgari şi cehi, Stancio Stancev şi Ian Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ţi insinuările, şi tu, Victor, cere-ţi scuze că ai vrut să-l umileşti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus şi să bem îm¬preună un pahar de vin. Măi creştinilor, continuă ea văzînd că vorbea copacilor, dar toate astea ce importanţă au? E curios cum abia după mulţi ani roşim că n-am rîs cînd trebuia de femeia pe care o iubim. Măi creştinilor! aşa se exprimase Matilda, adică mă punea pe acelaşi picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem "creştin". Şi ne lua de sus, ironizîndu-ne pentru calitatea discuţiei noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plîngem şi să ne îmbrăţişăm: Victor Petro-vici, să exclame el cu glas gîtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborît, Piotr Nicolaevici, să-i răspund şi eu strangulat de emoţie, o iubim, o iubim amîndoi, să fim mîndri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie să facem, să fim demni de ea şi să-i sărutăm picioruşele... Brusc, mă ridicai... "Mă scuzaţi, doamnă, spusei eu rece, trebuie să plec." În aceeaşi clipă se ridică şi el: "Nu, zise, te rog să rămîi, Matilda are să-ţi spună ceva, plec eu, ne vedem acasă... Nu în mijlocul naturii superbe se dis¬cută astfel de chestiuni, continuăm între patru pereţi, e mai potrivit, acolo se varsă toate murdăriile." Şi dădu să plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că in¬triga în care căzusem era atît de... Aveam să murim toţi trei. "Ştiţi ce spune Fortinbras, adăugă ei rînjind: ridicaţi de aici leşurile, care pe cîmpul de luptă sînt fireşti, aici vederea lor e sinistră." "Venim şi noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, apoi mie, cu humor: n-o să mă laşi singură prin pădure... Tu eşti vinovat, continuă ea după ce paşii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, ştii cît e de susceptibil. I s-a părut că îţi baţi joc de el şi în faţa mea n-a putut să suporte..." "Aha, zic, şi atunci şi-a pregătit scrisoarea de-acasă, ştia că o să-l jignesc, şi atunci ce şi-a fi zis: ia să iau eu cu mine documentul..." "Bineînţeles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine... Ce te miri?" "Şi atunci de ce mi-ai spus că ţine la mine?" "Fiindcă ţine! Ce, nu poţi să concepi?" "Nu, e o prostie să crezi şi să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărţirea sa cu alţii, adică cu fe¬meia care îl lasă şi cu iubitul ei. Despărţirea se suportă, dacă nu, du-te şi te spînzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relaţia cu tine un caz uni¬versal, povestindu-mi mie ce blestem eşti tu pe capul lui şi cum ar face să scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată mulţumit şi echilibrat, eu iau drept bună şi definitivă această schimbare (nu mi-aş fi permis să-ţi scriu dacă n-aş fi crezut sincer că ruptura era reală) şi apoi deodată se răzgîndeşte, se întoarce acasă şi..." "Potoleşte-te, mă întrerupse Matilda. Îţi repet, scrisorile tale l-au tulburat..." "Da?! strigai. Dacă erai convinsă de acest lucru şi nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?"' "Nu eram con¬vinsă, m-am lăsat influenţată de torentul furiei tale... Îmi plăceau, cum să le rup?!" Rămăsei posomorît, deşi inima îmi bătea. Mă aşezai alături. Aş fi vrut s-o îmbrăţişez, dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu un ţăran nestăpînit, care sărută "cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sărut? Şi gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă şi îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amîndoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur şi o dorinţă inexora¬bilă de a fi în fiinţa ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum în braţe o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua minţile. Începui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzaţia că ea se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, deşi uimit nu era... "Ei, ei, ei!" Şi se zbătu, rămînînd totuşi întinsă, înţelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia şi că voinţa ci de a se împotrivi era totală; nici nu se gîndise măcar. Ridică braţele relaxîndu-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta şi ciocanul, n-aş fi reuşit în cele din urmă decît să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorinţa neistovită, dar neputin¬cioasă, de a mă afla în posesia bogăţiei ei ascunse. Tre¬buia găsit "pergamentul", descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în faţa mea şi cutia şi codul şi gîfîind exasperat îi şoptii: "Te omor". "Ei şi?" răspunse ea şi izbucni în¬tr-un hohot de rîs care, în cascadele lui, duse cu sine şi vraja care mă stăpînea. Gîndii, şi îmi văzui parcă şi cu o mare claritate gîndul: "O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă." Şi mă liniştii. Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simţind în preajmă doar pădurea. Da, era şi ea alături, dar mă aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sînt aproape... Înapoi. Înapoi mult, spre gradul zero al întîlnirii noastre... care nu mă mai interesa, îi spusei: "Din clipa aceasta te dau uitării...'" Ea se indignă: "Dar e firesc!!!! Cine sîntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie să aflăm totul, dar totul... "Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sînt amator", şi izbucnii la rîndul meu în rîs, satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea îşi continua şoaptele. Că în faţa acestui cer minunat... două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, incon¬ştiente, şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor cu acest drept şi cu acest ars, vorbea aiurea, ca şi cînd un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost înainte şi nu şi-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic... Da, vedeam şi eu cerul şi mă simţeam la fel de curat ca şi albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică... "Petrică", îi şoptii Matildei, dar ea nu se ridică şi nu tresări... "Da, zise, fără nici o sugestie, ştiam că n-a plecat..." Dar sugestia mi se transmise totuşi: vezi? îţi dai seama? atîta timp cît există Petrică... Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la mar¬ginea poienei şi deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimi¬toare, începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vîrful lui şi de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă şi se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorîndu-mă. Copacul se clătină cu el ca bătut de vînt, fiindcă animalul care se căţărase în el se ţinea pur şi simplu de vîrful lui, acolo ajunsese. "Nu te mira", îmi şopti Matilda. Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de iute cum se urcase, şi cînd ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-şi rupă pi¬cioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam să înţeleg mai tîrziu, prins de spaimă, semnifi¬caţia fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, şi aveam să gîndesc atunci că noi trei, eu, Matilda şi el, protagonişti ai unei tragedii, trebuie să mu¬rim... Acum însă nu avui decît o tresărire buimăcită, străin, cum mă simţeam, părăsind-o pe Matilda.) Se ridică ime¬diat şi dispăru la vale în fugă, făcînd să-i trosnească sub paşi crăcile uscate... "Ce e cu el?" o întrebai pe Matilda. Îmi stăruia în auz urletul, ceva de coşmar, urlet de cîine, dar şi de berbec care îţi apare în vis şi behăie la tine apropiat, insistent, în faţă, cu ameninţări de iad, ale că¬rui porţi se deschiseseră şi dracul era acum lîngă tine, dracul în care nu crezi, vîrît într-un berbec. Mă înfiorai: Ce era cu Petrică? Nu cumva înnebunise? Mă uitai la Matilda. Ea era liniştită. Începuse să vîre în rucsac tacîmurile şi farfuriile şi sticla de vin de care nu ne atin¬sesem... Coborîrăm în oraş în tăcere. Soarele cobora şi el cu noi, îl vedeam cum cu fiecare pas se mişca pe deasupra vîrfurilor pădurii de brazi. Nici nu ştiu cînd am coborît, sînt clipe cînd sufletul nostru mănîncă timpul fără să ob¬servăm: în faţa mea vedeam spinarea şi pulpele Matildei, ca o părere, şi abia în amintire mi-a apărut chipul ei: şi-a întors de cîteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întîlnit, ceea ce îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar să observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns. Nici măcar nu gîndeam că o dădeam uitării, ci o dădeam pur şi simplu, fără să simt în fiinţa mea vreun regret. Îi vedeam de pildă rucsacul gol în mînă, care de fapt nu era chiar gol, şi abia mai tîrziu, după ani, această coborîre mi-a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu acest rucsac, nu, i-l lăsasem să-l ducă ea, atît mi-era de străină... XV Clipe rare, de neuitat: nici nu ştiu cînd şi unde ne-am despărţit şi dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe mi¬nunate! Fără să ştim ne cucerim în noi înşine un teri¬toriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în şir, cînd, după ce am fost înlănţuiţi, căutăm în urmă, în momente de criză, libertatea pierdută. Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oraş, deşi mersesem destul în ziua aceea. M-am plim¬bat prin oraş! Credeţi că e puţin lucru o plimbare? Ur¬măriţi un om singur care se plimbă, de pildă pe mine. Întîi că... Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, ieşit să se plimbe, îşi va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai puternică decît ei... Sau plimbările în grup, cînd de cele mai deseori se povesteşte şi se rîde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează plimbarea în libertate, fără gînduri şi fără ţintă şi mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur... Cînd singura bucurie de care eşti conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi, restul, că auzi, vezi şi miroşi, constituind doar, din cînd în cînd, o surpriză li¬niştită; vezi un om alunecînd şi căzînd, surîzi sau chiar rîzi, cineva ţipă, te întorci să vezi ce e, o boare de vînt îţi aduce în nări miros de pîine caldă sau de ceva care se prăjeşte, ceapă în untdelemn sau jumări de porc, ţi se face, pentru o clipă, foame... În noi înşine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda cînd am fost scoşi din neant, acolo în pîntecul matern, şi a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o ştim, la maladie mortelle, de care vorbea danezul... gînd de oprire care nu e moarte, gînd intim acoperit zilnic de bă¬taia vulgară a ceasului genetic... E o stagnare, în timp ce electronii îşi continuă în noi viteza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest coşmar destinat fiinţei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios cen¬zurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? şi cînd apare cum o putem reţine?) şi iată-ne liberi, descătuşaţi... Îmi apărea neverosimilă violenţa pornirii mele împotriva lui Petrică... Cum de ţîşnise din mine şi mă ţinuse înlănţuit atîtea luni? O iubeam pe Matilda? Bineînţeles că nu, mi-era străină, dar altcineva de mine, un alt eu însumi îmi şoptise tot timpul că da. Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce rămîneam minute lungi în faţa vitrinelor, a caselor frumoaşe pe care mi se părea că nu le mai văzusem pînă atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare deşi îmi erau necunoscute, în timp ce mă uitam la un cîine prost şi fără stăpîn, care nu ştia ce să facă, încotro s-o ia şi de cine să se ataşeze, oprindu-mă să mă uit la un copil tîmp şi gălăgios care îşi chinuia nişte părinţi tineri, dar profund dezamăgiţi de existenţă, atît de scîrbiţi chiar încît li se părea inutil să-şi corecteze odrasla, în timp ce mă între¬bam întîlnind oameni foarte bătrîni dacă e bine să ajungi foarte bătrîn şi ce-or fi gîndind ei de sfîrşitul lor foarte apropiat, asupra căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga gîndul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce întîlneam perechi înlănţuite prin parc, perechi tăcute, frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomeneşti, gîndeam, că această expresie oi fi avut-o şi eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură, datorită căreia irupsesem în existenţa altora, vrusesem s-o dezagreg şi să pun mîna pe femeie. Soţul se urcase într-un copac şi urlase. De ce ai făcut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu ştiu, mi-a răspuns. Trebuie să ştii, am reluat. N-a fost o halucinaţie, a fost real. Ai fost violent! Şi atunci s-a lăsat o tăcere şi am gîndit împreună: aşa este, ai făcut-o şi să nu ne mai gîndim la asta! Ai fost împins de ei amîndoi, întîi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gînd al tău pe care ţi l-a ghicit chiar din prima clipă cînd ai văzut-o pe stradă şi soţii nu s-au salutat între ei: ea ţi-a surîs!... Alungă acel surîs!... Era însă prea tîrziu, acel surîs, ca un grăunte biblic căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperiră şi întoarseră pe dos acest cîntec al libertăţii mele... cînd am revenit, la o oră tîrzie, pe strada mea, am văzut-o pe Matilda plimbîndu-se prin faţa casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că fiinţa aceea e în prada unei atît de mari nenorociri încît nu-i mai pasă de nimic şi de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinşi o clipă de un fior, şi trec mai departe. M-a cuprins şi pe mine un fior. Teritoriul pe care îl cîştigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adînc în fiinţa mea şi de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvînt o luai înainte, deschisei uşa şi îi făcui loc sa treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea tîrziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: arăta aşa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie şi cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceaţa veacurilor. "Am venit, zise, pen¬tru ca toată furia ta să-ţi elibereze sufletul." Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eli¬berase de furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu ştiam că nu e al nenorocirii, în clipa cînd o văzusem plimbîndu-se parcă rătăcită prin faţa casei mele: nu ştia ce face, nu ştia ce-avea să i se întîmple, cine poate să ştie? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfârşită lentoare), dar nu putea su¬porta ceva, un gînd care îi apăruse, un sentiment chi¬nuitor... Ca în vis şi ca şi cînd aş fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte încet, atins de o singurătate cople¬şitoare dar miraculoasă (fiindcă în acelaşi timp făcea şi ea acelaşi lucru), singurătate în care întîrziam luptînd cu fiorul care creştea în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne îmbrăţişarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: sîntem străini, ce urmează să se întîmple e în afara fiinţei noastre, o să ne prăbuşim, e moartea care urmează, ceea ce ai şi spus, că o să mă omori... Şi ce-ai vrea să fie, gîndeam în timp ce ea se su¬punea fără să i se ceară, se întindea pe patul meu cu aceeaşi lentoare în mişcări cu care venise, ce altceva decît moarte... Şi în clipa cînd dorinţa mea reprimată din pă¬dure şi care se născuse în mine din clipa cînd o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate furioasă, Matilda scoase un ţipăt de spaimă, ca şi cînd ar fi fost violată... Acest ţipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în şir în viaţa mea cu ea şi adesea avea să se repete, sau mai bine zis avea să treacă cu timpul în fruntea duşmanilor cu care lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, duşmani, bizari din interiorul fiinţei ei şi care îi chinuiau puternica ei forţă vitală. În acele ore însă uitase de ei, îi biruise şi venise la mine. Şi numai o clipă violenţa mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului şi la lumina lui îi văzuse foind şi ţipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel ţipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Şi aveam să trăiesc cu această amintire, tot aşa, ani în şir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate... Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, ţinînd-o în braţe pe Matilda, şi nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, aşa cum spusesem în pădure, şi dacă furia mea s-a topit. "Bineînţeles, i-am răspuns jubilînd în teritoriul meu cucerit şi în care mă întorceam stăpîn, bine¬înţeles, te iubesc şi nu te-am dat o clipă uitării..." Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate aş zice diabolică la divorţul pe care tot ea îl intentă, nu fără întîrziere, tot sperînd că el va fi de acord şi despărţirea va dura doar o lună. Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului 48... Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 7:54 PM | message # 15
PARTEA A TREIA
I Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Puţinele mele lucruri şi cărţile încăpură toate într-o ca¬mionetă, fiindcă după despărţirea mea de părinţi nu mai cumpărasem nimic; inflaţia, care fusese curmată abia în 7, redusese atît de mult valoarea salariilor noastre, încît abia îmi ajungeau banii pentru mîncare şi pentru unele cărţi strict necesare pregătirii doctoratului meu. Cu un an in urmă fusesem numit asistent la catedra de litere şi filozofie, întîi la catedra marelui poet şi filozof..., de filozofia culturii, creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adepţii marelui poet şi filozof mă izolară curînd de el şi înţelesei fără să mi se spună că era mai bine să trec la altă catedră. La istoria filozofiei era titular N.B., care mă cunoştea din studenţie şi mă aprecia, el fusese acela care mă numise "tinere savant"... Cît despre haine, universitatea avea un aşa-zis economat, un magazin în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la preţuri mult reduse faţă de cele din comerţul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte; atîtea puncte, atîţia metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ţi-ajungeau şi pentru unul şi pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie mulţi ani în amintirea contemporanilor, cu ex¬tensie de-sens şi asupra altor activităţi. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, sau profesor), e un ingi¬ner pe puncte, adică făcut prea repede şi cu rabat asupra inteligenţei şi valorii lui profesionale, în raport cu un in¬giner cu studii anterioare regimului. Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese naţionalizat în 11 iunie, deşi alţii o păţiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cheresteşiu nu era de fapt un par¬ter, ci un demisol) nu dură mai mult de cîteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-studio şi măsuţa zisă birou le trimisesem părinţilor, să le vîndă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie de ele: minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese!), biblio¬teca, pe care o umplui cu cărţile mele, erau ale Matildei. "Sper, îi spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărţi în faţa bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune!'" "Cine ştie, rîse ea, poate mai tîrziu!"' "De ce mai tîrziu?" "Pînă se termină epurarea bibliotecilor în oraş şi a anticariatelor. N-ai auzit?" Auzisem. Funcţiona o comisie de epurare în oraş, dar nu mă gîndisem şi nu ştiam pînă la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărţile naziste şi rasiste ceea ce mi se păruse firesc. "Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează şi cărţile de filozofie?", "Bine¬înţeles! Şi cele pornografice, mai adăugă ea, chiar şi cele de valoare, adică ilustrate de pictori şi gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distraţi-vă, zice, că mîine o dau îndărăt la ars." "Era interesant acel exem¬plar?"' "Foarte! Era comic! Ca în Boccaccio. Se epurează şi clădirile", continuă Matilda. "Cum clădirile?!" făcui eu mirat. "Da, clădirile. Cunoşti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sînilor, vor fi dărîmate zilele astea. Tovarăşul Calcan, preşedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcă¬riile» astea..." "Nu i-a explicat nimeni?" "Ce să-i ex¬plice? "Să i se arate albume de oraşe, clădiri antice, temple..." Matilda drept răspuns îşi dădu capul pe spate şi rîse, semn că ori îl cunoştea bine pe acest Calcan şi ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase şi Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. "Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu ştiu de ce a căşunat pe mine, te pomeneşti că i-oi fi plă¬cut, m-am gîndit, şi i-am spus că o operă de artă eţetera nu se dărîmă, e ceva frumos... Aiurea! Cum frumos, to¬varăşă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos?! (de unde am dedus că între sîni şi ...rest el nu face nici o deosebire, ca şi cînd nu din sîni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa cînd era în faşă). Executaţi ordinul, zice, şi în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul oraşului." "Şi le-aţi dărîmat?" "Încă nu! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reuşi..." Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitec¬tură, se înscrisese în partid cu un an în urmă şi i se dă¬deau tot felul de sarcini. Îi plăceau, aşi putea spune chiar că o înveseleau, ca şi cînd ar fi fost vorba de o comedie. Îmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu ştiu de ce era ea ve¬selă, fiindcă eu mă indignam. Auzisem îndată după naţio¬nalizare că nişte comisii de inventariere a bunurilor mo¬şierilor de prin conace socotiseră de pildă cărţile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac moşieresc, le aruncaseră în curte şi seara ţăranii făceau cu ele un foc paşnic, tăifăsuind la lumina lor fi¬zică, în timp ce strămoşii lor culturali le scriseseră pen¬tru lumina lor spirituală. Desigur, imaginaţia mea mer¬gea departe, exagera. Cine ştie ce ediţii de valoare pie¬riseră, poate chiar cărţi foarte vechi, îmi spuneam, hîrtii, documente de preţ... Poate că nu, dar era exclus să-ţi imaginezi că atîtea generaţii care trecuseră prin aceste conace să nu fi moştenit asemenea valori? Locul lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. Auzisem de însuşiri de covoare, mobilier, tablouri, dar şi de arestări în legătură cu aceste însuşiri... Matilda, "analfabetă", cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind. "S-a dat ordin să vopsim zidurile oraşului, continuă ea, zidurile vechii cetăţi. Nu i-au plăcut tovarăşului Calcan, a spus că sînt «urîte», să le vopsim în roşu. Cred că s-au şi apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Aşa că păstrează-ţi bine cărţile, şi te sfătuiesc să nu vorbeşti despre ele." Nu ştia ce spune, n-avea să treacă mult şi... dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin şi mai ales pe Stalin, a că¬rui figură mă fascina, citeam despre el alte cărţi decît cele oficiale, decît scurta lui biografie, nesărată şi plicticoasă, departe de adevărul vieţii lui atît de spectaculoase şi teri¬bile, şi deşi nu mă distrau aceste semne ca pe Matilda, gîndeam că n-aveau nici o semnificaţie neobişnuită. În¬tr-o revoluţie se întîmplă multe, revoluţia şi le asuma, erau inevitabile, cînd pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare cîteva cărţi, se dărîma o ca¬riatidă, ei şi? Aveam să le retipărim acele ediţii, ceva mai tîrziu, desigur, şi construi alte cariatide, cînd tipi aşa de proaspeţi şi idioţi ca de-alde Calcan vor fi înlăturaţi... Puţin pot totuşi să anticipez. Nu numai Matilda rîdea şi nu numai de Calcan, ci şi de miniştri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic: revoluţia părea să aibă am caracter paşnic; părea, dar curînd rîsul avea să le în¬gheţe multora pe buze... . Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hruşciov îşi dădu acordul ca tru¬pele sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (deta¬liile acestui fapt senzaţional cu importante, consecinţe pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o zi la el un scriitor notoriu şi stătu cu el de vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînţeles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică şi anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după naţionalizare. Scriitorul povesti întîmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăşind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre astfel de sfere politice ameţitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică şi însuşirile de a o face le avea; era membru în Comitetul Central al Partidului şi de mulţi ani deputat în Marea Adunare Naţională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă Ministerul Culturii. "Mulţi nu ştiu, mă, cît de greu ne-a fost nouă să punem ţara asta pe picioare după război, îşi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simţit-o, a strîns cureaua, a înţeles idealurile noastre, adică au înţeles muncitorii, intelectualii cinstiţi, ţăranii mai puţin, şi burghezia doborîtă, cum era şi firesc, n-a înţeles deloc, mai exact se bucura de dificultăţile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ţi spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte şi dacă am fi fost mai puternici şi dacă Stalin ar fi murit mai curînd, o colaborare mai largă şi mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Aşteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condam¬naţilor politici şi să nu mai băgăm pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în conştiinţa generaţiilor tinere ideea de socialism să fie aso¬ciată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnaţi de istorie dacă nu urmăm şi practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului şi comunismului. Acest lucru îl putem gîndi acuma în linişte şi cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină şedinţă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un duşman, nici un trădător. Bulgarii l-au descoperit şi împuşcat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spînzurat pe Rudolpf Slansky şi odată cu el pe nenumăraţi alţii. Ana Pauker şi Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine şi tovarăşi de-ai mei de închisoare şi de luptă. Era primejdie mare. Să vezi, m-am hotărît atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova şi am fost cazat într-un hotel, fără protocol special şi fără comunicate în presă. Acolo în hotel am stat nemişcat lîngă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăşul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare şi să nu mă neliniştesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curînd. Ce puteam să fac, mă? Asta e soarta unei ţări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, cînd simt că eşti la cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simţi tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies şi eu să mă plimb; un şef de stat poate fi expus sur¬prizelor, am aşteptat şi, în sfîrşit, în a patra zi sînt anunţat să mă pregătesc, tovarăşul Stalin mă aşteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin şi m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare: «Ce e, mă Gheorghe?» Adică ce s-a întîmplat, de ce ai venit? Aşa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Tovarăşe Stalin», i-am răspuns, şi am început să-i spun tot pe şleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomaţie abilă, sînt sigur că agenţii lui, dintre care unul e şi acum adjunct la Interne şi ne urmăreşte pe toţi şi raportează tot. Îi şi raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, şi grupul Anei Pauker, Vasile Luca şi cei pe care se bizuiau în sînul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, deşi era important... Am în¬ceput cu chestiunea economică: ţara n-are mijloace pentru o creştere economică, pentru subvenţionarea pri¬mului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strîng cureaua, ţăranii stăpînesc piaţa alimen¬tară, urcă preţurile, în timp ce noi le vindem produse in¬dustriale ieftine, altfel am fi siliţi să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am şi recurs şi ţăranii au şi pus mîna pe ei; inflaţia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalişti nu putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am naţionalizat industriile, uzinele şi fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii mi¬niştri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi şi ne pîndeşte, rîde de noi, lansează anecdote... Foştii ei miniştri, fostele cadre politice şi militare, foştii demnitari intelectuali; foştii poliţişti sînt în picioare şi îi aşteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, cînd o să revenim la putere. Americanii au bomba, ruşii n-o au. La toamnă în¬cepe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. În marea Uniune Sovietică toţi ăştia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar cîţiva legionari fanatici s-au re¬fugiat prin munţi, cîţiva ofiţeri căutaţi pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sînt în curs de lichi¬dare, nu ăştia sînt problema, ci cei paşnici, care tot mai au influenţă asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părţi din ţărănime. Ce să facem? Cum să procedăm, tovarăşe Stalin?... Şi a treia chestiune şi ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sînul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, şi-a scos pipa din gură şi m-a în¬trebat: Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
