new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Erich Segal-Poveste de iubire(Love Story)
Erich Segal-Poveste de iubire(Love Story)
date: Joi, 21/07/2011, 6:58 PM | message # 1
Pentru Sylvia Hersher si
John Flaxman
…namque … solebatis
Meas esse aliquid putare nugas.
(…Caci ale mele mici nimicuri le socoteati
de pret …)

1.

Ce-ar fi de spus in legatura cu o
fata de 25 de ani care a murit?
Ca era frumoasa. Si inteligenta.
Ca-i placea Mozart si Bach. Si The
Beatles. Si eu. Intr-o zi, cand ma
innebunise mai mult decat de
obicei cu aceste preferinte ale ei,
am intrebat-o care era in definitiv
ordinea. Mi-a raspuns cu un suras:
“Alfabetica”. Zambeam si eu pe
atunci. Cand stau acum sa ma
intreb, nu stiu daca in ordinea ei
alfabetica tinea cont de numele
meu sau de prenumele meu: in
primul caz, as fi venit dupa Mozart;
in al doilea, undeva intre Bach si
The Beatles. Oricum, nu eram cel
dintai, ceea ce, dintr-un motiv
stupid, ma cam scotea din sarite:
fusesem deprins de mic cu ideea
ca trebuie sa fiu intotdeauna primul
la toate. Mostenire de familie,
daca puteti pricepe una ca asta.
In semestrul intai al ultimului an
de colegiu, luasem obiceiul sa
frecventez sala de lectura a
bibliotecii Radcliffe. Si nu doar asa
ca sa ma aflu in treaba : recunosc
ca nu ma omoram cine stie ce cu
studiul, si ca-mi placea destul de
mult sa-mi plimb privirile peste tot
prin jur. Dar sala de la colegiul
Radcliffe era linistita, nu ma stia
nici dracu’, iar cartile de care
aveam nevoie erau mult mai putin
solicitate. Intr-o zi – in ajunul nu
stiu carui examen de istorie – narav
endemic la Harvard, nu
catadicsisem inca sa consult nici
macar primul titlu de pe lista
bibliografiei obligatorii. M-am
indreptat asadar foarte tantos spre
biroul custodelui, cu gandul la un
anume tom in care imi puneam
toata speranta ca sa ma scoata din
incurcatura a doua zi. Erau de
serviciu doua pustoaice. Prima, o
lungana nesemnificativa, gen
campioana de tenis, cealalta, o
ochelarista gen soricel. Am optat
pentru cea din urma.
- Aveti “Amurgul Evului Mediu”?
Ma secera scurt dintr-o privire.
- N-aveti propria dumneavoastra
sala de lectura? veni prompt
raspunsul.
- Uite, stii ce, Harvard-ul are
acces la Radcliffe.
- Nu-i vorba de acces, Preppie.
(Apelativ american, usor ironic,
desemnand pe un ton glumet
absolventii asa-numitelor
preparatory schools – prep schools
– frecventate in general de viitori
studenti cu dare de mana) E vorba
de etica. Va lafaiti acolo in cinci
milioane de volume. Aici n-avem
decat un fond nenorocit de cateva
mii de carti.
Dumnezeule, facea pe nebuna!
Pustoaica isi inchipuia ca daca
proportia Radcliffe-Harvard era de
5 la 1 , fetele de acolo trebuie sa
fie si de 5 ori mai destepte. De
obicei puneam urgent capac
oricarui asemenea specimen, dar in
cazul de fata mort-copt trebuia sa
pun mana pe blestemata de
cartulie.
- Ce-ar fi sa lasam smecheriile
astea? Imi trebuie al naibii cartea,
vorbesc foarte serios!
- Ce-ar fi daca ti-ai masura
cuvintele, Preppie?
- Si de unde , ma rog, poti fi atat
de sigura daca am dat sau nu pe la
Prep School?
- Pari stupid si pari fecior de
bani gata, spuse ea luandu-si de pe
nas ochelarii.
- Te-nseli, am sarit eu revoltat.
Realitatea e ca sunt si inteligent si
lefter.
- Oh, nu, Preppie : EU sunt
inteligenta si leftera.
Acum ma privea drept in ochi.
Avea ochi caprui. Ok, sa admitem
ca semanam leit cu un fecior de
bani gata; nu puteam insa tolera ca
o pustoaica de la Radcliffe, chiar cu
ochi frumosi, sa ma insulte
facandu-ma “stupid”.
- Si, ma rog, ce te face sa crezi
ca esti inteligenta, vrei sa fii buna
sa-mi explici?
- Faptul ca nu m-as lasa invitata
de un tip ca tine la o cafea, fu
raspunsul ei.
- Numai ca eu nu te-as invita.
- Aici se vede cat esti de stupid,
mi-a spus.
Sa va explic acum de ce am
invitat-o la o cafea. Capituland din
viclenie in ceasul al 12-lea –
pretinzand adica brusc ca tineam
totusi neaparat s-o invit – am
obtinut cartea. Si cum fata era de
serviciu pana la ora inchiderii, am
tras cat am putut de timp, spicuind
un buchet ales de expresii pline de
miez, aplicabile la fluctuatiile
puterii monarhice in Europa la
finele secolului al XI-lea. Am primit
A minus la examenul de a doua zi,
calificativ care coincidea de altfel
cu cel acordat de mine insumi
picioarelor lui Jenny in clipa cand,
in ajun, o vazusem prima data
ridicandu-se de la catedra. As minti
daca v-as spune ca si rochia cu
care era imbracata a luat atunci
nota maxima; dupa gustul meu era
putin “province”. In mod special
mi-a displacut chestia aceea
indiana pe care o purta atarnata in
chip de poseta. Din fericire n-am
zis nimic, caci, dupa cum aveam sa
aflu foarte curand, modelul era
conceptie proprie.
Ne-am dus la bufetul “Lilliput”, o
bomba din apropiere care, in pofida
numelui, e calcata si de clienti de
statura obisnuita. Am comandat
doua cafele si un profiterol cu
stafide (pentru ea).
- Ma numesc Jennifer Cavilleri,
se prezenta pustoaica, - origine
italiana. Ca si cand n-as fi avut de
unde sa-mi dau seama. Studenta la
Conservator, adauga ea.
- Ma numesc Oliver, am spus eu.
- Numele mic, sau numele de
familie?
- Numele mic, am raspuns eu; si
am precizat imediat ca numele
meu intreg (sau aproape intreg) e
Oliver Barrett.
- Oh, Barrett, ca Elisabeth
Barrett Browning?
- Da, am raspuns; dar nici o
legatura.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 6:59 PM | message # 2
A urmat o mica pauza in care
am multumit in gand pentru faptul
ca nu-mi adresase penibila
intrebare cu care eram obisnuit –
“Barrett, ca sala?” Asta era steaua
mea din frunte de cal breaz : eram
intr-adevar ruda cu individul care
fundase Barrett Hall, o uratenie de
monument cat toate zilele,
construit la Harvard Yard pe banii
si intru gloria unei vechi traditii
“harvardiste” de familie.
Dupa care pustoaica a amutit.
Nici nu-mi venea sa cred : sa fi
intrat asa rapid in criza de
conversatie? Sau poate i-am taiat
macaroana cand i-am spus ca nu-s
ruda cu poeta? Ei, dracie! Statea
acum infipta inaintea mea si ma
privea cu o jumatate de zambet. Ca
sa nu stau degeaba, am inceput sai
fac evidenta caietelor. Avea un
scris curios, - caractere mici si
coltoase, fara nici o majuscula
( cine si-o fi inchipuind ca era : e. e.
cummings?! ) Cat despre materii,
erau unele cursuri durere; de
pilda : Lit. comp. 105, Muzica 150,
Muzica 201 …
- Muzica 201? Daca nu ma insel,
e un curs superior, nu?
Facu aprobator din cap : nu era
din cale-afara de priceputa ca sa-si
mascheze mandria.
- Da. Polifonia Renasterii.
- Adica cum : polifonie?
- Nimic de-a face cu sexul,
Preppie.
Cum naiba sa inghit asta in
continuare? Ce, pustoaica nu citea
The Crimson? Habar n-avea cine
sunt?
- Fii atenta, stii cine sunt eu?
- Mda, facu stramband usor din
nas a dispret. Tipul cu Barrett Hall.
Habar n-avea cine sunt.
- Nu-s “tipul cu Barrett Hall”, am
tagaduit pe un ton ambiguu; din
intamplare, propriul meu strabunic
a daruit insa universitatii acea
cladire.
- Ca nu cumva odrasla sa de
stranepot sa ramana pe dinafara.
Asta era prea de tot.
- Asculta , Jenny, daca tot esti
atat de convinsa ca sunt un fraier,
poti sa-mi spui de ce-ai tinut cu tot
dinadinsul sa ma faci sa te invit
aici?
M-a privit drept in ochi si mi-a
zambit.
- Imi placi, mi-a spus.
Macar in parte, capacitatea de a
cuceri victorii stralucite consta si
din capacitatea – la nevoie – de a
suferi infrangeri. Nu-i nici un
paradox aici. O tipica trasatura
Harvard este capacitatea
transformarii infrangerilor in
victorii.
“Parsiv ghinion, Barrett. Ati jucat
totusi fantastic.”
“Pe cuvant daca-mi pare rau cati
castigat. Dimpotriva ; voi aveati
atata nevoie sa castigati!”
Fireste, triumful, chiar la limita,
e de preferat. Conducand-o inapoi
pe Jenny catre casa – statea la
camin – nu renuntasem catusi de
putin la ideea de a repurta asupra
acestei obraznicaturi crescuta la
Radcliffe College victoria finala.
- Vreau sa-ti anunt,
obraznicatura ce esti, ca vineri e
meciul cu Dartmouth.
- Nu mai spune?
- Mi-ar face placere sa vii si tu.
Mi-a raspuns, cu tipicul respect
fata de sport, obisnuit la Radcliffe:
- La ce mi-as pierde timpul cu
asemenea tampenii?
I-am replicat foarte simplu :
- Pentru ca joc eu.
A urmat o scurta tacere.
Fulguia. Mi se parea ca aud
asternandu-se zapada.
- De partea cui? m-a intrebat.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:01 PM | message # 3
2.
Oliver Barrett IV Senior
Ipswich, Massachussetts Philips
Exeter
Varsta : 20 ani 1, 78m
83 kg
Stiinte Sociale
Reprezentativa colegiului : 1961,
1962, 1963
Selectionata universitara : 1962,
1963
Se pregateste sa urmeze cariera
juridica.
In clipa asta Jenny trebuie sa fi luat
cunostinta de datele mele
biografice din program. In trei
randuri il pisasem pe Vic Claman,
antrenorul, sa se asigure daca
pustoaica si-a primit tidula.
- Pentru numele lui Dumnezeu,
Barrett, parc-ai fi la prima intalnire!
- Gura, Vic, ca-ti mut falcile din loc.
In timp ce ne faceam incalzirea,
m-am ferit sa fac cel mai mic semn
in directia ei (ce stangacie!), mai
mult, nu i-am aruncat nici macar o
singura privire. Cred totusi ca
impresia ei era ca-i arunc priviri pe
furis. Vreau sa spun ca nu-mi explic
altfel de ce si-a scos ochelarii in
timpul imnului : doar nu ca sa dea
onorul.
Pe la mijlocul celei de-a doua
reprize, incepusem sa presam :
scorul era 0-0. Davey Johnston si cu
mine fuseseram la un pas sa le
ciuruim plasa. Sesizand pericolul,
Dartmouth, adica odioasele brute
“verzi”, incepura sa joace murdar.
Ne-ar fi putut rupe doua-trei
picioare pana sa-i articulam cum
meritau. Suporterii se si pornisera
sa huiduiasca reclamand
razbunare. La hochei, din doua una
: daca nu marchezi, razbunarea
inseamna literalmente sange.
Dintr-un fel de “noblesse-oblige”
eram necrutator in ambele
alternative.
Centrul lor, Al Redding, se
arunca la atac trecand peste linia
noastra de demarcatie; intru in el,
il deposedez de puc si trec la
contraatac in jumatatea lor de
teren. Suporterii urlau. Davey
Johnston era pe stanga, dar mi-am
zis : driblez pana la capat ; portarul
lor era un fricos si jumatate ; il
bagasem o data bine in sperieti pe
vremea cand juca la Deerfield. Dar
n-apuc sa sutez ca apararea lor
tabarase pe mine : a trebuit sa
lunec in dribling prin jur, sa nu scap
pucul din crosa. Se facuse o
harmalaie de 3 la 3 si dam unii in
altii ca chiorii. In asemenea situatii,
politica mea este de a pocni fara
crutare in dreapta si-n stanga tot
ce poarta culorile inamice. Undeva
pe sub patine se afla fara doar si
poate si pucul, dar pentru moment,
eram exclusiv concentrati sa ne
cotonogim la sange.
Unul din arbitri fluiera.
- Hei, acesta : doua minute pe
tusa!
M-am uitat la el. Arata spre
mine. Eu? Ce facusem ca sa fiu
penalizat?
- Ce-am facut dom’le? Da-oncolo,
zau asa!
Nu parea deosebit de interesat
de perspectiva unui dialog cu mine.
Striga spre masa oficiala :
“Numarul 7, 2 minute!” Si semnala
autoritar, vanturandu-si bratele.
Am bodoganit putin, caci asa se
poarta. Chibitii asteapta sa
protestezi, indiferent cat a fost de
flagranta sau nu greseala. Arbitrul
tocmai imi facea semn cum mana
sa parasesc terenul. Clocotind de
revolta, am inceput sa ma indrept
agale spre tarcul de penalizare. Pe
cand ma cocotam pe banca,
ascultand bocanitura patinelor pe
scanduri, in urechi imi rasuna
latratura difuzoarelor :
- Penalty. Barrett, Universitatea
Harvard. Doua minute. Pe tusa.
Tribuna urla “huo!” ; cativa
coechipieri vociferau contestand
integritatea morala ca si calitatile
vizuale ale arbitrilor. M-am instalat
pe banca, cautand sa-mi trag
rasuflarea, fara sa privesc nici la
tribuna, nici pe teren, unde
Dartmouth domina acum din punct
de vedere numeric.
- Ce stai aici ca o gaura, in timp
ce restul echipei joaca mai
departe?
Era Jenny. M-am facut ca n-aud
si-am inceput sa fac galerie pentru
Harvard.
- Hai baietii, acuma, nu lasa
pucul!
- Ce greseala a fost asta, vrei
sa-mi explici?
M-am intors sa-i raspund. In
definitiv, era invitata mea.
- Am dat prea tare.
Si mi-am vazut mai departe de
treaba, urmarind pe coechipierii
mei care incercau sa-l impiedice pe
Al Redding, ambalat sa modifice
scorul.
- Si-i grav?
- Jenny, te rog, incerc sa ma
concentrez!
- In legatura cu ce?
- In legatura cu felul cum am sai
platesc polita huidumei de Al
Redding!
Urmaream mai departe
desfasurarea jocului, cautand sa
dau un sprijin – macar moral –
echipei mele.
- Va sa zica joci “murdar”?
Tocmai fixam din privire poarta
noastra, pe dinaintea careia roiau
acum brutele in tricouri verzi.
Muream de nerabdare sa reintru.
Jenny insista.
- Eventual mi-ai plati si mie
“polita”, nu-i asa ?
I-am raspuns fara sa ma intorc.
- Chiar acum, daca nu-ti tii gura.
- Am plecat. La revedere.
Pana sa intorc capul, disparuse.
Tocmai ma ridicam in picioare sa
ma uit in jur, cand cineva mi-a
atras atentia ca minutele de
penalty trecusera. Dintr-o saritura
am fost pe teren.
Galeria saluta zgomotos
revenirea mea. Tribuna scanda :
“Bar-rett s-a in-tors, ver-zii o duc
prost!” Chiar din gura de sarpe,
Jenny nu se putea sa n-auda acest
entuziasm colectiv, declansat de
reaparitia mea. Asa ca de ce sa-mi
pese de disparitia ei?
Dar unde disparuse?
Al Redding trage necrutator,
portarul respinge la Gene
Kennaway, Kennaway deschide
spre jumatatea terenului in
apropierea mea. Lunecand in
directia pucului, mi-am zis ca
dispuneam de o fractiune de
secunda ca sa arunc o privire spre
tribuna, dupa Jenny. Am privit. Am
zarit-o. Era intr-adevar acolo.
Urmatorul lucru de care am fost
constient era ca ma intinsesem pe
gheata cat eram de lat. Doua
huidume “verzi” tabarasera pe
mine, imi busisem fundul de
gheata, si – Doamne sfinte! – imi
simteam obrazul plesnind de
rusine. Barrett la pamant! Dinspre
galeria suporterilor nostri
credinciosi auzeam strigate de
protest ca ma facusem de ras.
Chibitii microbisti care tineau cu
Darmouth intonau urale.
- Dati in ei! Dati in ei!
Ce-o fi zicand acuma Jenny?
Dartmouth presa din nou si,
pentru a nu stiu cata oara, portarul
nostru respinsese o lovitura foarte
periculoasa. Kennaway paseaza lui
Johnston, care deschide scurt catre
mine (intre timp ma ridicasem in
picioare). Galeria intra in delir.
Acuma! Asta trebuie sa fie gol! Cu
pucul in crosa, ma avant cu toata
viteza in jumatatea de teren a
“verzilor”. Doi tipi din aparare o si
pornisera glont spre mine.
- Hai, Oliver! Acuma! Fa-i praf!
Nu te opri!
Deasupra harmalaiei galeriei,
rasuna glasul ascutit al lui Jenny.
Avea un timbru delicios de violent.
Driblez pe primul fundas, intru in al
doilea cu toata forta, animalul se
prabuseste depasit, apoi, in loc sa
sutez de pe picior gresit, pasez
cuminte inainte , lui Davey
Johnston care era lansat pe aripa
dreapta. Davey suteaza imparabil.
Gol!
In clipa urmatoare ne
imbratisam cu totii in entuziasmul
general. Eu, Davey Johnston,
ceilalti. Ne ridicam in brate unii pe
ceilalti, ne sarutam, ne
inghionteam in spinare, topaiam de
bucurie pe gheata. Tribuna era in
delir. Tipul de la Dartmouth pe
care-l pocnisem inca nu reusise sa
se ridice in picioare. Galeria
incepuse sa azvarle cu programele
pe gheata. Asta a fost lovitura de
gratie. ( De fapt e o metafora :
fundasul s-a sculat indata ce si-a
tras rasuflarea) . I-am facut terci cu
7-0.De-as fi sentimental , si as tine
la Alma Mater destul de mult ca, la
mine in odaie, sa arborez fotografii
pe pereti, nu cred c-as alege nici
Winthrop House, nici Mem Church :
as alege o poza cu Dillon. Dillon
Field House. Caci caminul meu
spiritual la Harvard – daca am avut
parte de asa ceva – a fost Dillon
Field House, sala sportului. Nate
Pusey n-are decat sa-mi anuleze
diploma, daca vrea. Dar asta e, si
nu mi-e rusine s-o spun : Biblioteca
Widener inseamna pentru mine
infinit mai putin decat Dillon House.
In fiece zi, cat timp am fost la
colegiu, Dillon House era locul unde
ma duceam cu regularitate toate
dupa amiezile : acolo ma gaseam
cu fratii, acolo ne impungeam unii
pe altii in vesele injuraturi, acolo
lepadam toalele “civilizatiei” ,
redeveneam o “glorie” primara. Ce
senzatie minunata sa incalti
jambierele, sa tragi pe tine
batranul tricou cu nr. 7 ( candva
am avut si cosmaruri, ca-mi
schimbasera numarul ; dar asta nu
s-a intamplat!), ce placere sa-ti iei
apoi in primire patinele si s-o
pornesti spre Watson Rink!
Inapoierea la Dillon, dupa
antrenament, era si mai placuta
inca. Sa smulgi de pe tine
echipamentul lipicios de sudoare,
sa te indrepti tantos, in pielea
goala, spre vestiar ca sa-ti iei
prosopul!
- Cum a mers azi, Ollie?
- Baban, Richie, baban de tot,
Jimmy.
Apoi, la dusuri, interminabilele
taclale despre cine a facut nu stiu
ce, nu stiu cui, de nu stiu cate ori
aseara, sau sambata. “Este ca i-am
avut pe porcii de la Mount Ida”? …
Personal aveam in plus si locul meu
privilegiat de meditatie solitara.
Blagoslovit mai demult cu un
accident la genunchi (da,
blagoslovit : n-ati vazut adeverinta
mea de recrutare?), eram obligat la
masaj si hidroterapie dupa fiecare
joc sau antrenament. Stand si
privind in apa ochiuri si inele,
vartejurile ce dansau in jurul
genunchiului meu, aveam timp
berechet sa-mi fac, de pilda,
inventarul loviturilor si vanatailor
primite (intr-un sens si astea imi
faceau placere), si ma lasam furat
apoi de ganduri despre totul si
orice. Asta seara imi venea in
minte golul, pasa aceea geniala,
selectionarea mea (aproape sigura)
pentru a treia oara consecutiv in
reprezentativa universitatii.
- Masaj, masaj? Asa baiatu’!
Era Jackie Felt, antrenorul si –
din propriul lui mandat – directorul
spiritual al echipei.
- Bat tactul, Felt, parca-i in ritm,
nu?
Jackie fredona cateva masuri si
fata i se lumina de un ranjet
prostesc.
- Iti spun eu ce nu-i in ordine cu
genunchiul tau paradit, Ollie.
Fusesem consultat de cei mai
buni ortopedisti ai Coastei de Est,
dar Felt stia mai bine.
- Nu te alimentezi corect.
Sincer, nu ma interesa deloc cemi
spunea.
- Nu mananci destul de sarat.
Poate daca-i cant in struna o sa
ma slabeasca.
- Ok, Jack, am sa incep sa pun
mai multa sare in mancare.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:03 PM | message # 4
Doamne, ce incantare pe el! Cu
fata lui stupida, inseninata de
sentimentul sarcinii indeplinite,
Jackie Felt iesi din baie. In orice
caz, eram din nou singur. Cu tot
corpul meu placut invinetit, m-am
cufundat in vartejul de apa din
cada, am inchis ochii si am ramas
asa, nemiscat, scaldat pana la
barbie in apa calda. Ahhh, ce
placere!
Dar, Dumnezeule! Jenny! M-o fi
asteptand afara. Sper ca da! Sper
ca n-a sters-o, Doamne fereste! Cat
timp s-o fi scurs de cand ma lafai
aici, la caldura, pe cand ea afara
face probabil piroane? Am trecut
imediat la ameliorarea recordului
meu personal de imbracare rapida.
Nu eram, cred, perfect uscat in
clipa cand impingeam usa mare de
la iesire.
Aerul rece ma izbi in piept.
Cerule, ce ger! Si intuneric. Mai
erau, ici-colo cateva grupuri razlete
de suporteri. Majoritatea ferventi ai
hocheiului de pe vremuri, fosti
coechipieri care, mintal, n-au
lepadat nici pana in ziua de astazi
jambierele. Tipi ca batranul Jordan
Jencks, cel ce nu lipseste de la nici
un meci – nici acasa, nici in
deplasare. Si totusi, cum de era cu
putinta? Jencks , fireste, era putred
de bogat. Dar, la urma urmei,
pentru ce?
- Te-au cotonogit urat, Oliver?
- Da, Mr. Jencks. Ati vazut ce joc
practica indivizii.
Ma uitam peste tot dupa Jenny.
Sa fi plecat singura, pe jos, la
Radcliffe?
- Jenny?
M-am indepartat cativa pasi de
grupul microbistilor, cautand-o din
priviri cu disperare. Dintr-o data,
iat-o ca iese de dupa un boschet
imbrobodita intr-un sal, din care
nu-i ieseau la vedere decat ochii.
- In sfarsit, Preppie! Cred c-am
facut degeraturi asteptandu-te.
Ce fericit eram c-o vad!
- Jenny!
Nu stiu cum, din instinct, am
sarutat-o simplu pe frunte.
- Am spus eu ca-ti dau voie?
- Ce anume?
- Am spus ca-ti dau voie sa ma
saruti?
- Iarta-ma. Eram ambalat.
- Eu nu.
Eram singuri, singurei, o
adevarata placere – doar noi doi ; si
intuneric ; si frig ; si tarziu. Am
sarutat-o iarasi. Nu insa pe frunte si
nici din varful buzelor. A durat o
buna bucata de timp, o clipa
nespus de placuta. Cand ne-am
oprit, mainile ei ma mai tineau asa
cum apucasera din primul moment
– de maneci.
- Nu-mi place, spuse ea.
- Ce anume?
- Faptul ca-mi place.
Pe cand ne intorceam pe jos
spre colegiu (aveam masina, dar
Jenny a vrut sa facem putina
miscare) , m-a tinut mai departe de
maneca. Precizez : nu de brat, de
maneca. Nu-mi cereti sa va explic
asa ceva. Cand am ajuns la poarta,
la Briggs Hall, nu i-am dat nici un
sarut de noapte-buna.
- Jen, stii ce, cateva luni de zile
s-ar putea sa nu-ti dau nici un
telefon …
A tacut o clipa. O buna bucata
de timp.
Apoi m-a intrebat :
- De ce?
- … si totodata, la fel de bine, sar
putea sa te sun chiar in clipa
cand revin acum in dormitor.
I-am intors spatele si-am
inceput sa ma indepartez.
- Du-te dracului! am auzit-o
murmurand din prag.
Am pivotat din nou si am tras
atunci imparabil de la 15 metri.
- Fii atenta, Jenny : cu barda stii
sa dai, dar habar n-ai sa incasezi!
Ce n-as fi dat atunci sa-i vad
expresia de pe fata! Dar,
considerente bine intemeiate, de
ordin strategic, ma obligara sa ma
abtin.
Cand am deschis usa, colegul
meu de camera Ray Stratton, era
intr-o partida de poker cu doi tipi
din lotul de fotbal.
- Ura, baietii!
Mi-au raspuns cu mormaiturile
de rigoare.
- Ce-ai impuscat pe ziua de azi,
Ollie? intreba Ray.
- O pasa geniala si un gol, am
raspuns eu.
- In galeata dupa Cavilleri.
- Pliscul! am raspuns.
- Cine mai e si asta, intreba unul
dintre mastodonti.
- Jenny Cavilleri, raspunse Ray.
O melomaniaca, tipul lesinat.
- Aha, o stiu, spuse celalalt.
Genul tabachera-ferecata.
Am ignorat conversatia acestor
porci vulgari si mi-am vazut de
treaba descurcand firul telefonului
pe care pornisem sa-l bag la mine
in odaie.
- Canta la pian cu orchestra
“Bach Society”, adauga Stratton.
- Dar cu Barrett la ce instrument
o fi cantand?
- Greu de precizat!
Racnete, grohaituri, hohote
inabusite. Indivizii se prapadeau de
ras.
- Domnii mei, am onoarea sa va
anunt ca mi se falfaie ; la revedere!
Am inchis usa, pe zgomotul de
fond al unui nou val de sunete
subumane, m-am descaltat, m-am
aruncat in pat si am format
numarul lui Jenny.
Vorbeam in soapta.
- Jen? … ce mai faci?
- Da … poftim?
- Jen … ce-ai spune daca te-as
informa ..
Ezitam. Ea ramasese in
asteptare.
- … daca ti-as spune, ca m-am
indragostit de tine.
A urmat o mica pauza. Apoi, cu
o voce foarte blanda :
- As spune … ca mananci
castane.
Si-a inchis.
Nu eram nefericit. Si nici
surprins.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:04 PM | message # 5
3.
In meciul cu Cornell am fost
ranit.
Din vina mea, fara discutie. La o
faza de joc, cand eram cu totii
extrem de infierbantati, am avut
nefericita inspiratie sa ma refer la
centrul atacant advers numindu-l
“frantuz imputit”. Greseala mea
consta din trecerea cu vederea a
faptului ca patru din coechipierii lor
erau canadieni – si, asa cum avea
sa se adevereasca ulterior – foarte
patrioti, foarte vanjosi in plus, si,
pe langa toate astea, aflati cu totii
in raza de auz a vorbitorului, adica
a mea. Colac peste pupaza, la
insulta s-a adaugat injuria, caci in
cele ce au urmat am fost penalizat
pe loc. Si nu cu penalty obisnuit : ci
cu 5 minute pe tusa pentru faultare
grava. Ar fi trebuit sa fiti acolo sa
vedeti ce galerie de huiduituri m-a
salutat in clipa cand s-a anuntat
decizia! Desi era in joc titlul
diviziei, putini dintre suporterii
Harvardului facusera deplasarea
tocmai la dracu’n praznic pana la
Ithaca, statul New York. 5 minute!
Pe cand ma cocotam pe banca,
antrenorul nostru isi smulgea parul
din cap. Jackie Felt se repezi indata
la mine. Abia in clipa aceea mi-am
dat seama ca partea dreapta a
obrazului mi-era facuta ferfenita.
“Doamne Iisuse Hristoase” nu
inceta el sa exclame in timp ce
incerca sa-mi opreasca hemoragia
cu un creion astringent. “Doamne
Dumnezeule, Ollie, ce naiba te-a
apucat!”
Stateam acum impacat, privind
in gol. Mi-era rusine sa privesc pe
teren, unde temerile mele cele mai
negre incepeau sa se
adevereasca ; Cornell ridica intradevar
foarte curand scorul.
Chibitii “rosiilor” urlau, mugeau,
fluierau. Era momentul crucial.
Cornell avea acum toate atuurile si
se pregatea sa castige partida si, o
data cu ea, titlul. Imi venea sa urlu
de ciuda : si nu trecusera nici
jumatate din minutele mele.
In tribuna de vis-à-vis, micul
contingent al universitatii Harvard
incremenise in incruntare si tacere.
Galeriile – a noastra si a lor – uitara
imediat de mine. Un singur
spectator continua sa-si atinteasca
privirile asupra bancii de
penalizare. Da, intr-adevar, era
acolo. “Daca sedinta de consiliu se
termina la timp, incerc sa ajung la
Cornell.” Printre suporterii
universitatii Cornell – desigur insa
fara ca sa faca galerie – se afla, pe
locul lui, Oliver Barrett III.
De dincolo de haul inghetat,
“Old Stonyface” ( Batranul Obraz
de Piatra), cu fata lui fara expresie,
contempla taciturn cum ultimele
siroiri de sange de pe falca fiului
sau unic erau acum oprite cu
bucati de leucoplast. Ce credeti ca
spunea in sinea lui? Ttt! Ttt! Ttt! –
sau alte vorbe in acelasi stil?
“Oliver, din moment ce-ti place
atat de mult sa te bati, de ce nu te
inscrii la box?”
“Exeter n-are echipa de box,
tata.”
“Da ; bine, poate ca n-ar trebui
sa mai asist la meciurile tale de
hochei.”
“Doar nu-ti imaginezi ca ma bat
de dragul tau, tata?”
“Bine, - de dragul, parca n-as
spune.”
Fireste insa ca nimeni n-ar fi
putut spune exact la ce gandea
Oliver Barrett III. In felul lui era un
Mount Rushmore ambulant,
cateodata vorbitor. “Stonyface”. Ii
mai spuneam si “Old Stony” –
babac de piatra; pe de alta parte,
nu era deloc exclus ca, in acele
clipe, dumnealui sa savureze
obisnuitele-i placeri orgolioase. De
pilda : “Priviti-ma ; extrem de
putini spectatori au venit de la
Harvard pentru acest meci, dar eu
unul ma numar printre ei. Eu,
Oliver Barrett III, persoana
importanta si coplesita de multe
alte obligatii – avand in subordinea
mea banci, si asa mai departe. – Eu
mi-am permis sa fac deplasarea la
Cornell pentru acest fleac : o
partida de hochei. Ce minunat.”
(Pentru cine?)
Tribunele urlau din nou, de asta
data dezlantuite. Cornell ridicase
iarasi scorul. Conduceau detasat. Si
eu mai aveam 2 minute de stat pe
tusa. Davey Johnston venea furios
spre centrul terenului, rosu la fata
si imbufnat. Trecand pe dinaintea
mea, nu mi-a aruncat nici macar o
privire. Mi s-a parut, sau am zarit
chiar lacrimi in ochii lui? Nu zic nu ;
titlul era intr-adevar in joc ; dar
Doamne Dumnezeule – lacrimi? Dao-
ncolo! Adevarat ca Davey,
capitanul nostru, avusese bafta de
necrezut sa nu joace in 7 ani un
singur meci de partea invinsilor.
Era , intr-un sens, mica lui legenda.
El, capitanul echipei … Acesta a
fost de altfel ultimul nostru meci
“tare”.
Pierdut cu scorul de 3 la 6.
Imediat dupa meci, examenul
radioscopic a aratat ca osul
scapase teafar ; in continuare, 12
copci mi-au fost cusute in falca si
obraz de Dr. Richard Selzer. Intre
timp, Jackie Felt se afera in jurul
scaunului de operatie, istorisind
medicului de la Cornell cum
refuzam sa ma alimentez corect si
cum totul s-ar fi putut evita daca
alimentatia mea ar fi continut mai
mult NaCl. Selzer nu-i dadea lui
Jack nici o atentie si ma avertiza pe
un ton foarte serios in legatura cu
ceea ce – in termeni medicali –
denumea traumatizarea grava a
“fosei orbitale”, recomandandu-mi
si proba de maxima intelepciune :
sa ma abtin de la joc timp de o
saptamana. I-am multumit. A iesit
apoi din cabinet, in timp ce Felt se
tinea mai departe de coada lui spre
a conversa mai pe larg despre
nutritie si malnutritie. Eram
bucuros sa fiu in sfarsit singur.
M-am dusat cu mila, grijuliu sa
nu-mi ud pansamentele si obrazul
contuzionat. Efectul novocainei
incepuse sa treaca, dar intr-un
sens eram fericit sa simt pe viu
durerea. La urma urmei, o facusem
chiar lata. Adio titlu, adio glorie
( seniorii nostri nu fusesera
niciodata infranti ) – si pentru noi
ca echipa, si pentru Davey
Johnston, invincibilul capitan. Poate
ca oprobriul nu era de aruncat pe
de-a-ntregul pe umerii mei – dar
mie, in clipa aceea, asa mi se
parea.
La vestiare nu mai ramasese
nimeni. Probabil toata lumea era la
motel. Aveam impresia ca toti ma
evitau, ca nimeni nu mai vrea sa
schimbe o vorba cu mine. In gura
cu gustul amar al infrangerii –
curios, eram atat de stanjenit incat
mi se parea ca-l simt efectiv pe
cerul gurii – mi-am facut sacul siam
iesit. Nu se vedeau cine stie ce
suporteri de-ai nostri prin jur in
suflarea taioasa a vantului newyorkez
de miaza-noapte …
- Cum te simti cu falca, Barrett?
- Ok, multumesc, Mr. Jencks.
- Am impresia ca se impune o
friptura in sange, se auzi de alaturi
o alta voce familiara. Era Oliver
Barrett III in persoana. Ce tipic din
partea lui sa-mi vina cu leacuri
dintr-astea babesti, bune doar de
vindecat o vanataie.
- Multumesc, tata, am raspuns.
A avut grija doctorul. Si-am aratat
cu mana spre pansamentul
acoperind acum cele 12 copci
cusute de Selzer.
- Bine, bine, dar eu ma refeream
la stomac, baiete.
La masa a avut loc a nu stiu
cata editie a serialului nostru de
non-conversatii : incepand cu
inevitabila intrebare : “Cum a
fost?” si incheiata cu : “Crezi ca-ti
pot fi de vreun folos?”
- Ei, cum a fost?
- Foarte bine.
- Te doare?
- Nu, e-n ordine.
Incepuse sa ma doara al naibii.
- N-ar fi rau sa te vada luni si
Wells.
- Nu cred ca-i cazul, tata.
- Dar e vorba de-un specialist.
- N-am impresia ca medicul deaici
e veterinar, am raspuns eu, in
speranta sa mai retez din
inveteratul sau entuziasm snob
fata de “specialisti”, “experti”, si
alte figuri “de prima mana”.
- Pacat, facu Oliver Barrett III, pe
un ton care parea sa prevesteasca
un efort de-a fi spiritual ; fara
exagerare, sa stii ca te-ai ales cu
niste rani bestiale.
- Deh, asta e, i-am raspuns . ( El
s-o fi asteptat sa-i ranjesc?)
M-am intrebat apoi daca asazisele
“observatii spirituale” ale
tatalui meu nu urmareau implicit sa
condamne comportamentul meu
de pe teren :
- Sau poate vrei sa insinuezi ca
m-am purtat animalic?
Fizionomia lui sugera o relativa
satisfactie, provocata probabil de
faptul ca pusesem aceasta
intrebare. Mi-a raspuns simplu :
- Tu spuneai nu stiu ce de doctor
veterinar, eu n-am zis nimic.
In fata acestei situatii, am luat
hotararea sa studiez Meniul.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:08 PM | message # 6
Cand ni se adusera fripturile,
Old Stony era lansat in una din
cunoscutele lui prelegeri simpliste –
daca nu ma insel cu privire la
victorie si infrangere. Facu
observatia ca pierdusem titlul
( remarca plina de sagacitate, tata)
– dar ca, la urma urmelor, in sport
ceea ce conteaza in primul rand e
nu victoria ci jocul. Observatiile lui
aduceau suparator de mult cu o
parafraza a motto-ului olimpic, si
am avut impresia ca pregatea in
acest fel o introducere la un nou
capitol, cu titlul : “Nu crezi c-ar fi
cazul sa te lasi de competitii atat
de putin semnificative ca aceste
campionate studentesti?” Dar naveam
nici un chef sa intru cu el in
tocmeli si taclale despre
regulamentele olimpice, asa ca iam
servit din nou o scurta portie de
“da”, si am tacut.
Am conversat in gama
obisnuita, concentrati asupra unui
non-subiect caracteristic: care sunt
planurile tale?
- Spune-mi, Oliver, ai mai primit
vreo veste din partea scolii
superioare de Drept?
- Dar, tata, nu-s de loc decis sa
urmez cursurile scolii de Drept.
- Nu te-am intrebat asta ; te-am
intrebat daca ei nu s-au decis
cumva cu privire la tine.
Ce mai era si asta : inca un spirit
de-al lui? Te pomenesti ca trebuia
sa mai si rad de aceasta nostimada
retorica a parintelui meu.
-Nu, tata ; n-am primit inca nici
o scrisoare.
- As putea eventual sa-l sun pe
Price Zimmermann…
- Nu! l-am intrerupt eu in
virtutea unui reflex spontan. Te rog
mult, nu.
- Nu tin de loc sa influentez,
relua O.B. III intepat – vreau doar
sa ma interesez.
- Tata, n-am nimic impotriva
daca primesc scrisoare de
acceptare – ca oricine altul. Zau
asa …
- Bun. Desigur. E-n ordine.
- Mersi, tata.
- De-altfel, e aproape sigur ca te
vor, adauga el.
Nu stiu cum se face, dar O.B. III
are o specialitate sa ma ia peste
picior chiar atunci cand din gura
imi adreseaza elogii.
- Nu-i nici o scofala, am raspuns
eu. Sa nu uitam ca n-au echipa de
hochei.
Ma intreb de ce tineam cu tot
dinadinsul sa ma expun in acest
fel. Poate pur si simplu pentru ca
tata se afla pe pozitia adversa.
- Bine, dar esti inzestrat si cu
alte calitati, spuse Oliver Barrett III.
Refuza insa sa finalizeze. ( Ma
indoiesc c-ar fi putut.)
Masa a fost la fel de idioata ca si
conversatia, cu singura diferenta
ca aici am putut prevedea in
legatura cu chiflele ca aveau sa fie
reci (cum au si fost) , in timp ce in
legatura cu tata nu poti niciodata
prevedea ce tema de discutie o sati
scoata mieros pe tapet.
- Si mai este, nu. “Detasamentul
Pacii” zise el dintr-o data, ca nucan
perete.
- Poftim? am intrebat eu,
neintelegand de loc daca fusese
vorba de o afirmatie sau de o
intrebare.
- Eu unul cred ca-i treaba foarte
pozitiva, “Detasamentul Pacii” ; tu
nu?
- Mda, am raspuns eu. Cu
siguranta mai buna decat
“Detasamentul Razboiului”.
Eram chit. Nu intelesesem exact
unde voia sa bata, si viceversa. La
punctul “tema de discutie”
socoteam asadar partida remiza.
Ce-ar fi putut urma mai departe :
rubrica afaceri curente? programul
guvernamental de dezvoltare? Nu.
Uitasem ca, de fapt, chintesenta
tuturor temelor ramanea imuabila :
care sunt planurile tale?
- Personal, n-as avea absolut
nimic de obiectat, Oliver, daca ai
hotari sa te angajezi in
“Departamentul Pacii”.
- E reciproc, am raspuns,
inganandu-i generozitatea de spirit.
Eram oricum convins ca Old Stony
nu asculta nimic din ceea ce-i
spun : nu m-a surprins deci lipsa de
reactie la nevinovatul meu
sarcasm.
- Dar spune-mi, printre colegi,
care-i atmosfera?
- Poftim?
- “Detasamentul Pacii” are vreo
semnificatie pentru viata lor?
Cred ca pentru tata raspunsurile
afirmative sunt la fel de necesare
ca pentru pesti mediul lichid.
- Desigur, tata.
La urma, si placinta cu mere era
veche.
Pe la 23:30 l-am condus catre
masina.
- Iti pot fi de vreun folos, baiete?
- Nu, multumesc, tata. Totu-i in
ordine. Noapte buna!
Si masina demara.
Da. Exista curse aeriene
regulate intre Boston si Ithaca,
statul New York, dar Oliver Barrett
III, preferase sa vina cu masina. Si
asta nu datorita faptului ca
ceasurile de drum la volan ar fi
putut fi interpretate ca un gest
parintesc simbolic. Tatei pur si
simplu ii place sa conduca. Si sa
conduca repede. La miezul noptii,
la volanul unui Aston Martin DBS,
poti goni mancand pamantul. Nu
ma indoiam ca O.B. III isi pusese in
gand sa doboare in acea noapte
propriul sau record personal de
viteza pe distanta Ithaca – Boston,
stabilit cu un an inaintea primei
noastre cupe, cand batusem
Cornell-ul preluand trofeul. Am
aceasta convingere pentru ca l-am
surprins consultandu-si
cronometrul.
M-am intors la motel s-o sun pe
Jenny.
A fost singura realizare pentru
seara aceea. I-am povestit totul dea
fir in par in legatura cu bataia
( fara sa mentionez insa natura
precisa a acelui casus belli ), si as
putea spune ca i-a placut. Printre
snobii si melomanii pe care-i
frecventa, putini erau capabili sa
incaseze sau sa dea asemenea
lovituri.
- Dar cel putin l-ai batut mar pe
tipul care te-a cotonogit? s-a
interesat ea.
- Si inca cum! L-am facut zob.
Harcea-parcea.
- Vai, cat de mult mi-ar fi placut
sa vad si eu! Poate mai repeti
figura cu alta huiduma in meciul cu
Yale, ei?
- Mda, sigur.
Am suras. Cat de mult ii placeau
lucrurile simple ale vietii.
4.
- Jenny, vorbeste la telefonul din
hol.
Informatia imi era data de
pustoaica de serviciu la telefon –
fata de care nu-mi declinasem
identitatea si careia, cu atat mai
putin, nu-i spusesem pe cine
cautam in acea luni seara la Briggs
Hall. Am tras imediat concluzia ca
tabela mi-era favorabila. Era
evident ca fata citea The Crimson
si stia cine sunt. Ok, asta nu mi se
intampla prima oara. Mai
semnificativ mi se parea faptul ca
Jenny ii spusese ca avea intalnire
cu mine.
- Multumesc, am spus. Am sastept
aici.
- Mi-a parut foarte rau pentru
meciul cu Cornell. The Crimson zice
ca ai fost faultat de patru insi.
- Da, dar cine a incasat penaltyul?
Eu. Tine cont. Si 5 minute.
- Da, da.
Diferenta dintre prieteni si
suporteri e ca stand de vorba cu
unul din acestia din urma intri
foarte rapid in criza de conversatie.
- N-o fi terminat?
Fata controla si raspunse nu.
Cu cine o fi stand de vorba,
rapind astfel din timpul intalnirii
mele cu ea? O fi vreo fata de
meloman? Nu ignoram faptul ca
Martin Davidson, din ultimul an de
la Adams House si dirijorul
orchestrei “Bach Society” se
considera investit cu drepturi
preferentiale de atentie din partea
lui Jenny. Platonic ; de-altminteri,
nu cred ca tipul era capabil sa-si
miste altceva decat bagheta.
Oricum insa, ma pregateam sa pun
capat acestei uzurpari a timpului
meu.
- Unde-i cabina?
- In fund, dupa colt. Si-mi indica
precis directia.
Am pornit-o prin holul mare.
Imediat am si zarit-o pe Jenny care
vorbea dintr-o cabina. Lasase usa
deschisa. Calcam fara graba, calm,
sperand c-o sa ma vada, c-o sa fie
impresionata de obrazul meu
bandajat, de toate ranile mele si ca
asta o s-o determine sa agate pe
loc receptorul in furca si sa se
repeada in bratele mele.
Continuand sa inaintez, au inceput
sa-mi parvina franturi de
conversatie.
- Da, fireste! … Nici vorba. O,
dar fii sigur ca si eu, Phil ; sigur – si
eu te iubesc.
M-am oprit. Cu cine naiba
vorbea? Nu putea fi Davidson – nici
urma de Phil in numele lui. Il
verificasem inca mai demult in
catalogul colegiului : Martin Eugene
Davidson, 70 Riverside Drive, New
York, Scoala superioara de arta si
muzica. Fotografia lui sugera
sensibilitate, inteligenta si,
probabil, vreo 25 kg mai putin
decat mine. Dar de ce-mi faceam
probleme pentru Davidson? Era
clar ca amandoi, atat el cat si mine,
eram trasi in piept de Jenny
Cavilleri, pentru un tert caruia, in
chiar acest moment ( ce magarie! )
ii trimitea un tuc prin telefon!
Nu lipsisem decat 48 ore, si iata
ca un individ numit Phil se si
strecurase in pat cu Jenny ( altfel
nici nu se putea!)
- Da, Phil; si eu te iubesc. Te
pup. Pa.
In timp ce fixa receptorul in
furca, a dat domnul si m-a zarit
intr-un sfarsit; atunci, fara sa
roseasca de loc, mi-a zambit
fluturandu-mi din mana un sarut de
la distanta. Cum putea fi in halul
asta de cutra?
M-a sarutat usor pe obrazul
teafar.
- Vai, dar arati ceva de groaza.
- Sunt ranit, Jen.
- Sper cel putin ca tipul celalalt
arata mai rau, nu?
- Sigur. Mult mai rau.
Intotdeauna fac ca tipul celalalt sa
arate mult mai rau.
Rostisem ultimele cuvinte cat
am putut de sumbru, vrand sa
sugerez in acest fel ca eram gata
sa nimicesc orice rival care ar fi
indraznit sa se aventureze in pat cu
Jenny in absenta mea ( “Ochii care
nu se vad, se uita” … deh!) Ma
apuca de maneca hainei si ne
indepartaram spre iesire.
- Pa, Jenny, ii spuse pustoaica de
la telefon.
- La revedere, Sara Jane, ii
raspunse Jenny.
Odata ajunsi afara si pe punctul
de a deschide portierele MG-ului
meu, mi-am oxigenat mai intai
pana la fund plamanii, tragand in
cosul pieptului aerul racoros al serii
; apoi, cat am putut de simplu, am
pus intrebarea :
- Asculta, Jen …
- Da?
- Aa, cine-i Phil?
A raspuns ca si cum ar fi spus
buna-ziua:
- Tata.
Si a intrat in masina.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:09 PM | message # 7
Nu eram dispus sa inghit cu una ,
cu doua asemenea gogoasa.
- Vrei sa ma faci sa cred ca
atunci cand vorbesti cu tatal tau ii
zici Phil, pe nume?
- Daca asta e numele lui. Tu
cum ii zici tatalui tau?
Stiam de la ea ca-si petrecuse
copilaria la Cranston, Rhode Island,
unde tatal ei tinea un fel de
placintarie. Fusese crescuta de el,
caci ramasese de mica orfana de
mama; mama ii murise intr-un
accident de automobil. Toate astea
in chip de explicatie pentru faptul
ca nu invatase niciodata sa sofeze.
Cica tatal – de altfel, in toate
celelalte privinte “un tip
cumsecade” (cuvintele ei) era
neinchipuit de superstitios si nu
admitea nici in ruptul capului ideea
ca unica lui fiica sa treaca vreodata
la volan. Asta a fost, zicea ea, un
morcov extraordinar, in special in
ultimele clase de liceu, cand lua
lectii de pian cu un profesor tocmai
in Providence. A profitat insa de
ocazie in acei ani si a citit tot
Proust din scoarta-n scoarta,
neavand ce face ore intregi cat
mergea cu autobuzul.
- Si cum zici ca-l chemi pe tatal
tau? repeta ea intrebarea.
Ramasesem atat de interzis
incat nici n-am auzit bine.
- Cine?
- Te-am intrebat ce termen
folosesti atunci cand te referi la
tatal tau legitim?
Am raspuns cu expresia pe care
de multa vreme as fi vrut s-o pot
folosi :
- Moas’sa pe gheata.
- Asa? De la obraz?
- Obrazul lui e invizibil.
- Poarta masca?
- Intr-un sens, da. O masca de
piatra. Absolut de piatra.
- Asaaa? Probabil ca nu-i ajunge
nimeni la varful nasului : deh, fiul
lui e una din vedetele Harvardului.
M-am uitat la ea. Era clar ca nu
pricepea nimic.
- Vedeta a fost el, Jenny.
- Mai mare ca atacantul Oliver
Barrett IV, din reprezentativa
Universitatii?
Eram magulit de faptul ca-mi
aprecia cartea de vizita sportiva.
Pacat ca ma descalificasem vorbind
atat de mult, tocmai acum, despre
batran. Totusi, am continuat.
- La olimpiada de la Amsterdam,
in ’28, a fost finalist la canotaj
simplu.
- Colosal. A luat cupa?
I-am raspuns ca nu ; ar fi putut
spune ca iesirea lui doar pe locul 6
in finala ma ungea literalmente pe
suflet.
A urmat o mica tacere. Poate ca
in cele din urma, Jenny avea sa
priceapa totusi ca Oliver Barrett IV
nu era pur si simplu sinonim cu
namila de edificiu din piatra
cenusie de la Harvard Yard. Ca
faptul implica simultan si o anume
“intimidare” de ordin muscular. Ma
refer la reprezentarea succesului in
sport, proiectata asupra propriului
eu ca o umbra. E vorba de eul meu,
fireste.
- Dar spune-mi si mie, in
definitiv ce face ca sa merite
calificarea de “Moas’sa pe gheata”
despre care ziceai?
- Pe mine, am raspuns.
- Poftim?
- Face pe mine, am repetat.
Cascase niste ochi cat cepele.
- Cum adica… asa o murdarie?
intreba ea.
- Nu-ti mai face probleme, Jen.
Am eu destul cu problemele mele.
- Hai, Oliver, spune-mi : de pilda,
ce-ti face, cum se poarta, ce-ti cere
sa faci?
- Tot ce-i “corect”, am raspuns.
- Si ce-i incorect in tot ce-i
corect? intreba ea, incantata de
aparentul paradox.
I-am povestit cum nu puteam
suporta faptul de a ma simti in
permanenta “programat” in cadrul
asa-zisei traditii Barrett – lucru, de
altfel, pe care-l va fi simtit si ea
vazand de pilda repugnanta cu
care mentionam numeralul din
coada numelui de familie.
Detestam apoi faptul de a fi
obligat in fiecare semestru sa
produc cu regularitate un numar de
“realizari” la invatatura.
- Aha, facu Jenny, cu o nuanta
nedisimulata de sarcasm in glas.
Vrei sa spui ca detesti notele mari
la scoala, ca detesti sa fii
selectionat in reprezentativa …
- Ceea ce detest in primul rand e
faptul ca dumnealui considera
aceste lucruri de datoria mea.
Spunand acestea – de fapt lucruri
pe care le simtisem in sinea mea
dintotdeauna (dar despre care nu
mai vorbisem nimanui) – incepeam
sa ma simt ingrozitor de prost ;
acum insa se punea problema s-o
lamuresc pe Jenny in legatura cu
toata istoria. … Si se arata in asa
hal de blazat ori de cate ori
inregistrez cate un succes. De fapt,
am permanent impresia ca ma ia
garantat, ca pe un fel de mecanism
infailibil.
- Din cate spui, e un om ocupat.
N-are raspunderea unei multimi de
banci si a altor chestii?
- Doamne Dumnezeule, Jenny,
dar tu cu cine tii?
- Dar ce-i asta, in definitiv : un
razboi? intreba ea.
- Categoric, am replicat.
- Lasa-ma sa rad, Oliver.
Parea realmente pe dinafara.
Atunci am intrezarit intaia oara
existenta decalajului de culturi
dintre noi. Vreau sa spun ca 3 ani si
jumatate de studii la Harvard-
Radcliffe scosesera , din ea ca si
din mine, in foarte larga masura,
ceea ce inevitabil, aceasta
institutie, conform traditiei ei,
produce : niste infatuati de
intelectuali; dar in clipa aceea,
cand a fost vorba de a accepta
ideea ca tatal meu avea o inima de
piatra , Jenny nu putea sa nu-si
manifeste atasamentul atavic fata
de tipul italo-mediteranean de
“taticut iubitor de plozi” ; si
argumentul ei era de neclintit.
Am incercat totusi sa-i dau, la
obiect, o pilda concreta. Ridicola
noastra non-conversatie dupa
meciul cu Cornell. Categoric, faptul
a impresionat-o. Culmea insa e ca
a impresionat-o gresit.
- Si cum, a batut tot drumul
pana la Ithaca ca sa asiste la
porcaria aia de meci?
Am incercat sa-i explic ca tatal
meu era din cap pana-n picioare o
forma lipsita de continut. Ea
ramanea mai departe cucerita de
ideea ca batranul facuse un drum
atat de lung doar ca sa asiste la un
(relativ) atat de banal eveniment
sportiv.
- Uite ce e, Jenny, ce-ar fi s-o
lasam moarta.
- Slava Domnului c-ai ajuns sa te
oftici pe propriul tau tata, mi-a
raspuns ea. Asadar, nu esti perfect.
- Si ce, vrei sa spui ca tu esti?
- Fereasca sfantul, Ollie. Daca as
fi, n-as fi aici cu tine.
Deci, ca de obicei, inapoi la ale
noastre.
5.
As vrea sa spun cateva cuvinte
despre relatia noastra fizica.
Pentru un timp curios de lung sa
lasat asteptata. Vreau sa spun
prin asta ca multa vreme lucrurile
cele mai semnificative au continuat
sa ramana intre noi sarutarile de
care am vorbit ( si pe care mi le
amintesc inca in cele mai mici
amanunte ). In ceea ce ma
priveste, trebuie sa spun ca asta nu
constituia de loc “procedura
standard” : sunt mai curand un
impulsiv, nerabdator si iute la
actiune. De-ar fi sa iei la alegere
oricare fata dintr-o grupa de la
Tower Court Wellesley si sa-i spui
ca Oliver Barrett IV a avut zilnic
intalnire, timp de 3 saptamani, cu o
anume domnisoara, dar ca n-a
trecut la actiune, ai fi salutat cu
rasete si foarte serioase indoieli
despre feminitatea persoanei in
cauza. Dar desigur, realitatea era
alta.Nu stiam ce sa fac.
N-as vrea sa ma intelegeti
gresit, sau sa dati situatiei o
interpretare mecanica. Toate
miscarile le cunosteam , fireste, pe
dinafara. Numai ca, in cazul de
fata, pur si simplu nu-mi venea sa
dau piept cu propriile mele
sentimente privitor la executie.
Jenny era atat de desteapta incat
ma temeam sa nu rada de ceea ce,
traditional , considerasem stilul
strategiei “suav-romantice” (si
irezistibile) a lui Oliver Barrett IV.
Mi-era de fapt frica sa nu ma
trimita la plimbare , asta era. Imi
era si frica sa nu fiu acceptat din
motive gresite. Ceea ce incerc sa
spun aici e ca aveam fata de
Jennifer sentimente total diferite de
toate experientele mele
precedente : nu stiam nici ce sa
spun, nici cui sa ma destainui in
legatura cu asta. (“Trebuia sa ma
intrebi pe mine”, avea ea sa-mi
spuna mai tarziu.) Tot ce stiam era
ca sentimentele acestea existau.
Fata de ea. Fata de ea ca un intreg.
- Ai sa pici la examen, Oliver.
Studiam la mine in camera,
amandoi, intr-o duminica dupamasa.
- Oliver, ai sa pici daca continui
sa te holbezi la mine cum citesc, in
loc sa-ti vezi de treaba ta. Citeste.
- Nu ma holbez la tine cum
citesti. Citesc.
- Tromboane. Te uiti la
picioarele mele.
- Doar din cand in cand. La
fiecare capitol.
- Cartea ta are capitole exagerat
de scurte.
- As! M-as uita mai bine in
oglinda, mademoiselle Narcis : te
crezi mai bine decat esti.
- Stiu. Dar ce vrei sa-i fac? Daca
asta-i parerea ta …
Am azvarlit din maini volumul si
m-am dus langa ea, in coltul opus
al odaii.
- Jenny, pentru numele lui
Dumnezeu, cum iti inchipui c-as
putea fi in stare sa-l citesc pe John
Stuart Mill cand mor in fiecare clipa
sa fac dragoste cu tine?
Isi arcui sprancenele a
incruntare.
- Oh, Oliver, te rog!
Eram acum pe jos, langa
scaunul ei. Isi arunca din nou
privirea peste carte.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:10 PM | message # 8
- Jenny …
Inchise cartea incet, o lasa jos,
apoi imi cuprinse gatul cu
amandoua mainile.
- Oliver … te rog.
Totul s-a petrecut instantaneu.
Absolut totul.
Primul nostru contact fizic a fost
la antipodul primului nostru contact
verbal. Atat de impacat, atat de
bland, atat de tandru. Nu-mi
inchipuisem niciodata ca aceasta
ar putea fi adevarata Jenny : cu
atata tandrete in atingere – atat de
dulce si de afectuoasa. Teribil de
socante pentru mine au fost insa
propriile mele reactii. Devenisem
tandru. Devenisem calin. Acesta sa
fi fost adevaratul Oliver Barrett IV?
Cum va spuneam, n-o vazusem
niciodata pe Jenny mai decoltata
decat ingaduia privirii deschiderea
unui singur nasture de la gat. Am
fost asadar intrucatva surprins sa
constat ca purta la piept o
cruciulita de aur. Prinsa de un
lantug fara inchizatoare. Vreau sa
spun ca facand dragoste nu si-a
scos cruciulita de la piept. Mai
tarziu, intr-un moment de ragaz al
acelei dupa-amieze atat de
frumoase – una din clipele cand
totul si nimic nu mai conteaza – am
mangaiat usor cruciulita si am
intrebat-o ce crede c-ar avea de
spus duhovnicul ei despre situatia
in care ne aflam ; si asa mai
departe. Mi-a raspuns ca nu avea
duhovnic.
- Dar nu esti o fata buna –
catolica? am intrebat-o iar.
- Daca tii neaparat, sa spunem
ca sunt o fata … buna.
Si m-a privit intrebator, ca
pentru confirmare. Am zambit. Mi-a
raspuns cu un suras.
- Asadar , doua lucruri din trei.
Am intrebat-o atunci ce era cu
crucea pe lantugul acela fara
deschizatoare. Da : nici mai mult,
nici mai putin. Mi-a replicat ca
fusese al mamei ; o purta din
considerente sentimentale, nu de
religie. Conversatia s-a reintors
apoi la noi insine.
- Hei, Oliver, ti-am spus ca te
iubesc? a intrebat ea.
- Nu, Jen.
- De ce nu m-ai intrebat?
- Sa-ti spun sincer : mi-era frica.
- Poti sa ma intrebi acum.
- Ma iubesti, Jenny?
M-a privit si, de loc evaziva, mia
raspuns cu o intrebare :
- Tu ce crezi?
- Da. Deh. Poate.
Am sarutat-o pe gat.
- Oliver?
- Da?
- N-as putea spune de fapt ca te
iubesc…
Dumnezeule, ce mai era si asta?
- Te iubesc foarte mult, Oliver.
6.
Ray Stratton mi-e drag.
S-ar putea sa nu fie un geniu,
sau cine stie ce glorie sportiva
( cam malai mare la fotbal ), dar
mi-a fost intotdeauna prieten
sincer si bun tovaras de camera.
Dar cate n-a avut de indurat din
partea mea in ultimul an de
colegiu! Ma intreb unde se aciua sa
studieze de atatea ori cand, venind
acasa sa se apuce de carte, pe
clanta de la intrare il intampina
cravata mea (semnal conventional
pentru : “Atentie, inauntru se
lucreaza”) ? Recunosc ca nu se
omora cu invatatura , dar din cand
in cand n-avea incotro, caci veneau
examenele. Sa spunem ca mergea
sa invete in sala de lectura a
caminului, sau la Lamont, sau chiar
la “Pi Eta Club”. Dar unde mergea
sa se culce in noptile acelea de
sambata spre duminica, in care
Jenny si cu mine hotaram sa
incalcam regulamentul si sa
ramanem totusi impreuna? Saracul
Ray era nevoit probabil sa umble
cu bogdaproste prin vecini, in
presupunerea ca ei n-aveau vreo
combinatie a lor. Noroc, cel putin,
ca toate astea se petreceau in
sezonul mort de fotbal. As fi facut
si eu acelasi lucru pentru el.
Dar, va intreb, care a fost
rasplata lui Ray pentru acest
tratament? Ii impartaseam pe
vremuri orice amanunt al fiecarui
punct marcat in triumfurile mele
amoroase. Acum insa, nu numai ca
aceste inalienabile drepturi de
dormitor ii erau tagaduite, dar, mai
mult decat atat, o singura data nu
i-am marturisit deschis realitatea
despre ceea ce se petrecea intre
mine si Jenny. Ii aduceam la
cunostinta pur si simplu ziua si ora
cand aveam nevoie de camera ;
doar atat. Stratton tragea ce
concluzie voia.
- Fii atent, Barrett, nu face pe
nebunul, zi si mie : da sau nu? ma
intreba el intr-una.
- Raymond, in calitate de prieten
iti cer insistent un singur lucru : numi
cere sa-ti raspund.
- Dar Dumnezeule, Barrett, ce
naiba tot faceti impreuna atatea
dupa-mese in timpul saptamanii,
toate serile alea de vineri, toate
noptile de sambata spre duminica?
E musai; trebuie : ai avut-o.
- Atunci ce-ti mai bati gura sa
ma-ntrebi, Ray?
- Pentru ca-i nesanatos.
- Ce?
- Toata situatia asta, Ol. Asculta
la mine, asa ceva nu s-a intamplat
cu tine niciodata. Niciodata n-ai
pus asa un embargo pe detalii – si
tocmai fata de mine. Nu-mi spui
nimic. E ilegal. E nesanatos.
Doamne sfinte, ce naiba poate face
atat de deosebit?
- Ray, draga, intr-un amor serios
…
- Amor?
- Sa nu te-apuci sa spui ca-i o
vorba murdara.
- La varsta ta? Amor?
Dumnezeule Doamne, ma
inspaimanti, mi-e frica.
- Ti-e frica? Si pentru ce? Ce-ti
inchipui, ca m-am tacanit?
- Ma tem pentru situatia ta de
burlac, Ol ; pentru libertate. Pentru
viata ta!
Saracul Ray. Vorbea serios.
- Te temi c-ai sa pierzi un coleg
de dormitor, ei?
- Aiurea. Am chiar un coleg in
plus : de cand dumneaei petrece
atata timp cu tine aici.
Ma pregateam de concert, asa
ca dialogul nostru trebuia sa ia
sfarsit foarte curand.
- Lasa morcovul , Raymond. O savem
garsoniera aceea la New
York . Alte bambine noi in fiecare
seara! Sa vezi ce viata o sa fie!
- Nu-mi spune mie de morcov.
Pustoaica asta te-a inhatat, Ol,
asculta ce-ti spun.
- Aiurea : totul e dirijat ; fii calm
cand iti spun!
Tocmai imi potriveam nodul
cravatei, pornind-o catre usa.
Stratton nu parea prea lamurit.
- Hei, Ollie?
- Da!
- Dar ai avut-o, este?
- Dumnezeule, Stratton!
Nu mergeam la concert cu Jenny
; mergeam de asta data, s-o vad. In
acea seara, la Dunster Hall, “Bach
Society” canta al cincilea concert
brandenburgic si Jenny era solista
la clavecin. O ascultasem , fireste,
de nenumarate ori, niciodata insa
cu orchestra si public. Doamne, cat
eram de mandru! N-a facut, din
cate ma pricep, nici o greseala.
- Ai fost nemaipomenita, i-am
marturisit la iesire.
- Asta arata cat de mult te
pricepi la muzica.
- Ma pricep destul.
Ne aflam in perimetrul Dunster
Hall. Era o dupa-amiaza de aprilie
cand ai impresia ca la Cambridge,
Massachussetts, primavara soseste
de-adevaratelea. Colegii ei se
perindau prin apropiere (inclusiv
Martin Davidson, care ma
bombarda cu taciturne priviri
dusmanoase), asa ca mi-a fost
imposibil sa ma lansez cu ea in
demonstratii despre chei, solfegii si
game.
Am traversat Memorial Drive si
am luat-o de-a lungul apei.
- Potoleste-ti entuziasmele,
Barrett. Fa-mi placerea asta. Nu
cant deloc extraordinar. Sunt pur si
simplu Ok. Nici macar la nivelul
unei “reprezentative universitare”
Doar Ok. Asta-i tot : Ok?
Ce mai puteam sa spun, cand
singura declina in acest fel orice
elogiu?
- Ok. Canti Ok. Vreau sa mai
spun un singur lucru : sa te tii de
treaba tot asa.
- Ce-ti veni? Cine-ti spune ca nam
sa ma tin de treaba? Am sa iau
chiar lectii cu Nadia Boulanger…
Ce naiba mai era si asta? Din
felul brusc cum n-a mai adaugat
nimic, am inteles numaidecat ca o
luase gura pe dinainte.
- Cine? am intrebat eu intrigat.
- Nadia Boulanger. O profesoara
celebra. La Paris. Ultimele cuvinte
le rostise insa cam precipitat.
- La Paris? am intrebat eu pe
invers, domol.
- Nu ia americani decat pe ochi
si pe spranceana. Am avut un
noroc colosal. E o bursa fantastica.
- Jennifer , sa nu spui ca pleci la
Paris.
- Dar n-am vazut Europa
niciodata. Abia astept sa plec, s-o
vad.
Am apucat-o de umeri. Poate
devenisem brutal, nu stiu.
- Asculta : si de cat timp pastrezi
secretul asta pentru tine?
Atunci, pentru prima data Jenny
nu m-a putut privi in ochi.
- Ollie, nu fi stupid, spuse ea. E
inevitabil.
- Ce-i inevitabil?
- Absolvim ultimul an si ne
vedem de treaba, fiecare pe calea
lui. Tu mergi la Drept …
- Moment : explica-mi te rog la
ce te referi.
Acum ma privea drept in ochi. Si
expresia fetei ei trista.
- Preppie, familia ta e foarte
bogata, eu sunt un zero din punct
de vedere social.
O tineam mai departe de umeri.
- Nu vad ce naiba are chestia
asta de-a face cu “fiecare pe calea
lui”. Acum suntem impreuna ;
suntem fericiti.
- Ollie, nu fi stupid, a repetat ea.
Harvard e ca sacul lui Mos Craciun.
Poti indesa in el fel de fel de
jucarii : tot ce-ti trece prin cap. Dar
a doua zi, sacul se rastoarna cu
gura-n jos si e golit ; gata
sarbatoarea …
Ezita.
- … si atunci trebuie sa te intorci
de unde ai plecat.
- Vrei sa spui c-ai sa te-ntorci sa
toci taietei la Cranston, Rhode
Island?
Spuneam lucruri disperate.
- Paste fainoase, corecta ea. Si
nu glumi pe socoteala tatalui meu.
- Dar atunci, Jenny, te implor, nu
ma parasi.
- Dar atunci, Ollie, despre bursa
ce-ai de spus? Si despre Paris ce-ai
de spus? Despre Parisul pe care nu
l-am vazut niciodata?
- Dar despre casatoria noastra
ce-ai de spus?
Eu eram cel ce scosese aceste
cuvinte, desi pentru o fractiune de
secunda nici nu mi-a venit sa cred
ca iesisera din gura mea.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:12 PM | message # 9
- A spus cineva ceva de
casatorie?
- Da, eu. Ti-o spun acuma.
- Vrei sa devin sotia ta?
- Da.
Inclina capul, fara sa
zambeasca, si intreba doar :
- Pentru ce?
Am privit-o drept in ochi.
- Pentru ca, am spus.
- Oh, facu ea. Nu-i un motiv
chiar atat de rau …
M-a luat de brat (nu de maneca,
de asta data) si am pornit mai
departe amandoi de-a lungul apei.
Nu mai era intr-adevar nimic de
adaugat.
7.
Ipswich, Massachussetts, e la
aproximativ 40 de minute de
Mystic River Bridge – depinde de
cum conduci si de starea vremii.
Personal, mi se intamplase o data
sa parcurg distanta si in 29 de
minute. Un anume domn si foarte
distins bancher din Boston sustine
ca ar fi parcurs-o intr-un timp mai
scurt ; dar atunci cand intra in
discutie cronometraje sub 30 de
minute intre Bridge si vila Barrett
devine foarte greu sa poti deosebi
realitatea de fantezie. Parerea mea
ramane ca 29 de minute reprezinta
aici o limita absoluta. Ma refer si la
faptul ca stopurile de pe autostrada
1 nu pot fi ignorate de nimeni, nu
stiu ce credeti dumneavoastra.
- Conduci ca un dement, imi
spuse Jenny.
- Suntem la Boston, am replicat.
Toti conduc ca niste dementi.
Un stop la autostrada 1 ma
obliga sa franez.
- Ai sa ne omori pe amandoi,
aici, inainte ca parintii tai sa apuce
sa ne ucida cu zile.
- Jenny, te-as ruga sa tii cont de
faptul ca parintii mei sunt niste
oameni foarte draguti.
Se aprinse semnalul verde. In
mai putin de 10 secunde, MG-ul
meu atingea suta.
- Pana si Moas’sa pe gheata?
intreba ea.
- Cine?
- Oliver Barrett III.
- Ah, tata-i baiat bun. Zau c-o
sa-ti placa.
- De unde stii?
- Place tuturora, am replicat eu.
- Atunci tie de ce nu-ti place?
- Tocmai pentru ca toata lumea-l
place, am spus eu.
La urma urmelor, nu stiu ce ma
apucase sa le-o prezint. Asta imi
mai lipsea – binecuvantarea
batranului “Stonyface”. In parte era
si din cauza ei : dorise acest lucru.
(“Asa se face , Oliver”) ; in parte
era la mijloc simplul fapt ca Oliver
III reprezenta efectiv banca mea de
credit, in cel mai direct sens cu
putinta : imi platea universitatea.
Era duminica seara – altfel nici
nu se putea ; vreau sa spun ca
imprejurarea era obligatoriu foarte
comme il faut (cum se cuvine) :
duminica deci, cand o groaza de
masini se inghesuie pe autostrada
1 si impiedica omul sa se
grabeasca. Am parasit autostrada,
cotind pe Groton Street, o alee
laterala cu ale carei viraje eram
obisnuit de la 14 ani.
- Dar nu vad nici o casa, observa
Jenny. Nu sunt decat cranguri de
copaci.
- Casele sunt in spate, dupa
copaci.
Pe Groton Street, daca nu esti
foarte atent, risti din viteza sa te
trezesti trecand pe dinaintea
bifurcatiei spre propria ta adresa.
Este exact ce mi s-a intamplat in
acea dupa-amiaza. Trecusem de
intrare cu circa 200 de metri cand
mi-am dat seama si am franat
brusc.
- Unde-am ajuns? a intrebat ea.
- Am trecut, am baiguit printre
dinti, injurand de mama focului.
O fi fost ceva simbolic in faptul
ca m-am intors indarat 300 de
metri pana la vila … Oricum, o data
intrat cu masina pe teritoriul
Barrett am redus viteza. De la
sosea la vila e circa o jumatate de
mila. Pe drum mai intalnesti ici si
colo – sa le spunem – anexe.
Probabil ca , vazute pentru prima
oara, produc o impresie
extraordinara.
- Ei, dracia dracului, exclama
dintr-o data Jenny.
- Care-i chestia, Jen?
- Fara bancuri. La loc comanda,
Oliver. Opreste masina.
Am oprit. Era complet panicata.
- Ei, Ol, nu mi-am inchipuit c-o
sa fie chiar asa.
- Cum adica?
- In halul asta de bogatie.
Probabil ca aveti si servi pe aici.
Am vrut sa ma intind, s-o
domolesc cu o mangaiere, dar
palmele mi-erau transpirate
(pentru mine un lucru total
neobisnuit), asa ca m-am marginit
sa-i dau asigurari verbale.
- Jen, lasa prostiile. O sa vezi ca
nu-i decat apa de ploaie.
- De acord, dar poti sa-mi explici
de ce imi vine acum , asa, dintr-o
data, sa ma fi numit mai curand
Abigail Adams sau, stiu eu, Wendy
Wasp? (Nume americane
“neaose” ; jocul de cuvinte Wasp
(viespe) corespunde initialelor
White, Anglo Saxon Protestant, prin
care paturile catolice, evreiesti si
de culoare, desemneaza uneori
asa-zisa aristocratie pamanteana
SUA )
Am parcurs restul distantei fara
sa ne mai spunem nimic ; am
franat in fata vilei, in dreptul
treptelor de la intrare. Dupa ce-am
sunat, in extremis, Jenny a cedat
unui ultim acces de panica.
- Sa fugim! a exclamat ea in
secunda cand tocmai asteptam sa
se deschida usa.
- Sa ramanem si sa combatem,
i-am raspuns.
Nu-mi pot da seama daca
vreunul din noi glumea spunand
acestea.
Usa ne-a fost deschisa de
Florence, o batrana si devotata
servitoare a familiei.
- Vai, domnisorul Oliver! m-a
intampinat ea.
Dumnezeule, ce nesuferita miera
formularea asta de adresare!
“Domnisorul” – cu acea implicita
distinctie peiorativa intre batranul
“Stonyface” si mine.
De la Florence am aflat ca eram
asteptati in biblioteca. Pana sa
ajungem acolo, Jenny a primit insa
socul unei galerii intregi de
portrete trecute in revista din mers.
Intai, faptul ca unele erau semnate
John Singer Sargent (printre altele ,
un Oliver Barrett II, in ulei, expus
cateodata si la Boston Museum),
apoi – si mai ales – faptul ca nu toti
membrii familiei aveau numele
Barrett. Unii inaintasi Barrett de
sex femeiesc, dadusera prin alianta
nastere unor figuri ca Barrett
Winthrop, Richard Barrett Sewal si
altii ; era apoi Abbott Lawrence
Lyman, care avusese temeritatea
de a razbi prin viata ( si prin
Harvard – analogia e implicita) si sa
devina laureat al unui mare premiu
de chimie, fara sa poarte in vreun
fel ilustrul patronimic!
- Iisuse, exclama ea, pai
jumatate de Harvard atarna aicea
pe pereti!
- Apa de ploaie, Jenny, am
linistit-o eu.
- Nu stiam ca esti ruda si cu
Debarcaderul Sewal, a remarcat
ea.
- Ei, da, vezi bine, ma trag dintro
descendenta de pietrari si
schelari!
La capatul lungului sir de
portrete, drept inaintea intrarii in
biblioteca, era o vitrina de cristal.
In vitrina cupe. Trofee sportive.
- Colosal, facu Jenny. N-am mai
vazut asa ceva ; parca-s din aur si
argint adevarat …
- Pai sunt.
- Dumnezeule! Si-s ale tale?
- Nu. Ale lui.
Faptul ca trofeul olimpiadei de
la Amsterdam lipsea de aici era
indiscutabil una din problemele
legate de amintirile personale ale
lui Oliver Barrett III. Cu sau fara
cupa olimpica , nu incapea insa
discutie ca batranul avea totusi o
panoplie intreaga de trofee
semnificative, cucerite in cele mai
diverse competitii de canotaj.
Foarte multe. O groaza. Proba
sclipitoare si concreta a acestui
adevar lua acum ochii lui Jennifer.
- La campionatele de popice de
la Cranston nu se dau niciodata
asemenea chestii.
Apoi cred ca mi-a tras un ghiont
cu cotul.
- Si tu, Oliver, n-ai trofee?
- Ba da.
- Intr-un cufar?
- Nu. Sus in camera. Sub pat.
Mi-a aruncat o scumpa privire
Jennifer, atat de proprie si
inimitabila, si mi-a soptit la
ureche :
- Mai incolo mergem sa le
vedem, da?
N-am mai apucat sa-i raspund,
nici sa verific adevaratul mobil care
dictase propunerea acestei
expeditii la mine in dormitor, cand
dintr-o data , am fost intrerupti.
- Ei, bun venit!
Moas’sa pe gheata! Era batranul
in persoana!
- Ah, bun gasit! Ti-o prezint pe
Jennifer …
- Incantat de cunostinta.
Inainte sa fi avut timp sa fac
prezentarile, ii si daduse mana.
Observam ca , de asta data,
renuntase la uniforma lui obisnuita
de bancher. Da, intr-adevar, Oliver
III purta un sacou “sport” din
casmir. Iar pe fizionomia lui,
obisnuit impietrita, flutura acum un
suras insidios.
- Poftiti va rog, sa intram, sotia
mea ne asteapta alaturi.
Pe Jennifer o astepta in
biblioteca un al doilea soc fara egal
: intalnirea cu Alison Forbes,
supranumita “Tipsy” Barrett (in
momentele mele malitioase, imi
placea sa-mi inchipui felul in care
porecla ei din scoala ar fi afectat-o
in cazul cand n-ar fi ajuns sa
dirijeze cu zel patronajul operelor
filantropice si muzeelor). De fapt,
din scripte reiesea foare clar ca
“Tipsy” Forbes nu-si absolvise
scoala niciodata. Parasise Colegiul
Smith in anul II, cu binecuvantarea
neconditionata a parintilor ei, spre
a se marita cu Oliver Barrett III.
- Sotia mea … Alison, ti-o prezint
pe Jennifer!
Se si grabise sa uzurpe rolul dea
face prezentarile!
- Calliveri, am adaugat eu,
deoarece Old Stony nu cunostea
numele ei de familie.
- Cavilleri, a precizat Jenny
politicoasa – caci ii pronuntasem
numele gresit, pentru prima si
ultima oara in viata mea.
- Ca in “Cavaleria Rusticana”? a
intrebat atunci mama, pesemne din
dorinta de-a dovedi ca, in pofida
statutului ei de casnica, era totusi o
femeie cultivata.
- Intr-adevar, i-a raspuns Jenny
zambind. Fara nici o legatura de
rudenie, insa.
- Ah, spuse mama.
- Ah, spuse tata.
La care – incapabil sa ma
dumiresc daca prinsesera sau nu
spiritul lui Jenny – n-am avut
altceva de adaugat decat :
- Ah?
Mama si Jenny si-au dat mana ;
apoi, dupa obisnuitul schimb de
banalitati, practic imposibil de
depasit la noi in familie, ne-am
asezat cu totii in fotolii. Toata
lumea era calma. Eu incercasem sa
prind din aer miscarea. Indiscutabil,
mama trecuse la scrutarea atenta
a lui Jennifer, facand probabil
aprecieri asupra felului cum era
imbracata ( nu “province” de asta
data! ) , asupra tinutei, atitudinii
si , desigur, accentului. Imposibil de
disimulat : accentul Cranstonului se
putea sesiza chiar in frazele ei cele
mai politicoase. Poate ca si Jenny la
randul ei o scruta pe mama. Se
spune ca fetele au obiceiul asta. Si
ca ar scoate la iveala descoperiri
interesante cu privire la baietii care
urmeaza sa le devina soti. Poate
ca-l scruta si pe Oliver III. O fi
observat ca-i mai inalt ca mine?
Dar despre sacoul sport ce-o fi
zicand?
Oliver III, ca de obicei, isi
concentra tirul asupra mea.
- Cum te mai lauzi, baiete?
Pentru un fost titular al unei
burse Rhodes batranul era un
causeur lamentabil.
- Prea bine, dom’le. Prea bine.
Dintr-un simt al echilibrului
conversational, mama o intretinea
pe Jennifer.
- Cum a fost drumul?
- Foarte placut, raspunse Jenny.
Placut si … rapid.
- Da, Oliver conduce repede,
interveni Old Stony.
- Dar nu mai repede ca tine,
tata, am intors-o.
Ce avea sa mai adauge la asta?


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:13 PM | message # 10
- Hm, da. Sigur.
Te cred ca “sigur”, altfel nici ca
se putea.
Mama care-i intotdeauna de
partea lui, oricare ar fi situatia,
schimba urgent vorba in directia
unui subiect de interes mai general
– muzica, arta – sau asa ceva. As
minti daca as spune ca ascultam
atent. Dupa cateva momente , mam
trezit cu o ceasca de ceai in
maini.
- Multumesc, am spus ; apoi am
adaugat : dar foarte curand o sa
trebuiasca sa plecam …
- Ce spui? facu Jenny.
Se pare ca discutia era despre
Puccini, sau altceva, si remarca
mea cazuse intrucatva ca nuca in
perete. Mama s-a uitat atunci la
mine (eveniment rar).
- Dar parca intelesesem ca ati
venit sa luam masa impreuna?
- Ah, dar nu putem.
- Desigur, spuse Jenny,
sincronizand perfect.
- Trebuie sa fiu inapoi, stii bine –
m-am adresat cu seriozitate catre
Jen.
Jenny mi-a aruncat o privire stil
“ce tot vorbesti acolo?” . Atunci,
batranul Stonyface se pronunta in
urmatoarele cuvinte :
- Ramaneti la masa. E un ordin!
Surasul prefacut care-i flutura
pe buze nu contrazicea intru nimic
porunca. Dar nu eram dispus sa
inghit una ca asta nici macar din
partea unui fost finalist olimpic.
- Zau, nu putem, tata, am
replicat eu.
- Trebuie, Oliver, decreta atunci
Jenny.
- De ce? am intrebat.
- Pentru ca mi-e foame, a
raspuns ea.
Ne-am asezat la masa,
indeplinind astfel dorinta lui Oliver
III. Tata si-a inclinat capul pentru
rugaciune. Mama si Jenny il
urmara. Cat despre mine, m-am
aplecat usor. Iisuse Christoase, imi
venea sa intru in pamant! Ce-i
costa, macar de asta data, sa fi
lasat afara rugaciunea? Ce va
gandi Jenny? Dumnezeule, ce
intoarcere la obscurantismul evului
mediu!
- Binecuvanteaza , te rugam
Doamne, aceasta masa si ajuta-ne
pururea sa ne amintim de toate
nevoile si lipsurile aproapelui
nostru. In numele Domnului nostru
Iisus Christos.
- Amin, incheie mama ( si Jenny
– dar foarte stins ) .
- Play! am lansat eu, jumatate in
gluma.
Nimeni nu parea amuzat. Jenny
mai putin decat toti. Isi intoarse
privirea de la mine. Oliver III imi
arunca o uitatura piezisa :
- Mi-ar face realmente placere
sa te vad din cand in cand jucand si
tenis, Oliver.
Daca n-am mancat intr-o tacere
mormantala, faptul se datoreste
remarcabilei capacitati a mamei de
a reanima, cu mici banalitati,
conversatia la rastimpuri.
- Deci, sunteti de fel din
Cranston, Jenny?
- Da, cam asa ceva. De fapt
mama era nascuta la Fall River.
- Familia Barrett are fabrici la
Fall River, observa Oliver III.
- Unde timp de generatii au fost
exploatati muncitorii, adauga
Oliver IV.
- In secolul 19, preciza Oliver III.
Mama zambi, aparent
satisfacuta ca Oliver al ei castigase
mingea. Dar prea devreme.
- Ce se aude cu proiectele
acelea de automatizare a muncii
pe-acolo? am reluat eu din voleu.
A urmat o mica pauza. Ma
pusesem in garda pentru o riposta
fulgeratoare.
- Ce se-aude cu cafeaua? rosti
Alison Forbes Tipsy Barrett.
Ne-am retras apoi in biblioteca
pentru ceea ce , indiscutabil,
trebuia sa fie ultima runda. Jenny si
cu mine aveam cursuri a doua zi
dimineata ; Stony avea banca, si
asa mai departe ; Tipsy avea cu
siguranta la randul ei un punct
merituos de program matinal.
- Putin zahar, Oliver?
- Oliver bea intotdeauna cu
zahar, draga mea , spuse tata.
- Asta seara, nu, multumesc, am
raspuns eu. Asa, goala. Mersi.
Bun. Toata lumea era instalata,
sorbind comod din cafele, nu mai
aveam nimic sa ne spunem. M-am
infiintat asadar cu un subiect de
discutie.
- Spune, Jennifer, am intrebat
dintr-o data, ce parere ai despre
“Detasamentul Pacii”?
- Oh, te pomenesti ca le-ai si
spus, O. B.? facu mama catre tata.
- E prematur, draga mea,
raspunse Oliver III, afisand o falsa
modestie, din care se citea insa
raspicat : “intreaba ; hai, intreaba!”
Era deci obligatoriu.
- Ce-i cu asta, tata?
- Nimic important, Oliver.
- Dar cum poti spune una ca
asta? interveni mama, intorcanduse
neintarziat catre mine, spre a
difuza cu putere maxima mesajul
(am spus ca era de partea lui) :
- Tatal tau va fi numit in curand
presedinte al “Detasamentului
Pacii”.
- Oh!
Jenny scoase la randul ei un
“oh!” – dar pe un ton diferit, mai
vesel.
Tata se prefacea stanjenit,
mama parea ca asteapta sa ma
infiintez cu un salamalec, sau asa
ceva. Da-o-ncolo, la urma urmelor
nu era postul de Secretar de Stat!
- Felicitari, Mr. Barrett! Jenny
luase initiativa.
- Da, sigur, felicitari, am aprobat
in urma ei.
Mama murea sa deschida o
discutie despre marea bomba.
- Sunt absolut convinsa c-o sa
fie o splendida experienta
educativa , porni ea.
- Oh, da, incuviinta Jenny.
- Da, sigur, am adaugat eu, fara
deosebita convingere. Hm – fii
buna si paseaza-mi zaharul, te rog.
8.
- Jenny, orice-ai zice, doar nu-i
Secretar de Stat, ce naiba!
In cele din urma, goneam inapoi
catre Cambridge, slava Domnului.
- Oricum, Oliver, ai fi putut sa te
arati ceva mai entuziasmat.
- L-am complimentat, ce vrei?
- Fantastic de marinimos din
partea ta.
- Ce dracu voiai sa spun?
- Nu stiu, zau, Dumnezeule, a
oftat ea, dar toata povestea asta
ma imbolnaveste.
- Nu mai putin, am adaugat.
Am mers apoi o bucata de drum
fara sa ne mai spunem nimic.
Undeva plutea totusi o
neintelegere.
- Si care-i povestea care te
imbolnaveste, Jen? am intrebat-o
eu, dupa un prelung timp de
cugetare.
- Felul dezgustator in care-l
tratezi pe propriul tau tata.
- Si ce parere ai despre felul
dezgustator cum se poarta el cu
mine?
Papara era gata. Mai precis,
portia de spaghetti cu sos. Jenny se
ambala intr-adevar intr-o
vehementa diatriba despre datoria
dragostei filiale – tot sindromul ei
italo-mediteranean. Si cat de
nerespectuos eram.
- Il iei peste picior, il iei in balon,
iti bati joc tot timpul!
- E reciproc, Jen. Sau nu ti-ai dat
seama?
- Am impresia ca nu te-ai da
inapoi de la nimic , doar, doar sa-i
pui si tu capac.
- Sufletu’! Imposibil de pus
capac lui Oliver Barrett III.
A urmat o mica tacere curioasa ;
dupa care mi-a raspuns :
- Decat, eventual, luand-o de
sotie pe Jennifer Cavilleri …
M-am stapanit cat a fost necesar
ca sa trag masina pe dreapta, in
parking-ul unui motel cu restaurant
pescaresc. M-am intors apoi catre
Jennifer si mi-am iesit din pepeni.
- Va sa zica, asta crezi tu despre
mine?
- Cred ca face si asta parte din
ceea ce cred , mi-a raspuns ea,
foarte calm.
- Jenny, tu nu crezi ca te iubesc?
am inceput sa strig la ea.
- Ba da, mi-a raspuns,
pastrandu-si calmul inca. Dar,
dintr-un fel de nebunie, iubesti in
acelasi timp si situatia mea sociala
– care-i negativa.
Nu ma puteam gandi la alt
raspuns decat nu. Am repetat nu ,
de nu stiu cate ori, pe toate
tonurile. Eram ingrozitor de
suparat, imi dadeam seama ca
putea chiar sa aiba putina dreptate
in ceea ce spusese.
Nici ea nu parea deosebit de
bine dispusa.
- Nu pot sa ma pronunt in nici
un fel, Ollie. Cred numai ca si asta
face parte din sentimentul tau. Asa
cum si eu, la randul meu, nu tin
numai la tine : tin si la numele tau
– pana si la numeralul din coada.
A privit intr-o parte, si am crezut
ca o sa inceapa poate sa planga.
Dar nu ; si-a incheiat gandul :
- La urma urmelor face si asta
parte din ceea ce esti.
Am tacut o clipa, cu privirea
atintita la firma clipitoare de neon :
“Midii & Stridii” . Ceea ce-mi placea
atat de mult la Jenny era
capacitatea de a citi inlauntrul
meu, de a intelege o multime de
lucruri pe care nu ma mai simteam
obligat sa le formulez anevoie in
cuvinte. De pilda, chiar in clipa
asta. Dar cum sa admit deschis ca
nu eram perfect? Dumnezeule, ea
cantarise foarte deschis toata
imperfectiunea mea, si pe a ei.
Doamne, cat de nevrednic ma
simteam!
Imi luase complet piuitul.
- Nu vrei sa mananci stridii, Jen?
- Nu vrei sa mananci bataie de
la mine, Preppie?
- Ba da, am spus.
Isi stranse pumnul gingas si mi-l
lipi de fata. L-am sarutat, apoi am
incercat sa ma intind ca s-o
imbratisez cu totul ; dar m-a impins
cat colo, rastindu-se la mine ca o
apucata :
- Porneste motorul, Preppie! Ce
mai astepti, misca! Grabeste-te!
Doamne, cat m-am grabit.
Subiectul numarul 1 era excesul
de viteza. Graba. Precipitatia mea.
Nu-mi pot aminti precis cuvintele
tatei, dar, in linii mari, textul
alocutiunii pe care mi-o tinea la
masa, in saloanele Harvard
Clubului, era axat pe naravul meu
de a actiona prea repede. S-a intins
la vorba socrindu-ma sa nu mai
infulec asa repede. Ii raspunsesem
politicos ca eram de-acum om in
toata firea si ca n-ar mai fi cazul sa
ma moralizeze in continuare, si nici
sa-mi comenteze intr-una purtarile.
Mi-a raspuns ca pana si
conducatorii politici aveau din cand
in cand nevoie de putina critica
constructiva. Am luat aceasta drept
o aluzie nu tocmai subtila la
sarcinile pe care le avusese de
indeplinit in timpul primei
administratii Roosevelt. Dar naveam
de gand sa-i aduc aminte
de F.D.R. , sau de rolul jucat de el
in reforma bancilor americane. Asa
ca am preferat sa tac chitic.
Cum va spuneam, dejunam
impreuna la Harvard Club, Boston.
(Eu “prea repede” – daca e sa
acceptam aprecierile tatei). Eram
aici inconjurati de tot felul de
indivizi din cercul lui. Diversi colegi,
clienti, admiratori si asa mai
departe. Era o treaba regizata cu
amanuntul. Daca trageai putin cu
urechea, puteai auzi in dreapta sau
in stanga : “Uite-l pe Oliver
Barrett”. Sau : “La masa aceea e
Barrett, cunoscutul sportiv”.
Nu era fireste decat o noua
runda in lunga noastra serie de
non-conversatii. Singura chestie
perfect evidenta era ca se batea
apa in piua.
- Tata, n-ai nimic de spus in
legatura cu Jennifer?
- Si, ma rog, ce-ar fi de spus?
Ne-ai pus doar inaintea unui fapt
implinit, nu?
- Bine, dar vreau sa-ti cunosc
parerea, tata.
- Sunt de parere ca Jennifer e
admirabila. Pentru ca o fata de
originea ei sa ajunga sa razbeasca
pana la Radcliffe …
Cu atari pseudo-gogoase
mieroase pregatea inevitabil
deschiderea atacului.
- Dar sa venim la obiect, tata!
- “Obiectul” , in cazul de fata, nare
nimic de-a face cu frumoasa
domnisoara, spuse el. Are de-a
face doar cu tine.
- Ah? am spus eu.
- E vorba de rebeliune, baiete,
adauga el. Rebeliunea ta impotriva
mea.
- Tata, dar te rog sa-mi explici in
ce masura faptul de a lua de sotie
pe o colega de universitate,
frumoasa si inteligenta, constituie o
rebeliune. Ai vazut-o. Te-ai convins
ca nu e o hippie descreierata…
- Nu e o multime de alte lucruri
…
Aha, deci asta era. Obstructie si
rahat cu lingura mare.
- Spune-mi sincer, tata, ce te
roade mai mult : faptul ca-i catolica
sau faptul ca-i saraca?
Imi raspunse printr-un fel de
soapta in timp ce se apleca usor
catre mine :
- Dar pe tine, ia spune-mi, ce te
atrage mai mult?
Simteam nevoia sa ma ridic si
sa plec. I-am spus-o.
- Stai jos si vorbeste ca un
barbat, mi-a cerut el.
“Ca un barbat”, adica cum : prin
contrast cu ce? “cu un mucos”? “o
fetiscana”? “un soarece”? Oricum,
fapt e c-am ramas.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:14 PM | message # 11
Moas’sa pe gheata – ce
satisfactie enorma i-am dat
ramanand mai departe la masa. Miera
clar ca pentru el asta
reprezenta nici mai mult, nici mai
putin decat o noua victorie.
- Tot ce vreau sa te rog, e sa nu
te grabesti : mai asteapta putin,
spuse Oliver Barrett III.
- Daca poti, fii bun si defineste
ce intelegi prin putin.
- Termina mai intai Dreptul.
Daca-i ceva serios, o sa suporte
proba timpului.
- Sigur ca-i serios, dar pentru ce
naiba sa supun treaba asta unei
probe arbitrare?
Pozitia mea era acum fara
echivoc. Ma opuneam. Eram contra
arbitrariului. Contra tendintei lui de
dominare si control asupra vietii
mele.
- Oliver. (Incepuse o noua
runda). Nu uita ca esti minor …
- Adica cum, minor? Incepuse
sa-mi sara mustarul ; ei, fir-ar sa
fie!
- N-ai implinit inca 21 de ani. Din
punct de vedere legal nu esti inca
major.
- Punct de vedere legal?!
Sufletu’! M-am saturat pana-n gat
de atatea rahaturi si noduri in
papura!
Nu e exclus ca ultimele mele
remarci sa fi fost auzite pe la
mesele vecine.
Ca pentru a compensa ridicarea
tonului de care ma facusem
vinovat, Oliver III imi adresa atunci
urmatoarea replica sub forma unui
tir nimicitor, rostit in soapta :
- Esti liber ; insoara-te cu ea
acuma : eu insa nu-ti mai dau nici
buna-ziua.
Si ce mare scofala, chiar daca ar
fi auzit intreg salonul?
- Tata, de astfel de ziua buna nam
nevoie!
Si am iesit din existenta lui, ca
sa incep sa-mi traiesc propria viata.
9.
Problema ramanea de rezolvat
la Cranston, Rhode Island, orasel
situat putin mai la sud de Boston
decat e Ipswich-ul catre nord. Dupa
lamentabilul esec al prezentarii lui
Jennifer socrilor ei prezumtivi
(“asasini prezumtivi” – glumea ea) ,
ideea de a face cunostinta tatalui
ei era departe de a-mi inspira
entuziasm. Ceea ce vreau sa spun
e ca ma si vedeam angrenat pana
peste cap in combaterea unei
enormitati de sindrom italomediteranean,
agravat si de faptul
ca Jen fusese singura la parinti si
orfana de mama, legatura dintre
tata si fiica fiind, dupa toate
probabilitatile, anormal de
puternica. Ma pregateam deci
pentru socul cu acest complex de
“forte emotionale” , cunoscut si din
manualele de psihologie.
La acestea toate se adauga
faptul ca eram absolut lefter.
Imaginati-va, sa spunem –
pentru o fractiune de secunda – pe
domnul Olivero Barretto , un
simpatic italienas din cartier, la
Cranston, Rhode Island. Olivero
Barretto se duce la Cavilleri tatal,
placintar in numita localitate si-i
spune : “As dori sa iau de sotie pe
singura dumneavoastra fiica,
Jennifer”. Care ar putea fi intaia
intrebare a batranului macaronar?
(N-ar intreba, fireste, nimic de
iubire, deoarece a sti cine-i Jennifer
inseamna automat s-o si iubesti ;
acesta e un adevar universal). Nu,
Mr. Cavilleri ar pune o intrebare
cam in stilul acesta: “Barretto
draga, cu ce-ai de gand sa-i asiguri
intretinerea?”
Iar acum, cautati sa va imaginati
reactia de om cumsecade a lui Mr.
Cavilleri, daca Barretto i-ar
raspunde ca , de fapt, cel putin
pentru urmatorii 3 ani, situatia e
inversa : fata lui ar urma sa asigure
intretinerea tanarului ginere! E clar
ca bunul Mr. Cavilleri i-ar arata pe
loc usa, sau chiar – presupunand ca
Barretto ar fi mai pirpiriu ca mine –
i-ar face vant afara.
E o treaba care nu se mai
discuta.
Veti intelege asadar motivul
pentru care , la volanul masinii
mele, in acea dupa-amiaza de mai,
indreptandu-ne catre sud,
respectam cu cea mai mare
strictete toate semnele
indicatoarelor de viteza postate dea
lungul autostradei 95. La un
moment dat, Jenny, care se
deprinsese in ultimul timp cu
placerile vitezei, mi-a atras chiar
atentia, sub forma de repros, ca
mergem cu 40 pe o portiune unde
eram autorizat sa ating 45 de mile
pe ora. I-am explicat ca voiam sa
trag cu urechea la bataia motorului
– ceea ce, fireste, ea n-a crezut.
- Jen, te rog, i-am spus eu,
povesteste-mi din nou.
Rabdarea nu era virtutea
cardinala a lui Jenny, asa ca a
refuzat sa-mi mai intareasca
moralul raspunzand pentru a nu
stiu cata oara la toate intrebarile
stupide pe care i le mai adresasem.
- Te implor, Jenny, pentru ultima
oara.
- Am vorbit cu el la telefon. I-am
explicat. A spus o.k. Asta pe
englezeste, pentru ca – asa cum tiam
mai spus, si cum s-ar parea ca
nu vrei sa crezi – nu stie o boaba
de italiana , afara de cateva
injuraturi.
- Bine, dar ce inseamna o.k.?
- Vrei sa insinuezi ca Scoala de
Drept de la Harvard e frecventata
de un student incapabil sa dea
definitia termenului “o.k.”?
- Dar nu-i un termen juridic, Jen.
Si-a asezat o mana pe bratul
meu. Slava Domnului, asta puteam
pricepe. Totusi, mai simteam lipsa
unei clarificari.
- De fapt, o.k. ar fi putut sa
insemne si : “n-am ce-i face, deci
accept”.
In inima ei, atat de buna si
caritabila, a mai gasit atunci
resurse sa-mi mai repete pentru a
n oara detaliile convorbirii avute cu
tatal ei. Ii parea bine. Realmente.
Nu se gandise intr-adevar niciodata
ca, trimitand-o la Radcliffe, avea so
marite ulterior cu primul vecin
( unul, de altfel, ii si ceruse mana
inainte de plecarea la colegiu ). Ca
la inceput n-a vrut sa creada ca
viitorul ginere poarta numele Oliver
Barrett IV. Si ca , in legatura cu
aceasta, a avertizat-o chiar
impotriva violarii celei de-a 11-a
porunci.
- Care mai e si aia? am intrebato.
- Sa nu spui gogosi tatalui tau, a
fost raspunsul ei.
- Oh!
- Si asta-i tot, Oliver. Te rog sa
ma crezi.
- Stie ca n-am avere?
- Da.
- Nu-i pasa?
- Cel putin aici, el si cu tine aveti
un punct comun.
- Dar este c-ar fi mai bucuros
dac-as avea gologani?
- Tu nu?
- N-am mai scos un singur
cuvant pana la destinatie.
Jenny locuia pe Hamilton
Avenue, o strada cu un lung sir de
case din lemn, cu o droaie de copii
la tot pasul, pe trotuare, si cativa
copaci pricajiti ici si colo. De la
volan, cautand din ochi un loc de
parcare, prima mea impresie a fost
aceea ca ma aflam in alta tara.
Intai si intai, peste tot, lume. Apoi,
carduri intregi de copii jucandu-se
in strada ; familii stateau adunate
ciorchine pe dinaintea caselor,
aparent fara alta ocupatie in acea
dupa amiaza de duminica decat de
a casca gura la manevrele mele de
la volanul MG-ului.
Jenny sari din masina prima.
Aici, in Cranston, reflexele ei aveau
parca o agerime neobisnuita : ai fi
zis ca-i un greier. O ovatie cat se
poate de dezordonata s-a pornit
spontan in clipa cand lumea
adunata inaintea intrarii si-a dat
seama ce pasager transportam.
“La Cavilleri”, chiar ea! Cand miam
dat seama cu ce strigate de
simpatie o intampinau, aproape ca
mi-a fost rusine sa mai cobor. Am
realizat concomitent ca n-aveam
efectiv nici cea mai mica sansa sa
trec, macar o singura clipa, drept
un ipotetic “Olivero Barretto”.
- Hei, Jenny! o apostrofa dintr-o
data un fel de matroana cu
formidabila verva.
- Oh, doamna Capodilupo, ce
mai faceti? ii striga Jenny drept
raspuns.
Am iesit atunci cu grija din
masina. Simteam cum toate
privirile se atintisera asupra mea.
- Alo, cine-i baiatul? tipa
doamna Capodilupo.
Destul de putin subtili oamenii
de aici, mi-am zis in sinea mea.
- Nu-i nimic! ii raspunse
amuzata Jenny, scotand un nou
strigat. Ceea ce m-a imbarbatat
peste masura.
- O fi! tipa doamna Capodilupo,
catre mine de asta data, dar sa stii
ca fata in schimb e cineva!
- Las’ ca stie el! raspunse Jenny
glumet.
Se-ntoarse apoi sa dea
satisfactie si partii de vis-à-vis.
- Las’ ca stie el! repeta ea spre
celalalt grup de admiratori.
Ma apuca de mana (eram ca un
fel de venetic calcand pragul unui
paradis) si urcaram impreuna
treptele spre etajul casei nr. 189 A.
A fost un moment curios.
Stateam infipt acolo, in picioare,
si Jenny tocmai apucase sa spuna :
- Acesta-i tata, Ol …
Phil Cavilleri, un barbat mai mic
ca mine si cam indesat, botocanos
– tip Rhode Island – in jur de 50 de
ani, imi intinse mana.
Am apucat-o ; pot spune ca mi-a
scuturat-o destul de zdravan.
- Incantat de cunostinta,
domnule.
- Phil, ma corecta el. Ma numesc
Phil.
- Phil, domnule, am reluat eu
continuand sa-i strang mana.
Apoi, totodata, a fost si un
moment de spaima. Caci nici napucase
bine sa dea drumul mainii
mele drepte, ca Mr. Cavilleri se si
intorsese catre fiica lui, scotand
urmatorul racnet de necrezut :
- Jennifer!
O fractiune de secunda nu se
petrecu nimic altceva. Apoi insa se
napustira unul in bratele celuilalt.
Si se strangeau. Tare. Cat puteau
de tare. Leganandu-se incoace si
incolo. Tot ce Mr. Cavilleri mai putu
rosti in chip de comentariu la
aceasta introducere fu repetarea
(tot mai duioasa) a numelui fiicei
sale : Jennifer. Si tot ce absolventa
si premianta sa fiica a putut sa
spuna drept raspuns a fost o
singura silaba : Phil.
Eram categoric omul de pe tusa.
O anumita norma facand parte
din alesul meu bagaj educativ mi-a
folosit in ziua aceea, scotandu-ma
de la ananghie. Mi se tinusera
dintotdeauna interminabile
prelegeri in legatura cu indatorirea
de a nu vorbi niciodata cu gura
plina. Intrucat Phil si fiica sa
unelteau fara oprire in vederea
umplerii amintitului orificiu, nu mam
socotit catusi de putin obligat
sa vorbesc. Am ingurgitat insa
probabil o cantitate record de
placinte italienesti. In incheierea
copiosului consum, am disertat
destul de amplu, cum m-am
priceput mai bine, despre
sortimentul care-mi placuse cel mai
mult (ma infruptasem in doua
randuri din fiecare, ca nu cumva
purtarea mea sa fie socotita
jignitoare) : incantarea celor doi
Cavilleri era de nedescris.
- Baiatul e o.k., declara Phil
Cavilleri catre fiica sa.
Ce putea sa insemne asta?
N-aveam de fapt nevoie de nici
o definitie : singurul lucru pe care
mi-l doream din toata inima era sa
stiu care anume din putinele si
foarte circumspectele mele actiuni
ma invrednicisera de acest mult
indragit epitet.
Imi placusera cel mai mult
placintele cele mai bune? Sau, cine
stie, strangerea dreptei mele
fusese multumitor de zdravana? Ce
anume? aceasta era intrebarea.
- Ti-am spus doar ca baiatul e
o.k., Phil, se adresa Jennifer lui Mr.
Cavilleri.
- E-n ordine, raspunse tatal. Dar
trebuia sa ma conving totusi cu
ochii mei. Ei, m-am convins. Oliver?
Acum mi se adresa mie.
- Da, domnule?
- Phil.
- Phil, dom’le.
- Esti un baiat o.k.
- Va multumesc foarte mult.
Sunt foarte magulit. Realmente.
Dumneavoastra stiti cat de mult tin
la fiica dumneavoastra. Si
dumneavoastra …
- Oliver, intrerupse Jenny, ce tot
indrugi acolo ca un preppie
caraghios? Inceteaza odata!
- Jennifer, intrerupse Mr.
Cavilleri, ce-ar fi sa vorbesti
cuviincios? Ce moas’sa pe gheata –
doar e musafirul nostru!
Cu prilejul cinei ( a reiesit ca
partea de placintarie nu fusese
decat un simplu aperitiv ), Phil a
incercat sa deschida o discutie
serioasa cu mine despre stitidumneavoastra-
ce. Dintr-un motiv,
zic eu, total nebunesc. Phil era de
parere ca ar fi putut sa mijloceasca
o impacare intre numitii Oliver III si
Oliver IV.
- Lasa-ma sa-i vorbesc la telefon
: asa, ca de la parinte la parinte,
pleda el.
- Zau, Phil, crede-ma, e curata
pierdere de timp.
- Dar nu pot sta asa cu bratele
incrucisate sa las un parinte sa-si
trimeata fiul la plimbare , nu pot!
- Da, dar nu uita ca si eu la
randul meu il trimit pe el la
plimbare.
- Pe dracu! Sa nu te mai aud
spunand una ca asta cate zile oi
avea, ma-ntelegi? replica el, de-a
dreptul suparat. Dragostea de tata
e o calitate ce se cere iubita si
respectata. E un lucru rar.
- Mai ales in familia mea, am
observat eu.
Jenny se ocupa cu servitul, mai
mult absenta de la discutie.
- Formeaza-mi numarul, insista
mai departe Phil. Lasa c-am eu
grija : sa vezi cum se aranjeaza
totul.
- Nu Phil, intre tata si mine toate
firele au inghetat.
- Asculta la mine, Oliver, ai sa
vezi cum le topim noi. Crede-ma :
iti spun eu ca le topim. Deh, cand
vine timpul de mers la biserica …
In clipa aceea, Jenny, care
tocmai intindea farfuriile pentru
desert, adresa parintelui ei o
monosilaba pe ton de avertisment.
- Phil? …
- Da, Jen, ce-i?
- In legatura cu biserica…
- Mda, ce?
- Hmm – exista , ca sa zic asa,
exista aici o obiectie, Phil.
- Ah? facu Mr. Cavilleri. Apoi,
tragand cu promptitudine concluzia
gresita, se-ntoarse spre mine pe
ton de scuza.
- Aa … sa stii … n-am vrut de loc
sa spun musai catolica, Oliver.
Adica, asa cum ai aflat probabil de
la Jennifer, suntem catolici. Ma
refeream insa la biserica ta, Oliver.
Dumnezeu binecuvanteaza unirea
voastra , pot sa v-o jur, oricare ar fi
biserica.
Am aruncat o privire lui Jen,
care, in mod invederat omisese
punctul cu pricina in discutia lor
telefonica de mai inainte.
- Oliver, imi explica ea, era zau
prea mult : nu-l puteam pocni si cu
asta, chiar de la inceput.
- Cum adica? intreba
imperturbabil afabilul Mr. Cavilleri ;
pocniti ; pocniti-ma copii dragi – cu
tot ce va trece prin minte.
Nu stiu de ce, tocmai in acea
clipa privirile mele cazura asupra
unei statuete a Maicii Domnului din
portelan, dominand de pe o
policioara sufrageria familiei
Cavilleri.
- E vorba de chestia cu
binecuvantarea bisericii, Phil, spuse
Jenny departandu-si privirea de la
tatal ei.
- Aha, mda? facu Phil, pregatit
pentru ce-i mai rau.
- Hmm …cum sa-ti spun, exista
aici o mica obiectie, Phil, continua
ea, privind acum spre mine dupa
ajutor, ceea ce – din ochi –
incercam sa-i dau pe cat ma
pricepeam de bine.
- Cum adica : obiectie despre
Dumnezeu? Despre orice fel de
Dumnezeu?
Jenny dadu aprobator din cap.
- Imi dai voie sa explic, Phil? Am
intervenit eu.
- Te rog.
- Nici ea, nici eu nu credem, Phil.
Si nu vrem sa fim ipocriti in
chestiunea asta.
Impresia mea e ca a acceptat
pentru ca venea de la mine. Poate
ca pe Jen ar fi palmuit-o. Fapt este
ca acum el devenise omul de pe
tusa, strainul. Nu mai putea sa ne
priveasca in fata pe niciunul.
- Foarte bine, spuse dupa o
prelunga tacere. As dori numai sa
mi se explice cine va oficia
ceremonia …


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:18 PM | message # 12
- Noi, am spus.
Privi spre propria sa fiica pentru
confirmare. Jennifer aproba din
cap. Ceea ce afirmasem era corect.
Dupa alta prelunga tacere,
spuse iar :
- Foarte bine.
Apoi, probabil avand in vedere
calitatea mea de viitor jurist, ma
intreba daca o astfel de casatorie
era – cum se spune – “legala” ?
Jenny ii explica atunci ca
ceremonia la care ne gandeam
urma sa se tina in prezenta
capelanului unitarian de la colegiu (
“Aha, da, capelanul”, murmura Phil
) , si ca noi doi aveam , de fata cu
el, sa ne adresam unul celuilalt
cateva cuvinte.
- Cum, va sa zica si mireasa
vorbeste? facu el pe tonul celui
care a primit lovitura de gratie.
- Philip, i se adresa atunci
Jennifer, ti-ai putea inchipui o
situatie in care fiica ta sa taca?
- Nu, iubita mea, raspunse el,
incercand anevoie sa schiteze din
coltul buzelor un zambet. Sunt
sigur c-ar fi imposibil sa taci.
La intoarcere, am intrebat-o pe
Jenny ce parere avea despre felul
cum mersese treaba.
- O.k., mi-a raspuns.
10.
Mr. William F. Thompson,
prodecan al facultatii de Drept nusi
putea crede urechilor.
- Nu stiu daca v-am inteles
exact, Mr. Barrett.
- Da, domnule prodecan.
Nu-mi venise la indemana s-o
spun nici prima oara. N-avea cum
sa-mi vina mai usor sa i-o repet.
- Am venit sa va solicit o bursa
pentru viitorul an scolar, domnule
prodecan.
- Vorbiti intr-adevar serios?
- Acesta e motivul pentru care
ma aflu in biroul dumneavoastra,
domnule prodecan. Ma adresez
dumneavoastra in calitate de
responsabil al serviciului social
pentru studenti.
- Da, dar mi se pare cumva
curios. Tatal dumneavoastra …
- Asta nu-l mai priveste,
domnule prodecan.
- Pardon? Prodecanul Thomson
isi scoase ochelarii de pe nas si
incepu sa le stearga lentilele,
folosind extremitatea cravatei.
- Tata si cu mine am intrat, ca
sa spun asa, intr-un fel de
dezacord.
Prodecanul isi puse la loc
ochelarii, si ma privi cu acea
expresie inexpresiva pe care
trebuie sa fii prodecan ca s-o poti
stapani cu desavarsire.
- Acesta-i un fapt deosebit de
regretabil, Mr. Barrett, spuse el.
“Pentru cine?” imi venea sa-l
intreb. Tipul incepuse sa ma calce
pe nervi.
- Da, domnule prodecan.
Deosebit de regretabil. Acesta este
si motivul pentru care am venit la
dumneavoastra. Ma insor luna
viitoare. Peste vara sotia mea si cu
mine vom lucra. Apoi Jenny – sotia
mea – o sa inceapa sa predea la o
scoala particulara. Fireste, va fi un
salariu. Dar taxa de frecventa e cu
totul altceva. Stiti, taxele
dumneavoastra sunt cam piperate
…
- Hmm … da, a raspuns la
aceasta prodecanul.
Eu unul, incepusem sa ma satur.
Ce, tipul nu pricepea incotro
bateam? Ce naiba credea c-am
venit sa caut la el in audienta?
- Domnule prodecan, am venit
sa va rog sa-mi acordati o bursa. Iam
spus-o direct. Era pentru a treia
oara. Sunt complet pe geanta, nam
nici un fel de venit, si am fost
totusi inmatriculat.
- Ah, da, raspunse Mr. Thomson,
actionand acum coarda birocratica.
Dar trebuie sa stiti ca ultimul
termen pentru cererile de acest fel
este de mult expirat.
Ce naiba voia individul? Sa-i
povestesc toata porcaria de-a fir in
par? Voia scandal? Ce dracu’ voia
de la mine?
- Domnule prodecan, in
momentul cand am facut cererea
de inscriere, n-aveam de unde sami
inchipui ce-o sa se intample.
- E-n ordine ; de altfel, Mr.
Barrett, trebuie sa va spun ca ,
dupa parerea mea, serviciul social
nu are nici o competenta de a se
amesteca in disensiuni de familie.
In cazul de fata, o disensiune,
trebuie s-o spun, deosebit de
dureroasa.
- O.k., domnule prodecan, i-am
replicat sculandu-ma in picioare.
Inteleg unde bateti. Dar va pot
declara ca n-am sa sarut picioarele
tatalui meu doar de hatarul
dumneavoastra, ca sa puteti
beneficia de gloria unui “Barrett
Hall” in plus la scoala de Drept.
I-am intors spatele si am plecat.
Din usa, l-am auzit ingaimand:
- Dar nu-i corect …
Eram intru totul de acord.
11.
Miercuri, Jennifer si-a primit
diploma intr-un cadru festiv. O
multime de neamuri din Cranston,
de la Fall River – ba chiar si o
matusa din Cleveland – venisera la
Cambridge pentru ceremonie.
Intelegerea fusese sa nu fiu
prezentat drept “logodnic” ; la
randul ei, Jen nu purta inel : asta ca
sa nu se simta nimeni (prematur)
ofensat ca nu lansam invitatii la
nunta.
- Tanti Clara, ti-l prezint pe
prietenul meu Oliver, spunea
Jenny, fara a uita sa adauge :
Dumnealui nu e inca absolvent!
S-a cam susotit si s-au impuns
ghionturi in drepta si-n stanga, ba
chiar s-au dat si presupusuri fatise,
dar rubedeniile n-au putut afla
nimic precis, nici de la ea, nici de la
mine, cu atat mai putin de la Phil,
care, cred eu, trebuie sa fi fost
incantat ca nu era nevoit sa poarte
cu nimeni discutii despre “iubirea
dintre doi atei”.
Joi am devenit – academic
vorbind – egalul lui Jenny, luandumi
diploma de la Harvard, magna
cum laudae, ca de altfel si ea. Ce-i
mai mult, am fost ales maestru de
ceremonii si, in aceasta calitate,
imi revenea sarcina de a conduce
pe fiecare absolvent la locul lui in
cadrul solemnitatii. Asta insemna
ca eu deschideam cortegiul,
trecand inaintea tuturor – pana si a
“super-stelelor” dintre colegi. Imi
venea sa le spun acestor tipi ca
prezenta mea in frunte era dovada
peremptorie a adevarului ca o ora
de sport la Dillon Field face cat
doua la biblioteca Widener. Totusi,
m-am abtinut. Sa nu stricam
bucuria nimanui.
- N-am nici cea mai mica idee
daca Oliver Barrett III a fost si el de
fata. Peste 17.000 de oameni se
inghesuie de obicei la Harvard Yard
cu prilejul acestei festivitati de
inmanare a diplomelor si, desigur,
n-aveam sa m-apuc sa scrutez cu
ocheanul multimea, rand cu rand.
Cele doua permise de intrare
pentru parinti le dadusem , fireste,
lui Phil si lui Jenny. In definitiv, ca
absolvent, batranul “Stonyface” navea
decat sa ia loc impreuna cu
colegii lui de promotie din ’26. Siapoi
, la urma urmei, nu scria
nicaieri ca trebuia neaparat sa
vina. Bancile aveau program si in
dimineata aceea.
Cununia a avut loc duminica
urmatoare. Motivul pentru care nam
invitat nici o ruda din partea lui
Jenny se datora pur si simplu
solicitudinii noastre ca omisiunea
Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh,
sa nu puna la grea cumpana pe
niste oameni cumsecade si catolici
practicanti. Locul actiunii era
Philips Brooks House, un edificiu
batranicios, in partea de nord a
Harvard Yard-ului. Prezida Timothy
Blauvelt, capelanul unitarian al
colegiului. Evident, de fata era si
Ray Stratton ; invitasem si pe
Jeremy Nahum, un bun prieten de
la Exeter, care mersese mai
departe nu la Harvard, ci la
Amherst College. Jenny invitase pe
o prietena de la Briggs Hall si – cine
stie – poate din motive
sentimentale, pe lungana aceea
timida cu care fusese candva de
serviciu in sala bibliotecii de la
Radcliffe. Si, desigur, Phil.
Phil era in grija lui Ray Stratton.
Vreau sa spun ca Ray avea sarcina
sa-l faca sa se simta cat mai in
largul lui. Nu ca Stratton ar fi fost
mai stapan pe situatie! Stateau
taciturni amandoi, infipti locului si
teribil de stanjeniti, fiecare parand
sa intareasca prejudecata celuilalt
ca aceasta “auto-cununie” (cum ii
zicea Phil) avea sa se dovedeasca
(cum ii dadea intr-una Ray) un
“show” de groaza. Si asta numai si
numai pentru ca Jenny si cu mine
urmam sa ne adresam in public
cateva cuvinte! Adevarul e ca
vazusem in primavara o ceremonie
asemanatoare, cand o colega de a
lui Jenny de la Conservator, Marya
Randall, se cununase cam in acest
fel cu un student de la arte
decorative, Eric Levenson. Fusese
intr-adevar frumos, si asta ne-a si
dat ideea.
- Sunteti gata? a intrebat
capelanul.
- Da, am raspuns eu pentru
amandoi.
- Dragii mei, se adresa el atunci
asistentei, ne-am adunat aici spre a
asista la unirea prin casatorie a
doua vieti omenesti. Va propun sa
ascultam impreuna cuvintele pe
care prietenii nostri si le-au ales ei
insisi pentru aceasta clipa sfanta.
Mai intai mireasa. Jenny, care
statea inaintea mea, recita poemul
pe care si-l alesese. Era foarte
emotionant, mai ales pentru mine,
caci sonetul era de Elizabeth
Barrett Browning.
Cand sufletele noastre falnice si tari
Stau in tacere fata-n fata din ce in ce
mai apropiate
Pan’ ce aripile li se-mpreuna-n flacari
…
Ma uitam cu coada ochiului la
Phil, care era palid si tras la fata,
cu privirea coplesita de un amestec
de uluire si adoratie. O ascultam pe
Jenny terminand poemul – in felul
lui o rugaciune pentru
Salasul dragostei unde sa poposim o
zi,
Impresurati de bezna timpului si a
mortii.
Apoi a fost randul meu.
Avusesem multa bataie de cap ca
sa gasesc un poem citibil care sa
nu ma faca sa rosesc. Vreau sa
spun ca n-as fi putut sa recit cine
stie ce inzorzonari cu pompon. Asa
ceva mi-era peste putinta. In
schimb, un fragment din Walt
Whitman – “Cantecul drumului
larg” – desi poate cam scurt,
spunea pentru mine totul :
… iti daruiesc mana!
Iti daruiesc iubirea –
Mai de pret ca tot aurul din lume ,
Ma daruiesc pe mine insumi tie –
Mai inainte de legi si de predici .
Doresti sa mi te darui si tu?
Drumeti sa fim pe-acelasi drum?
Alaturi unul altuia pe viata?
Am terminat pe un moment de
minunata reculegere si tacere.
Apoi, Ray Stratton mi-a inmanat
inelul si, Jenny cu mine – noi doi
impreuna – am rostit cu glas tare
juramantul de casatorie : sa ne
iubim si sa ne fim aproape unul
altuia pana in ziua cand moartea
ne va desparti.
In virtutea puterii incredintate
lui de autoritatile statului
Massachussetts, capelanul ne-a
declarat apoi sot si sotie inaintea
legii.
Daca stau sa ma gandesc bine,
masa care a urmat “partidei” (asa
numea Stratton ceremonia) a fost
cat se poate de pretentioasa, cu
toata afisata incalcare a etichetei
de rigoare. Jenny si cu mine
respinsesem categoric traditia
cupelor de sampanie si, intrucat
eram atat de putini incat am fi
putut incapea intr-un separeu, neam
dus pur si simplu sa bem la
beraria Cronin. Pe cat imi aduc
aminte, patronul, Jim Cronin in
persoana, ne-a facut cinste cu un
rand de halbe, in semn de omagiu
adus “celui mai mare jucator de
hochei al Universitatii Harvard, de
la fratii Cleary incoace”.
- La oase, huo! a sarit Phil
Cavilleri, batand cu pumnul in
masa. E mai bun ca toti alde Cleary
laolalta!
Philip voia sa spuna, cred eu
( de fapt nu asistase in viata lui la o
partida de hochei ) ca oricat de
bine ar fi jucat la vremea lor Bobby
sau Billy Cleary, nici unul dintre ei
nu o luase de sotie pe
fermecatoarea lui fiica. De fapt,
eram cu totii bine chercheliti : era o
scuza si totodata un motiv sa-i dam
mai departe.
Nu m-am opus cand Phil a tinut
sa se ocupe el de nota de plata, o
hotarare care avea sa-i prilejuiasca
lui Jenny, ceva mai tarziu, unul
dintre rarele ei complimente la
adresa “intuitiei mele” (“N-as fi
crezut sa ai atata intelegere!”)
Lucrurile s-au complicat insa putin
in clipa cand l-am condus la statia
de autobuz. Ma refer la micul
moment lacrimogen . Al lui, al lui
Jenny, al meu chiar ; nu-mi
amintesc clar nici un detaliu, dar
stiu ca momentul a fost “lichid”.
In sfarsit, dupa o sumedenie de
urari si binecuvantari parintesti, s-a
urcat in autobuz si noi am stat sa
fluturam un lung la-revedere, pana
cand Phil nu s-a mai vazut. Abia in
acea clipa, cutremuratorul adevar
mi se infatisa limpede de tot :
- Jenny, esti sotia mea legitima!
- Intocmai. De-acum incolo pot
sa fiu cata!
12.
Daca exista vreun cuvant care
sa poata desemna corect viata
noastra de zi cu zi in primii 3 ani de
casnicie, cuvantul acesta e
“smotru”. De dimineata pana seara
tarziu, in fiecare clipa, eram “intrati
la smotru” – preocupati neincetat
unde si cum sa facem rost de pitaci
pentru cutare sau cutare lucru,
cum si in ce fel sa incercam sa
tragem tunul. In general, totul se
reducea la o chestiune de linie de
plutire. Cam atat. Si, desigur, nimic
romantic – va rog sa ma credeti. Va
amintiti probabil de celebra stanta
a lui Omar Khayyam – cartea cu
stihuri sub tufis, codrul de paine,
ulciorul de vin si restul - … inlocuiti
stihurile cu manualul meu de Drept
civil, si veti avea o idee despre
modul cum aceasta viziune poetica
se potrivea idilei existentei mele de
zi cu zi, in acel timp. Oh, da,
paradisul! Si totusi nu. Bors de
stevii. Ma obseda in permanenta
gandul banilor cu care sa-mi procur
manualele ( de ocazie, de pe la
vreun anticar, cand se putea ), de
unde sa fac rost de gologani pentru
painea cea de toate zilele si pentru
“vin”; in sfarsit, de unde sa storc,
la lupta mare, sumele pentru care
eram datori vanduti in mai multe
locuri.
Viata se schimba. Vine un
moment cand pana si cea mai
elementara hotarare ajunge sa
trebuiasca imperios chibzuita de
comitetul permanent al bugetului –
cu sediul mintal in creier.
“Hei, Oliver, ce-ar fi sa vedem
Becket diseara?”
“Stai putin ; face 3 dolari.”
“Ce vrei sa spui cu asta?”
“Vreau sa spun : un dolar
jumate de caciula.”
“Asta inseamna da sau nu?”
“Nici da, nici nu. Inseamna 3
pitule verzi.”
Ne-am petrecut luna de miere
pe un yacht, cu 21 de copii. Ma
refer la faptul ca eram capitanul si
pilotul unei ambarcatii ( de 36 de
picioare lungime ), zilnic, incepand
cu orele 7 dimineata si pana-n clipa
cand pasagerii se hotarau sa ne
oprim : Jenny facea pe
instructoarea. Baza de operatiuni
era “Pequod Boat Club” in Port
Dennis (aproape de Hyannis) o
statiune dotata cu hotel de lux,
restaurant pescaresc si cateva zeci
de vile mici de inchiriat. Intr-unul
din acele mici bungalow-uri de
acest fel, in imaginare cuie, am
batut urmatoarea inscriptie : “Aici,
cand nu faceau dragoste, au dormit
impreuna Oliver si Jenny”. Era cred,
un merit al ei – al ei si al meu – ca
dupa acele zile lungi de truda si
zambet obligatoriu fata de clienti
( depindeam enorm de bacsisuri ca
s-o scoatem cumva la capat ) ,
Jenny si cu mine puteam fi totusi
atat de buni si de dragastosi unul
cu celalalt. Zic dragastosi si buni
pentru ca-mi lipseste de fapt
cuvantul potrivit spre a descrie ce
insemna sa o iubesti pe Jennifer
Cavilleri si sa fii iubit de ea. Va cer
iertare, voiam sa spun Jennifer
Barrett.
Inaintea plecarii,
descoperiseram o garsoniera
ieftina cu chirie, in North
Cambridge. Eu ziceam ca-i North
Cambridge ; de fapt, adresa exacta
era mahalaua Sommerville, iar
casa, cum spunea Jenny, se afla
“intr-o stare ruinoasa”. La origine
fusese probabil o locuinta onorabila
pentru doua familii, transformata
de-a lungul anilor in 4 garsoniere,
acum inchiriate la suprapret, desi
conditiile dupa proprietar se
numeau “convenabile”. Fireste ca
n-aveam incotro : eram niste bieti
parliti de studenti si pretul il fixa
proprietarul.


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:20 PM | message # 13
- Hey, Ol, cum iti explici ca
pompierii n-au decis inca
demolarea sandramalei? intreba
Jenny.
- Probabil le-a fost frica sa intre
sa faca procesul-verbal.
- Ca si mie, de altfel.
- In iunie erai parca mai
curajoasa!
( Dialogul avea loc in septembrie,
la inceputul anului scolar ).
- Deh, dar atunci nu eram inca o
femeie casatorita. Ca femeie
casatorita, pot spune acum ca locul
e periculos in toate privintele.
- Si atunci? Ce-ai de gand?
- Am de gand sa vorbesc cu
sotul meu. Sa se ocupe el de
treaba asta.
- Hei, pai sotul tau sunt eu.
- Zau? Dovedeste!
- Cum?
Ma intrebam in sinea mea :
“Doar nu-n plina strada?!”
- Ridica-ma-n brate peste prag,
mi-a cerut ea.
- Sper ca nu crezi serios in
asemenea tampenii?
- Hai, ridica-ma, nu sta pe
ganduri ; am sa hotarasc dupa
aceea daca cred sau nu.
O.k. Am luat-o frumusel in brate
si am urcat cu ea primele 5 trepte
de la intrare.
- De ce te-ai oprit? m-a intrebat.
- Pai … nu-i asta pragul?
- Negativ, negativ! protesta ea.
- Dar uite : scrie numele nostru
pe eticheta de la sonerie.
- Asta nu-i pragul “oficial”. Sus!
Hai, urca sus, nu fa pe prostul cu
mine!
Erau in total 24 de trepte pana
la caminul nostru “oficial” : cam la
jumatatea scarilor, a trebuit sa ma
opresc ca sa-mi trag rasuflarea.
- Ce naiba esti atat de grea? am
intrebat-o.
- Nu ti-a trecut niciodata prin
cap c-as putea fi insarcinata?
Ideea nu ma ajuta cu nimic sami
recapat suflul.
- Ce vorbesti? Chiar? am putut
bolborosi intr-un sfarsit.
- Ha-ha! Te-am avut : este c-ai
crezut?
- Mmm!
- Nu ma minti, Preppie!
- Bine, recunosc : o fractiune de
secunda am crezut si mi-a venit
rau.
Am dus-o in brate si restul
drumului pana sus.
A fost una din putinele clipe de
care-mi aduc aminte – atat de
pretioase – cand cuvantul “smotru”
nu mai avea, pentru noi, nici o
semnificatie.
Ilustrul meu nume ne-a permis
sa cumparam pe credit, inaugurand
o interminabila lista de datorii la
bacania din colt, care altminteri ar
fi refuzat credit unor studenti.
Acelasi factor a lucrat insa in
dezavantajul nostru in alta situatie,
unde m-as fi asteptat cel mai putin
la un astfel de revers ; ma refer la
momentul angajarii lui Jenny la
Shady Lane School.
- De buna seama, asezamantul
nostru nu poate rivaliza cu
invatamantul de stat in ceea ce
priveste salariile, explica
directoarea, Miss Anne Miller
Whitman, cautand s-o lamureasca
pe sotia mea. Si adauga nu stiu de
ce, in sensul ca, din fericire, familia
Barrett nu avea sa faca mare caz
de “aspectul acesta”.
Jenny incerca sa-i risipeasca
iluziile, dar tot ce-a putut obtine de
la ea peste cei 3500 de dolari pe an
preconizati, au fost doua minute
suplimentare de “ho-ho-ho”-uri.
Miss Whitman socotea probabil ca
Jenny face pe isteata cu remarcile
ei despre obligatiile familiei Barrett
de a achita chiria ca orice muritor
de rand.
Cand Jenny mi-a relatat toata
povestea asta, mi-am permis sa
dau, din imaginatie, cateva sugestii
cu privire la uzul concret pe care
Miss Whitman l-ar putea face din
3500 de “ho-ho-ho”-uri de-ale
dumneaei. Jenny a sarit la mine sa
ma intrebe cat de mult mi-ar
conveni sa inversam rolurile : sa
renunt la terminarea studiilor ca so
intretin pana isi scoate ea
diploma, spre a putea preda in
invatamantul public. Am reflectat
adanc, doua secunde, la intrega
conjunctura ; acuratetea concluziei
n-a avut echivalent decat in
concizia cu care a fost exprimata :
- Castane!
- Destul de elocvent, fu
comentariul ei.
- Si, ma rog, ce crezi c-as mai
avea de spus ; sa spun si eu “hoho-
ho”?
- Nu. Dar invata sa mananci
spaghetti.
Ceea ce am si facut. Am invatat
sa mananc spaghetti, in timp ce
Jenny se perfectiona in prepararea
celor mai inimaginabile retete
pentru a face ca pastele sa semene
cu alte feluri de mancare. Asta,
plus castigurile de peste vara, plus
salariul ei, plus remuneratia muncii
mele de noapte la posta in
perioada de varf a Craciunului –
dadeau, de bine , de rau, un venit
anual la limita. Ma refer la faptul ca
erau totusi o multime de filme pe
care le pierdeam ( o multime de
concerte la care Jenny nu-si
permitea sa mearga ) – insa, in
pofida acestor neajunsuri,
izbuteam s-o scoatem la capat.
Nu mai putin, ne simteam insa,
foarte des, la capatul puterilor. Din
punct de vedere social, viata
noastra suferise schimbari drastice.
Cambridge exista desigur mai
departe ; teoretic vorbind, Jenny ar
fi putut sa-si frecventeze mai
departe grupul ei de muzicieni. Din
pacate, nu mai era timp de asta.
Venea acasa franta de oboseala si
se apuca sa gateasca. ( Masa la
restaurant era un lucru de
neconceput ). Intre timp, prietenii
au dovedit destul bun simt si ne-au
lasat in pace. Vreau sa spun ca nu
ne mai invitau si, ca atare, la
randul nostru nu ne mai simteam
datori sa invitam pe nimeni, daca
stiti ce-nseamna asta.
Ajunseseram sa renuntam pana
si la meciurile de fotbal.
Ca membru al clubului
Universitatii aveam intotdeauna
locuri rezervate in grozavul “Sector
5” a liniei de 50 de yarzi. Dar
biletul costa totusi 6 dolari : adica
de doua ori 6, 12 dolari.
- Nu-i adevarat, protesta Jenny,
face fix 6 dolari. Poti foarte bine sa
te duci si singur. De altfel, nu ma
pricep la fotbal nici de 2 bani – stiu
doar ca toata lumea urla “Ura!
Huo!” , deci exact ce-ti place tie
mai mult : de aia n-am nimic
impotriva sa te duci naibii si fara
mine!
- Declar discutia inchisa,
raspundeam eu de colo. Eram in
definitiv barbatul, capul familiei. In
plus, nu vad de ce n-as folosi mai
bine timpul ca sa studiez.
Si totusi, duminica, imi
petreceam dupa-mesele cu
tranzistorul lipit de ureche,
urmarind tumultul galeriei care ,
desi – geografic vorbind era doar la
o mila departare – facea acum
parte dintr-o alta lume pentru
mine.
Cu permisul meu scoteam bilete
lui Robbie Wald, un coleg de la
Drept. Cand Robbie pleca de la noi,
topit de recunostinta, Jenny ma
punea sa-i repet de-a fir in par,
calitatile persoanelor bucurandu-se
de dreptul la locuri rezervate in
sectorul 5 ; ii explicam ca era
dreptul tuturor acelora care,
indiferent de varsta, categorie si
rang social, au aparat cu stralucire
si credinta culorile Harvard-ului pe
terenul de joc.
- Asta inseamna si pe apa?
- Asii sunt asi, indiferent de
teren! raspundeam eu.
- Doar tu faci exceptie, Oliver,
esti asul “de gheata”!
O lasam moarta, punand-o pe
seama agerimii cu care Jenny se
pricepea intotdeauna sa-mi
serveasca replica : refuzam sa
gandesc ca putea fi si vreun alt
dedesubt in interesul pe care-l
purta traditiilor sportive de la
Harvard. Stiu eu? Poate insinuarea
subtila ca desi “Soldiers Field
Stadium” are o capacitate de
45.000 de locuri, toti fostii asi ai
universitatii erau grupati pentru
meciuri in acel sector. Toti. Batrani
si tineri, indiferent de varsta.
Indiferent de bransa sportiva :
nautica sau nu, - ba chiar “de
gheata”… Sa fi fost doar sase
dolari la mijloc, de nu ma
incumetam sa calc niciodata la
meciuri duminicile dupa-amiaza?
Nu ; si chiar daca Jenny se
gandea mai departe, eu unul
preferam sa nu discut despre asta.
13.
Domnul si Doamna Oliver Barrett III
au deosebita placere sa va invite la
un dineu,
cu prilejul celei de-a saizecea
aniversari
a Domnului Barrett,
sambata 6 martie, ora 7 seara,
la Dover House,
Ipswich, Massachussetts.
R.S.V.P. *
(*Repondez, sil vous plait (fr.) –
Va rugam raspundeti)
- Ei? intreba Jennifer.
- Mai e ceva de intrebat? am
mormait eu. Eram complet
cufundat in conspectarea unei
teme fundamentale pentru
examenul de criminalistica. Jenny ,
care imi tot flutura prin fata
invitatia , incepuse sa ma
enerveze.
- Dupa parerea mea, a sosit
timpul, Oliver, mi-a spus ea.
- Timpul pentru ce?
- Pentru ceea ce stii foarte bine,
mi-a raspuns. Sau vrei sa pretinzi
c-ar fi cazul sa-si ceara iertare
venind in patru labe pana aici?
Continuam sa tocesc ; ea , sa
ma piseze.
- Ollie, nu-ti dai seama, a ajuns
sa-ti faca el avansuri!
- Spanac, Jenny. Pe plic e scrisul
mamei.
- Parca ziceai ca nu te-ai uitat de
loc la scrisoare! observa ea pe un
ton mai ridicat.
O.k. Da, imi aruncasem privirea
din fuga pe plic, ceva mai inainte.
Poate ca eram distrat cand m-a
intrebat adineaori. In definitiv,
conspectam pe rupte, eram in
ajunul examenului de
criminalistica. Si, mai la urma
urmei, putea sa ma slabeasca
tocmai acum cu morala.
- Ollie, dar de ce nu te gandesti
putin, schimba ea tonul, incercand
sa ma induplece. 60 de ani e totusi
o varsta. Unde scrie c-o sa mai fien
viata cand o sa-ti vina tie pe
chelie, la sfarsit, sa te-mpaci?
In termenii cei mai simpli, i-am
adus la cunostinta lui Jenny, ca nu
putea fi vorba de nici o impacare ;
si, pe de alta parte, c-o rog sa-mi
dea pace ca sa-mi vad de examen.
Se ghemui foarte calma intr-un colt
al pernei pe care tineam picioarele
si tacu chitic ; mi-am dat seama
insa imediat ca privirele ei erau
fixate asupra mea, scrutandu-ma
mustrator. Am luat ochii de pe
carte si-am privit-o.
- Intr-o buna zi, imi zise ea –
cand vei ajunge sa primesti
bobarnace de la Oliver V ..
- Nu se va numi Oliver, poti sa fii
sigura de asta! am rabufnit eu. N-a
ridicat glasul la mine, desi avea
obiceiul sa nu se lase mai prejos ori
de cate ori incepeam sa ma
rastesc.
- Uite, Ol, chiar daca se va numi,
sa spunem, Bozo, pustiul va avea
motive sa-ti poarte pica ; de pilda,
pentru ca ai fost ceva la Harvard la
vremea ta. Iar cand va ajunge pe
bancile universitatii, tu vei fi
probabil un mare consilier la Curtea
Suprema.
I-am raspuns categoric ca fiul
meu nu-mi va purta pica pentru
nimic, niciodata. M-a intrebat
atunci, cum puteam fi sigur.
Evident, n-aveam nici o dovada.
Voiam doar sa spun ca baiatul
nostru nu-mi va purta pica ; nu
puteam explica de ce. In absoluta
contradictie cu toata logica, Jenny
adauga :
- Si tatal tau te iubeste, Oliver.
Te iubeste cum si tu ai sa-l iubesti
pe Bozo. Dar voi, familia Barrett,
sunteti niste oameni atat de ai
dracului, atat de mandri si de
ambitiosi, incat am impresia ca
pana-n mormant tu si tatal tau o sa
tineti mortis la impresia ca va urati
unul pe altul.
- Noroc ca esti tu mai breaza,
am ripostat, maimutarindu-ma.
- Da, intr-adevar, a raspuns ea.
- Consider discutia incheiata, am
pus eu punct.
Eram in definitiv barbat si capul
familiei. Am revenit la cursul meu
si Jenny s-a ridicat in picioare. Dar
indata, aducandu-si aminte , a
reluat :
- Mai ramane problema R.S.V.P.
I-am spus ca o absolventa a
colegiului Radcliffe putea, dupa
parerea mea, compune un foarte
dragut raspuns negativ la R.S.V.P –
ul invitatiei – asta si fara asistenta
speciala a unui mentor.
- Uite, Oliver, oi fi avand si eu
pacatele mele, poate ca sunt
mincinoasa sau ce vrei tu ; dar de
un lucru te rog sa fii sigur : n-am
jignit niciodata pe nimeni cu buna
stiinta, de cand ma stiu. Si nici nu
cred s-o pot face de-acum incolo.
De fapt, in clipa aceea ma
jignea pe mine, asa incat am rugato
politicos sa procedeze in legatura
cu R.S.V.P-ul exact asa cum
socotea de cuviinta ; in esenta,
pana una alta, raspunsul era
neschimbat : n-aveam sa ne vedem
decat cand va da inghetul peste
imparatia lui Scaraotchi. Si m-am
intors pentru a doua oara la cursul
meu de criminalistica.
- Ce numar are? am auzit-o
intreband cu glas foarte calm. Era
cu o mana pe telefon.
- Ce-ti veni?Nu poti sa-i scrii 3
randuri?
- Inca putin si sa stii ca-mi ies
din sarite. Da-mi te rog imediat
numarul!
I l-am dat si cat ai zice peste mam
cunfundat in deliberarea
apelului impricinatului meu la
Curtea Suprema de Justitie. Nu
ascultam ce spunea Jenny. Mai bine
zis incercam, caci in definitiv ne
aflam totusi in aceeasi odaie.
- Oh, buna seara, domnule , am
auzit-o zicand.
Moas’sa pe gheata! Te
pomenesti ca el era la capatul
firului. Dar cum era cu putinta!
Trebuia sa fie la Washington in
timpul saptamanii! Asa spunea,
acum catva timp, New York Times
intr-un “profil” biografic. Nu mai
poti pune baza pe nimic. Se duce-n
ma-sa si seriozitatea gazetariei.
Cat dureaza sa spui nu?
Nu stiu cum, dar lui Jennifer ii si
trebuise mult mai mult decat ar fi
fost normal pentru a pronunta
aceasta silaba simpla.
- Ollie …?
Astupase receptorul cu palma.
- …Ollie, spune-mi, raspunsul e
obligatoriu negativ?
Gestul meu din cap dadea
indicatia “da, obligatoriu”, iar
semnul cu mana prin aer voia sa
spuna “grabeste-te naibii si
termina o data conversatia”.
- Regret extrem de mult –
spunea ea in telefon. Regretam
vreau sa spun, regretam foarte
mult …
Regretam! Ce-o apucase sa ma
amestece si pe mine! Si apoi, de ce
taragana gargara in loc sa inchida?
- Oliver!
Pusese din nou palma pe
receptor si vorbea acum foarte
tare.
- Se simte profund jignit, Oliver!
Cum e posibil sa stai atat de
nepasator si sa lasi inima tatalui
tau sa sangereze?
Daca n-ar fi fost in asa hal de
rascolita, as fi putut incerca sa-i
explic a zece mia oara ca pietrele
n-au cum sa sangereze si ca nu era
cazul sa ia propriile ei conceptii
gresite si italo-mediteraneene
despre parinti si sa le proiecteze in
mod absurd pe coltii de granit ai
muntelui Rushmore. Era insa
ingrozitor de tulburata. Si, culmea,
ma tulbura si pe mine.
- Oliver, starui ea, n-ai putea ,
zau, sa-i spui si tu macar un
cuvant?


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:22 PM | message # 14
Sa-i spun eu lui, un cuvant?
Trebuie ca-si iesise din minti!
- Oliver, poate nu altceva : un
simplu “hello, ce mai faci …”
Imi intindea acum receptorul. Se
straduia cat putea sa nu se lase
podidita de lacrimi.
- Am spus o data : nu-i mai
adresez cuvantul cate zile oi avea.
Niciodata.
Acestea pe un ton desavarsit de
calm.
Dar acum pe Jenny o podidise
plansul. Nimic sonor, e drept – doar
lacrimi care-i siroiau pe fata. Si
atunci, in clipa aceea, a inceput
dintr-o data sa ma implore.
- Pentru mine, Oliver. Fa asta
pentru mine. Nu ti-am cerut
niciodata nimic. Te implor.
Eram trei. In picioare, trei
oameni (imi puteam inchipui destul
de clar prezenta tatei) – trei
oameni in asteptare. Asteptand ce?
Pe mine.
Pur si simplu nu puteam face
una ca asta.
Nu pricepea oare Jenny ca ceea
ce-mi cerea sa fac era un lucru
imposibil? Ar fi putut sa-mi ceara
absolut orice : orice, in afara de
asta. Si pe cand stam asa, infipt in
picioare, cu privirea pironita in
dusumea, clatinand indaratnic din
cap a refuz total, si simtindu-ma in
tot acest rastimp ingrozitor de
prost , am auzit-o pe Jenny
rastindu-se dintr-o data la mine cu
un suierat de furie pe care nu i-l
mai auzisem pana atunci niciodata.
- N-ai pic de inima, esti un
monstru dezgustator; au fost
cuvintele ei.
Si apoi, ca sa incheie
convorbirea cu tata ii spuse in
telefon urmatoarele :
- Domnule Barrett, stiti, Oliver
doreste foarte mult sa va spuna ca,
in felul sau deosebit …
Facu o pauza ca sa-si traga
rasuflarea. Dupa hohotul de plans
de adineaori era si firesc. Cat
despre mine, eram atat de uluit,
incat ma simteam incapabil sa
misc, asteptam doar sa vad
incheierea asa-zisului meu
“mesaj”.
- … ca va iubeste foarte mult,
spuse ea, si inchise telefonul pe
loc.
Nu exista explicatie rationala
pentru ce am putut sa comit in
urmatoarea fractiune de secunda.
Pledez pentru pierderea
momentana a facultatilor mele
mintale. Rectific : orice pledoarie e
de prisos. Nu mi se va putea ierta
vreodata ce-am facut in acea clipa.
I-am smuls ca un barbar
telefonul din mana, l-am rupt apoi
cu fir cu tot din priza, si-am dat cu
el de pamant …
- Fir-ai a dracului sa fii, Jenny!
Cara-te odata! Cara-te naibii din
viata mea!
Incremenisem ; suflam acum ca
un animal, ca bruta ce eram. Iisuse
Christoase! Dar pentru numele lui
Dumnezeu, ce mi se intamplase?
Indata ce m-am dezmeticit, am
constatat ca Jenny nu mai era
nicaieri.
Disparuse.
Vreau sa spun ca disparuse cu
totul : n-auzisem nici macar
zgomot de pasi pe scara. Doamne
fereste! Probabil c-a pornit ca din
pusca in clipa cand i-am smuls
telefonul din maini. Nu-si luase nici
macar paltonul ; si salul ei era aici.
Nu stiu care sentiment era mai
covarsitor pentru mine : teroarea
de a nu sti ce sa fac pe moment,
sau groaza de a nu sti exact ceea
ce facusem acum un minut.
Am inceput indata s-o caut
peste tot.
La biblioteca Scolii de Drept mam
strecurat printre randurile de
tocilari, tulburand toate mesele cu
privirea mea scotocitoare. In lung
si-n lat, de cate cinci, sase ori. E
drept ca nu ziceam nimic : eram
insa constient de faptul ca privirea
mea era atat de intensa, fata mea
atat de indarjita, incat nu se putea
sa nu fi rascolit dracului intreg
“stabilimentul”. Dar cui naiba ii
pasa de asta?
De Jenny nici urma.
Fuga inapoi prin Harkness
Commons, apoi prin hol, apoi jos la
expres. Un sprint indarjit dupa asta
pana la Agassiz Hall, la Radcliffe.
Nu era nici acolo. Fugeam acum ca
un bezmetic in toate directiile,
picioarele abia imi mai tineau pasul
cu zvacniturile inimii.
Paine Hall? (porcarie de ironie!)
Intr-adevar, la parter erau salile de
repetitie pentru pian. O stiu eu pe
Jenny. Cand are draci se razbuna
pe pian, fir-ar sa fie! Corect?
Corect. Dar ce te faci daca are mai
mult decat draci ; daca a tras o
spaima vecina cu moartea?
Sinistra treaba coridorul acela,
cu Sali de repetitie pe stanga si pe
dreapta. Acorduri de Mozart si
Bartok, de Bach si Brahms
razbateau haotic prin usi,
amestecandu-se intr-un vacarm
infiorator, ca intr-o nesfarsit de
lunga cutie de rezonanta.
- Aici trebuie sa fie!
Ma opresc instinctiv in dreptul
unei usi dindaratul careia veneau
acordurile (manioase?) ale unui
preludiu de Chopin. Am stat locului
o clipa. Canta prost – cu pauze si
poticniri, cu multe falsuri. La un
moment dat nu mai canta: aud un
glas boscorodind “drace!” Nu se
putea: era Jenny! Deschid brusc
usa.
La pian o studenta. Si-a ridicat
privirea spre mine. Urata foc, lata
in umeri, hippie – genul Radcliffeafanisit,
probabil iritata de aparitia
mea intempestiva.
- Ce ti-e omule? m-a intrebat ea.
- Rau, rau, am raspuns, tragand
usa dupa mine.
A urmat un raid fulger prin
Harvard Square, Café Pamplona,
Tommy’s Arcade – pana si la Hayes
Bick : o multime de melomani si de
snobi peste tot. Nici urma de Jenny.
Unde sa fi fugit?
Pasajul subteran spre metro era
de mult inchis, dar daca ar fi fugit
glont in scuar, inca din prima clipa,
e drept c-ar fi putut prinde trenul
de Boston. Pas alergator, pana la
capatul liniei de autobus.
Se facuse aproape 1 noaptea
cand am reusit sa bag o fisa in
automatul interurban de langa
chiosc, in Harvard Square.
- Alo, Phil?
- Alo … da, raspunse un glas
somnoros, la celalalt capat al
firului. Cine-i acolo?
- Oliver la telefon.
- Oliver! Parea speriat. A patit
Jenny ceva? se interesa el pe loc.
Daca ma intreba de ea trebuia sa
inteleg ca-i cu el acolo, sau
dimpotriva?
- Oh, nu, Phil, nici pomeneala.
- Slava cerului. Tu ce mai faci,
Oliver?
Odata asigurat ca fata era
teafara, vocea lui redevenise
obisnuita si prietenoasa. Ca si cum
nu l-ar fi deranjat sculandu-l din
somn in puterea noptii.
- Foarte bine, Phil, ma simt
excelent. Bine, bine! Ia spune, Phil,
dar ce mai spui de Jenny?
- Nu prea mai spun, ce naiba
vrei sa spun – raspunse el cu glas
curios de linistit.
- Adica cum, Phil?
- Ce Dumnezeu, nu ma intelegi?
Ar trebui sa vina pe-aicea mai des,
asta vreau sa spun : da-o-ncolo,
doar sunt si eu de-al casei!
Daca se poate sa fii si usurat si
panicat in acelasi timp, era exact
lucrul ce mi se intampla.
- E-acolo, cu tine? m-a intrebat
din nou.
- Nah!
- Da-mi-o si mie ; las’ ca-i zic eu
vreo doua chiar acum.
- Nu pot, Phil.
- Oh, doarme? Te pomenesti ca
doarme ; ei, daca doarme, n-o
scula.
- Da, am spus.
- Ia asculta aici, golane, a reluat
el.
- Da, ma rog?
- Spune-mi si mie o chestie :
unde-i Cranston, Rhode Island –
chiar asa departe, la dracu-n
praznic, ca nu reusiti si voi sa dati
pe aici, din cand in cand, asa,
macar intr-o duminica dupa-masa?
Sau poate vreti sa vin eu la voi?
- Hmm, nu, Phil. O sa venim noi.
- Cand?
- Pai, intr-o duminica.
- Nu ma lua cu “intr-o
duminica”. Ce-i aia? … Un flacau de
isprava nu spune niciodata “Intr-o
duminica” ; spune “Duminica asta”.
Intelegi ce vreau sa spun, da,
Oliver?
- Da, dom’le, gata. Duminica
asta.
- Alo! La ora 4. Dar fii atent cum
conduci. E bine?
- Foarte bine.
- Data viitoare telefoneaza cu
taxa inversa, fir-ar sa fie. Pa.
Si-a inchis.
M-am pomenit singur in mijlocul
pietii pustii, fara sa stiu incotro s-o
pornesc, de ce lucru sa m-apuc mai
intai. Un individ de culoare, dupa
ce mi-a dat cateva tarcoale, s-a
apropiat sa ma intrebe daca nu
vreau sa iau un drog. I-am raspuns
absent :
- Nu , domnule, multumesc.
Nu mai avea nici un rost sa
alerg. Ce zor putea fi sa ajung intro
casa goala?
Se facuse foarte tarziu si ma
simteam amortit – mai mult de
frica, decat de oboseala si frig ( era
departe de-a fi cald, va rog sa ma
credeti ). La cativa metri de intrare
mi s-a parut ca zaresc pe cineva
stand jos pe trepte, inaintea usii.
Am probabil vedenii, mi-am zis,
caci silueta nu misca.
Era totusi Jenny.
Statea asezata pe ultima
treapta de la intrare.
Eram prea istovit ca sa mai intru
in panica, prea usurat ca sa mai
vorbesc. Imi doream in gand un
singur lucru : sa aiba langa ea o
bata si sa ma pocneasca cu ea.
- Jen?
- Ollie?
Vocile noastre aveau un ton atat
de calm, incat orice fior emotional
era cu neputinta de sesizat.
- Mi-am uitat cheia, spunea Jen.
Intepenisem acolo, la picioarele
treptelor ; mi-era teama s-o intreb
de cat timp astepta ; eram
constient doar de faptul c-o
jignisem ingrozitor.
- Jenny, nu stii ce rau imi pare,
am inceput eu sa ma scuz.
- Inceteaza! mi-o reteza ea
scurt. Cand iubesti nu-i nevoie nici
macar de scuze, pentru nimic,
niciodata.
Am urcat treptele pana la ea.
- Acum as vrea sa merg la
culcare, Ol, o.k.? mi-a spus.
- O.k.
Am intrat in casa. Pe cand ne
dezbracam mi-a aruncat o singura
privire si inima mi-a revenit la loc.
- Sa stii ca am spus serios ce-am
spus, Oliver.
Si asta a fost tot.
14.
Era in iulie cand am primit
scrisoarea.
Fusese trimisa dupa mine de la
Cambridge la Dennis Port :
intarzierea putea fi de maximum o
zi, doua. Am pornit-o imediat catre
Jenny care supraveghea niste pusti
batand mingea : in stilul meu
“Humphrey Bogart” i-am ordonat :
- Haidem!
- Poftim?
- Haidem! Am repetat cu atata
autoritate in voce, incat m-a urmat
pe loc.
- Ce se intampla, Oliver? Hai, te
rog frumos, spune-mi o data,
pentru numele lui Dumnezeu!
Paseam mai departe plin de
hotarare, indreptandu-ma spre
debarcader.
- Pe vas, Jennifer! am poruncit
eu aratand catre yacht cu mana ce
tinea scrisoarea ( pe care ea nici no
remarcase ).
- Oliver, nu fi nebun, trebuie sa
supraveghez copiii, protesta ea,
pasind totusi ascultatoare la bord.
- Da-o incolo, Oliver, te rog sami
explici imediat ce se-ntampla?
Ajunsesem la cateva sute de
metri in larg.
- Trebuie sa-ti spun ceva, am zis
eu.
- La mal nu se putea, ma rog, sa
spui ce-aveai de spus ? tipa ea la
mine.
- Nu, fir-ar sa fie! am tipat la
randul meu ( nici ea, nici eu nu
eram suparati, dar sufla un vant de
nu se putea auzi om cu om ).
- Am tinut sa fim absolut singuri,
noi doi! Uite aici ce-am primit!
Si i-am fluturat plicul pe
dinaintea ochilor. A recunoscut
imediat antetul.
- Ei, Harvard Law School? N-ai
sa-mi spui ca te-au dat afara?
- Mai ghiceste o data, optimisto!
i-am strigat eu.
- Ai iesit primul? isi dadu ea din
nou parerea.
Acum mi-era aproape rusine sa-i
mai spun.
- Nu chiar : al treilea.
- Oh, facu ea. Doar al treilea?! …
- Fii atenta – asta inseamna
totusi foarte mult : inseamna lucru
in redactie la Law Review! am urlat
eu.
Statea acolo, c-o expresie total
inexpresiva.
- Pentru numele lui Dumnezeu,
m-am lamentat, dar macar spune
naibii ceva!
- Nu inainte de a fi vazut cine a
iesit pe locurile 1 si 2, raspunse ea.
M-am uitat la ea, sperand c-o sa
inceapa sa zambeasca : aveam
impresia ca se stapaneste sa n-o
faca.
- Hai, Jenny, zau! am staruit eu.
- Am plecat. Pa, la revedere! imi
zise, aruncandu-se in apa. M-am
azvarlit pe loc in urma ei si, o
secunda mai tarziu, chicoteam
impreuna , agatati de flancul yachtului.
- Te fac atenta, i-am zis atunci
(incercand chipurile un spirit) : te
fac atenta, ca te-ai aruncat in valuri
pentru mine!
- As face mai putin pe nebunul
dac-as fi in locul tau, mi-a replicat
ea. Locul 3 e locul 3!
- Hei, nesuferito! i-am spus.
- Ce vrei, uratule? mi-a raspuns.
- Iti datorez enorm! am declarat
atunci cu toata sinceritatea.
- Nu-i adevarat, uratule, nu-i
adevarat! mi-a replicat ea.
- Cum nu-i adevarat? am facut
eu destul de surprins.
- Imi esti dator vandut! mi-a
spus.
In seara aceea am spanzurat 23
de dolari comandand homar la
barul de pe faleza la Yarmouth.
Jenny se incapatana mai departe sa
nu se pronunte : zicea ca astepta
mai intai sa vada la fata cine sunt
cei doi domni de la care
“mancasem bataie” , cum spunea
ea.
Oricat ar parea de stupid, eram
atat de indragostit de ea incat,
cand am ajuns la Cambridge,
primul lucru m-am repezit sa
descopar cine erau indivizii care
mi-o luasera inainte. Am rasuflat
usurat cand am descoperit ca seful
promotiei, Erwin Blasband (City
College ’64) era o figura de tocilar
si jumatate, ochelarist, pe langa
asta, si nici in clin nici in maneca
cu sportul ; absolut de loc genul ei.
Locul 2 era Bella Landau (Bryn
Mawn ’64) , o duduie deci. Era
perfect, mai ales ca Bella Landau
era un gen de aschimodie ( ca
majoritatea fetelor de la Drept ) si
mi-am putut chiar permite s-o
cicalesc putin pe Jenny cu “detalii”
de la scurtul nostru stagiu ca
absolventi la Gannett House –
sediul periodicului Law Review. Si
trebuie sa spun ca munceam pe
branci, uneori pana noaptea tarziu.
Cursul de perfectionare – sase ore,
plus redactie, plus primul meu
articol (“Asistenta persoanelor
pauperizate in centrele urbane :
studiu social-juridic aplicat la
districtul Roxbury, Boston” de
Oliver Barrett IV, H.L.R., martie
1966, pp. 861-908).
- E un studiu bun. Intr-adevar un
articol bun.
Asa spusese, de mai multe ori,
Joel Fleishman, redactorul-sef.
Sincer vorbind, m-as fi asteptat la
un elogiu mai clar formulat, dar
asta-i tot ce mi-a fost dat sa aud
din partea boss-ului care-mi citise
si aprobase materialul. Jenny
spusese despre articol ca e
“percutant, inteligent si realmente
foarte bine scris”. Ce naiba, nu
putea si Fleishman sa spun acelasi
lucru?
- Fleishman mi-a spus ca-i un
studiu bun, Jen.
- Dumnezeule, va sa zica am
stat sa te astept pana la ora asta
( se facuse doua dimineata ) ca sa
vii sa-mi spui doar atata lucru? ma
lua ea in primire. Cum, vrei sa spui
ca n-a facut nici o remarca in
legatura cu munca ta de cercetare,
cu stilul, cu absolut nimic?
- Nu, Jen. S-a multumit sa
declare ca e “bun”.
- Atunci de ce te-a tinut pana la
ora asta in redactie?
I-am aruncat o privire sagalnica.
- Am avut treaba cu Bella
Landau, i-am raspuns.
- Oh! facu ea.
Nu puteam descifra tonul.
- Esti geloasa? am intrebat-o dea
dreptul.
- Nu ; am picioare de zece ori
mai frumoase ca ea, mi-a raspuns.
- Totusi, nu esti capabila sa
redactezi dosarul unui caz, este?
- Dupa cum nici ea nu e capabila
sa faca … lasagne.
- Culmea e ca da, i-am raspuns.
De altfel, chiar astazi ne-a adus sa
gustam lasagne facute de ea. Au
fost unanim apreciate de redactie
ca excelente : cu nimic mai prejos
decat picioarele tale.
Jenny dadu aprobator din cap :
- Pe cat?
- Bine, dar ce-ai de spus la asta?
am intrebat-o.
- Am de spus c-as vrea sa stiu
daca Bella Landau iti plateste
chiria?
- Drace, nu-i chip sa fac cu tine
meci nul, nici atunci cand am
avantajul!


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Joi, 21/07/2011, 7:24 PM | message # 15
- Pentru ca Preppie, avantajul
nu-i niciodata de partea ta, fu
raspunsul scumpei mele sotii.
15.
Asadar acesta era clasamentul.
Deci : Erwin, Bella si cu mine in
fruntea promotiei. Sosise
momentul triumfului. Intrevederi
pentru post. Oferte. Cereri. Maguliri
si trompete. Oriunde ma invarteam
aveam impresia ca-mi ieseau in
intampinare fanioane cu inscriptia :
“Intra la noi, Barrett”. Nu eram cu
totul tembel. Ceea ce ma interesa
era fireste partea “concreta”, desi
eliminam din oficiu alternativele
“de prestigiu” – ca de pilda
judecator stagiar – sau pe cele
functionaresti – sa spunem un post
in ministerul de Justitie – in
favoarea unor situatii cu
remuneratie frumoasa care sa
stearga pana si amintirea
“smotrului” din vocabularul nostru.
Desi terminasem al treilea, ma
bucuram de un avantaj enorm in
lupta pentru repartitii : eram
singurul ne-evreu din primii zece (si
cine spune ca asta n-are nici o
importanta, mananca rahat);
Christoase, sunt zeci si zeci de
firme care-ar fi gata sa sarute
picioarele unui “Wasp”, numai sa-l
vada bagat in barou. Ganditi-va
putin, cinstit, la cazul
subsemnatului la Law Review, la
All-Ivy, sau la Harvard, sau la
oricare din celelalte pe care le stiti
foarte bine. O multime de firme
incepusera deci sa se bata intre ele
ca sa-mi treaca numele ( cu
numeral cu tot! ) sub antetul lor.
Ma simteam castigatorul lozului
mare, pluteam in al saptelea cer.
Una dintre oferte – venind din
partea unei firme din Los Angeles –
ma intriga in mod deosebit.
Reprezentantul ei, un oarecare Mr.
X ( de ce sa risc un proces?) se
tinea scai de mine :
- Barret, fiule, la noi “treaba”
merge struna : si ziua si noaptea.
La cerere, trimitem marfa chiar la
birou, crede-ma.
Nu c-am fi fost interesati de
California, dar tare as fi dorit sa
stiu exact la ce se referea Mr. X.
Jenny si cu mine emisesem cateva
ipoteze deosebit de “indraznete” ,
in aceasta privinta, dar probabil ca
pentru Los Angeles erau apa de
ploaie. ( Pana la urma a trebuit sa
ma descotorosesc de Mr. X
spunandu-i verde-n fata ca
“treaba” dumnealui nu ma interesa
catusi de putin. A ramas complet
nauc).
Ne-am hotarat sa ramanem pe
Coasta de Est. Erau zeci si zeci de
oferte ispititoare la Boston, la New
York si chiar la Washington. La un
moment dat, Jenny a opinat chiar
ca Washington ar fi o afacere
excelenta (“Vezi ce faci, poate
nimeresti la Casa Alba, Ol!”) – eu
unul inclinam insa pentru New
York. Si, in felul acesta, cu
binecuvantarea sotiei, am acceptat
pana la urma oferta firmei “Jonas
and Marsh”, un colegiu juridic de
mare prestigiu (Marsh fusese
procuror general) si, totodata, cu
vederi foarte liberale relativ la
drepturile cetatenesti. ( “Ai sa faci
mult bine , si neintarziat” – spusese
Jenny ). E drept ca ne si magulisera
peste masura. Batranul Jonas
venise special la Boston si ne
invitase pe amandoi la masa la
“Pier Four”, iar a doua zi ii
trimisese flori lui Jenny.
Circa o saptamana Jenny a
fredonat intr-una prin casa un
refren care mergea cumva pe
cuvintele “Jonas, Marsh and
Barrett”. “Nu ma-innebuni”, i-am
spus ; si mi-a raspuns sa-mi vad de
treaba, caci inganam probabil in
gand acelasi cantec. Nu-i nevoie sa
va spun cata dreptate avea.
Trebuie sa va mai spun ca
“Jonas and Marsh” ii fixasera lui
Oliver Barrett IV un salariu de
11.800 de dolari pe an, cel mai
ridicat salariu de stagiar in
promotia noatra.
Vedeti prin urmare ca iesisem al
treilea mai mult din punct de
vedere academic!
16.
Schimbari de adresa
Incepand cu 1 iulie 1967
Domnul si Doamna Oliver Barrett
IV
263, East 63-rd Street
New York, N.Y. 10021
- Face cam “parvenit”, se
plangea Jenny de anuntul din ziar.
- Dar nu-i adevarat c-am
“parvenit”, Jen? tineam eu s-o
dreg.
Ceea ce incununa sentimentul
meu de triumf euforic era faptul ca
rata mea lunara la masina facea
aproape cat tot ce platisem candva
pentru garsoniera de la Cambridge!
Serviciul era la 10 minute de mers
pe jos (sau trap – ritmul meu
preferat), si cam in aceeasi raza se
aflau si marile magazine ca
“Bonwit” si celelalte : pe odioasa
mea nevasta o pisam sa deschida
urgent liste de cumparaturi si sa
inceapa sa cheltuie.
- Dar de ce, Oliver?
- Drace! Pentru ca inteleg sa-ti
fiu profitabil, Jenny!
M-am inscris la clubul Harvard
din New York – la propunerea lui
Ray Stratton ’64, de curand
reintors la viata civila dupa nu stiu
ce isprava in Indochina … Jucam cu
el tenis de 3 ori pe saptamana ; in
secret imi si bagasem in cap sa
ajung campion de club, in cel
tarziu, 3 ani de zile. Nu stiu daca
din cauza reaparitiei mele in
teritoriul Harvard sau, poate, a
succeselor mele la facultate
( cinstit, in legatura cu salariul nu
ma laudasem de loc ) , fapt este ca
“prietenii” mei n-au intarziat sa ma
redescopere. Ne mutasem in
mijlocul verii ( aveam de dat niste
examene de diferenta pentru
cooptarea in barou la New York ) :
primele invitatii au fost pentru
week-end-uri.
- Sa ne slabeasca, Oliver! N-am
nici un chef sa-mi petrec sfarsitul
saptamanii la niste gazde atat de
insipide.
- Ok, Jen, dar ce-o sa le spunem?
- Spune ca sunt gravida, Oliver.
- Chiar esti? am intrebat-o.
- Nu, dar daca stam acasa
sambata si duminica asta, poate ca
voi fi!
Ii si alesesem un nume.
Alesesem eu, si pe cat imi
amintesc, Jenny a trebuit pana la
urma sa consimta.
- Hei, Jen, sa nu incepi sa razi,
am prevenit-o cand am abordat
subiectul prima oara.
Ea era in bucatarie, o incapere
in culori asortate, in care aveam si
masina de spalat vase.
- Ce vrei? intreba ea, continuand
sa taie niste rosii felii.
- Cred ca ar fi foarte frumos
daca l-am numi chiar Bozo, am
spus.
- Vorbesti serios? m-a intrebat.
- Da, foarte serios.
- Va sa zica, vrei sa botezam
copilul Bozo!
- Da. Sincer. Foarte serios. E un
nume predestinat de vedeta.
- Bozo Barrett! pronunta ea de
proba.
- Va fi un vlajgan si jumatate,
am continuat, convingandu-ma pe
mine insumi cu fiecare nou cuvant
pronuntat : “Bozo Barrett,
echipierul reprezentativei A , a
Universitatii Harvard!”
- Bun, Oliver. Dar – dar sa
presupunem ca plodul nu va
corespunde?
- Imposibil, Jen : genele noastre
sunt excelente. Zau, crede-ma.
Vorbeam foarte serios.
Toata povestea asta cu Bozo
ajunsese sa-mi ocupe constant
gandurile : visam la el de-a-n
picioarele, ducandu-ma si
intorcandu-ma de la slujba.
Continuam apoi cu glas tare la
masa, in prezenta farfuriilor.
Aveam acum o vesela din portelan
danez de toata frumusetea.
- Bozo va fi un vlajgan foarte
bine legat, spuneam eu lui Jenny.
Daca o sa aiba reflexele tale va fi
excelent in aparare!
Se stramba, cautand fara
indoiala o replica insidioasa ca sami
destrame viziunea idilica. Dar
neavand pentru moment la
indemana nici un raspuns nimicitor,
se multumi sa taie o felie de
prajitura pe care mi-o intinse.
Continua sa asculte.
- Iti dai seama, Jenny? urmam
eu, acum cu gura plina – ce finete
de vlajgan ; 110 kg.
- 110? Dar nici un indiciu nu e in
genele noastre pentru asa ceva,
Oliver!
- O sa-l supraalimentam, Jen.
Proteine selectionate, vitamine,
dieta speciala!
- Nu mai spune : si daca o sa
faca mofturi?
- N-are voie, ce naiba! am
intors-o eu, usor enervat inca de pe
acum la ideea pustiului, care, nu
peste mult, avea sa ia loc cu noi la
masa, si sa saboteze proiectele
mele de-a scoate din el un
campion. Daca nu mananca ce-o
sa-i dam, o sa manance bataie!
Aici Jenny m-a privit drept in
ochi , cu un zambet.
- Nu, daca o sa cantareasca 120
de kg, cum imi place sa cred.
- Oh, am raspuns eu,
descumpanit pentru o clipa, dar n-o
sa le aiba dintr-o data!
- Perfect, perfect! a zis Jenny,
amenintandu-ma cu lingurita, dar
cand va avea greutatea
reglementara, te sfatuiesc s-o iei la
sanatoasa, Preppie!
Si-a inceput sa rada cu gura
pana la urechi.
E poate comic, dar pe cand se
strica de ras, aveam efectiv
viziunea unui prunc de 120 de kile
fugarindu-ma prin Central Park si
strigand :
“Invata sa te porti frumos cu
mama, Preppie!” Dumnezeule,
speram din toata inima ca Jenny
avea sa-l tina, sa nu ma
nimiceasca.
17.
Nu-i chiar asa usor sa faci un
plod.
Vreau sa spun ca in momentul
cand – dupa o faza
anticonceptionala juvenila – omul
incepe sa-si puna problema invers,
se petrece un fel de revers ironic :
ajungi sa fii obsedat de sarcina – nu
de contrariul ei.
Da, acest fapt poate deveni intradevar
o obsesie. Mai mult decat
atat, din punct de vedere al
naturaletei si spontaneitatii, el
poate aduce vatamare celui mai
frumos aspect au unei casatorii
normale. Ma refer la faptul ca a-ti
“programa” ( nefericit cuvant , a
programa – parca ar sugera un
ordinator ), a-ti programa, zic ,
totusi, dragostea in functie de
norme, calendare si alte strategii
(“N-ar fi mai bine maine dimineata,
Ol?”) – devine o pricina de
neplacere la inceput, apoi de
dezgust, si pana la urma, chiar de
teroare.
Intr-adevar, atunci cand constati
ca propriile-ti cunostinte de
profan , eforturile cinstite si
(presupui tu) sanatoase nu duc
totusi la nici un rezultat pe linia
poruncii “cresteti si va inmultiti”,
incep sa te asalteze cele mai
sinistre ganduri cu putinta.
- Nu ma indoiesc ca un lucru iti
este cat se poate de clar, Oliver :
“sterilitate” n-are absolut nimic dea
face cu “virilitate”.
Cam astfel eram prelucrat de
doctorul Mortimer Sheppard cu
prilejul primei noastre intrevederi,
dupa ce Jenny si cu mine
ajunsesem la concluzia ca trebuie
sa recurgem totusi la consultatia
unui specialist.
- Sigur ca ii este clar, domnule
doctor, interveni Jenny, raspunzand
in numele meu, constienta perfect
de faptul ca ideea de a fi steril era
de natura sa ma scoata totalmente
din minti – desi, personal, nu-i
vorbisem in viata mea de treaba
asta. Vocea ei sugera ca, in cazul in
care s-ar descoperi vreo
insuficienta, spera sa fie de partea
ei.
Dar doctorul nu facuse decat sa
ne expuna foarte clar cazul,
punand mai intai tot raul inainte,
spre a putea apoi sa ne expuna cat
mai pe larg sansele, zicea el, foarte
mari, ca amandoi sa fim descoperiti
fara cusur, si – foarte curand – sa
devenim parinti mandri si fericiti.
Dar, evident, trebuia in prealabil sa
ne supunem amandoi unei serii
complete de examene si probe.
Fizice, chimice, si asa mai departe.
( Nu vreau sa mai repet cat de
dezagreabile pot fi asemenea
investigatii ).
Am facut toate examenele intr-o
luni. Jenny, in cursul zilei, eu, dupa
orele de serviciu ( aveam de lucru
pana peste cap ). Vineri, in aceeasi
saptamana, doctorul Shappard a
chemat-o pe Jenny din nou,
explicandu-i ca asistenta incurcase
niste lame si ca voia sa verifice
anumite lucruri inca o data. Cand
Jenny mi-a relatat a doua vizita la
doctor, am inceput sa banuiesc ca
… insuficienta fusese depistata …
de partea ei. Cred ca la fel banuia
si ea. Sora care incurca lamele era
un banc rasuflat.
Cand doctorul Sheppard mi-a
telefonat personal la “Jonas and
Marsh” devenisem aproape sigur.
“Daca as fi bun sa trec doua
minute pe la el la cabinet, in drum
de la birou spre casa”. Cand am
inteles din aceasta ca nici macar
nu urma sa fie o discutie in trei
(“Am vorbit cu doamna Barrett in
cursul zilei, ceva mai devreme”) ,
banuielile mele se confirmara din
plin. Jenny nu putea avea copii. Ei,
dar hai : pentru moment sa nu
absolutizam nimic, Oliver ; sa nu
uitam ca Sheppard insusi pomenise
de eventualitatea unor solutii de
genul interventiilor chirurgicale
corective, etc. Nu ma mai puteam
concentra de loc ; era nebunie
curata sa ma mai perpelesc
asteptand pana la 5 dupa-masa.
Am telefonat de asta data eu lui
Sheppard, ca sa-l intreb daca nu
ma poate primi mai devreme in
cursul dupa-amiezii. A fost de
acord.
- Acum stiti a cui e vina? l-am
luat eu de-a dreptul.
- Nu cred c-as indrazni sa spun
“vina”, Oliver, mi-a raspuns el.
- Bun. Probabil stiti acum care
din noi doi sufera de “defectiuni
functionale”?
- Da. Jenny.
Ma asteptasem mai mult sau
mai putin la acest raspuns, dar
felul in care Sheppard pronuntase
sentinta incepea sa ma intrige.
Tacuse imediat ; am dedus asadar
ca astepta din partea mea sa fac o
declaratie.
- O.k., nu-i nici o nenorocire :
deci vom infia copii. De fapt,
domnule doctor, important e sa ne
iubim, nu-i asa?
Si atunci mi-a spus.
- Oliver, problema e mult mai
serioasa. Jenny e grav bolnava.
- Daca sunteti bun, ce vreti sa
spuneti prin “grav bolnava”?
- Va muri curand, Oliver.
- Dar asta-i imposibil! am
raspuns.
Si asteptam sa-mi spuna mai
departe ca totul nu-i decat o
abominabila farsa.
- Da, Oliver, va muri, repeta el.
Regret extrem de mult ca trebuie
sa-ti spun lucrul acesta.
Am insistat asupra ipotezei unei
erori posibile – cine stie, poate ca
tampita de sora amestecase lamele
iar, ca apasase pe un buton gresit
la raze, sau Dumnezeu stiu eu ce.
Mi-a repetat cu foarte multa
simpatie in ton ca analizele lui
Jenny fusesera repetate de 3 ori.
Nu exista absolut nici o indoiala
asupra diagnosticului. Evident,
daca doream, ne putea trimite si la
un hematolog. In fond, ar fi de
parere sa …
L-am oprit brusc cu o miscare
din mana. Simteam nevoia unei
clipe de tacere. O tacere in care sa
ma cufund, macar pentru o singura
clipa. Atunci mi-a venit in minte si
am intrebat :
- Ce i-ati spus lui Jenny, domnule
doctor?
- Ca sunteti amandoi perfect
sanatosi.
- Si a luat-o de buna?
- Cred ca da.
- Cand trebuie sa-i spunem
adevarul?
- In situatia actuala acest lucru
depinde exclusiv de dumneata.
De mine! Dumnezeule, mi se
taiase complet rasuflarea.
Doctorul mi-a explicat apoi ca
tratamentul leucemiei de care
suferea Jenny nu putea consta
decat din paliative : puteau fi
usurate suferintele fizice, se
puteau provoca oarecare intarzieri,
dar nu putea fi oprit mersul
ireversibil al bolii. Asadar, in clipa
aceea, totul depindea de mine.
Puteau sa mai amane terapia doar
pentru scurt timp.
Ceea ce ma innebunea
literalmente era insuportabila
obscenitate a tot ceea ce se
intamplase.
- Domnule doctor, dar n-are nici
24 de ani! am inceput sa-i strig lui
Sheppard.
Aproba din cap, fara pic de
nervozitate. Stia perfect cati ani
avea Jenny, intelegea si ce se
petrece acum in sufletul meu. Dupa
un timp, am inteles ca n-avea nici
un rost ; oricum, nu ma puteam
eterniza in cabinetul acelui om. Lam
mai intrebat o data ce sa fac ;
sau mai bine zis cum ar trebui sa
procedez. Mi-a spus sa ma comport
cat mai normal cu putinta, cat mai
mult timp cu putinta. I-am
multumit si am plecat.
“Dumnezeule, normal. Normal!”


...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
Forum » BIBLIOTECA ONLINE » Proza » Erich Segal-Poveste de iubire(Love Story)
  • Pagina 1 din 2
  • 1
  • 2
  • »
Căutare:

BLOG

Blog
27 februarie 2011
By Admin

Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...

Forum
27 februarie 2011
By Admin

O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...

Despre noi

Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.

CONTACT

Elegant FM
27.02.2011

Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com

Facebook Twitter Vimeo Myspace RSS Skype Flickr
Creaţi un website gratuit prin uCoz
Ported to uCoz - WebStory
Top