| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Cel mai iubit dintre pamanteni-Preda |
| Cel mai iubit dintre pamanteni-Preda |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 8:03 PM | message # 31
XI
Nimic deosebit nu mai apăru între noi pînă la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se pe¬trecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou in viaţa mea cu Matilda. Tre¬buie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începînd după scena cu fugitul ei de-acasă şi pînă la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totuşi ceva, şi anume apariţia unei stări de calm, de tandreţe şi chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu şi le mai reprima ca înainte, cînd mă bucuram că le avea. Ana strînse a doua zi dimineaţa fără să se mire lu¬crurile împrăştiate prin dormitor, ca şi cînd ar fi fost nor¬mal să le găsească astfel (servitoare de mare tradiţie, care nu trăncănea şi n-avea curiozităţi care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în ceaşcă, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totuşi o vreme tăcerea se instala între noi, dar nu cînd era vorba de lucruri practice. "Mănîncă şi tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri ne¬aşteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naşte. Pînă să se nască geniul, vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca." Iar alteori: "De ce nu-mi spui că ţi-a căzut un nasture de la pantalon? Nu ţi-l cos eu, n-ai nici o grijă, ţi-l coase Ana, care nu se jenează la gîndul că vreo stu¬dentă s-o fi gîndit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea." Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totuşi, dispreţuitoare şi rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare: "Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te ţin nemîncat." Sau, impenetrabilă, simulînd o gelozie care nu spunea nimic: "Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decît tine!" Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandreţea era pentru sine şi pentru cel care se hrănea din sîngele.ei. O vreme am auzit-o rîzînd singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un rîs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă primi cu o tandreţe totală şi firească, aşi fi zis de o extra¬ordinară forţă de sugestie: s-a întîmplat vreodată ceva rău între noi? Dar şi în treacăt, aşa cum merita un lucru atît de neînsemnat faţă de irepresibila veselie care o stăpînea. Îşi duse mîna la gură cu un gest simplu de ţărancă şi chicoti iar. "Vrei să vezi? zise. Şi îşi ridică sus rochia şi îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de aş¬teptare şi pîndă şi într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se mişca. Matilda îl prinse cu mîna şi trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător şi ea rîse cu gura pînă la urechi. "Ştii ce puternic e? zise. Îi ţin tare de lăbuţa piciorului, dar ştii cum trage? E furios , trebuie să fie băiat! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar şi scena se repetă şi ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă îşi aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc şi deveni străină, nu întru totul, dar absentă şi gînditoare, luă în mînă o carte. Ştiam ce e, îşi amintise că nu mă mai iubea şi în orice caz nu meritam scena la care asistasem..; Foarte bine, gîndii, văd că îţi place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup liniştit de filozofie. Într-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămîni nu se mai găsea carne, sau se găsea puţină, şi pînă să-ţi vie rîndul la coadă, apoi, spu¬nea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, mîn-ce-l în pîntec şi no, întoarce-te, Ana, şi spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare şi cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel da pacoste la viaţa ei, ci la nu ştiu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încît se ocupă Matilda de purcel, care era viu şi amuzant. Ridica rîtul în sus şi făcea: groh, groh, ce crezi că vreau de la tine? Crezi că vreo relaţie de simpatie? Mi-e foame, dă-mi să mănînc! Îl ţinurăm aşteptînd-o pe Ana, care nu veni decît după o săptămînă, cînd era prea tîrziu: o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cîrnaţi din carnea pentru cîrnaţi. Stătea pe un scăunel, cu burta mare, şi învîrtea la maşina de to¬cat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. "Vezi-ţi de treabă", îmi răspunse... Mă chemă totuşi după un ceas şi îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăţi de carne. "Poftim, zise, mănîncă pomana porcului. Şi se întoarse la cîrnaţi, care mai puteau suferi o amînare, pînă venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci şi o prinse acolo miezul nopţii... în sfîrşit se culcă, după ce îmi arătă nişte maţe pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cîrnaţi nu semănau. Nu apucasem să adorm, cînd îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina: "Ce este?" "Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros." "Sigur, zisei, stai tu să faci cîrnaţi ore întregi, că o să-ţi fie bine. Toate sînt la dispoziţia ta." Şi stinsei veioza; îndată ea strigă: "Ah, Doamne!"' Aprinsei din nou: "Ce este?" "Doamne-Dumnezeule, şopti, pierd co¬pilul. La şapte luni e mai bine decît la opt luni... Şi iar strigă: O, prostuţule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai li¬niştit..." Dar eu sării din pat şi pusei mîna pe telefon. "Maternitatea, vă rog, doctorul Salanţiu e de serviciu?" "Da, aşteptaţi un moment." "Doctore, soţia mea are du¬reri mari" "Cine e la telefon?" "Petrini!" "A, da! Să vie doamna imediat la maternitate." "Îmbracă-te imediat", îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos şi în cîteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm şi intrarăm în el. La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit şi su¬părat. "Ce-aţi făcut? zise. Ce e cu contracţiile astea? "Nu ştiu, doctore, înălţă Matilda din umeri. N-am făcut nimic." "Întindeţi-vă pe canapea cu faţa în jos", spuse acesta deodată calm şi parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă şi o sugea cu seringa. Şi se apropie, îi desveli fesele şi îi înfipse acul, pe care îl scoase, strigînd unei infir¬miere: "Rezerva patru şi orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă şi totul o să fie bine. Pof¬tiţi!" "Doctore, îl întrebai, pot să stau şi eu pînă adoarme?" "Bineînţeles". Dar aşteptai o vreme pe cori¬dor. Infirmiera însă nu se putu stăpîni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu şi murise, era bolnavă de inimă şi nu ştia, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca şi la agonici, în alte spitale, înţelesei eu, moartea pîndea pe-aproape naşterile care vroiau s-o sfideze. Neliniştit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperînd s-o găsesc liniştită şi adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, deşi tocmai cînd lipeam uşa, ea, cu perna în braţe, se muta de la un capăt la celălalt al pa¬tului. Rămăsei tăcut, în aşteptare. Ea nu se simţea bine, luă iar perna în braţe şi se mută la loc, îşi vîrî faţa în ea... Da, adoarme, gîndii, dar în aceeaşi clipă ea îmbrăţişa perna şi se mută iar la celălalt capăt... Mă apropiai... "Ma¬tilda, îi şoptii, cum te simţi...?" "O, mi-e somn"', răspunse ea cu un glas chinuit, şi avu un gest, o fluturare a mîinii de îndepărtare, de buimăceală... "Ieşiţi, zise infirmiera, in¬jecţiile astea sînt foarte rele, dar fac bine, potolesc con¬tracţiile înainte de termen... Fiţi liniştit, mîine se în¬toarce acasă..." Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeaşi infirmieră care o asistă la naştere, o lună mai tîrziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă liniştită. Altele cad în ne¬simţire ca nişte vaci şi se trezesc rîzînd... Da' zdravănă fetiţă! Doamna cînd a auzit, a întors capul: dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, cînd o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcaţi cu alţii... Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu ştiu că le punem un număr de mînuţă, cum să-i încurci?... Cînd am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta maternităţii, i-a desvelit copilului chipul şi mi-a spus fără vreo tandreţe patetică: "Uite, fi-ta, şi a învelit-o la loc, adăugînd: Sper să-ţi semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viaţa asta, ajunge una." Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la naştere, totuşi mă uitai din nou la fetiţă, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînţeles că nu se putea şti de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie şi nu ei? Îmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Maşina luă viteză. De ce e bronzata? o întrebai. Te pomeneşti că e brunetă?" "Nu, are icter! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toţi au, e o reacţie fără importanţă. Trece în zece zile." În timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, deşi prindeam foarte greu maternitatea, suna veşnic ocupat şi tot din aceeaşi pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor şi nu putea să aştepte în picioare să-i vie rîndul şi nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineaţă pe la orele patru, tot aşa, prinsă brusc de aşa-numitele contracţii. Ştiam că totuşi naşterea parea să vină abia peste cîteva zile, dar e adevărat că putea surveni şi peste cîteva ore sau chiar imediat. Întors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore şi telefonul alături, să mă sune aceeaşi infirmieră, dacă se întîmplă ceva. Mă trezii şi dădui un telefon... Aveţi o fetiţă de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască." "Cînd a născut? "Chiar acum!" "Pot să viu şi eu?" "Interzis!" "Păi data trecută n-a fost interzis." "Era altă situaţie, în alt salon..." "Fetiţa e normală?" "Da, a făcut gălăgie mare, a ţipat de ne-a spart urechile! O să iasă o muieruşcă!..." "Dar mama? "...Mama, staţi puţin că tocmai iese, dar nu vorbiţi mult, că doarme..." Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul şi după cîtva timp auzii vocea Matildei, care nu ştia ce vorbeşte, nu-mi auzea glasul.....da, da.... am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn..." Apoi vocea infirmierei: "Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine..." Încît acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot fe¬lul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit şi mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al naşterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viaţă, printr-un orăcăit de surpriză ex¬tremă, dar şi de bucurie şi spaimă amestecate, urmaşii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la staţia terminus. Că un ţigan şi-a trimis şi el nevasta să nască la materni¬tate (s-au boierit ţiganii! dacă e pe gratis?!) şi că asta, cînd doctorul Salanţiu a vrut să-i desvelească burta, a în¬ceput să ţipe şi s-a vîrît sub pat. "Ieşi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să naşti dacă nu mă laşi sa te examinez!?" "Nu ies, dom'doctor!" "Dar de ce, eşti nebună, de ce ai mai venit aici? "Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mîna pe mine mă omoară!"' Gelozie primitivă şi cretină, gîndii şi nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfîrşit toată chestia... "Acolo, reîncepu Matilda cu un glas şoptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă îşi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască uşor, să nu se chinuie mult. Îl alege de-acasă, ori, după reputaţia aceluia, ori la recomandarea cuiva. Îi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). Şi uneia i se recomandă unul tînăr, abia ieşit din facultate. Şi ăsta, cînd a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii şi dă-i, împinge, da' cum!... De, să-şi merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salanţiu, n-a aşteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nă¬dejde, pînă ce, odată, sbang, copilul ţîşneşle ca din puşcă din burta femeii şi o face praf..." "Cum adică praf, tresării eu, a murit?" "Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfe¬niţă toate alea şi a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat şeful, doctorul Salanţiu, care, îne¬cată în sînge cum era femeia, a început s-o coasă. Cînd a terminat, s-a şters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla şi i-a spus numai atît (căci, infirmiera îl informase ce fă¬cuse): «Tîmpitule!»", "Şi copilul?" "Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o ţărancă, mai avea doi acasă... Şi chiar dacă ar fi făcut, Salanţiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios şi pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul..." "De ce?" "Pai îţi spusei, şapte rupturi a avut - dar mari! nu vorbesc de una pînă la anus (o pufni rîsul), i se vedea anusul cînd o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părţile a fost sfişiată... Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort la şase luni şi ceva, nu-l mai putea ţine, am văzut cu ochii mei, îi ieşea capul afară, i se vedea creştetul şi el săracu nu vroia nici el şi, cît da de aer, re¬pede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta şi iar i se vedea creştetul. Pînă la urmă a ieşit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu... Abia atunci am înţeles de ce îmi povestea Matilda toate acestea: putea să i se întîmple şi ei una din aceste istorii şi nu i se întîmplase. Se bucura! Dacă numai în două săptămîni cît stătuse acolo aflase atîtea, asta în¬semna că într-un an se întîmplau zeci de drăcovenii şi nenorociri. Gravida nu era cruţată de ginecologi în mo¬mentul naşterii... împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opinteşte-te, că mori şi n-am ce să-ţi fac. Da, da, nu nasc eu, tu naşti, pune mîna şi lucrează, apucă-te cu mîinile de pat, trage-ţi răsuflarea şi adu pe lume un nou deştept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine şi să uite cine s-a chinuit cu el... "Chiar aşa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, ţărancă simplă sau nevastă de ştab! Dar cine îşi mai aducea aminte cînd îl vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, cînd acelaşi medic i-l arăta triumfător, jalnic de îţi venea să plîngi cînd îi vedeai guriţa disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atît de bine. Cît am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... ştii, femeile lasă apă ca şi animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelişul în care trăieşte în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit şi nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelişul? Nu se ştie. Cînd nu se întîmplă chestia asta, moare înăuntru şi după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul morţii, un copil mort... (Vezi, sînt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea de¬vreme, alţii nu vor sau nu pot fi alungaţi la termen, şi mor şi ei şi le ameninţă şi pe mame; am impresia că le¬gea asta ne urmăreşte şi în viaţă... prea devreme... prea tîrziu... tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la nişte analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu ştiu ce şi i-a picat paharul din mînă.... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, pa¬ralizată, cerîndu-ne să-i aducem ba nişte peşti de la Bo¬botează, pe care îi mîncase cine ştie cînd, ba să-i punem războiul de ţesut să-mi facă ea mie nu ştiu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tînăr, dar nu şi vasele din creier care o damblagiseră...) Salanţiu a fost mai reţinut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că eşti cel mai serios universitar de la Filozofie. (Vaintrub, cînd îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos şi mă asigurase să n-am nici o grijă să mă adresez lui Salanţiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să naşteţi uşor, mi-a spus, şi dumnea¬voastră şi copilul aveţi forţă vitală. De unde ştiţi? Avem noi indiciile noastre. Îl credeam, cu toate că simţeam jun¬ghiuri adînci, se opreau totuşi cîteva secunde şi puteam să respir. Cum e cu naşterea fără dureri? l-am întrebat printre ţipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeţi şi singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos şi să nasc poimîine. Chiar am schiţat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum şi ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simţit că mor, dar că şi scap... Cred că am urlat ca o vită... Nu ştiu cît a durat şi pe urmă, oaea, oaea... cu sughiţuri, se îneca... ca un broscoi... Cînd mi-a arătat-o"... Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simţit în clipa aceea. Se posomorî, era secretul ei... Şi nu-l desvălui şi începu să se identifice cu acest se¬cret chiar din primele săptămîni, care urmară. Mă dădea la o parte de lîngă pătuţ, se apleca, lua fetiţa în braţe, nu ştiu ce-i făcea, o desbrăca, o îmbrăca, o înfăşura, îşi scotea sînul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca şi cînd ar fi vrut să se ferească de nu ştiu ce forţe malefice şi îi dădea să sugă din sînul ei bogat, în deplină singură¬tate şi complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine... XII Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, deşi Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdicţie. Pre¬otul o vîrî pe Silvia în apă (şi fetiţa se arătă cuminte, spre deosebire de alţii care urlau ca din gură de şarpe), îşi făcu slujba şi ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ţi dovedească religia. Pe vremuri semnătura pre¬otului pe carnetul elevilor în vacanţă era obligatorie ală¬turi de a tatălui şi putea influenţa nota la purtare. Mă uitam la preot şi mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormîntări fără el, cu camioane, sinistre apa¬riţii... Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o di¬vinitate există (şi nu există? chiar aşa, sîntem părăsiţi în marele cosmos? nimeni nu mai veghează asupra noas¬tră?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întîmplă. Murise subit o oarecare Mariţa, responsabilă de stradă. A luat cuvîntul în faţa gropii căs¬cate viitorul responsabil, s-o elogieze. "Eroinica ţaţa Ma¬riţa", zicea el, a făcut şi a dres. Eroinica ţaţa Mariţa a ac¬tivat cu multă cinste, c-o fi c-o păţi... Prezenţa unui preot, om cu carte şi cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul perso¬naj, păstrînd neatinsă solemnitatea în faţa morţii. Auzi¬sem că undeva într-o comună, Săpînţa, din nordul pro¬vinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în de¬riziune viaţa mortului şi care în mod straniu plăceau ce¬tăţenilor acelei comune, iar la noi în oraş se spunea că sînt "geniale". Reţinusem şi eu o însemnare pentru con¬cizia finalului unei existenţe: Aici zace şi se face Nicolae Pîrvu praf... Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscripţii, dar mult mai rele, pentru cel ce în viaţă fusese iubitor al pa¬harului, care n-avea să mai bea acum decît apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum şi el pe vecina de mormînt, palavragiu sau certăreţ, să se certe de-aici înainte cu viermii, mîncău, acum avea să-l mănînce şi pe el pămîntul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscripţii indi¬vidul le compunea amatorilor pe cînd aceştia mai trăiau şi rîdeau auzindu-şi viaţa rezumată în patru versuri în¬tr-un fel atît de neaşteptat... Şi să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie convenţia prea sofisticată... Biserica nu era nici în interior şi nici pe dinafară în¬tr-o stare prea bună şi nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm cîteva cuvinte în acest sens şi preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau şi nu se în¬grijeau de către stat, ci tot de către credincioşi, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată şi oamenii nu prea mai dădeau bani şi nici biserica nu mai poseda ca altădată moşii, iar preotul avea totuşi un bun salariu, fiindcă el, pe lîngă slujba religioasă, mai preda şi religia în şcoală, însăşi expresia acestui preot era umilă, ca şi cînd odată cu pierderea parţială a vechilor privilegii materiale îşi pier¬duse şi o parte din har, sau aşa îl vedeam eu? Ne întoarserăm acasă şi pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele şef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez ca şi părinţii mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorîta de nevasta-sa, cîţiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu şi Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, Salanţiu, ginecologul, şi bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Deşi eram puţini, vreo douăzeci şi doi, musafirii noştri, înainte să se aşeze la masă, se şi grupară inevita¬bil: rudele Matildei şi cei doi arhitecţi în jurul ei, prie¬tenii mei cu mine, în bibliotecă, şi numai mama, tata şi bu¬nicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei. E uimitor să-ţi vezi părinţii încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuţi un bărbat care s-a însurat şi are şi un copil. Bunici încă vînjoşi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere şi n-avea nici un vi¬ciu care să-i ruineze mintea şi trupul şi să-l facă să-şi expună cu neruşinare acea muiere cum făceau cei beţivi sau stricaţi, muiere pe care n-o cunoştea nimeni. Se spu¬nea, adică se ştia de existenţa ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adîncul sufletului, căci atunci eram prea tînăr şi în plină înflorire, ca să-i surprind înţelesul. Abia azi iese la supra¬faţă. "Eşti tu, maică, fericit? parcă mă întreba, cu in¬tuiţia extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viaţă să mediteze, mai ales ea, care se detaşase de pro¬priul ei bărbat, prin voinţa de a rămîne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială: făcuse bine că îl alungase cînd vedea acum cu ochii ei că totul se învîrtea pe această linie în jurul iubirii şi ceea ce în¬ţelegeau oamenii prin asta, posesiune şi nu dăruire? Citea în bucuria mea o adîncă supunere în faţa acestei aşa-zise iubiri? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gîndul numai la ea? Întinse, mîna şi mă mîngîie, iar eu îmi ferii obrazul, avînd în clipa aceea intuiţia dorinţei ei de a mă proteja. Dacă gîndul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund: ..Nu mă cunoşti, mamă? Sînt fericit în nefericirea mea." Şi rîsei: "Uite la mama, în loc să-şi mîngîie nepoţica, ea tot pe mine vrea să..." "Maică, zise ea, eşti tu vesel, dar parcă nu mai eşti cum te ştiu eu." "Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrînit" "Munceşti prea mult, zise, mai lasă cartea." "Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la cîini?" "Fii şi tu ca alţii, nu le mai pune pe toate la inimă! Nu-i vezi? Sînt graşi şi frumoşi!" "Vrei să spui că eu sînt slab şi urît?" Şi mă dădui pe spate de rîs. "Nu că eşti urît, dar ai cam slăbit..." "Şi de unde ştii tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă?" Nu-mi răspunse. Cum să nu ştie? Scapă cineva de intuiţiile mamei, care ştie cum trăieşti fără să fi aflat nimic de la nimeni? Sau prea puţin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată? O fe¬meie trebuie să stea lîngă bărbatul ei şi lîngă părinţii acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea rîsul printre străini şi la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucişară, ea înţelese, se scuză şi veni la noi. Dar veselia i se stinsese, "Mama vrea să-şi vadă nepoţica" îi spusei. Matilda îşi trase mai aproape scaunul. "Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat şi abia a adormit. Cînd se trezeşte, vă spun eu... Apoi către mine: Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu ţuică sau cînd ne aşe¬zăm la masă?" "Dacă mai durează, desigur..." "Mai du¬rează puţin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a aşezat la taclale cu Tamara, că văd că şi ăsteia i s-a descleştat gura şi o ţine de vorbă." De ce nu-i spui? zisei, gîndind: şi tu de ce nu te duci s-o ajuţi pe Ana? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blînd deveni sever şi tata se mişcă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizînd gura. Matilda se ridică şi îi auzii glasul invitîndu-le pe Tasia şi Tamara să vină cu ea, şi ele săriră fără codeală. Băurăm ţuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Ma¬rele Vasile se strîmbă şi aruncă pe gît puţinătatea aceea de lichid, punînd apoi mîna pe sticlă şi înghiţind alte trei la rînd. "Astea sînt pentru cucoane, zise el cu înţelegere, te pomeneşti că şi la vin o să bem tot din de-astea, niţel mai mari! Eu o să trec drept beţiv." "Apăcă eu ştiu că domnul Vasile nu este la el beţivu", zise Ana. "Ştii tu, dar ce-o să zică lumea asta?" Avea dreptate, şi eu băui unul şi păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. "Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge?" "Cum să meargă, zise el, aşi mai trăi mult dacă n-ar fi bătrîna asta! Adică bunica. "Păi dar, zise ea, senină, dacă n-aşi fi eu, te-ar mînca cîinii... Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu ştie unde e. Odată i-am zis şi eu: du-te şi ia-1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. Da' unde e un dulap, îl aud că zice şi m-am în¬chinat singură." "Păi în casa asta sînt douăzeci şi patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că şi-a făcut toată viaţa numai dulapuri, era un colţişor liber, chema tîmplarul şi, zice, să-mi faci aicea un dulap..." "Da, parcă ai ştiut tu ce e aia să creşti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispoziţia ta, şi acum ai rămas singur şi nu ştii unde e un dulap." "Şi tu ce treabă ai? o întrebă el cu un humor înteţit. Ce învîrteşti, ai vrea să te servesc eu pe tine?" "Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-aşi fi eu..." îl prin¬sese, mă uitai la el să văd ce mai zice. "Păi da, răspunse el de îndată, aşi lua şi eu una mai tînără, nu o hoaşcă ca tine." Pînă şi mama surîse. "Tu să iei una mai tînără?", îl întrebă bunica uitîndu-se la el cu acelaşi humor senin al bătrânilor care au trăit şi s-au înţeles bine- cît au fost în putere şi a căror singură distracţie în doi era acum sa-şi spună unul altuia cît de bătrîni au ajuns încît nu mai fac amîndoi nici cît o ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toţi, cu jubilaţiune, treptele vîrstelor; bunicii bătrîni, părinţii mei, pe lîngă ei, în plină putere matură, eu un copil faţă de toţi (şi mă simţeam chiar astfel), aveam to¬tuşi la rîndul meu o fetiţă, sărisem deci şi eu prima treaptă. Bunicule, zisei, sînt fete care mor după bătrîni! Le place lor, ce să le faci!" "Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă o babă căptuşită."' "Şi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii", mai spuse bunica şi schimbă vorba, începu să spună noutăţi despre cele¬lalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el ştia demult că... şi că el le spusese, dar... Mă ridicai şi revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea şi tăcu în clipa cînd intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toţi în picioare cu ţuicile în mînă, în afară de Micu şi Clara, care se aşezaseră pe canapea. "Totuşi, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteţi să ne spuneţi de ce ar fi necesară." Vaintrub dădu din umeri: "Nu ştiu absolut nimic". "Dar nişte presupuneri puteţi să faceţi." "Nu mai multe decît le poţi face şi dumneata." Adică", insistă Micu. "Adică, de pildă, să se adopte sis¬temul sovietic actual, în care să se desfiinţeze vechiul bacalaureat, şi cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de şapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani." "Şi numai atît? clipi Micu des, iritat şi plictisit. O a doua re¬formă a învăţămîntului, la o distanţă aşa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atît." "Şi eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspecţie un individ de la minister şi a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou: «Sînteţi cam rupt de viaţă, tovarăşe decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale?>> «-Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răs¬puns indignat. Filozofia...» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie!» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universităţi...» «Dum¬neata», îl auz că îmi zice... «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, aşa trebuie să te adresezi unui profesor universitar şi de¬can, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună...» îl văd că se face roşu şi se încordează în gît. «Dumnea¬voastră, zice, aţi auzit de îmbunătăţirea compoziţiei so¬ciale în cultură şi învăţămînt?» «Da, dar nu cu troglodiţi ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupaţi. O să rapor¬tez tovarăşului ministru.» «Ieşi afară! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata şi pe ministru, acolo unde tre¬buie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocoţat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stînga, o nulitate, pur şi simplu îşi bătea joc cu cinism de învăţămînt, dacă aşa înţelesese el să-şi îmbună¬tăţească compoziţia socială a cadrelor din minister, angajînd astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabi¬netul tovarăşului I. C. (era acelaşi personaj cu care Ion Micu avusese o altercaţie în aula universităţii şi care apoi îl umilise pe Ion punîndu-l să ţină o conferinţă despre Amăicăliţului). Pe I. C. îl cunosc din 44, cînd mi-a propus să primesc funcţia de secretar al comitetului judeţean de partid. Situaţia era însă complexă, ştiţi de ce, şi i-am spus că mă simt capabil să-i fac faţă în cultură, da, în ase¬menea funcţie, nu. Şi nu m-a uitat şi cînd mi-a propus catedra şi decanatul, am acceptat. Şi mă ia tare la telefon. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei!   |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 8:04 PM | message # 32
XIII
Sufrageria noastră era alături de hol, de care era des¬părţită nu de uşi sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate şi mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei şi adolescenţei mele erau mai mici luate îm¬preună, decît holul casei Matildei. În sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea veşnic închis. Cu¬lorile lui, albastru viu şi roşu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzaţie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spaţiu ale cărui perdele groase de la ferestre îţi aminteau de ceva văzut şi la alţii, în orice caz ceva cu care te obişnuiai re¬pede şi nu-ţi mai spunea nimic, în afară de confortul de a simţi că nu te apasă pereţii. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate şi să capteze atîta lumină miste¬rioasă, în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, şi cînd bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufoşi, ciripeau pasările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare şi gîndeam: ia uite, bătrînii meşteri, nişte necunoscuţi, dar atît de apropiaţi de mine, au prins aceste minunate culori şi le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine ştie? Musafirii mei simţiră şi ei ceva şi auzii exclamaţii: frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simţi bine... Da, dimpotrivă, eu aşi avea senzaţia, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine nişte fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul... Ba da, şi un palat, dar mic, fără camere multe şi fără etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lîngă Leningrad... Aţi fost la Leningrad? Da, într-o delegaţie, să vedem şi noi cum se poate naşte fără dureri... Şi se poate? După părerea mea nu se poate decît prin excepţie, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au rîs în nas, decît să mă trudesc atîta, urlu şi eu cîteva ceasuri şi am scăpat... Rîsete... Vocea Matildei, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lîngă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lîngă fratele ei), domnul Micu, poftiţi aici (în stîngă Tamarei), doamnă Clara (lîngă părinţii mei), Pe¬tea (lîngă Ben Alexandru). Eu mă trezii în stînga cu bunicii şi în dreapta cu urîta nevastă a lui Petea. Ni se servi întîi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urîta lui Petea şi Vaintrub o mîncară toată parcă hămesiţi amîndoi, părinţii şi bunicii mei se uitau în farfurie ca şi cînd li s-ar fi pus în faţă mîncare pentru pisici... "Bunicule", şoptii, dar el ridică demn şi discret o mînă şi se uită suveran peste toată adu¬narea, să nu facem adică altfel decît ceilalţi... Eu însumi nu mă aşteptam să văd în faţa mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat... înghiţii totuşi din ea şi de ce mi-era frică se şi întîmplă: dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greaţă. Nu ezitai şi o pusei alături în far¬furie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mîncare ai acasă şi cum e cu această poftă cînd eşti invitat: o foame neaşteptată te apucă la alţii, în timp ce acasă, cu musa¬firii, totul ţi se pare desapetisant. Clara mîncă totul, ca şi ceilalţi, în afară de Micu, care răscoli salata ca şi cînd ar fi căutat ceva în ea şi, în fapt, o lăsă aşa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana şi Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. "Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva ne-vastă-ta?" îmi şopti totuşi bunicul. "Nu ştiu, zisei, cred că nu". Îmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, şi în sfîrşit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi şi salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o ştiam eu, iar cînd gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era aţos, bătrîn, nu se lăsa tăiat de mă¬sele. Totuşi musafirii noştri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discuţie cu marele Vasile despre Hotărârea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la înfiinţarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe ţară. Vorbea cu aceeaşi pasiune intelectuală ca şi despre Platon. "După părerea mea, zise el, sînt premature, dacă nu chiar ideea în sine e greşită." "Ideea în sine nu e greşită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strîns legat de o me¬canizare a acesteia. Să vă dau un exemplu: toamna trecută a fost cam secetă, pămîntul era tare şi ţăranii au aşteptat o ploaie care n-a venit. Pînă la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi cai sau chiar doi boi? Grîul a ieşit slab cu spicul mic, producţie sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adînc şi am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat liniştit în pământ şi cînd a venit ploaia l-a găsit acolo şi a răsărit normal şi des. Rezultatul: patru mii de chile la hectar; acelaşi pămînt, aceeaşi sămînţă, aceleaşi condiţii climaterice. O singură deosebire, tractorul! "E evident că nimeni nu se gîndeşte, aşa cred cel puţin, că ţăranul o să-şi îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizaţie ţărănească şi întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însoţit de ideea unei agricul¬turi colectiviste. E obligatorie această idee?" "E obligato¬rie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decît pe întin¬deri mari." "Ei, cît de mari pot fi, într-o ţară cu un relief atît de variat? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Sta¬tele Unite, pentru Canada, ţări cu întinderi uriaşe de pă¬mînt, dar la noi, pe lîngă faptul că nu avem astfel de în¬tinderi, cel puţin o treime din teritoriu, e compus din dealuri şi munţi. În această treime colectivizarea şi tractorul n-au ce căuta. Rănim cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vîndă ţăranilor tractoare şi să-şi muncească mai departe pămîntul cu ele? Cum e în Franţa şi Olanda? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantităţi consi¬derabile de lapte, brînză şi carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o de¬presiune şi penurie cronică dacă s-ar colectiviza şi iată de ce: iniţiativa pentru sine cînd trebuie să produci lucruri atît de variate şi care cer atîta grijă, cum ar fi verdeţurile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sînt de calitate ne fac viaţa atît de plăcută, în etapa actuală a civilizaţiei noastre, iniţiativa pentru sine e mai productivă decît iniţiativa pentru toţi. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că eşecul unei iniţiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce eşecul tuturor, dispărînd grija individuală pentru vite de pildă, dar şi pentru rest, e catastrofal. Legea unirii forţelor, în mod paradoxal, n-ar mai funcţiona, fiindcă oamenii răspund la chemare şi se unesc doar în faţa primejdiilor, inundaţii (chiar cazul Olandei, care şi-a construit cunoscutele diguri în faţa mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei înşişi şi doresc să trăiască aşa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui cîştig care ar fi măsura efor¬tului depus şi nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenţi, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă alţii ar sta şi ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră şi valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sîrguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturoşenia lui ar lovi în întreaga co¬lectivitate. Cu alte cuvinte, am ieşi din domeniul impla¬cabil al necesităţii, care sileşte un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această ameninţare ar dispărea; rezultatul: sărăcie gene¬ralizată, demoralizarea pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutîndu-şi alte rosturi, şi bunurile pămîntului vor zăcea neculese pe cîmp... Nu pot să prevăd mai mult consecinţele care ar decurge: economie în dezordine, măsuri menite să cîrpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaşte un eşec şi a se reda oamenilor iniţiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneţi că producţia pe care o dă pămîntul ar ajunge cu timpul la fel de sigură şi auto¬matizată ca şi aceea a unei uzine şi că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiţi în construcţii şi în noi uzine... re¬cunosc, ar fi maximum de progres şi chestiunea ţărănească s-ar închide. Dar pînă atunci cîteva generaţii vor suferi şi cine ne dă dreptul să le facem să sufere, cînd totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?" "Deci recunoaşteţi că ideea e bună, dar aplicarea ei e prema¬tură?!" zise Vasile. "Domnule inginer, răspunse Vaintrub, ţin să vă răspund printr-o comparaţie. Se căsătoresc doi inşi, se culcă împreună şi bărbatul zice nevestei: hai, naşti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni! Şi bărbatul se înfurie: ce nouă luni?. Mie să-mi naşti acuma, n-am timp să aştept .După cum vedeţi şi aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretenţia ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agricul¬turii: ea nu va da roade decît după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o forţezi? Procesele sociale se coc şi ele urmînd de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sînt implicaţi în ele oameni vii, cu con¬tradicţiile lor, nu automate pe care le poţi programa şi ele să-ţi dea rezultatul scontat." "Aţi trăit la ţară.?" zise Vasile. "Niciodată! zise Vaintrub. "Fiindcă văd că ştiţi multe despre ţărani!'' reflectă marele Vasile... "Ţăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenţa, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni." "În fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele?" "Uneori se pot, reflectă Vaintrub, şi poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră uşoară dădea produse sufi¬ciente şi de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanţa o industrie metalurgică şi o industrie grea?" Marele Vasile, învăţat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub. "Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea? Unde e nepoţica? Ia s-o vedem şi noi, şi să bem în cinstea ei un pahar? Matilda!" "Acuşi, zise Matilda şi se ridică, trecu pe lîngă mine şi îmi şopti: toarnă vin în pahare." Îmi lăsă timp să le umplu pe toate şi se întoarse cu copilul în braţe. Ben Alexandru sări de la locul lui şi se apropie. Scoase un clopoţel mic din buzunar şi sună din el uşor sub ochii fetiţei, care avu o zvîcnitură de surpriză şi încîntare: rîdea cu gura ei ştirbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi. Şeful clanului se ridică şi începu să cînte: mulţi ani trăiască! Ne luarăm după el şi ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cîntau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută şi bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totuşi, cînd ne oprirăm din cîntat, i se auzi glasul: "să vă trăiască, maică, să fiţi sănătoşi şi fericiţi şi să vă bucuraţi de ea". Ciocnirăm paharele şi băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrăţişai cu ale mele. "Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci şi un băiat." Ion Micu.: "Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei!" Mama părea copleşită de o tristeţe inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei şi îi şoptii: "Mamă, ce e cu tine? Te doare ceva? Spune-mi mamă, suferi de ceva?" Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei şi făcu un efort să surîdă. "Ce e cu tine, îi şoptii mai departe rîzînd, crezi că sînt fată care s-a măritat fără voia ei? Crezi că m-a silit tata şi îmi plîngi de milă? Ea mă mîngîie drept orice răs¬puns, şi de astă dată o lăsai şi îi sărutai mîna. "N-arăţi tu, mamă, aşa cum te ştiu eu, repetă ea această idee, cînd ve¬neam la tine acasă şi îţi făceam mîncare. Erai mai vesel, mai copil." "Păi ce să fac, acum sînt tată, am şi eu griji..." "Nu le pune la inimă!" repetă ea iar şi această dorinţă şi această temere, că nu-mi feream inima... Matilda veni şi îşi băgă faţa între noi (avui o clipă de ameţeală, era atît de frumos acest chip pe care îl iubisem atît de tare şi care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă înşel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece şi strălucitoare erau pentru mine). "Ce vorbiţi voi aicea? zise, mamă soacră, n-ai mîncat nimic şi nici bu¬nicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place..." "Lasă, mamă, zise mama, am mîncat destul, sîntem şi noi bucuroşi că aveţi un copil, să aveţi grijă de el, că un copil...". Şi tăcu... Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mîncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase rîsul absurd al lui Ion Micu, cînd spusese că acum el înţelegea de ce era ne¬voie de o a doua reformă a învăţămîntului? Că nu-mi ar¬dea de mîncare şi că toate felurile îmi făceau greaţă? Ion Micu putea rîde de o neghiobie (şi atunci şi rîsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie rîsese? Iar Matilda îl aşezase departe de mine şi nu puteam să-l întreb, să-i cer explicaţii. Îmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor. "Dom' profesor, strigă şeful clanului după ce ne reluarăm locurile, am şi eu o întrebare: ce se petrece în învăţă¬mântul universitar? Aici la noi, totul e în ordine? "Aici la noi da, fiindcă sîntem o universitate de mare tradiţie, zise Vaintrub, şi nu acceptăm să ne abatem de la ea." "Dar... zise Vasile, şi pronunţă numele marelui poet şi filo¬zof, de ce a fost dat afară?" Avea aerul că abia acum aflase această ştire. Şi deodată toată lumea reacţiona, copleşindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt între¬bări, ci învinuiri. "Dumneavoastră, care judecaţi foarte bine în problemele ţărăneşti, zise Matilda cu obişnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de aţi acceptat să fie scos din universitate tocmai un atît de mare om? Nu zic de ceilalţi, care poate erau bătrîni reacţionari, foşti membri ai unor partide care..." "El n-a fost membru al nici unui partid politic", zise peremptoriu unul din arhi¬tecţi..." "Cel mai mare filozof român", zise şi celălalt arhi¬tect... Cum Vaintrub nu se grăbea să răspundă... "Aţi citit ceva de el?" zise Ion Micu cu un glas inocent, adresîndu-se celor doi. "N-are importanţă, sări Matilda pe care inocenţa lui Micu n-o înşela. Sigur că toată lumea, cel puţin în fa¬cultate, a citit cel puţin poeziile lui, care sînt atît de fru¬moase... Filozofia e mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămîne." "Care fapt?" zise Micu. "Că nimeni n-a sărit să-l apere." "De unde ştiţi? Aţi făcut dumneavoastră vreo anchetă?" Tot cu inocenţă, ceea ce o făcu pe Matilda să rîdă: "Domnule Micu, toată lumea ştie că n-a reacţio¬nat nimeni la darea lui afară." "Dumneavoastră aţi reac¬ţionat cînd marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării?" "Vorbea prea multe! zise Matilda. Şi noi mai vorbim, dar Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, şi a cerut studenţilor să se ridice în picioare şi să păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a păţit-o! Dimpotrivă, a fost chemat şi i s-a explicat cu răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun..." .,Un nebun care a construit ce e mai frumos în oraşul nostru, aşi vrea să avem mulţi astfel de nebuni", zise Micu. "Construieşte şi azi, dar contactul lui cu stu¬denţii nu mai era tolerabil", zise Matilda. "Cine cunoaşte bine are dreptul să judece, dar nu şi ceilalţi, zise Micu. Sînt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveşte pe Gociman." Matilda rămase descumpănită, dar nu convinsă. "Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roş¬catul de Petea, care ăsta, era mai mult decît evident că nu citise nimic. El e o valoare naţională, în timp ce ca Goci¬man mai sînt o sută." "Stimată doamnă, zise Ben Alexan¬dru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în ora¬şul nostru a introdus... împreună cu alţii, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se înţelegea nimic de la un curs al lui, nu ştia să vor¬bească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertaţi, un bîlbîit, nici din primele rînduri nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totuşi, i s-a desfiinţat catedra. Prezenţa lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură şi nu trebuia să fie scos, dar ei n-a vrut să facă nici o concesie..." "Ba da, zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie să ştie, cred că Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact." "Nu soţul meu mi-a povestit, ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, ştiu, a deschis cursurile cu aerul că n-a auzit în viaţa lui de un oarecare Marx.""Doamnă, rîse Vaintrub, permiteţi-mi să vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca să poată să se căsătorească, de către părinţii fetei, să renunţe la religia lui. Băiatul s-a gîndit aşa, dacă re¬ligia mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. Şi a renunţat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa şi blestemat. Acest blestem numai dacă îl citeşti şi ţi se face frig, dar să-l mai şi auzi fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunităţii în sinagogă. Totuşi băiatul nu s-a speriat şi s-a dus şi i-a spus fetei şi părinţilor ei: sînt un om liber, putem să ne căsătorim. Dar părinţii i-au spus: da, foarte bine, dar acum trebuie să treci la creştinism. Cum o să intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu eşti păgîn? Ascultaţi, le-a răspuns băiatul, eu n-am renunţat la religia mea ca sa trec la alta. Eu am renunţat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răs¬puns că altfel nu se poate. Şi căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea ora¬şului, a început să şlefuiască lentile să aibă din ce trăi şi a renunţat şi la gîndul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie şi a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci şi ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce vreau să spun? Că noi, comuniştii, n-am renunţat la religie şi la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt Dumnezeu. Ar fi lamentabil! Marx e pentru noi un simplu filozof ale cărui descoperiri au pen¬tru clasa muncitoare un caracter aproape ştiinţific. Lumea pe care o propune el e realizabilă şi poate fi o lume mai bună, pentru că demonstrează că imensa majoritate a oa¬menilor este exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune de forţa de muncă a oamenilor şi realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă şi n-are un caracter abstract sau uto¬pic. Din nefericire se întîmplă că dacă numele lui nu e pronunţat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, şi vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie cînd gîndirea unui om, sau cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atîtea secole. Nesupuşii erau spînzuraţi. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice. Ca filozof e clar că se va întîmpla, fiindcă el nu poate să-şi renege ideile. E un idealist. Dar sînt convins că mai tîrziu va reintra firesc în circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agre¬siv, e strîns legat de viziunea lui de poet, nu serveşte o cauză politică reacţionară." Vasile ascultase toate acestea puţin absent, el avea altceva de spus. "Fiindcă, zise el, la Bucureşti situaţia e mult mai gravă în universitate decît aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, şi-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat o dată la curs spunînd încă de la uşă: Să ve¬dem azi dacă Ştefan cel Mare a fost chiar mare şi dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. Şi băiatul ăsta s-a ri¬dicat în picioare. Ce doreşti? l-a întrebat profesorul de la catedra," Vreau să vă atrag atenţia, a zis băiatul, că românii nu şi-au creat false mituri, cel puţin în ceea ce îi priveşte pe cei doi domnitori, ca să fiţi dumneavoastră îndreptăţit să încercaţi să le dărâmaţi!" Profesorul n-a avut replică, dar în aceeaşi zi au apărut în facultate doi securişti care l-au arestat pe băiat şi sînt trei luni de-atunci şi nimeni nu ştie ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera şi cine ştie cîţi ani o să stea la puşcărie. Dar mai rău, continuă şeful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria naţională, deocamdată domnul în cauză pregăteşte terenul. Ştefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost şi nu sîntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim..." O tăcere de gheaţă se aşternu, pe care o rupse gine¬cologul: "Eu l-aşi împuşca!" "Reacţia ta e firească! zise Vaintrub. În condiţii de război civil asta ar păţi acest domn şi poate şi tu, Salanţiu, ai păţi la fel dacă te-ar prinde ta¬băra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate meta¬fizică, iar absenţa lui o fatalitate generatoare de nenoro¬ciri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atît de imbe¬cil; măcar pe cale raţională ar fi trebuit să-şi dea seama că nimeni nu va renunţa la miturile ţării lui de dragul altei ţări. E, probabil, un individ fanatic..." "În ce ar consta fa¬natismul său, dom' profesor?"' rupsei şi eu tăcerea. "Ne-a dat de înţeles domnul inginer"', zise Vaintrub. "Eu sînt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să acţioneze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sînt ale lui I. C." "Şi ale Anei Pauker", zise Salanţiu. "Da, ale acestui grup, ai dreptate'", zise Vaintrub. Micu izbucni în rîsul său sincopat, interminabil, stîrnind nedumerire. "De ce rîdeţi?" zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine şi îmi şopti să-i spun unde e baia. Între timp se strînsese totul de pe masă şi Ana aduse farfurii pentru tort şi fructe. Nu mîncă nimeni fructe, în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-i imită nimeni, deşi merele şi mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziţi între ele şi tort. "Eu mai vreau o felie", zise Clara. "Şi eu, zise şi soţul ei. E foarte bun! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile; sînt numai pîine, ăsta e chiar tort..." "E extraordinar, zise Clara, ce-aţi pus ca reţetă..." "Nuci, zahăr, cremă de ciocolată", zise Matilda. "Nucile date prin maşină?" "Bineînţeles!" Şi mie mi se păru atît de bun încît făcui la fel, mai luai o felie. Iar pa¬harul de vin alb acrişor pe care îl băurăm după aceea mă uimi: putea deci fi vinul astfel? "N-am decît cîţiva araci din ăsta! zise Vasile uitîndu-se la mine pentru întîia oară cu o privire în care simţii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare şi afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel", zise el cu un astfel de glas că toată lumea rîse, iar eu înţelesei că fusesem tot timpul observat: nu arătasem prea vesel şi acum şeful clanului doar îmi recomanda remediul. "Tot n-am înţeles de ce-aţi rîs", reluă Matilda între¬barea ei după ce Micu reveni de la baie. "Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine şi nu rîd deloc cînd e bine pentru că ştiu că o să fie rău'', zise Micu şi spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote, "Sînteţi cam sucit! zise nevasta lui Petea. Ei na! A vorbit şi nea Ion că şi el e om! "Totuşi, insistă Matilda, nu înţeleg..." "Dar e foarte clar, interveni soţia unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut şi privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discuţia cu atenţie. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. Şi atunci va fi bine. Pînă aici mi se pare logic. Dar nu înţeleg de ce atunci cînd va fi bine n-o să mai rîdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăşi rău." "Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară!" "Ce anume?" "Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul şi viţăvercea, îşi aduse el aminte de Marius Chicoş Rostogan. E dialectic! Nu e aşa, doctore?" adăugă el clipind des ca să-şi ascundă ironia, dar Salanţiu înţelese că i se adresa lui şi răspunse: "Aşa este, şi eu mă gîndesc cîteodată cînd scot afară un nou-născut: ia uite-l, a ieşit, îşi începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie aşa de tare, săracu`..." "Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresîndu-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent şi adesea cu rezultate imprevizibile: după rău să fie şi mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului şi binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, şi deloc «preparat», ceea ce noi numim rău... apariţia pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine ştie în ce adîncuri îndepăr¬tate ale proceselor. Astfel a venit Hitler şi a găsit nu nu¬mai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizaţia de sînge, era s-o păţim..." "Ar fi trebuit să urmeze binele", zise marele Vasile. "Aveţi dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat! Întreaga omenire a intrat în criză, cu amestec şi de bine şi de rău, şi viitorul, adică sfîrşitul acestei crize, nu e previzibil." Dar Ion Micu nu mersese atît de departe. înţelegeam că gîndul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea şi se bucura şi de aceea rîsese. (Nu ştiu dacă o să mai am timp să revin cronologic şi să spun că această speranţă a lui n-avea să se realizeze: grupul deviatorilor din con¬ducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai tîrziu, dar I. C. avea să scape trădîndu-i pe ceilalţi; abia prin 57 sau 58 avea să fie şi el trimis simplu director într-o tipo¬grafie; încît Ion Micu mai avusese de îndurat, rîsese prea devreme.) Dar de ce rîsese mai înainte cînd Vaintrub dă¬duse din umeri că nu ştie de ce ar fi necesară o a doua reformă a învăţămîntului? După explicaţia lui de acum ar reieşi că... Ei, ce dracu ar reieşi? Ceva bun? Dimpotrivă, rîsul lui mă neliniştise... "Cafeaua o servim în hol şi în bibliotecă", zise Matilda şi toată lumea se ridică şi se împrăştie prin apar¬tament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. Îmi arătă cîteva sticle ascunse într-un dulap: "Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat.,." ,.Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela? Matilda, strigai eu vesel deschizînd uşa oficiului. Soţia mea tresări; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufleţit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai şi pe el şi ramaserăm toţi trei în oficiu. "Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetiţa e foarte reuşită..." "Da, îmi pare bine, el se pricepe", zisei cu sticla în mînă. Ana aduse pahare şi turnai. Ciocnirăm şi eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos şi n-o mai văzui decît pe Matilda. Îi luai capul în palme şi mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanţi. Şi ea îmi înlănţui grumazul şi ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată şi mă desprinsei turburat. Aşadar ea ştie cum a fost, dar păstrează în ea totul... şi acum... adesea... cîteodată... "Să fiţi foarte atenţi, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu aca¬paraţi copilul prin poziţia privilegiată pe care o aveţi, că îl alăptaţi şi îl îngrijiţi... Drămuiţi-vă tandreţea, sînteţi doi, altfel o să aveţi mari necazuri şi nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînţeles, cînd el nu face decît să sugă şi să doarmă, dar curînd o să descoperiţi cît de şireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plînsul. Să n-o luaţi în seamă, altfel... Vă spun, e foarte reuşită şi o să vă fie foarte uşor s-o creşteţi dacă o creşteţi împreună. Experienţa mea ştie multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendinţă irezisti¬bilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea şi care se observă chiar şi la mamele aşa-zis mai evoluate." Mă uitai la Matilda şi văzui în privirea ei ironie şi neîncredere. Ea chiar rîse: "Domnule, numai mamele ştiu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sînt pe toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică." "Din păcate, doamnă. Dar noi ştim ce aberaţii se produc şi pe urmă sîntem che¬maţi în faţa unei mame devenită neputincioasă şi în cul¬mea exasperării." Matilda rîse iarăşi, ha, ha, ha, cu simpa¬tie, dar şi cu îngăduinţă suverană. Şi intră în bucătărie să se ocupe de cafele. "Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întîmple cu chestia asta? cu o nouă reformă a învăţămîntului?" "Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca!" "De ce?" "Am auzit că psihologia se va suprima din învăţămînt. Catedra mea deci, unde sînt asistent, se va desfiinţa.'' "Şi alte ca¬tedre ce soartă vor avea? N-ai auzit nimic?" "Atît am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă!" "Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la şcoala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gîndim logic, ci prin sofisme..." Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. "Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cît cresc succesele noastre, cu atît lupta de clasă se ascute şi mai tare. Îţi dai seama de sofism? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sînt deja învinşi, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge cînd unul din parteneri a învins. Sau poate n-a în¬vins? Sau poate nu trebuie să învingă şi totuşi trebuie? Tu, care eşti partizanul necesităţii înţelese, spune-mi şi mie, ce trebuie să înţeleg ca să devin şi eu liber?" "Că au apărut excesele şi că trebuie să fii prudent ca să nu-ţi pierzi inutil libertatea fizică. Ştii bine că o revoluţie îi poate nimici chiar pe toţi cei care au fost în fruntea ei, cu atît mai mult pe cei care nu-şi păstrează gîndirea lo¬gică numai pentru ei înşişi, în clipe cînd logica însăşi e abolită." "Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu." Numai că nu reuşii să vorbesc cu el, intrase într-o dis¬cuţie interminabilă cu Vaintrub, şi se arătă vag iritat cînd mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înţeles ce vroiam de la el şi se ferea de mine. Clara se lipise de el şi părea şi ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învăţămîntului. Or, tocmai asta mă interesa şi pe mine. Fără să ştiu cum şi de ce, pierdusem puterea şi trufia gîndului de a pleca de la universitate şi de a preda undeva într-o şcoală primară abecedarul. De fapt ştiam de ce, avu¬sesem timp să măsor prăpastia, consecinţele unui aseme¬nea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat şi să şlefuiesc lentile! Iubeam o femeie, aveam un copil şi nici o fatalitate socială şi religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice? Femeia română n-are intuiţii mari, dacă băr¬batul nu-şi desvăluie, fie şi prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl aşteaptă şi pentru realizarea căruia ar me¬rita să te sacrifici. Şi nici măcar atunci... Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncre¬derea, teama de noi sacrificii care i-ar mînca toată viaţa. Or această viaţă era a ei, vroia să şi-o trăiască fiindcă ni¬meni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci cînd învinsese, cînd luase puterea. Da, spusese ea, azi eşti, mîine nu eşti, iar te bagă la puşcărie. Am fost cu tine cît ai fost închis, acum eşti liber, dar eu nu mai am încredere şi m-am săturat. Şi n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită? Nicidecum! Femeie simplă, da, dar cu intuiţii fundamentale. După, ani de ne¬linişte, vroia puţină linişte. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtăşească soarta, nici în bine, nici în rău. Matilda, simţeam, ar fi gîndit la fel, dar fără să-şi facă datoria în prima etapă, cea a dificultăţilor. Astfel, ajun¬sesem să gîndesc despre ea ce era mai rău, cu atît mai mult forţa mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atît. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătăţii în care gîndirea ta rămîne activă şi jubilatoare putea să-ţi ajungă, rămîneai fiu al soarelui şi a tot ce există. Dar fusesem adînc implicat... Survenise bucuria de a apărea în faţa studenţi¬lor, în faţa acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gîndirii marilor oameni, floarea de preţ a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam şi, cine ştie dacă nu şi eu însumi puteam descifra pe feţele lor adevărurile acestor timpuri? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida? Nici Platon şi nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existenţei lor. Şi cînd spuneam: tovarăşi studenţi! o tă¬cere absolută se aşternea pînă în ultimele rînduri ale am¬fiteatrului. Domnii mei! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, şi cursul său devenise filozofie şi spiritul său fusese stimulat de aceşti tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă şi făceam după notiţele mele capitole la cartea despre gnostici, care creştea de la o zi la alta! Cum să-i pără¬sesc? Nu mai vroiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (şi eram gata să le fac!) numai să pot apărea în faţa lor şi să comunicăm împreună, chiar micşorînd pînă aproape de stingere lumina opaiţului. Dar de ce rîsese Ion Micu? Ce viziune avusese? Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 8:04 PM | message # 33
XIV
Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După ca¬fele Vaintrub şi Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea şi tăifăsuia cu Tamara şi Tasia, îi sărutară mîna spunînd că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalţi, fără să mai dea sau să sărute alte mîini, îşi luară la revedere şi de la mine şi se îndreptară spre uşă. Îi condusei, dar nu numai pînă în stradă, ci continuai să-i însoţesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză şi o luă grăbit înainte. "Ioane, începui fără ocoluri, poţi să-mi spui şi mie: ai zis că înţelegi de ce e necesară o a doua reformă a în¬vătămîntului. Ei, de ce? Şi de ce ai rîs?" "Plec din univer¬sitate, zise el, dar nu acum. Aştept belirea lui I.C., ca să intru pe urmă în presa literară şi să-i belesc şi eu pe toţi troglodiţii, în frunte cu Amăicăliţului. Sper să mi se în¬credinţeze funcţia de redactor-şef la Luceafărul literar. De-aia am rîs, fiindcă nici troglodiţii din Bucureşti oploşiţi sub pulpana lui I.C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei săgeţi cu bătaie lungă cît mai otrăvite, să scoată urlete şi să se întoarcă prin pădu¬rile de unde au ieşit." Deci nici lui nu-i pasă, gîndii, ca şi Ben Alexandru şi Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc? "Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.'" "Reforma învătămîntului, zise el mergînd agale şi privind drept înainte, e necesară ca să mai desfiinţeze nişte cate¬dre, başca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învăţămînt după cea sovietică." Era evident că se ferea, nu rîsese de perspectivele căderii Iui I.C. şi de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicăliţilor care ieşiseră din pădure. Acest gînd îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu rîsese de ceea ce îi spunea Vaintrub: a doua reformă a învătămîntului îi stîrnise acel straniu rîs. Dar nu mai in¬sistai... "Şi crezi că filozofia va fi atinsă?" Nu-mi răspunse cîţiva paşi. Ai fi zis că se gîndea, dar nu sînt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. "Cred că da, zise. Şi cred că şi decanul nostru va fi schimbat după ce pică I.C." "Nu înţeleg, ce legătură are Vaintrub cu I.C.?" "N-ai fost atent la discuţie. Aşa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins şi cu un caracter ferm, e omul lui I.C. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaşte (dacă nu l-au şi demascat) că nu aplică linia partidului în învăţămînt, că e contra colectivizării agriculturii şi alte erezii contrarevoluţionare." "Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei?" "De!" zise el, repetînd dubitativul rebrenist. "Adică cine? Părinţii mei, nevastă-mea?" "Mai erau şi alţii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la nişte rîme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase şi ai fi zis cu ochii adormiţi. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia şi, cu urechile la pîndă, auzea tot." Începui să rîd... "Fugi de-aici, altele sînt isprăvile ei, nu să toarne." "Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. Şi nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvînt, nu-mi inspiră încredere." "Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că..." "Poţi să mergi oriunde, dar depinde ce vor¬beşti..." "Cum adică, ce să vorbim atunci? Despre papesa Ioana? Cred că suferi de spionită..." "Lasă să sufăr eu de spionită şi fă tu pe viteazul în saloane, şi o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita..." Şi rîse. "Dar n-am scos un cuvînt", protestai... "Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sînt sigur că nu numai la voi şi-a exprimat el ideile sale antipartinice." "Tu glumeşti, sau..." "De! exclamă iarăşi. Să dea Marx să n-am drep¬tate." "Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub îşi redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară..." "Nu cred, zise el, deşi nu eşti membru de partid, ai ori¬gine sănătoasă, taică-tău e muncitor." "Da, dar dacă se desfiinţează catedra mea?" "Atunci nu mai ştiu, zise. Parcă ziceai că abecedarul..." "Una e să pleci tu, şi alta cînd eşti dat afară..." "Vezi? Ţi-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, eşti dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai ştiu ce să-ţi spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ţi pară rău? Adică ce să-ţi pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totuşi să vi se desfiinţeze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiinţarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situaţia marelui filozof, căruia i s-a desfiinţat catedra numai ca să-l dea pe el afară." ..Bine, Ioane, mai spusei şi îmi luai la revedere şi mă întorsei spre casă. Dar revenii după cîţiva paşi: şi totuşi nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învăţămîntului? Îţi spun eu, zise, ne vedem mîine la braserie..." "Are dreptate, gîndii în timp ce făceam drumul îna¬poi, desfiinţarea unei catedre nu înseamnă un blam pen¬tru cei care ţin cursuri la ea, e o măsură generală... Şi apoi nu se ştie dacă se desfiinţează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar şi matematicile şi geometria, care îmi plăcuseră totdeauna şi nu le uitasem, ca şi fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă..." Pe urmă îmi amintii că şi latina fusese scoasă din învăţămînt, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămîne... O adîncă tristeţe însă îmi spu¬nea, gîndind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru şi să predau studenţilor mei pe care în¬cepusem sa-i cunosc şi să ţin la ei. Diferenţa de vîrstă în¬tre noi era mică, dar inocenţa lor era mai mare. În cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoţi - şi asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savanţii. "Bătrînul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinţe care i-au smuls multe secrete şi care astăzi (în po¬sesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat, ultima particulă şi ultimul dintre secrete, cît şi marele cosmos) pot să-şi permită să gîndească nu numai pe plan existenţial, ca domnul Sartre, că angajarea mea anga¬jează totul, dar numai pe planul unei conştiinţe doar în relaţii cu o alta, nu şi cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur ştiinţific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea: Cogito, ergo sum! Dar unde? Într-un univers de¬terminabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi veri¬ficate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abţinem s-o opu¬nem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul: gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins... Reacţia studenţilor mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări şi cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit şi materie? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? Îşi creează o aparenţă, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este conştient de sine. Atunci ce este spiritul? Este conştiinţa cosmică. Ce este o conştiinţă? Şi întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie? Orice religie, le-am răspuns, îşi propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la desco¬peririle ştiinţifice, ar elibera omul de teama, de neliniştea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în faţa unui univers de catran, care pare absurd, înţelegînd că universul sîntem noi înşine, putem, prin inteligenţă, înţelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar şi eternitatea lui ni s-ar transmite, deşi ştim că într-o zi vom muri totuşi... Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. Îmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări sti¬mulatoare? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunoştinţă de sine şi care lasă în întuneric şi fără răspuns întrebarea ce este atunci materia? Ceva mort? O simplă combina¬ţie de molecule, de atomi şi electroni? Şi nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .."erezia" mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selecţie, în fruntea organizaţiei lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie puşi cei "vigilenţi", cărora n-avea să le mai scape...nimic... XV Cînd ajunsei acasă, arhitecţii şi ginecologul Salanţiu plecaseră şi ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere? Da, probabil! Mă aşezai într-un fotoliu şi aş¬teptai să-şi continue conversaţia, dar clipele treceau şi ni¬meni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu înţe¬lesei: cine era urîta aia? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strîmbat, ca şi cînd ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse şi acum o puternică zgîlţîitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitaţi, ochii ei îşi pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat... Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întîmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara îşi deschisese pleoapele lăsate şi se uita la mine cu o curiozitate lacomă şi neascunsă, aproape sfidă¬toare. Părinţii şi bunicii mei se uitau şi ei la mine parcă mi-ar fi spus: dă-i afară pe toţi, sînt contra ta şi a noastră. Tasia rupse tăcerea. "Matilda, hai, gata!" Gata ce? "Lasă-mă Tasia", zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia şi de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi; Petea se arătă şi el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităţi... "Vezi că pe urmă tu rămîi aici singură cu el, cu noi..." zise el. "Dar ce s-a întîmplat?!'' murmurai eu nedumerit "Mai întrebi ce s-a întîmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întîmplat? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întîmplat?"' reluă paroxistic. "Da confirmai eu senin, ce s-a întîmplat?" şi vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu` se întîmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fo¬toliu şi se apropie de mine. "Unde-ai fost? Şi nu aşteptă răspunsul: unde ai fost, strigă şi îşi înfipse mîna în părul meu şi îmi smuci capul de astă dată ţipînd neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune..." într-o fracţiune de secundă gîndii că mîna ei în părul meu e un simplu gest nestăpînit care putea să însemne şi dragoste furioasă şi care se va opri, puteam apoi să rîd, dar ea continuă să mă zgîlţîie cu violenţă şi atunci o plesnii peste faţă şi ea bătu aerul şi căzu pe-o parte, întîi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mîna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri şi în clipa urmă¬toare această vază trecu ca un proiectil pe lîngă capul meu şi se sparse în curte prin frumosul vitraliu... Resimţit şocul violenţei neînfrînate, ţipătul geamului spart, apoi bufni¬tura şi explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă. "Să nu mai îndrăzneşti, gîfîi ea revenind în fotoliu. Nici¬odată să nu mai îndrăzneşti..." Şi arăta extrem de satisfă¬cută de ceea ce făcuse şi de aceea glasul ei era acum per¬fect liniştit. Iar eu gîndii: Asta e mai rău decît ceea ce ai făcut, această oarbă satisfacţie de a fi ridicat mîna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ţi cauţi altul. În acelaşi timp simţii cum o picatură de sudoare mi se prelinge pe gît. Mă ştersei, nu era sudoare, ci sînge. Mă ridicai şi mă dusei în baie fiindcă simţeam că mă ustură faţa. Cînd mă uitai în oglindă văzui trei dîre de sînge pe obrazul drept, amestecate cu zdrenţe de piele ruptă. Cînd avusese timp să mă gheruiască astfel? Proba¬bil că fulgerător, în chiar clipa cînd o lovisem şi abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sîngele reveni mai ales în cîteva locuri unde ghearele intraseră adînc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă liniştii. Din moment ce hotărîrea mea era luată, trebuia să-mi retrag şi furia, nu mai avea nici un rost..". ... Mă întorsei în hol şi foarte liniştit le spusei rudelor: "Vă rog să plecaţi." "De ce să plece? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sînt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, Petia, staţi, de ce să plecaţi, fiindcă vrea el?" De alt¬fel, nimeni nu schiţase vreun gest că ar avea de gînd să se ridice, "Bine, zisei, staţi..." gîndind, ce-o să faceţi acuma, o să vă apucaţi să jucaţi leapşa pe furate? Spectacolul s-a încheiat şi odată cu el şi istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar şi o arhitectă, nu mai aveţi ce vedea. Aşa credeam... "Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfîrşit după ce triumfase, nu înainte ca pînă acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost? Laşi musafirii singuri şi pleci şi tu, tot ca un musafir. Păi musafir eşti tu în casa asta? Ăsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea nici un chef. Da, că să ajute şi el ca alţi băr¬baţi, de unde, şi cînd se aşează la masă şi e servit se strîmbă că nu-i place mîncarea şi nici măcar nu se fe¬reşte, scuipă alături. Lasă, nu te mai şterge, o să sufere Clara cîteva zile că n-o mai poţi vedea pînă îţi trece şi pe urmă n-ai decît să pleci cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism şi să vă duceţi amîndoi acolo să lucraţi într-un chibuţ..." Asta era formidabil! gîndii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament şi ei ,cum spuseese adineauri, vorbea ca şi cînd în viaţa ei n-ar fi iubit tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun şi să nu rîd sardonic... I-o spuse însă Tasia: "Tu în ce casă stai? Ce era bărbatu-tău care ţi-a făcut-o cadou?"' "Ehe! Era un om cu un cap mai presus decît alţii, să nu te legi tu de el! Inimă de aur!" "O fi fost, zise Tasia, da` tot jidan era! Nu-ţi stă ţie bine să-i vorbeşti de rău!""Oa" nu-i vor¬besc de rău, Tasia! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea!" "Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbeşti tu acolo? zise Tasia. Şi îşi iubeşte bărbatul" " Fleacuri! exclamă Matilda, bărbatu-său îşi iubeşte prima nevastă, nici nu se uită la asta... Aşa că... Eu îmi cresc copi¬lul meu! (nu mă mai mărit, mi-ajunge!), iar el poate să plece cu ea şi în Patagonia, dacă în chibuţ n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil! Cînd i-am spus că sînt însărci¬nată, ştiţi ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie! Aşa fac cei care se iubesc, aveţi un copil, trebuie să vă înţelegeţi, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sînteţi tineri, aveţi sîngele fierbinte, n-aveţi minte deloc... Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu ştiuse Matilda că zace în mine. "Spui dumneata, buni¬cule, că n-am fost o fetişcană. Ba am fost! strigă Matilda. Pentru că înainte am avut de-a face cu doi bărbaţi care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea să mă lovească. Şi cînd l-am cunoscut pe el, mi-a luat minţile! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întîmpla la noi în casă, nu ne prea înţelegeam, recunosc, dar a venit el şi a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divor¬ţează, desparte-te, îţi ratezi viata, tu eşti poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă şi se uita la mine crunt, distant, rece, stăpîn pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc şi faţă de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Asta bărbat, mi-am zis, şi mi-a sucit capul aşa de tare că am început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din şcoala militară, furios ca şi cînd ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divorţul? Ce mai aştept? Şi vorbe urîte la adresa fostului meu soţ, care, oricum îi era prieten şi ţinea foarte tare la el şi nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, vroiam să divorţez, dar nu aşa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el şi cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi ne potrivim. Atît i-a spus! Rămîn în urmă cu el (şi mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) şi îl întreb: ei, ce-a zis? A început să-l înjure! Pe urmă ne-am aşezat la masă pe iarba verde şi l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o între¬bare a unui mare filozof bulgar. Îşi bătea joc de el! Şi ăla, săracul, ce putea să facă! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie şi l-a adus în stare să se urce şi să urle prin copaci!... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit! îşi des¬făcu ea braţele înspăimîntată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă şi să te vezi luat peste picior de... un străin, cum să nu-ţi vie să te urci prin copaci şi să urli? Mai bine se băteau, era mai bărbăteşte, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de cîine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten şi i-ai luat minţile nevesti-sii." Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu şi cu Petrieă să ne batem! gîndii şi eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau şi mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, şi eu, "generos", să nu-i fi răspuns. Poate că aşa aşi fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze şi lui taică-său. "De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băţ şi o să se ducă şi o să-l arunce într-o prăpastie. Întrebaţi-l! E adevărat că aşa mi-ai spus? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. Îndrăzneşte să spui că nu e adevărat! Ai fi în stare să negi! Vedeţi?! Tace, n-are nici curajul să nege şi nici să se apere." "Dar cine eşti tu, fă, să-l judeci? zise bunicul in¬dignat. Se vede că nu te-a bătut la timp!" "Nici o grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua cînd i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E adevărat? Spune-i bunicului, eşti om, încearcă să minţi", mi se adresă iarăşi. "Înseamnă că nu te-a bătut bine", răspunse bunicul care ştia el adevăruri fundamentale, că numai un beţiv şi un stricat îşi bate nevasta degeaba şi n-avea el nevoie să mă audă pe mine negînd ca să se convingă că nu eram dintre aceştia şi că deci n-am bătut-o eu fără motiv. Tata nu zicea nimic, îşi plecase fruntea confuz, în mod ciudat mama avea chipul senin. "Cum poţi să spui tu, maică, vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ţi ia copilul şi să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de cînd mama m-a făcut!" "Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. Întîi a zis că o să mi-l ia şi să-l dea la un leagăn, la copii abandonaţi, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. Întrebaţi-l!"' Ceea ce mă uimea mereu era hu¬morul ei, din tonalităţi imposibil de descris! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitaţii să contemple şi alţii ceea ce i-a fost dat ei să-şi audă ure¬chilor... "O fi glumit, v-oţi fi certat", zise Tasia simplu. "O fi băut şi el un pahar mai mult!" zise şi şeful clanului împăciuitor. "Staţi că vă spun, se hotărî atunci Matilda să închidă gura părinţilor şi bunicilor mei. E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt şi o să recunoşti), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată şi a vrut să se însoare cu ea? Auzi, să se însoare cu ea..." Sării în picioare, dar în aceeaşi clipă sări şi Matilda şi se adăposti în spatele fratelui ei mai mare. "Te omor, îi spusei în şoaptă cumplită. Mie poţi să-mi spui orice, dar nu mamei! Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strîng de gît pînă o să-ţi dai răsuflarea." ..Îl auziţi, strigă Matilda fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră! A mai omorît el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o în¬sărcinată şi în loc să se însoare cu ea, a dus-a la un doc¬tor, un criminal, că altul n-a mai găsit şi aşa a scăpat de ea. Nici azi nu se şti-e ce-a făcut ăla cu moarta!" "De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare şi pe noi?" "Lasă, că ştiu eu cum s-a purtat şi cu dumneavoastră! De la el ştiu. El mi-a spus, el gura lui: am chinuit-o pe mama! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu vrea să recu¬noască..." "Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul liniştit, şi el cu humor. Ai avut la dispoziţie doi ani ca să-l cunoşti şi două măritişuri în urmă, nu poţi să spui că ai fost o fetişcană fără minte. Eşti mai bătrînă decît el!" adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vîrstă care merg direct şi fără nuanţe spre realităţile elementare. ,.De unde să ştiu eu ce zace în el", răspunse Matilda, al cărei chip se transfigurase brusc, urîţenia pieri de pe chipul ei şi văzută fără să fie auzită ai fi zis că povesteşte ceva pasio¬nant şi cei din jur o ascultă subjugaţi atît de ceea ce spu¬nea, cît şi de frumuseţea strălucitoare a acelui chip straniu. Şi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desi¬gur, forţa ei de mistificare era pentru mine o revelaţie stu¬pefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, şi rudele, care sînt setoase de spectacol ca toţi oamenii, să nu încerce apoi, văzînd că gluma se îngroaşă, să micşoreze proporţiile ca¬tastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întîmplat nimic . "Uite-l, rîde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surîs?), lui i se par toate astea ceva, aşa, de rîs, de călcat în picioare. Asta e ceva, aşa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înşelat, domnule! Mî-a venit mintea la cap!" "Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai tîrziu, de cîte ori îmi aduceam aminte rîdeam în hohote singur, chiar şi pe stradă. E bine, repetă el dînd şi dintr-un umăr şi aplecîndu-şi capul spre acel umăr, ca o expresie a evidenţei. Vă despărţiţi, băiatul e tînăr şi de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă.." "Sâ vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu ştie să se poarte, de iubit aşa să-i bată şi lui inima pen¬tru o femeie nu e în stare, la rude nu ţine şi asta n-ar fi nimic, că nu ţine, dar le batjocoreşte... îl invită şi pe el Tasia la o petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă?! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sînt rudele soţiei tale. Pînă la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe uşă cu o falcă în cer şi una în pămînt, nu dă mîna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viaţa mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, aşa, nemaipomenit! (şi deschise un braţ şi făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cos¬mică!). Că cică dacă pe Tamara o păzeşte un drac, unul care a văzut odată la gîrlă o muiere goală şi el a zis că e un om cu... alea în piept şi s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească..." "Păi aşa şi e, zise bunicul. Orice muiere are un drac!" Bunicul începu să mă irite cu intervenţiile lui: mă ui¬tai la Matilda crunt, simulînd că aşi fi copleşit şi furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc cînd tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci şi în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai tîrziu, şi istoria cu Nineta Romulus şi cu Căprioara; se interesase, făcuse, cum se zice, in¬vestigaţii şi trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de cîteva lucruri esenţiale în ceea ce o privea pe Căprioara şi venise şi-i spusese Matildei; o fă¬cuse din proprie iniţiativă? asta era neîndoielnic: o cre¬zusem-femeie fatală, cînd colo era o poamă vanitoasă care ţinea la cinstea bărbatului pe care îl înşela pe toate drumurile , da... dar îl înşela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, şi pe ea în primul rînd, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, acum soţie de brigadier silvic. "Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gînd să asculţi mai departe vorbăria ăstuia? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta şi ce spune el e vorbărie! Poftim! Şi-i spune Tamarei: Cum trăieşti tu, cu gringalet-ul tău? Tamara nu ştia că e un cuvînt franţuzesc, care înseamnă aşa, pricăjit, prăpădit şi n-a ştiut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ţi baţi joc. Şi-i spune: gringalet-ul tău are sau n-are? Auziţi, dacă se poate imagina o astfel de neruşinare mai desmăţată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara? Formidabil! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunoşti şi care e şi rudă a soţiei tale, dacă a ta n-o consideri. Şi măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminînd o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). Îi merge mintea aşa foarte treaz şi diabolic, şi cînd am auzit asta, cînd mi-a povestit Tamara, mi-a fost ruşine, dragă, de bărbatul meu... Auziţi, un intelec¬tual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are? Colosal!..." "Ce să aibă, zise bunicul, băţ? Dacă e traistă, e şi băţ." Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare şi rîse şi ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, ţeapănă, ca şi cînd nu ea ar fi alimen¬tat indignarea aceasta acumulată de-atîta vreme şi care izbucnise acum cu violenţă. De ce tocmai acum? Din pri¬cina Clarei? Disproporţie! De unde răsărise această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o convieţuire? Dacă ţintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viaţa... Cît despre Petea şi gringalet-ul însuşi, arătau în mod ciudat foarte bine dispuşi... "Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămîni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis uşa nu ştiu cum, că am fost odioasă, mă urîţisem, îmbătrînisem cu cinci ani de cîte mi-a făcut..." Fascinaţia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăşi şi cum sîngele nu mai apăru mă gîndii cu ce să dau să nu se mai vadă dîrele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe faţa unui borfaş, de sus de la colţul arcadei, pînă jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e şi ce-a ieşit, gîndii. Hm! Şi în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar as¬tăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar şi ne săruta¬serăm ca altădată. Imposibil să mă duc aşa la cursuri! Îmi veni o idee...să dau cu pudră. Intrai în dormitor şi luai de pe masa ei de toaletă o cutie şi dădui cu perniţa aceea mică. La început mi se păru că ţine, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam şi mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee: ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sti¬cluţă şi începui să dau cu lopăţica aceea înşurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunoştea nimic. Puteam să merg şi la cursuri şi să mă întîlnesc după aceea şi cu Ion Micu. Revenii în hol foarte vesel şi spusei: "Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reuşit, biletele au fost pe gratis, ieşirea prin Sărindar, cum se spune la Bucu¬reşti, Matilda, tu mai ai ceva de spus?" ,.Da, plec şi eu..." "Da, liber, luaţi-o"', spusei cu nepăsare, aşezîndu-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică şi dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetiţei, de unde însă reveni îndată, se aşeză şi-mi spuse: "Iau şi copilul". "Bineînţeles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgîndit. Şi încă un lucru, vreau să-l spun întîi pentru mama, deşi n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaşte viaţa, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le noi, şi pentru cine mai e amator: fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucureşti cu un maior, pe urmă s-au des¬părţit şi s-a recăsătorit la Iaşi cu un mare negustor, cu care a avut şi doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sînt stricate (şi mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunoştea legătura. Cît despre tot ce-aţi auzit aici recunosc, am greşit fundamental: oame¬nii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ţi înţeleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decît! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma şi să nu mai gîndesc ce-mi place, bineînţeles însă că o să fiu mai atent la omul din faţa mea." Şi tăcui şi începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A! Vitraliul! Mă ridicai şi îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obiş¬nuit şi tot rămînea el frumos. Sigur că eu ştiam ce păţise, dar nu strica un martor în aceasta casă... Tasia se ridică prima. "Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă aţi fi mici sau aşa mai la început, aşi şti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbaţi, nu ştiu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: "Să ştii că nu sînt su¬părat! Aşa m-a făcut mama, cam pricăjit." Cu un humor care mă surprinse. Şi îmi şopti la ureche. "Şi să ştii că oamenii mici au... mari." Izbucni în rîs. Tamara se răsti la ei: "Hai, odată!" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită şi masca i se strica. "Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar şi-mi şopti: "Nu lua în seamă , Matilda te iubeşte, îţi spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia şi cineva spunea aşa vreo vorbă despre tine," ..Bine, bine, îi spusei, noapte bună!" "Tasia, strigă Matilda, stai că vin şi eu uite-acum îmi iau fetiţa şi vin... Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar şeful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce: "Ai înţeles? zise foarte tare, asta e!" Adică să îngrop totul şi să pun cruce. Le ascultai paşii pe trotuar. Ai mei erau şi ei în pi¬cioare, după ce, ca nişte stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la uşă pe ceilalţi. îşi dăduseră mîna, îşi spuseseră La revedere . La revedere? Hm? Nu va mai fi nici o revedere! Gata! Adio! "Matilda, strigai, vino şi ia-ţi rămas bun de la mama." ..La revedere", strigă şi ea fără să lasă din dor¬mitor, unde nu ştiu ce făcea. "Mai mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te înţelegi cu muierea asta, Nu-ţi pierde vremea, n-are nici un rost...'" "Hai. mamă, nu-mi spune lucruri pe care le ştiu şi eu, chiar că n-are nici un rost..." Matilda ieşi totuşi...în rochie de oraş (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care îşi primise musafirii), îşi luă la revedere şi rămaserăm singuri. În hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, ceşti de cafea cu mucuri de ţigări înfipte în zaţ (ăsta era nesimţi¬tul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scru¬miere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe şemineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... Şi Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură şi capul în jos. Intrigat, mă apropiai. Îşi înăbuşea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate şi perversitate în frumoşii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti... "Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărţeam... Mi-a zis fă şi am înţeles că tot mu¬iere neisprăvită sînt şi eu, ca şi altele şi că pe el nu-l im¬presionau cuvintele mele..." Mă pomenii cu gîtul înlănţuit. "Nebună mai sînt şi eu, zise ,şi rîse iar; dacă nu te-aşi iubi, aşi fi stat cuminte ca o curcă! zise ea chicotind mereu, şi te-ai fi plictisit..." Mirosea însă puternic a vin şi corpul ei parcă frigea. Îi pusei mîna la gît. Avea febră mare. "Şi Tasia, ce ţi-a zis? Dar Artimon?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, ţinîndu-şi mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus: ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poţi să-mi spui tu? "Vino cu mine, îi spu¬sei, vesel şi eu, dar resemnat ca în faţa morţii. Ce zici de vitraliul ăla?" "Îmi pare rău, nu ştiu ce m-a apucat", zise cu o frăţească sinceritate. "Un meşter bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un meşter, oricît de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi!" Şi măsurai pe deplin conştient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anes¬tezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferinţei, simţii totuşi o smulgere, o sfîşiere greu de suportat dinlăuntrul fiinţei mele, cum povestesc cei operaţi, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bu¬cătărie şi deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese şeful clanului că o să se întîmple după acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. "Dar şi eu vreau", zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla şi numai cu un pahar în mînă. Îi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie: să se ducă acolo şi să-şi ia singură un pahar curat. Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
|
date: Marţi, 15/11/2011, 8:05 PM | message # 34
XVI
"Un han mongol (urmaş al marelui Genghiz), urmaş demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. În mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea mulţi munţi şi cu populaţii pestriţe şi şefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor şi acolo să-şi aleagă un nou han. În drum, ca o simplă mişcare de deget a destinului, au trecut pe la noi şi au nimicit statul cuman, care se instalase de¬mult pe cîmpiile noastre şi părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi inşi pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze." "Te crezi mare han!" rîse ea. "De ce nu? Abia voi împlini, curînd douăzeci şi cinci de ani, totul e in faţă." "Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid." "Nu se ştie", zisei. Ridicai paharul şi ciocnirăm. Îl băui dintr-odată şi îl umplui la loc. Îmi aprinsei o ţigare. Matilda ceru şi ea una pe care i-o aprinsei şi ea îşi apropie capul. Mă simţeam vesel şi al doilea pahar îmi spori această stare. "Vezi ce bine e? zisei. Eşti mulţumită, nu?! Tu te simţi bine! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ţi-a po¬vestit?" "Tamara, cine să-mi povestească." "Şi cînd ţi-a povestit? "Chiar azi, în timp ce voi eraţi în bibliotecă." "Tu ai pus-o să scormonească?" "Cum o s-o pun...?" "Şi tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu!? "Nu, aşa a aflat ea!"'' Ciocnirăm, din nou şi îi şoptii: "Vezi ce bine e? Şi ticăloşii se simt bine, aşa, mulţumiţi, cum stau ei şi beau vin împreună, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat."' Şi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, şeful de echipă de la ecarisaj, Acojocăriţei. ..Nu? E bine, semănăm cu ei! începutul a fost greu ,pe urmă vine de la sine..." Ea tresări. "Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta?" şi curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încălţăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie? Sării în picioare. Uşa fu dată de perete şi în hol apărură trei ofiţeri; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire neliniştită. Rămase acolo la uşă, de care se rezema şi îşi încrucişa braţele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimţiri rele. "Domnul Petrini, nu? spuse unul din ei, care nu era şeful lor, avea mai pu¬ţine însemne pe epoleţi. "Da, eu sînt, ce s-a întîmplat?" "Găina a ouat", zise şeful lor, un căpitan de rangul doi şi mă apucă brutal de braţ şi mă împinse spre perete. "Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus!" "Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus? mă revoltai eu brusc şi revenii să mă aşez in fotoliu. Dacă aveţi ceva de discutat cu mine, luaţi loc şi faceţi-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteţi?" Ăsta se uita la mine cu un dispreţ plictisit şi ameninţător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca sa văd imediat cine sînt. "Eşti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete şi mîinile sus!" Şi cei doi mă apucară de braţe şi mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent ungu¬resc mă sfătui binevoitor: ridică mîinile pentru perche¬ziţie. Le ridicai, dar nu la perete, mă percheziţionară ,îmi reţinură actele, biroul populaţiei şi carnetul de universitar, şi după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalţi doi începură să se plimbe prin hol...Uite cum stau boierii ăştia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi", rînji căpitanul. La acest subiect în¬cepură să şuşotească. ,.Da, da, sigur", dădea militarul din cap şi porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu. Cînd să intre în dormitorul fetiţei, Matilda se înspăimîntă şi strigă: "NU intraţi acolo, să-mi speriaţi copilul." "Lăsaţi, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelaşi dispreţ, mai au şi alţii copii, dar dorm cu părinţii, n-au dormitor special." ..Vă pun în vedere că sînt membră de partid şi o să-i spun chiar mîine tovarăşului prim-secretar cum aţi dat busna aici'", relua Matilda păzind uşa... ..Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar'", zise căpitanul şi o dădu la o parte şi deschise uşa, dar nu intră. Îşi aruncă doar o privire circulară şi apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine ştie ce şef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îţi goleau casa şi transportau totul într-alor şi apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă şi mai ales se întîmpla să fii proprietar. Intrai şi eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiţer neliniş¬tit, căci se şi instalase la biroul meu şi începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de pre¬legeri şi cele trei caiete ale mele. Luă unul şi îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citeţ şi se înfundă în lectură. "Hm! făcea! Ce sînt astea?' îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. "Fă un pachet din toate astea!" se adresă el celuilalt şi se ridică şi începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărţile pe jos, după ce le răsfoia, se mişca într-o parte, în alta, călca pe ele. "Ce nevoie aveţi de caietele mele de cursuri?" zisei, cu un glas din care indig¬narea şi revolta pieriseră, fiindcă simţisem primejdia mor¬tală. Dacă le lua şi le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-aşi teme de ceva. "Se pot pierde pe-acolo şi eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie... (De ce nu-mi făcusem eu nişte copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi ţineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic?) "La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." "Dar care e acuzaţia care mi se aduce?' "O să aflaţi... îmi răspunse el. Gata, mergem..." Ungurul îmi şopti: "Luaţi-vă palton şi căciulă, şi bani, o să aveţi nevoie..." Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, au¬zise şi ea. "Vorbeşte cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." "Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.'" Se potolise, îşi permitea chiar, gri¬juliu, să ne spulbere orice iluzie, să ştim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba şi bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... "Nu te nelinişti, îmi şopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic... Ne îmbrăţişarăm, intrai in dormitorul fetiţei, o sărutai şi ieşii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se aşternuse pe chipul Matildei şi care îmi făcea rău... Afară ne aştepta o maşină, ne urcarăm şi în cîteva minute opri¬răm în faţa unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oraş, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru. În clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu şi căpitanul, trecurăm prin nu¬meroase coridoare la fel de strîmte şi aveam senzaţia că clădirea era pustie, în afară de cîţiva miliţieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Miliţie. Aşadar, o chestie penală... Şi dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei? gîndii. Fusesem scos din cauză şi ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou? Miliţia judiciară, preluînd dosarele fostei poliţii, şi-o fi vîrît nasul în această istorie şi... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea? Ce căuta căpitanul ăsta cu petliţe albastre lîngă mine? În sfîrşit intrarăm într-un uriaş birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de miliţie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise?) şi securistul se retrase. Colonelul luă actele şi mormăind ceva ieşi şi el din vastul birou şi rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă şi începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viaţa mea dacă nu mi se dă drumul imediat? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd? Căpi¬tanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin pre¬cis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea şi aşa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi? Ei bine, vor să mă condamne nevi¬novat, numai dacă dintre iubirii mei studenţi nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naşte. Dar asta fu¬sese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lu¬cruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele... Aici puteam să răs¬pund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel... Chinuit de in¬certitudine şi de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o obo¬seală, o somnolenţă şi o nepăsare pe care nu le mai sim¬ţisem niciodată şi revenii de la geam şi începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simţeam o dorinţă să mă în¬tind pe jos şi să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de voinţă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, ieşea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, şi ăsta mare şi, în el, în fund, văzui un ofiţer securist, care stătea liniştit pe scaunul lui şi lucra la lumina lămpii de pe masă. Ridică fruntea şi auzii un glas şăgalnic, foarte jovial, aproape frăţesc. "Ce faci, Victore?" zise. Dădui din umeri. Era şi ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e aşa, parcă uns cu miere, pentru el viaţa e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar şi să cînţi chiar şi pe româ¬neşte, dacă eşti cu români, şi de ce să nu fii, nu avem o singură ţară?... Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... "Ei! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viaţă, mai filozofică!... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. Ştii tu unde te afli acuma?" "Am avut impresia, îi răspunsei, că la miliţie." "Nu e la miliţie, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate!" "Tot un drac!" răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă co¬rectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană: "Nu e tot un drac!! Pe urmă deodată îşi ridică mîinile în sus: Ia te uită la el, e cu paltonul!..." "Şi cu geamanta¬nul..." zisei."O, o, o, se vaită el, şi cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaraţie şi no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă", şi îmi întinse şi un stilou, cu gesturi gospodăreşti, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef şi şi-a lăsat-o pe doamna speriată..." "Ce să spun?" "Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toţi pe care îi cunoşti, că asta ne interesează, poate că ai bătut şi tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîşiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români şi ma¬ghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele..." Mă uitai la el neîncrezător. Îşi bătea joc de mine? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost mun¬citor, sau chelner, sau mic funcţionar? "Dacă spui tot, continuă el, nu-ţi facem nimic, că ştim că tu n-ai fost şef şi n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe alţii... Musai!"' Simţii o mare uşurare, era o greşeală. De Sumanele negre nu ştiam mai mult decît ştia toată lumea, citind zia¬rele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate şi să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata şi omorînd pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci ruşii văzînd că nu e linişte în spatele frontului prelua¬seră ei administraţia. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre? Ce era cu istoria asta? Îi spusei că niciodată n-am părăsit oraşul în acel an, am fost profesor la şcoala normală şi pot să dovedesc acest lucru cu martori şi de la şcoală şi de la gazda mea... "Iar noi putem să-ţi dovedim cu do¬cumente scrise că ai făcut parte din organizaţia teroristă Sumanele negre, Victore!" zise el. ..Trebuie să fie o gre¬şeală!" "Nu-i greşeală, dragă, scrie negru pe alb..." "Unde scrie?" "O să afli în instanţă, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (şi bătu cu palma pe el) şi nu te mai dăm în judecată..." "Acuma dumneavoastră ce vreţi, dacă nu ştiu nimic..." ..Nu vrei, conchise el. Mai gîndeşte-te! Du-te în celulă, dormi, şi mîine dimineaţă o să-ţi aduci aminte de toţi..." ..Totuşi, insistai, nu se poate să-mi spuneţi şi mie despre ce document e vorba?" ,.Ba cum să nu se poată?! Şi deschise dosarul, căuta în el şi îmi dădu o scrisoare în fotocopie. Îngheţai văzînd semnătura. Era a unui COLEG de facultate, care se refugiase în 1940 şi care aflase că tatăl său, învăţător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române trecură graniţa pe pămîntul Ungariei, ple¬case în sat şi nu se mai întorsese. Îl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studenţie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simţul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător:" îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul." Nu ştiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscri¬sese la nişte cursuri. Avea o prăpădită de bursă... Şi acum, după atîţia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese reţinută. "Citeşte, dragă, zise ofiţerul, ce-ai rămas aşa pe gînduri?" începui să parcurg rîndurile. Nimic; că îi era dor de oraşul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să cîştige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea şi ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. Şi se încheia astfel: "Scrie-mi! Eu aştept ordonanţele dumneavoastră". Iustin Comănescu. "Am citit, zic, nu văd nimic!" "Cum, se miră ofiţerul, dar scrie negru pe alb: aştept ordinele dumneavoastră.'' "Nu ordinele ,am zis, şi am început să rîd, ordonanţele... Tovarăşe colonel, să vă explic. Cînd eram studenţi a venit odată o echipă de estradă din Bucureşti la noi în oraş şi am fost şi eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reuşit şi am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur şi un soldat... Majurul îl beştelea şi soldatul stătea drepţi cu mîna la capelă şi repeta ca un papagal: să trăiţi, aştept ordonanţele dumneavoastră... Pe urmă, săptămîni în şir, eu şi cu Iustin cînd ne despărţeam nu mai ziceam la revedere, ci repetam şi noi, ca nişte papagali chestia asta cretină: aştept ordonanţele dumneavoastră..." "Dar ştii că a omorît unguri nevinovaţi acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia? Tu, dragă, trebuie să ştii..." Îmi ştersei sudoarea de pe gît şi de pe frunte. Simţii mişcarea de deget a unei absurde fatalităţi. Spusei: "De unde să ştiu, tovarăşe colonel? V-am spus tot ce ştiam". "Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul şi mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o liniş¬tită convingere: aştept ordinele dumneavoastră!" "Or¬donanţele", repetai şi eu liniştit şi ferm. "Tot aia e!" zise. "Nu e tot aia! V-am explicat!" Nu înţelegea! Poate că nu ştia bine româneşte? "Gîndeşte-te!" "Pot să vorbesc cu un colonel român? Nu vă supăraţi!" "Poţi să vorbeşti şi cu un general" zise el, cine crezi că mi-a dat acest document? Un general român! "Totuşi!" "Totuşi ce?" ."Insist să mă interogheze un ofiţer român." "Se acceptă! Dar nu-ţi fă nici o speranţă! Nu e nimeni tîmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada." Şi mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu. ―-------------- Dacă femeia este o carte atunci nimeni nu a ajuns la capătul ei! |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
