| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT |
| MIKA WALTARI-AMANTII DIN BIZANT |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:54 PM | message # 1
Însemnările lui Ioannis Anghelos, în anul căderii oraşului Constantinopol, 1453
12 decembrie 1452 Te-am văzut prima oară şi ţi-am vorbit. A fost ca un cutremur care mi-a răscolit fiinţa. Mormintele din inima mea s-au deschis, străin m-am simţit faţă de mine însumi. Am împlinit patruzeci de ani şi credeam că sunt în amurgul vieţii. Am rătăcit mult prin lume, am trecut prin numeroase încercări, am trăit diferite vieţi. Dumnezeu mi-a vorbit în multe graiuri, îngerii lui mi s-au arătat, dar credinţă în ei nu am avut. Când te-am văzut, am crezut, fiindcă un astfel de miracol a fost să mi se întâmple. Te-am văzut în faţa porţilor de aramă ale Sfintei Sofia. Ceremonios, lumea ieşea din catedrala unde ascultase legământul unirii Bisericilor. Cardinalul Isidor îl citise în limbile latină şi greacă. În timpul strălucitei slujbe ce urmase proclamaţiei, cardinalul însuşi rostise Crezul. Dar când a ajuns la "şi Fiului", mulţi oameni şi-au acoperit faţa cu mâinile, iar dinspre balcon s-au auzit, amare, suspinele şi plânsul femeilor. Stătusem tot timpul strivit de mulţime într-un naos lateral, lângă o coloană cenuşie. Am atins-o, era umedă, ca şi cum, de durere, coloana s-ar fi acoperit cu sudoare rece. În ordinea ceremoniei vechi de o mie de ani, demnitarii au ieşit din catedrală, în mijlocul lor păşea basileul, împăratul Constantin, impunător şi grav, cu părul de-acum cenuşiu sub aurul coroanei panaşate. Fiecare purta veşminte ale căror stofe, culori şi podoabe corespundeau poziţiei ierarhice: înalţi demnitari de Blaherne, miniştri, logotheţi şi magistri, tot Senatul, urmat de arhonţii de Constantinopol, neam după neam. De la dreapta împăratului Constantin, cancelarul Phrantzes, pe care-l cunoşteam bine, privea mulţimea cu ochi albaştri şi reci. Printre latini l-am văzut pe bailul Veneţiei şi i-am recunoscut şi pe mulţi alţii. Însă pe megaducele Lukas Notaras, amiral al flotei imperiale, nu-l mai văzusem niciodată. Era cu un cap mai înalt ceilalţi demnitari. Brun şi mândru, cu o privire pătrunzătoare şi înţeleaptă, chipul lui avea melancolia ciudată a vechilor familii greceşti. Ieşise din catedrală răscolit, furios, ca şi cum n-ar mai fi putut suporta şi această umilinţă ce se abătuse asupra Bisericii şi a poporului său. Mulţimea era copleşită de splendidele culori ale veşmintelor de ceremonie pe care le purtau demnitarii, de albastrul şi de albul Greciei, de broderiile din aur şi din perle, de pietrele preţioase multicolore. Soarele strălucea şi piaţa din faţa catedralei era ticsită de oameni. Printre ei erau călugări bărboşi cu înalte potcapuri negre, înfăşuraţi în rase negre, cu priviri mâniate de disperare, artizani şi negustori furioşi, marinari de pe corăbiile din port, pescari. Dar cei mai mulţi erau călugării. Fiecare al treilea om cu care te întâlneşti pe străzile Constantinopolului este călugăr. Sute de biserici aparţin de-acum mănăstirilor; la drept vorbind, papa îl recunoaşte doar în şapte biserici pe patriarhul Gregorios Mammas, cel pe care poporul îl numeşte falsul patriarh. Când au fost aduşi caii, mulţimea a început să-i huiduiască şi să-i blesteme pe latini. Oamenii au strigat: ― Fără "şi Fiului"! Fără nici un papă! Nu am avut putere să ascult. În tinereţe, auzisem aceleaşi vorbe până la epuizare. Supărarea şi disperarea mulţimii erau ca vuietul furtunii. Oamenii îşi acordaseră urletele după glasurile exersate ale călugărilor, ca şi cum ar fi psalmodiat liturghia: ― Fără "şi Fiului"! Fără "şi Fiului"! Era sărbătoarea Sfântului Spiridon. În momentul când cortegiul doamnelor nobile ieşea din biserică, o parte din suita împăratului Constantin se şi amestecase în mulţimea agitată şi psalmodiatoare de urlete, care împingea din toate părţile. Doar în jurul împăratului era un oarecare spaţiu gol, fiindcă, instinctiv, poporul îi respecta fiinţa sacrosanctă. Apoi împăratul Constantin, cu chipul întunecat de suferinţă, a încălecat pe calul său. Purta veşminte de culoarea purpurei, brodate cu aur. Cizmele de purpură erau împodobite cu vulturul bicefal. Am fost martorul împlinirii visului secular de unire a Bisericilor creştine Orientală şi Occidentală, de supunere a Bisericii Ortodoxe autorităţii papale şi de renunţare la textul original al Crezului. Însă abia acum, în cel de-al doilea deceniu de la făptuire, după multă hărţuială, această unire s-a întărit în Catedrala Sfânta Sofia prin citirea proclamaţiei de către cardinalul Isidor. Acelaşi text, tălmăcit în greceşte, fusese citit de mitropolitul Bessarion în catedrala Florenţei, marele, eruditul Bessarion, cel cu capul rotund, căruia papa Eugen al IV-lea îi oferise boneta de cardinal răsplată pentru serviciile aduse cauzei reconcilierii, la fel cum, mai apoi, îl răsplătise şi pe Isidor. Au trecut paisprezece ani de atunci, în aceeaşi noapte, după ce am ascultat proclamaţia de unire a Bisericilor creştine, mi-am vândut cărţile şi veşmintele, am dăruit săracilor toţi banii mei şi am plecat din Florenţa. Cinci ani mai târziu am ales crucea, în timp ce oamenii urlau în faţa Catedralei Sfânta Sofia, mi-am amintit de cărările munţilor din Assisi şi de câmpia plină de cadavre din Varna. Urletele mulţimii s-au curmat pe neaşteptate. Când mi-am ridicat privirea, l-am văzut pe megaducele Notaras cum se căţăra pe soclul unei coloane de marmură îngălbenită. A făcut un semn cu mâinile ca mulţimea să tacă. Apoi vântul de decembrie a adus în urechile mele strigătul lui sfidător: ― Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! Auzindu-i curajoasele vorbe, poporul şi călugării au izbucnit într-un urlet triumfător. ― Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! au strigat cu entuziasm grecii Constantinopolului, la fel cum strigaseră odinioară iudeii Ierusalimului: Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba! Ostentativ, mulţi nobili şi arhonţi s-au adunat degrabă în jurul megaducelui, pentru a arăta mulţimii că-i împărtăşesc mânia şi că-l sfidează pe împărat. Iar poporul s-a dat, în sfârşit, la o parte, deschizând astfel cale pe unde împăratul călare, urmat de suita lui vădit diminuată, să poată trece. Nobilele doamne continuau să iasă prin imensele porţi de aramă, dar o dată ajunse afară din biserică, vrând-nevrând, se amestecau şi se pierdeau în mulţime. Am fost curios să văd cum îl va întâmpina mulţimea pe cardinalul Isidor. Dar el trecuse peste destule încercări din cauza Uniunii. De aceea, prudent, a preferat să rămână în biserică. După ce fusese numit cardinal, nu-şi schimbase felul de a fi. Rămăsese acelaşi bărbat: micuţ de statură, cu ochi ageri, parcă şi mai mic fiindcă-şi răsese barba după obiceiul latinilor. Mi-am amintit că la Ferrara şi la Florenţa purta barbă. Markos Evghenikos, care pretindea că atunci când sosise în Ferrara, Isidor ar fi adus şi ciuma cu el de la Kiev, îl blestemase şi afirmase că, pentru această fărădelege, nici nu încape îndoială că Dumnezeu urmează să-i ceară socoteală la Judecata de Apoi. Vuia confuză mulţimea încâlcită în imensul con de umbră pe care cupola catedralei îl întinsese peste piaţă. Sclipeau diademele şi mătăsurile colorate ale nobilelor doamne rătăcite printre călugării înveşmântaţi în negru. Rece era cerul şi de un albastru stins, chiar dacă soarele strălucea. ― Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! Aşa a strigat megaducele Notaras din adâncul inimii sale, din dragoste pentru oraş şi pentru credinţă, din ură faţă de latini. Nu m-am putut împiedica să gândesc că, în spatele arzătoarei sale sincerităţi, vorbele lui ascundeau răceala unui bine calculat plan politic. Doar pentru a fi sigur că cea mai mare parte a populaţiei îl va susţine, a dat el cărţile pe faţă în mijlocul mulţimii agitate. De fapt, nici un grec nu aproba Uniunea din tot sufletul, nici chiar împăratul Constantin. Împăratul fusese nevoit să accepte subordonarea faţă de Uniune şi proclamaţia doar pentru a menţine în vigoare alianţa de prietenie şi ajutorare care asigura oraşului Constantinopol sprijinul flotei pontificale. Această flotă se armează deja la Veneţia. Printre altele, cardinalul Isidor a afirmat că, de îndată ce vestea oficială a proclamaţiei Uniunii va ajunge la Roma, flota pontificală îşi va începe periplul spre Constantinopol. Dar astăzi, când împăratul Constantin a ieşit din catedrală, mulţimea i-a strigat: Apostat! Apostat!, blestemul cel mai umilitor, cel mai teribil, cel mai necruţător care poate fi adresat unui om. Este preţul pe care el trebuie să-l plătească pentru cele zece corăbii de război. Cine ştie de vor sosi vreodată! Împreună cu cardinalul Isidor a venit şi o mână de arcaşi recrutaţi din Creta şi din insulele arhipelagului grecesc. Porţile oraşului au fost zidite, fiindcă turcii au făcut ravagii în toate locurile şi au barat accesul la Bosfor. Vara trecută, doar în câteva luni, sultanul a construit o fortăreaţă pe malul unde este Pera creştină, în partea cea mai îngustă a strâmtorii Bosfor. Astă-primăvară se mai putea vedea Biserica Sfântului Arhanghel Mihail; acum coloanele de marmură i-au fost zidite, pentru a susţine meterezele înalte de treizeci de picioare şi tunurile turceşti ce supraveghează Bosforul. Mă gândeam la aceste lucruri şi am întârziat în faţa porţilor înalte ale catedralei. Atunci am văzut-o. Reuşise să se desprindă din mulţime şi încerca să se întoarcă în biserică. Respiraţia îi era agitată, voalul de pe faţă deşirat. Femeile aristocraţiei greceşti din Constantinopol au pielea de un alb aproape transparent, îşi ascund chipul sub voaluri şi trăiesc retrase, protejate de eunucii lor. Când încalecă pe cal sau se aşază în litieră, grăbiţi, slujitorii ridică în faţa lor draperii de pânză, ca să le apere de priviri indiscrete. Ea s-a uitat la mine şi timpul a încremenit, soarele a încetat să se mai rotească împrejurul pământului, trecutul s-a amestecat cu viitorul şi nimic altceva n-a mai existat în afara clipei care trece, doar clipa aceea eternă a vieţii, pe care timpul avid n-o mai poate smulge. Am văzut multe femei, dar am fost egoist şi rece în dragostea pe care am împărţit-o cu ele. M-am desfătat şi le-am oferit desfătări, atât. Iubirea a fost doar o beţie a cărnii şi m-am dispreţuit întotdeauna când am iubit, iar după aceea spiritul meu fost trist. Din milă pentru femeia cu care mă iubeam, am fost ipocrit în dragoste. Dar a venit şi vremea când n-am mai putut continua acest joc.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:55 PM | message # 2
Multe, multe femei am văzut în timpul vieţii mele, până am renunţat la dragostea lor, la fel cum am renunţat la multe alte vanităţi ale lumii. Le-am dorit doar trupul şi am urât tot ceea ce a fost legat de trupul meu.
Era cam de aceeaşi statură cu mine, maforionul brodat îi acoperea părul. Purta o hlamidă dintr-o ţesătură ale cărei fire albastre din lână se amestecau cu fire de argint. Ochi căprui, pielea de fildeş şi aur. Dar nu i-am văzut frumuseţea. Nu atunci. Privirea ei m-a fascinat, fiindcă ochii aceştia îmi erau cunoscuţi. Ca şi cum i-aş mai fi văzut cândva, într-un vis. În nuditatea căpruie a acestor ochi, tot ceea ce este vulgar şi inutil arde până la cenuşă. Surprinşi, ochii ei s-au mărit şi mi-au zâmbit. Nici o dorinţă pământească n-ar mai fi încăput în extazul acelei clipe atât de clare. Am simţit cum trupu-mi începe să răspândească lumină, şi a fost ca atunci, în tinereţe, când pe muntele Athos, cel al sfinţilor călugări, am văzut în întunericul nopţii strălucitoarea lumină nepământeană pe care căsuţele eremiţilor o revărsau peste sălbaticile coaste ale înălţimilor. Poate că nu este nici un sacrilegiu în această comparaţie, fiindcă în momentul acela miracolul reapariţiei chipului ei a fost un lucru sacru. Cât timp, nu ştiu. Poate doar cât clipa aceea, când sufletul se desprinde din trupul care moare. Eram la doi paşi unul de altul, ca pe tăişul unei spade, în timpul acelei răsuflări în pragul dintre etern şi muritor. Apoi m-am întors în timpul mărginit şi am simţit că trebuie să-i vorbesc. I-am spus: ― Nu te teme! Dacă doreşti, te voi însoţi până la casa tatălui tău. După acoperământul de pe cap, am înţeles că nu era căsătorită. Nu pentru că atunci asta ar fi însemnat ceva pentru mine. Căsătorită sau nu, avea oare vreo importanţă? Ochii ei îmi erau atât de cunoscuţi. A inspirat profund, de parcă până atunci şi-ar fi reţinut multă vreme respiraţia. Apoi m-a întrebat: ― Eşti latin? Am rostit: ― Dacă vrei... Ne-am privit îndelung şi eram doar noi doi în mijlocul mulţimii agitate, ca şi cum atunci ne-am fi deşteptat în dimineaţa paradisului de la începutul lumilor. Obrajii ei s-au înroşit de sfială, dar nu şi-a plecat ochii. Ne-am recunoscut din privire. M-a întrebat emoţionată, cu o voce tremurătoare: ― Cine eşti tu? Nu era o întrebare. Doar înţelesul că inima ei mă recunoaşte. I-am explicat: ― Până la treisprezece ani am trăit la Avignon. Apoi am pribegit prin multe ţări. Numele meu este Jean Ange. Aici, Ioannis Anghelos, dacă vrei. ― Anghelos, a repetat ea. De aceea eşti atât de palid şi de serios, nu-i aşa? De aceea am fost eu atât de mişcată când te-am văzut. S-a apropiat, mi-a atins braţul, apoi a rostit: ― Nu, nu eşti un înger. Din carne şi din sânge eşti făcut şi tu, asemenea celorlalţi oameni. Dar spune-mi, oare de ce porţi un iatagan? ― Sunt obişnuit să-l folosesc, i-am răspuns. Este din oţel călit şi tot atât de bun ca săbiile forjate ale creştinilor. În septembrie, tocmai când se termina de construit fortăreaţa din dreptul strâmtorii Bosfor, am fugit din tabăra sultanului Mehmet. De fapt, am fugit în timp ce sultanul se întorcea la Adrianopol. De când a început războiul, împăratul vostru nu mai cedează turcilor sclavii fugiţi care ajung în Constantinopol, de aceea am rămas aici. A aruncat o privire spre mine, apoi a rostit: ― Dar tu nu eşti îmbrăcat ca un sclav. I-am spus: ― Nu, nu sunt îmbrăcat ca un sclav. Aproape şapte ani am făcut parte din suita sultanului. Mai întâi, sultanul Murad mi-a încredinţat rangul de îngrijitor al câinilor imperiali, apoi m-a numit sclavul fiului său. Sultanul Mehmet şi-a probat inteligenţa şi a citit împreună cu mine cărţi greceşti şi latineşti. ― Cum se face că ai ajuns sclav la turci? m-a întrebat ea. ― Locuiam de patru ani în Florenţa, i-am răspuns eu. Pe vremea aceea eram un om bogat, dar, la un moment dat, m-am săturat de negustoria de stofe şi m-am alăturat cruciaţilor. Am căzut prizonier la turci în luptele de la Varna. Privirea ei m-a încurajat şi am continuat: ― Am fost secretarul cardinalului Giuliano Cesarini. După înfrângere, el a căzut cu calul într-o mlaştină şi ungurii, în timp ce fugeau, l-au masacrat. Cardinalul îi incitase să rupă pacea cu turcii. De aceea, ungurii credeau că Cesarini este iniţiatorul blestemului ce se abătuse asupra lor. Murad îi considera sperjuri pe toţi prizonierii. Dar, cu toate că i-a executat pe ceilalţi prizonieri, care refuzaseră să-i recunoască pe Dumnezeul lui şi pe profet, mie nu mi-a făcut nici un rău. Dar cred că am vorbit prea mult, de aceea îţi cer iertare. De multă vreme n-am mai vorbit cu cineva. Ea a spus: ― Dar nu m-au plictisit vorbele tale. Dimpotrivă, aş vrea să aflu mai multe despre tine. Oare de ce nu mă întrebi cine sunt? I-am spus: ― De ce să te întreb? Îmi este de ajuns că exişti. Nu credeam că un asemenea lucru mi se mai poate întâmpla. Nu m-a întrebat nimic despre înţelesul vorbelor pe care le rostisem. S-a uitat în jurul ei şi a observat că mulţimea începuse să se risipească. ― Vino cu mine! a murmurat ea. M-a luat de mână şi m-a condus repede înapoi în biserică, iar umbra imenselor porţi de aramă ne-a ferit de privirile celorlalţi oameni. M-a întrebat: ― Oare tu eşti de acord cu Uniunea? ― Sunt latin, i-am răspuns şi am ridicat, oarecum nedumerit, din umeri. A şoptit: ― Să mergem mai încolo. Ne-am oprit în pronaos, în locul unde de o mie de ani cizmele cu tălpi de fier ale gardienilor roseseră adânc dalele de marmură. Oamenii care, de teamă, nu îndrăzniseră încă să iasă din biserică, ne priveau pe furiş. Ea şi-a pus mâinile împrejurul gâtului meu şi m-a sărutat. ― Este sărbătoarea Sfântului Spiridon, a rostit şi a făcut semnul crucii în felul în care obişnuiesc să se închine grecii. ― Doar în numele Tatălui, a mai spus ea. Nu şi în numele Fiului. Fie creştinescu-mi sărut pecete a prieteniei noastre şi să nu uităm unul de altul! Trebuie să apară de-acum slujitorii tatălui. Fără îndoială, ei mă caută. Ce fierbinţi îi erau obrajii, ce păgân sărutul pe care mi l-adat. Pielea cu miros de hiacint, linia subţire a sprâncenelor ― vopsită în albastru întunecat, buzele roşii. Toate femeile din înalta societate a Constantinopolului îşi vopsesc buzele. I-am spus: ― Dar nu mă pot despărţi astfel de tine! Şi de-ai locui într-o casă ferecată cu şapte rânduri de lacăte, tot te voi căuta. Nu mă poţi împiedica să te revăd. ― Oare de ce să te împiedic? a întrebat ea, ridicându-şi revoltată sprâncenele. De unde ştii că nu ard de nerăbdare să aflu şi mai multe despre tine şi despre surprinzătoarele tale aventuri, domnule Anghelos? Joaca ei era amuzantă şi tonul mai convingător decât vorbele. Am insistat: ― Spune-mi atunci, unde şi când. Şi-a încruntat sprâncenele şi a spus: ― Dar modul în care te-ai exprimat este grosolan! Sau poate aşa sunt obiceiurile prin ţara francilor. ― Unde şi când? am repetat eu şi am prins-o de braţ. ― Cum îndrăzneşti? a spus ea, privindu-mă. Până acum, nici un bărbat n-a îndrăznit să mă atingă. Dar tu nici nu ştii cine sunt. Totuşi, nu a încercat să se desprindă de mine. I-am spus: ― Eşti cine eşti. Asta mi-e de ajuns. ― Poate că-ţi voi trimite câteva rânduri, a promis ea. Ce importanţă mai au lucrurile convenţionale în vremuri tulburi? Dar tu eşti franc, iar eu sunt grecoaică. S-ar putea să fie periculos pentru tine să mă revezi. I-am răspuns. ― Odinioară m-am alăturat cruciaţilor fiincă-mi lipsea credinţa. Aveam de toate, doar credinţă nu. Am vrut să mor pentru gloria numelui lui Dumnezeu, ca să compensez, prin sacrificiu, lipsa de credinţă. Iar dacă am fugit din tabăra turcilor, am făcut-o doar pentru a muri lângă zidurile asediate ale Constantinopolului creştin. Viaţa mea nu poate fi într-o primejdie mai mare decât a fost, decât este. ― Taci! a şoptit ea. Şi promite-mi că nu mă vei urmări! Deja am atras atenţia altora. Şi-a acoperit faţa cu voalul sfâşiat, mi-a întors spatele şi s-a depărtat cu paşi uşori. Apoi au apărut, înveşmântaţi în albastrul şi albul Greciei, servitorii. Fără să-şi întoarcă privirea spre mine, a plecat împreună cu ei. N-am urmărit-o. Dar, după ce n-am mai văzut-o, am simţit că mă lasă puterile, de parcă tot sângele mi s-ar fi scurs dintr-o rană deschisă. 14 decembrie 1452 Reprezentanţii diferitelor naţiuni s-au adunat astăzi în Biserica Sfintei Fecioare. Împăratul însuşi a condus discuţiile, şi ei au hotărât, cu o majoritate de douăzeci şi unu, să pună embargo asupra corăbiilor veneţiene din port, pentru a întări apărarea oraşului. Trevisano a protestat în numele armatorilor. Corăbiilor li s-a permis să-şi păstreze încărcătura, iar căpitanii au jurat pe cruce că nu vor încerca să fugă. Şi s-a mai hotărât să fie răsplătiţi veneţienii cu patru sute de bizantyon pe lună. Este, într-adevăr, un preţ exorbitant, dar un om ce se îneacă nu-şi mai numără banii, iar veneţienii ştiu să profite de împrejurări. Împăratul a negociat cu Gregorios Mammas, cel pe care poporul îl numeşte falsul patriarh, cu episcopii şi cu stareţii. Şi au căzut cu toţii de acord că trebuie topite obiecte preţioase din biserici şi din mănăstiri, pentru a fi bătută monedă. Iar călugării au spus că furtul odoarelor preţioase este prima consecinţă a proclamării Uniunii. Preţurile imobilelor şi ale terenurilor s-au prăbuşit. În câteva zile, dobânda pentru un împrumut pe termen scurt a ajuns aproape la patruzeci de procente, şi nimeni nu împrumuta pe durate mai mari. Aşa se face că, vânzând eu doar un mic diamant, mi-am cumpărat mobile şi covoare în valoare de şase sute de ducaţi. Apoi am aranjat şi decorat modesta casă pe care am închiriat-o. Proprietarul mi-ar fi vândut-o pe mai nimic, dar oare de ce s-o fi cumpărat? Viitorul oraşului îl mai poţi număra doar cu lunile. N-am mai închis ochii de două zile. Mi-a revenit vechea insomnie. Nervozitatea mă împinge să ies afară, să hoinăresc pe străzi, dar rămân tot timpul în casă în speranţa că va veni cândva un mesager. Nici nu mai pot citi. Am citit prea mult, am înţeles că tot vanitate este şi cunoaşterea. Servitorul meu grec îmi spionează fiece mişcare. Este normal să fie aşa. Dar, până acum, el nu m-a deranjat niciodată. De fapt, de ce s-ar mândri cu un stăpân care a slujit la turci? Este doar un bătrân demn de milă, de aceea, pentru micile-i furtişaguri, nu-i reproşez nimic. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:55 PM | message # 3
15 decembrie 1452
Doar un petic răsucit de hârtie. Mi l-a adus un negustor ambulant de legume. Astăzi după-amiază, la Biserica Sfinţilor Apostoli. Nici un cuvânt în plus. Către amiază i-am spus servitorului că mă duc în port şi i-am poruncit să facă ordine în pivniţa. Apoi, la plecare, am încuiat uşa cu cheia. N-am mai vrut să fiu şi astăzi spionat. Biserica Sfinţilor Apostoli se află pe cel mai înalt deal, chiar în centrul oraşului. Loc ideal de întâlnire. Erau acolo doar câteva femei înveşmântate în negru, care se rugau în faţa sfintelor icoane de la altar. Cum, în fiecare zi, biserica este vizitată de marinari latini ce vin să vadă mormintele împăraţilor şi relicvele sfinte, nimeni n-a remarcat sosirea mea. De îndată ce intri în biserică, în dreapta, înconjurat doar de un simplu gărduleţ de lemn, poţi vedea un fragment din stâlpul de piatră de care soldaţii romani l-au legat pe Mântuitorul nostru şi l-au flagelat. Erau mulţi marinari şi, împreună cu ei, un tânăr medic veneţian, care le arăta biserica. Printre altele, el le-a spus că la Roma a văzut cu ochii lui un alt fragment din acelaşi stâlp. Şi a precizat: ― Amândouă sunt din aceeaşi piatră, iar cea de-a treia bucată a stâlpului mai poate fi văzută la Ierusalim. M-a privit curios şi am simţit că ar fi dorit să stea de vorbă cu mine. Dar eu voiam să fiu singur şi să mă las în voia gândurilor mele până ce ea va sosi, de aceea, ca să scap de el, i-am recomandat să meargă la Mănăstirea Pantocratorului, unde se păstrează o mare piatră heteroclită de mormânt, tăiată de Nikodemos, cea pe care trupul Mântuitorului a fost coborât de pe cruce. Pe suprafaţa pietrei, poţi vedea încremenitele lacrimi, de o transparenţă palidă, pe care Fecioara Maria le-a vărsat pentru fiul său. Sunt, într-adevăr, lacrimi pietrificate. Când le-am văzut prima oară, m-am îndoit şi i-am bănuit pe călugări de înşelătorie. Mi-am zis atunci că ei vor fi turnat picături de ceară şi am încercat sa le desprind de pe piatră cu cuţitul. Dar călugării Constantinopolului nu sunt nici superstiţioşi, nici tălmăcitori vicleni de relicve sacre cum sunt călugării Occidentului. Pentru ei, Hristos cel viu înseamnă mult mai mult decât orice piatră moartă, oricât ar fi ea de sacră. După ce a ascultat cu mult interes cele povestite de mine, medicul din Veneţia mi-a spus: ― Vinde-mi mie cuţitul tău! Probabil, s-o fi gândit că, după ce a atins o piatră sacră atât de importantă, şi cuţitul a devenit sacru. ― Poţi face şi tu acelaşi lucru, i-am sugerat eu zâmbind. Temător, medicul veneţian şi-a făcut semnul crucii, dar am simţit că era ispitit de propunerea mea. Apoi ne-am luat rămas-bun. Numele lui este Nicolo Barbaro. M-a invitat să vin într-o zi pe corabia lui. A mai spus să nu uit să aduc cu mine şi o grecoaică lipsită de prejudecăţi. Lungi mi s-au părut cele două ore de când aşteptam în biserică. Oamenii intrau şi ieşeau, dar nimeni nu mă băga în seamă. La Constantinopol timpul şi-a pierdut importanţa. Femeile care se rugau în faţa icoanelor păreau desprinse cu totul de lumea reală. De aceea, când îşi reveneau din extaz, priveau nedumerite în jur, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis. În ochii lor reapărea obsesia inexprimabilei melancolii a oraşului muribund. Apoi îşi acopereau chipul şi se îndreptau spre ieşire cu capetele plecate. Era cald în biserică. Sub dalele de marmură ale pardoselii, prin hipocaust, ca la vechii romani, circulă aer cald. Şi sufletul meu a început să se dezgheţe. Sau, poate, doar neliniştea aşteptării m-a îndemnat să mă rog. Oricum, a trecut multă vreme de când nu m-am mai rugat. Am îngenuncheat în faţa altarului şi am spus din toată inima mea: Doamne Atotputernice, Tu, cel care te-ai întrupat în Fiul Tău, şi, pentru a ne elibera de păcate pe noi, oamenii, ai venit pe pământ într-un fel pe care mintea noastră nu-l poate înţelege, ai milă de mine! Iartă-mă pentru toate îndoielile mele, iartă-mi necredinţa, pe care nici vorbele Tale, nici scripturile Patriarhilor Bisericii Tale, nici oricare altă filozofie terestră n-au reuşit s-o risipească. Prin voinţa Ta am fost împins de ici-colo prin lume, şi tot prin voinţa Ta am gustat din toate darurile Tale: din înţelepciune şi din prostie, din sărăcie şi din bogăţie, din putere şi din umilinţă, din violenţă şi din toleranţă, din pasiune şi din serenitate, din condei şi din sabie, dar nimic, nimic nu m-a putut vindeca. Ca un vânător nemilos, care urmăreşte un animal istovit, Tu m-ai hărţuit pentru greşelile şi pentru păcatele mele până în ziua în care nu-mi mai rămăsese nimic altceva de făcut decât să-mi dăruiesc viaţa pentru Numele Tău. Dar Tu nu mi-ai primit sacrificiul, nici n-ai dorit ca eu să mă pierd. Oare ce vrei Tu de la mine, Dumnezeule de neînţeles? Dar în timp ce rosteam aceste vorbe, m-am gândit că ruga mea nu era decât expresia neclintitului meu orgoliu. Mi-a fost ruşine, am început să mă rog din nou şi am spus cu umilinţă, din toată inima mea: "Tu, cel care Eşti, ai milă de mine! Iartă-mi greşelile şi absolvă-mă de îngrozitoarea mea vinovăţie mai înainte de a mă risipi din această lume! Nu pentru că merit iertarea, ci fiindcă Tu poţi ierta." M-am calmat. Mi-am simţit trupul rece, dar în acelaşi timp arzând ca de arsura unui bloc de gheaţă. Mi-am simţit trupul puternic şi, pentru prima oară după mulţi ani, m-am bucurat că exist. Iubeam şi aşteptam. Tot trecutul, transformat în cenuşă, rămăsese undeva departe, în urma mea, ca şi cum niciodată până atunci n-aş mai fi iubit şi n-aş mai fi aşteptat. Abia îmi mai puteam aminti, ca de o umbră îndepărtată, de tânăra fată din Ferrara cu părul împodobit de perle care se plimba prin Grădina Filozofiei cu o colivie de păsări prinsă cu un fir de aur de braţul ei alb, ce-l ţinea întins, ca şi cum ar fi purtat un felinar cu care să-şi lumineze drumul. Apoi... mai târziu. Tocmai îngropasem un necunoscut fără chip. În pădure, vulpile îi mâncaseră faţa. Pe vremea aceea, sătul de interminabilele dispute în jurul cărţilor despre credinţă, care mă împinseseră într-o nemărginită disperare, îngrijeam muribunzi într-un lazaret de ciumaţi. Atunci mi s-a arătat ea şi mi-a cerut să-i înapoiez catarama pierdută a cingătorii. Era la fel de disperată ca şi mine frumoasa fată din Ferrara şi părea inaccesibilă. Am ars ciumatele-i veşminte într-un cuptor al unui negustor de sare. Apoi m-am culcat pe pământul gol lângă ea şi ne-am încălzit împreună. Nu bănuisem niciodată că aşa ceva ar putea să mi se întâmple. Pentru că ea era fiica unui duce, în timp ce eu eram doar un neînsemnat traducător la cancelaria papei Eugen al IV-lea. Sunt cincisprezece ani de atunci. Dar nimic în mine n-a mai vibrat când mi-am adus aminte de ea. A trebuit să-mi frământ mintea pentru a-mi aminti numele ei. Beatrice. Ducele îl admira pe Dante şi citea romane cavalereşti franceze, îşi decapitase femeia şi fiul pentru incest, dar, la rândul lui, neputându-şi stăpâni desfrânata-i dorinţă, îşi violase fiica. Odată, de mult, la Ferrara. De aceea am regăsit-o pe fata din Grădina Filozofiei în lazaretul de ciumaţi. O femeie cu chipul acoperit de un voal brodat cu perle s-a oprit lângă mine. Înaltă, de statura mea. Înveşmântată într-o mantie de blană. I-am simţit parfumul de hiacint. A sosit. Ea, dragostea mea. ― Chipul! i-am şoptit nerăbdător. Dezvăluie-ţi chipul, ca să fiu sigur că eşti tu! A spus: ― Am făcut rău. Era atât de palidă şi ochilor ei căprui le era frică de mine. Am întrebat-o: ― Ce-i binele? Ce-i răul? Doar trăim ultimele clipe. Nimic nu mai are acum importanţă. ― Eşti latin, a spus ea cu o nuanţă de reproş în glas. Un mâncător de azimă. Doar un latin poate grăi aşa. Un om simte în inima lui binele şi răul. Socrate o ştia. Dar tu, cinic, întrebi ca Pilat: Ce este adevărul? ― Pe rănile lui Hristos! am înjurat eu. Dar tu, femeie, oare ai venit aici ca să-mi dai lecţii de filozofie? Totuşi, nu-i de mirare. La ce altceva mai bun m-aş fi putut aştepta de la o grecoaică? A început să plângă în hohote. De teamă şi de enervare. Am lăsat-o să plângă, am lăsat-o să se liniştească. Era atât de speriată. Tremura, cu toate că în biserică era cald. Venise. Plângea tremurând, înfăşurată într-o blană scumpă. Pentru mine, pentru ea. Oare mai aveam nevoie de o dovadă în plus, când sufletul ei a tresărit pentru mine? Ca un cutremur ce mi-a răscolit fiinţa. Atunci s-au deschis mormintele din inima mea. Într-un sfârşit, când s-a liniştit, am pus mâna pe umărul ei şi i-am spus: ― Tot ce există pe lume n-are nici o importanţă: viaţa, ştiinţa, filozofia, chiar şi credinţa. Doar se nasc, ard ca o flacără până ce ajung cenuşă, apoi se sting. Să fim deci înţelepţi şi să vorbim ca doi oameni ai căror ochi, într-un mod miraculos, s-au recunoscut. N-am venit să mă cert cu tine. ― Atunci, pentru ce ai venit? Am spus: ― Pentru că te iubesc. ― Chiar dacă nici nu ştii încă cine sunt, chiar dacă m-ai văzut doar o singură dată, a rostit ea. Am ridicat din umeri. Oare ce aş fi putut să-i spun? Şi-a lăsat privirea în jos şi a început din nou să tremure. A murmurat: ― N-am fost sigură că vei veni. ― O! dragostea mea..., am murmurat. Vorbe atât de frumoase nici o femeie nu mi-a mai spus. Încă o dată am înţeles că nu există pe lume destule cuvinte pentru tot ceea ce un om doreşte să spună. Cu toate acestea, mulţi oameni înţelepţi şi instruiţi cred că pot explica prin cuvinte esenţa lui Dumnezeu. I-am prins mâinile. Nesigură, şi le-a lăsat între ale mele. Erau cu degete subţiri şi puternice. Am rămas mult timp unul în faţa celuilalt. Nu mai aveam nevoie de cuvinte. Ochii ei căprui, trişti, au alunecat pe faţa mea, privirea ei mi-a mângâiat părul, gâtul, obrajii, bărbia, ca şi cum, mânată de o curiozitate insaţiabilă, ar fi vrut să-şi graveze în memorie fiece trăsătură a chipului meu. Vântul muşcase din pielea mea, postul îmi adâncise pomeţii obrajilor, în colţurile buzelor deprimarea desenase riduri, fruntea îmi era încreţită de atâtea gânduri deşarte. Chipul meu ― ca o tăbliţa de ceară, pe care viaţa a umplut-o cu semne adânci. Am lăsat-o să-l citească în voie. ― Ţi-ai ras barba, a rostit ea, strângându-mi degetele. Semeni cu un preot latin. Ciudat; de temut. Vreau să ştiu totul despre tine. I-am spus: ― Ca o scânteie purtată de vânt am umblat dintr-o ţară în alta. Am studiat filozofia, nominalismul şi realismul ei, am citit vechile scrieri. Mai apoi, obosit de cuvinte, am vrut să exprim ideile prin litere şi cifre, ca preafericitul Raymundus Lullus. Dar nicăieri n-am găsit claritate. De aceea am ales spada şi crucea. După câteva clipe, am continuat: ― Într-o vreme am fost negustor. Am studiat contabilitatea în partidă dublă şi am înţeles că şi bogăţia nu-i decât o iluzie. Sunt doar semne înşirate pe hârtie ce-i stabilesc măsura, la fel ca semnele filozofiei şi ale misterelor sacre, nimic altceva. Am ezitat un moment, apoi i-am spus încet: ― Ce-i drept, am crescut în Avignonul papilor, dar tatăl meu era grec. Ea şi-a retras deodată mâinile, ca şi cum s-ar fi temut de ceva, şi a spus: ― Am bănuit. De fapt, dacă ţi-ai lăsa barbă, ai semăna cu un grec. De aceea, atunci când te-am văzut, mi s-a părut că te cunosc de mult, de aceea am tot încercat să descopăr, în chipul tău de acum, chipul pe care-l aveai altădată. ― Nu, am rostit eu, nu de aceea mi s-a părut că mă cunoşti. A aruncat o privire în jurul ei, apoi şi-a acoperit bărbia şi gura cu voalul. Mi-a spus cu o voce rugătoare: ― Povesteşte-mi totul despre tine. Dar mai bine să ne plimbăm, prefăcându-ne că vizităm biserica, şi să încercăm să nu atragem atenţia persoanelor curioase. S-ar putea ca cineva să mă cunoască. Şi-a pus cu încredere mâna pe braţul meu şi aşa am început să privim mormintele împăraţilor, icoanele şi relicvariile de argint. Şi paşii noştri au fost la fel. O pară de foc îmi mângâia trupul prin mâna ce se odihnea pe braţul meu, dar suferinţa îmi era plăcută. Am început să-i povestesc în şoaptă: ― Copilăria nu mi-o aduc prea bine aminte. A rămas în mintea ca un vis din care nu pot despărţi realul de imaginar. Dar îmi amintesc că, jucându-mă cu copiii pe zidurile Avignonului şi pe malul râului, le declamam în greacă şi în latină citate lungi din diferite cărţi. După ce tatăl meu a orbit, îi citeam în fiecare zi multe pagini, de aceea cunoşteam pe de rost lucruri pe care nici nu le înţelegeam. ― A orbit? a întrebat ea. ― Când aveam opt sau nouă ani, a plecat într-o lungă călătorie, i-am spus eu, şi, în aceeaşi clipă, am simţit un gust amar. Îndepărtasem de mult toate aceste amintiri din mintea mea, ca şi cum nu s-ar fi petrecut niciodată, dar acum amarul copilăriei regăsite l-am simţit ca pe un vis urât. ― A fost plecat doar un an. La întoarcere, a căzut în mâinile unor tâlhari, care i-au scos ochii ca el să nu-i recunoască şi să nu poată aduce mărturie împotriva lor. ― I-au scos ochii, a repetat ea. La Constantinopol, le sunt scoşi ochii cu fierul înroşit doar împăraţilor detronaţi şi fiilor care se răzvrătesc împotriva tatălui lor. Obiceiul acesta, Bizanţul l-a moştenit de la sultanii turcilor. ― Tatăl meu a fost grec, am mai spus eu o dată. La Avignon, oamenii îl numeau Andronikos Grecul, iar în ultimii lui ani de viaţă doar Grecul Orb. ― Cum se face de-a ajuns tatăl tău în ţara francilor? a întrebat ea mirată. ― Nu ştiu, i-am răspuns. Ştiam, dar era secretul meu. ― El a trăit toată viaţa la Avignon, am continuat eu povestirea. Aveam treisprezece ani când tata a căzut într-o prăpastie din spatele palatului pontifical şi şi-a frânt gâtul. M-ai întrebat despre copilăria mea. În copilărie am avut deseori viziuni pe care le credeam reale. Chiar şi numele meu este Ioannis Anghelos. Dar despre îngerii pe care îi vedeam, drept să spun, nu-mi mai aminte nimic; probabil că aveam, într-adevăr, acele viziuni, din moment ce au fost menţionate în rechizitoriu, printre învinuirile ce mi-au fost aduse la judecată. ― La judecată? a spus ea, ridicându-şi sprâncenele. ― La treisprezece ani am fost condamnat pentru paricid. Am fost acuzat că l-aş fi condus pe tatăl meu până aproape de prăpastia în care a căzut şi că l-aş fi împins acolo pentru a-i moşteni averea. Cum nu exista nici un martor care să întărească acuzaţia, am fost bătut şi torturat pentru a recunoaşte crima. Apoi am fost condamnat. Urma să fiu tras pe roată, sfâşiat în patru şi ars pe rug. Aveam treisprezece ani. Aceasta a fost copilăria mea. M-a apucat de mână, m-a privit în ochi şi a spus: ― Nu, aceştia nu sunt ochi de ucigaş. Dar povesteşte tot! Te vei simţi mai uşurat. ― De mulţi ani nu m-am mai gândit la zilele acelea îngrozitoare. Niciodată n-am simţit nevoia să mă confesez cuiva. Am alungat toate din mintea mea. Dar ţie îmi este uşor să-ţi povestesc. A trecut multă vreme de atunci. Am deja patruzeci de ani. După aceea am mai trăit multe vieţi. Dar pe tatăl meu nu eu l-am ucis. Poate că era un părinte sever şi exigent, însă, de cele mai multe ori, era atât de bun cu mine. Eu l-am iubit. Pentru că era tatăl meu. Despre mama mea nu ştiu nimic. Ea a murit după ce m-a născut, strângând zadarnic în pumn o piatră făcătoare de minuni. Am continuat: ― După ce a orbit, tatăl meu n-a mai dorit să trăiască. Mai târziu am înţeles lucrul acesta, în dimineaţa zilei în care a murit, mi-a spus să nu fiu îngrijorat, orice ar fi să se întâmple. Mi-a mai spus că are mulţi bani, trei mii de monede de aur, pe care le dăduse în păstrare bijutierului Gerolamo. Făcuse un testament în favoarea mea şi-l desemnase pe Gerolamo tutore până ce voi împlini vârsta de şaisprezece ani. Era primăvară. Mi-a cerut să-l duc până în vârful colinei. A spus că vrea să audă fâlfâitul de aripi al păsărilor care sosesc dinspre sud, a spus că vrea să asculte bătaia vântului. A mai spus că are întâlnire cu îngerii. De aceea m-a rugat să-l las singur şi să mă întorc abia seara, înainte de vecernie. ― Se lepădase oare tatăl tău de credinţa grecească? m-a întrebat ea brusc. Era o adevărată fiică a Constantinopolului! Am spus: ― Obişnuia să meargă la slujbele religioase, se spovedea, se împărtăşea după obiceiul latinilor şi cumpăra indulgenţe pentru a scăpa de purgatoriu. Niciodată nu m-am gândit că ar fi avut o credinţă diferită de a altora. El mi-a spus că trebuie să se întâlnească cu îngerii şi eu l-am crezut. Când m-am întors, l-am găsit mort. Fusese obosit de viaţă. Fiindcă era orb şi nefericit. ― Dar, a întrebat ea, cum de te-au putut acuza? I-am răspuns: ― M-au învinovăţit pentru toate. Toate, toate. Că l-aş fi omorât pentru bani. Le-am povestit că tata mi-a spus să-l las singur pentru că avea întâlnire cu îngerii, dar ei au crezut că mint. Nici un străin suspect nu fusese văzut în acea zi prin oraş, iar bijutierul Gerolamo a fost cel mai înverşunat acuzator al meu. El a spus, printre altele, că într-o zi a văzut cu ochii lui cum l-am muşcat pe tata de mână în timp ce mă muştruluia. Cât despre aurul ce l-ar fi avut în păstrare, Gerolamo a afirmat că doar fantezia unui orb cu mintea rătăcită construise o astfel de poveste. E adevărat, a mai spus el, că atunci când a orbit, tatăl meu avea, în păstrare la el, o mică sumă de bani, dar, în cursul anilor, banii se isprăviseră, iar el, Gerolamo, îl aprovizionase tot timpul pe bătrân cu produse proaspete de pe pământurile lui. Şi a mai precizat bijutierul: nu trebuie să se înţeleagă că el i-ar fi vândut grecului produse pentru o oarecare sumă de bani, aşa cum bietul orb îşi imagina mereu. A făcut-o doar din milă creştină. De altfel, Grecul Orb se mulţumea cu puţin şi deseori postea, aşa a spus. Şi, pentru a dovedi că nu este sperjur, Gerolamo a promis că, în memoria tatălui meu, va dărui bisericii o candelă de argint. S-a oferit, de asemenea, generos, să primească, drept răsplată a datoriilor mele faţă de el, toate cărţile greceşti ale tatălui meu, pe care, şi aşa, nimeni nu le poate citi. Dar cred că te-am plictisit cu povestea mea. ― Nu, nicidecum, a protestat ea. Povesteşte mai departe cum ai reuşit să scapi cu viaţă. ― Eram fiul Grecului Orb, un străin deci, am spus eu. Nimeni nu s-a ridicat atunci să-mi ia apărarea. Mai mult, auzind episcopul pomenindu-se despre suma de trei mii de monede de aur, am fost convocat şi în faţa tribunalului ecleziastic. Pretextul a fost că, amestecându-mi-se mie toate în minte, vorbisem în timpul torturii, printre altele, despre îngeri, aşa cum se pare că obişnuiam când eram copil mic. Tribunalul laic nu se neliniştise pentru acest aspect al afacerii judiciare şi se mulţumise doar să declare că sunt nebun. Eram prins în lanţuri de peretele turnului închisorii şi biciuit în fiecare zi, în timp ce judecătorii urmăreau cu interes starea în care eram, nu cumva să nu fiu apt pentru trasul pe roată. Dar banii au complicat lucrurile, aşa că procesul prin care eram acuzat de paricid s-a transformat, până la urmă, într-o dispută îndârjită între tribunalul ecleziastic şi cel laic, pentru a se putea stabili de cine trebuia să fiu eu condamnat şi cine are dreptul să-mi confişte averea. ― Totuşi, cum ai scăpat? m-a întrebat ea încă o dată. ― Nu ştiu, i-am răspuns, şi este adevărat că nu ştiu. Nu pretind că îngerii m-au salvat. Într-o zi, fără să mi se spună nici o vorbă, lanţurile mi-au fost scoase, iar a doua zi, în zori, am observat că uşa turnului era deschisă. Am ieşit afară şi am plecat. Aproape că eram orb după întunericul în care vieţuisem atâta timp. La poarta de apus a oraşului am fost oprit de un negustor care m-a întrebat: Vrei să mă însoţeşti? Am înţeles numaidecât că mă aşteptase. El ştia cine sunt şi mi-a cerut să-i povestesc despre viziunile pe care le aveam. Când am ajuns în pădure, a cotrobăit în tolbă şi a scos de acolo o carte. Era o traducere în franceză a celor patru evanghelii. Apoi m-a rugat să-i citesc cartea. Aşa am ajuns eu să-i cunosc pe Fraţii Liberului Cuget. Cred că ei m-au eliberat din închisoare, fiindcă ei se îngrijesc de tot felul de lucruri bizare. ― Fraţii Liberului Cuget? a întrebat ea mirată. Cine sunt aceştia? ― Nu vreau să te plictisesc, i-am răspuns. Cândva îţi voi povesti despre ei. Mi-a spus: ― De unde ştii că ne vom mai vedea? Tu, care eşti obişnuit cu libertatea moravurilor latine, nici nu-ţi poţi imagina ce greu mi-a fost să aranjez această întâlnire. Dacă dai crezare legendelor, s-ar părea că o turcoaică poate să se întâlnească mai uşor cu un bărbat decât o grecoaică. ― În legende, am spus eu, se mai povesteşte că, de cele mai multe ori, viclenia unei femei poate înfrânge exigenţa celui mai iscusit gardian. Citeşte-le cu atenţie! Ar putea să-ţi fie de mare folos. ― Era de aşteptat ca tu să fii foarte instruit în acest domeniu, a spus ea. Am asigurat-o: ― N-ai nici un motiv să fii geloasă. În seraiul sultanului mă ocupam de alte lucruri. ― Eu? Geloasă? a protestat ea şi obrajii i s-au înroşit de indignare. Dar ai o părere prea bună despre tine. De unde aş putea şti dacă nu cumva eşti doar un seducător ordinar cum sunt toţi francii? Poate că, asemenea lor, vrei să scoţi din minţi o biata femeie, ca apoi să te grozăveşti cu nostima-ţi aventură în cârciumile din port. ― Aşa? am spus eu şi i-am strâns pumnul cu putere. Astfel de franci ai cunoscut? Abia acum înţeleg ce fel de femeie eşti. Dar n-are nici un rost să-ţi fie teamă de mine. Ştiu să mă retrag. M-am înşelat în privinţa ta, de aceea, poate-i bine să nu ne mai vedem niciodată. Vei putea găsi cu uşurinţă un căpitan de corabie sau un ofiţer franc care să mă înlocuiască. Şi-a retras mâna şi a început să-şi frece pumnul. A respirat adânc, m-a privit atentă cu ochii ei căprui şi, ridicându-şi capul cu mândrie, a rostit iritată: ― Întoarce-te în port! Sunt destule femei uşoare acolo. Îmbată-te ca un porc, caută pricină de ceartă cu alţii, răcneşte ca un franc ce eşti! Vei găsi, fără îndoială, pe cineva care să te consoleze. Dumnezeu să te ocrotească! Cu o furie oarbă i-am strigat: ― Ocrotească-te Dumnezeu şi pe tine, femeie! În mare grabă, ea a traversat biserica purtându-şi paşii peste dalele de marmură netede ca sticla. Ce frumos mergea! Mi-am muşcat buzele ca să nu-i strig să se întoarcă şi am simţit în gură gustul sângelui cald. Apoi a început să meargă mai încet. Abia când a ajuns în dreptul porţii s-a întors cu faţa spre mine. Dar văzând că rămăsesem încremenit în acelaşi loc, fără nici o intenţie de a o urma, a sosit enervată, cu paşi repezi, în faţa mea şi mi-a tras o palmă. Mi-au ţiuit urechile, obrazul l-am simţit în flăcări, dar inima mea s-a bucurat. Nu fusese spontană lovitura aceea. Mai înainte de a o face, privise în jur şi se asigurase că nimeni n-ar fi putut-o vedea. Nu i-am spus nici o vorbă, nu i-am reproşat nimic. A mai stat o clipă, apoi a plecat. Nemişcat, am urmărit-o cum se depărta. În mijlocul bisericii a ezitat, a mers din ce în ce mai încet, s-a oprit, apoi s-a întors la mine. Surâdea. Iar ochii ei căprui radiau de bucurie. A spus: ― Iartă-mă, dragul meu! Poate că am primit o educaţie proastă, dar iată-mă din nou aici, de această dată, destul de umilă. Din păcate, eu n-am nici o carte de legende turceşti. Ai putea să-mi împrumuţi o astfel de carte? Într-adevăr, doresc să învăţ cum îl poate înşela o femeie vicleană pe un gardian înţelept. Mi-a luat mâna, a sărutat-o şi a apăsat-o pe obrazul ei. M-a întrebat: ― Simţi ce calzi îmi sunt obrajii? ― Fii atentă, i-am şoptit eu. Obrajii mei sunt şi mai încinşi. De altfel, cred că nici nu prea ai avea tu de învăţat ceva nou de la turci. ― Cum ai putut să mă laşi să plec fără să alergi după mine? M-ai ofensat neţinând seama de demnitatea mea de femeie. ― E doar un joc deocamdată. Vei avea şi alte ocazii să-l joci şi să pleci. Nu voi veni după tine. Nu te voi hărţui niciodată. Tu eşti cea care alege. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:56 PM | message # 4
Mi-a spus cu gravitate:
― Nu mai pot alege. Am ales când ţi-am scris să vii aici. Am ales când nu te-am îndepărtat de lângă mine atunci, în Catedrala Sfânta Sofia. Am ales când tu m-ai privit. Dar nu mai complica lucrurile atât de mult! Mâinile ni s-au întâlnit din nou şi am ieşit afară din biserică. A fost îngrozită când a văzut că se lăsa întunericul. Şi a spus: ― Trebuie să ne despărţim. Imediat. Incapabil să nu-mi exprim dorinţa, i-am spus: ― Oare nu te-aş putea însoţi puţin? Era periculos, dar n-a avut curajul să mă refuze. Cădea întunericul peste cupolele verzi ale bisericilor, în faţa caselor de pe străzile mari se aprindeau torţele şi noi mergeam alături urmaţi de un câine galben şi costeliv, care, din motive al căror înţeles nu-l cunosc, mă însoţise de acasă până la biserică, apoi aşteptase cu răbdare în faţa ei până am ieşit afară. Ea nu s-a îndreptat spre Blaherne, după cum bănuisem instinctiv, ci exact în direcţia opusă. I-am arătat câinele şi i-am spus în joacă: ― Dacă vrei, îi voi spune câinelui să te urmărească. Apoi, după ce se va întoarce, îmi va arăta unde locuieşti. Doar nu degeaba am fost supraveghetorul câinilor sultanului Murad. ― Povesteşte-mi despre câini! m-a rugat ea. I-am spus: ― La douăzeci de ani eram îndrăgostit de Homer. Voiam să văd ruinele Troiei. De aceea, m-am îmbarcat ca marinar pe o corabie genoveză. Toată viaţa, de când mă ştiu, am dorit să călătoresc spre răsărit. Sângele meu, străbunii, toate mă chemau acolo. Corabia transporta câinii pe care ducele din Milano îi trimetea în dar sultanului Murad. Calitatea de guvernator al Genovei îi conferea şi titlul de podestat de Pera, aşa că, într-un fel, era dependent de bunele relaţii pe care trebuia să le întreţină cu sultanul. Cel mai mare dintre câini, o bestie cenuşie, căpătând o încredere nemaipomenită în mine, a început să mi se supună şi, de atunci, n-a mai fost nevoie să fie ţinut în cuşcă. După ce am traversat Marea Greciei şi am ajuns aproape de ţărm, marinarii mi-au arătat ruinele Troiei, cetatea lui Alexandru cel Mare. Noaptea, înainte de a ajunge la Tenedos, am părăsit corabia şi am înotat până la mal. Atât de arzătoare îmi era dorinţa să păşesc pe acelaşi pământ pe care au umblat eroii lui Homer, Ahile şi Ulise. În ciuda faptului că i-am poruncit să rămână pe corabie, câinele a sărit în apă şi m-a urmat. Era vară, apa mării era caldă. Nu voi uita niciodată acea primă dimineaţă, când zorile coborau peste colinele albastre şi picioarele mele străbăteau atât de doritul ţărm al Asiei. Câinele mi-a fost piază bună. Pentru că, de-ar fi înţeles turcii că fugisem de pe corabie, încă de atunci m-ar fi făcut sclavul lor. ― Ai trecut prin multe aventuri, a rostit ea pe un ton oarecum sceptic. ― Niciodată nu m-am gândit că aceste întâmplări sunt aventuri. Ele sunt viaţa mea. Poate că pasiunea cunoaşterii m-a împins spre dorinţa de schimbare. Dar am avut şi mult noroc. Pronia cerească m-a apărat de multe ori. Poate că de prea multe ori, din moment ce am ajuns să mă întreb eu însumi: de ce? Cum se face că am supravieţuit, în timp ce în juru-mi era doar moarte? Am scăpat teafăr chiar şi atunci când am trăit printre ciumaţi. ― Povesteşte-mi mai departe despre câine, m-a rugat ea. Am continuat povestirea: ― Hoinăream printre ruinele Troiei lui Alexandru şi câinele acela mare şi cenuşiu alerga în urma mea. Priveam coloanele năruite, dafinii şi viţa sălbatică ce acoperea zidurile străvechi. Cercetam statuile prăbuşite la pământ. Islamul nu tolerează chipurile de oameni şi de zei. Dar încă nu ajunsesem la Troia cea adevărată. Nu-mi simţeam nici foamea, nici oboseala, şi am mers de-a lungul ţărmului mării până ce am dat de râul Skamandros. Acolo, pe un platou de pe o colină mlăştinoasă, era Troia. Tot acolo m-am întâlnit cu nişte păstori. Erau turci nomazi care trăiau în corturi. Femeile lor nu-şi acopereau chipul. Dar le-a fost frică de câine şi, fără îndoială, l-ar fi omorât cu o săgeată de n-aş fi apucat să le spun la timp că este câinele emirului lor. Auzind, şi-au atins cu mâna fruntea şi pieptul, apoi s-au înclinat cu respect până la pământ în faţa lui. Tot din respect pentru câine, mi-au oferit hrană şi s-au purtat bine cu mine. Am continuat: ― Nici n-am mai umblat mult atunci, nici n-am văzut Constantinopolul, aşa cum dorisem. Era pace pe pământ, iar sultanul Murad locuia în vremea aceea la Magnesia, unde putea să supravegheze îndeaproape construcţia palatului şi a pavilioanelor. Mai târziu, s-a mutat în acel palat, atunci când a încercat să renunţe la Putere în favoarea fiului său, Mehmet. Dar Mehmet era prea tânăr. Am fost primit bine la Magnesia. Sultanul Murad m-a chemat în faţa lui, şi, după ce mi-a ascultat povestea, m-a răsplătit cu un săculeţ de bani de argint. Se înţelege că am minţit. Câinele sărise în mare, aşa am spus, şi, fiindcă ştiam că este un câine de preţ, un dar oferit sultanului, am înotat după el să-l recuperez. Când a venit vremea să plec, câinele n-a mai vrut să se despartă de mine, aşa că a trebuit să fie închis într-o cuşcă, fiindcă devenise furios. M-a privit neîncrezătoare şi a spus: ― Sper că nu-i o poveste marinărească. Spune-mi, cum ai putut să te întorci în ţara ta latină? M-a neliniştit scepticismul ei. I-am spus: ― Vorbeam despre câini. Tu mi-ai cerut-o, de aceea am început să povestesc această întâmplare. Cine ştie, poate mai aveam şi altceva de făcut în Asia, nu numai să caut ruinele oraşului Troia. M-am adresat dervişilor torlak, iar ei m-au îndemnat să-l caut pe un funcţionar veneţian. Apoi am plătit călătoria şi m-am îmbarcat pe o corabie ce naviga spre Veneţia. Am observat că n-a înţeles despre ce vorbeam, aşa că i-am explicat: ― Dervişii torlak sunt Fraţii Liberului Cuget la turci. Nu-şi acoperă capul. Nu cunosc noţiunea de proprietate. În tinereţe, sultanul Murad a participat la reprimarea revoltei dervişilor torlak. Profetul lor a fost răstignit pe cruce şi purtat pe spinarea unei cămile până a murit. Printre dervişii torlak sunt şi evrei, şi greci. Ei afirmă că orice credinţă este la fel de importantă. Ei cred că învăţătura lui Mahomed nu-i cu nimic mai presus decât învăţătura lui Hristos. S-a oprit din drum şi a spus: ― Povesteşti despre nişte lucruri atât de surprinzătoare, încât simt nevoia să-ţi privesc faţa. Dar nu pot distinge trăsăturile chipului tău. Dinspre tine vine un abur rece. Ca şi cum în apropierea ta ar fi un demon. Sau, poate, un înger. I-am spus: ― Cunosc şi o astfel de învăţătură. Ea zice că întotdeauna, pe pământ, printre oameni au trăit şi îngeri. Unii dintre ei nici nu-şi cunosc identitatea, dar există puteri spirituale care-i protejează. Îi poţi recunoaşte sau îi poţi deosebi de ceilalţi oameni doar dacă ştii semnele îngerilor născuţi cu chip omenesc, precum şi originea lor uitată. De puterea unor astfel de îngeri cu chip omenesc mulţi suverani au ştiut să se folosească. ― Mă înspăimânţi, a şoptit ea. Oare şi tu eşti un înger cu trup de om? ― E doar un delir, m-am apărat eu. Sunt om. Am venit pe lume singur şi singur voi pleca din lume. Până la urmă, aceasta este toată ştiinţa mea. Am depăşit ruinele Hipodromului, unde, în cursul zilei, pe pista Hipodromului poţi vedea greci tineri care, fie trag cu arcul, fie, încălecaţi pe cai, se întrec să împingă, cu nişte crose, o sferă căptuşită cu piele de cal. În lumina scăzută a crepusculului, clădirile în ruină păreau mai mari. Cupola Catedralei Sfânta Sofia se înălţa imensă spre cer. Întunecate, se întindeau în faţa noastră impresionante mormane de piatră de la vechiul palat imperial. Nici o lumină nu strălucea acolo. Sălile pustii ale palatului sunt din ce în ce mai rar folosite. Doar pentru anumite ceremonii speciale. Tenebrele, miloase, ne ascundeau adevărul, ca să uităm pentru o clipă că trăim într-un oraş muribund. Coloane de marmură îngălbenită, pereţi crăpaţi. Secase apa în heleştee, iar urnele din piatră erau pline cu frunze uscate de platan. La orizont apăreau primele stele. Fără să rostim o vorbă, ne-am oprit amândoi lângă o coloană spartă a vechiului palat. ― Trebuie să te întorci, a spus ea. Mai departe nu mă poţi însoţi. ― Mantia ta de blană ar putea să-i ispitească pe hoţi şi pe cerşetori, am îngânat eu. ― La Constantinopol, a spus ea înălţându-şi cu mândrie capul, nu sunt nici hoţi, nici cerşetori. Poate că în port sau la Pera există, dar în oraşul propriu-zis, nu. ― E adevărat. Sunt puţini cerşetori la Constantinopol. Slabi şi mândri. Doar prin preajma bisericilor mai poţi vedea câţiva cerşetori cu privirea rătăcită undeva departe, ca şi cum ar contempla trecutul milenar. Dacă un latin le oferă un ban, ei murmură o binecuvântare, dar în urma lui scuipă, fiindcă le este scârbă de latini. Apoi şterg moneda de zdrenţele lor, ca să purifice metalul de atingerea latină. Cei din Constantinopol care ajung săraci, atât bărbaţii, cât şi femeile, preferă să meargă într-o mănăstire decât să cerşească. ― Trebuie să plec, a repetat. Apoi, pe neaşteptate, m-a îmbrăţişat, şi-a sprijinit capul de pieptul meu şi i-am simţit parfumul de hiacint. Dar buzele mele nu s-au deschis s-o sărute, fiindcă nu voiam s-o ofensez printr-un gest de dorinţă. ― Când ne putem revedea? am întrebat-o. Aveam gura atât de uscată, încât vocea mi-a fost nefiresc de aspră. Mi-a răspuns trist: ― Nu ştiu. Într-adevăr, nu ştiu. Aşa ceva, mie nu mi s-a mai întâmplat până acum. ― Oare n-ai putea veni acasă la mine? am întrebat-o. În taină, nevăzută de nimeni. N-am decât un slujitor. Cred că mă supraveghează, dar pot să renunţ la el. Sunt obişnuit să mă descurc şi fără servitori. Ea n-a spus multă vreme nimic. De aceea mi-a fost teamă. Neliniştit, i-am zis: ― Sper că nu te-am jignit. Cred că poţi avea încredere în mine. Nu-ţi doresc nici un rău. ― Nu-ţi îndepărta slujitorul, a spus ea. Nu vei face nimic altceva decât să stârneşti bănuieli asupra ta. Orice străin este supravegheat. Şi apoi, te vor spiona în alt fel, poate mai periculos decât acum. Drept să-ţi spun, nu ştiu ce-i de făcut. Am şovăit un moment, apoi i-am spus: ― În Occident, femeile obişnuiesc să se folosească de o prietenă, la care spun că se duc în vizită. La nevoie, prietena poate jura că este adevărat şi, altă dată, se înţelege că o va putea răsplăti în acelaşi fel. Bărbaţii şi femeile din Occident se mai pot întâlni la băile publice sau la izvoarele tămăduitoare. ― Nu cunosc pe nimeni în care să pot avea încredere, a rostit ea. ― Aşadar, nu vrei să mă mai vezi, i-am spus eu sec. ― Voi veni la tine peste o săptămână, a promis ea ridicându-şi privirea. Voi încerca să vin dimineaţa. Mă voi rătăci de însoţitorii mei în piaţă sau în magazinele veneţienilor. Mi-i voi face duşmani, ce-i drept, dar n-am încotro. Cât despre tine, trimite-ţi undeva departe servitorul! ― Dar ştii unde locuiesc? m-am grăbit s-o întreb. Este o casă mică de lemn în apropierea mării, în spatele cartierului veneţian. O vei recunoaşte după leul de piatră de la poartă. ― Dar îl cunosc foarte bine pe acel leu micuţ şi urât, a spus ea amuzată. Ieri, când am mers în piaţă, în speranţa că te voi vedea, m-am plimbat puţin prin faţa casei tale. Dar nu te-am zărit. Dumnezeu să-ţi binecuvânteze casa! a mai spus ea şi a dispărut în întuneric. Nu l-am trimis pe câine s-o urmărească. 20 decembrie 1452 Stăteam pe ţărmul mării când a plecat spre Veneţia ultima corabie. Era o navă micuţă şi rapidă, al cărei căpitan, mesager al împăratului, urma să explice la Signorie cauzele embargoului pus asupra marilor galere. Basileul Constantin a adresat, de asemenea, Ungariei, pe diferite căi, apeluri de ajutor. Încă în al doilea an de la urcarea lui Mehmet pe tron, regentul Huniade jurase, sărutând crucea, că timp de trei ani va fi pace cu turcii. Încă de la Varna, în anul 1444, şi la Kosovo, în anul 1448, Murad îi demonstrase că un război cu turcii este dezastruos pentru Ungaria. Dar eu nu am încredere în ajutorul creştinătăţii, fiindcă Mehmet acţionează mai rapid decât toată lumea creştină. Astă-vară, l-am văzut pe tânărul sultan, stropit de var din cap până în picioare, frământând cu mâinile lui argila, pentru a-i incita prin exemplul său pe oameni să-şi sporească zelul la construirea fortăreţei de pe malul Bosforului. Chiar şi pe bătrânii viziri i-a obligat să ridice pietre şi să pregătească mortar. Niciodată până acum n-a mai fost construită o fortăreaţă atât de puternică într-un timp atât de scurt. Când am fugit eu din tabăra sultanului, în afară de acoperişurile plumbuite ale turnurilor, totul era gata. Tunurile mari din bronz ale meşterului Orban au rezistat la aprinderea bruscă a pulberii. Fără îndoială, tunurile sunt rezistente şi eficiente. Iar de când o galeră veneţiană a fost scufundată doar cu o singură ghiulea, dinspre Marea Neagră nu mai soseşte nici o corabie. Căpitanul galerei veneţiene refuzase să coboare pânzele. Trupul său, tras în ţeapă, mai atârnă în faţa fortăreţei turceşti de pe malul Bosforului, înconjurat de cadavrele în putrefacţie ale bravilor lui marinari. Sultanul i-a iertat doar pe patru marinari din echipaj şi i-a trimis la Constantinopol ca să povestească ce s-a întâmplat. De la această ispravă a turcilor au trecut două luni. Dar şi împăratul Constantin este hotărât să se apere. Tot zidul Constantinopolului se repară. În acest scop sunt folosite şi pietre de pe mormintele cimitirelor din afara oraşului. A fost o hotărâre înţeleaptă, altminteri, în timpul asediului, cu siguranţă că turcii le-ar folosi. Se povesteşte că antreprenorii îşi însuşesc doar banii şi nu se prea omoară cu munca, însă nimeni nu se plânge. Dimpotrivă, populaţia este bântuită de o bucurie răutăcioasă. Grecii cred că împăratul, din moment ce este de acord cu latinii, este un apostat. De aceea, trebuie furat tot ceea ce se poate fura de la el. Precum şi de la toţi latinii. Adevărul este că oraşul îi iubeşte mai mult pe turci decât pe latini. Şi de ce s-ar teme de turci? Oare nu o au ei, grecii Constantinopolului, pe Panaghia Blahernelor, Fecioara cea făcătoare de minuni? Iar astăzi, împinsă de cele mai pioase sentimente, femeia brutarului, o babă de ispravă, povestea unei mulţimi de gură-cască cum că, acum treizeci de ani, în timp ce sultanul Murad asedia oraşul, înveşmântată în albastru, pe zidurile Constantinopolului se plimba Sfânta Fecioară a Blahernelor. Când au văzut-o, turcii au intrat în panică şi, după ce au dat foc propriilor maşini de război şi corturilor, au fugit în aceeaşi noapte din preajma oraşului. Ca şi cum Murat n-ar fi putut avea alt motiv, de a încetat el atunci asediul. Oare cum poate fi o singură săptămână atât de lungă? Şi este atât de ciudat că aştept, în ciuda faptului că, până nu de mult, eram sigur că nu mai am nimic de aşteptat. Ciudată-i bucuria aşteptării. Credeam că nu se vor mai întoarce niciodată în mine înflăcărarea enervantă şi nerăbdarea din tinereţe. Dar nu mă încumet să cred mai mult. Poate nici nu este aşa cum o văd eu... Chiar dacă un vânt rece bate dinspre Marea Marmara, chiar daca primii fulgi de zăpadă au început să se rotească prin aer, încă nu simt nevoia să mă încălzesc lângă cărbunii aprinşi. Trupul meu arde ca un cuptor încins. 22 decembrie 1452 Se apropie sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Veneţienii şi genovezii din Pera se pregătesc. Pentru greci, această sărbătoare n-are prea mare importanţă. Sărbătoarea lor este Paştele. Nu Săptămâna Patimilor, ci Înălţarea la Cer, aceasta se sărbătoreşte. Credinţa lor este arzătoare, inspirată, mistică şi tolerantă. Ei nu-i ard pe eretici, dimpotrivă, le permit să se retragă în mănăstiri pentru a se izbăvi de păcatele lor. Nu l-au omorât cu pietre nici pe cardinalul Isidor. I-au strigat doar: Trimite Romei pâinea ta nedospită! O credinţă atât de arzătoare, o atât de extatică reculegere cum poţi citi pe chipurile oamenilor din bisericile Constantinopolului n-am văzut niciodată în Occident, în Occidentul unde, pentru păcatele făptuite, iertarea poate fi cumpărată cu bani. Dar oraşul lor a devenit pustiu. Odinioară, între imensele lui ziduri, trăia un milion de oameni. S-a micşorat oraşul, la Constantinopol viaţa continuă doar în jurul pieţelor centrale de pe coline şi pe pantele din jurul portului. Case năruite, ruine şi spaţii pustii, care se întind din zonele locuite până la zidurile oraşului, păşuni neroditoare, de pe urma cărora abia de au ceva folos caprele, măgarii şi caii. Iarbă sălbatică, nesfârşite întinderi de mărăcini, case pustii cu acoperişuri prăbuşite. Şi vântul ce suflă dinspre Marea Marmara. Melancolie de nedescris. Veneţia a trimis două corăbii de război. Din partea papei de la Roma, doar un cardinal ― Isidor, şi cincizeci de mercenari. În fără de asta, Constantinopolul nu se poate bizui decât pe corăbiile veneţiene rechiziţionate şi pe latinii cărora li s-a promis o recompensă bună. Eram să uit de cele cinci galere bizantine de război ale împăratului Constantin, care se leagănă jalnic în port, fără vele. Împuţiciunea lor se simte până hăt, departe. Tunurile pline de mucegai verde put deopotrivă. Dar astăzi au fost oameni pe puntea acestor uitate corăbii. Chiar dacă împăratul nu are bani să le repare, se pare că megaducele Notaras şi-a propus să le facă apte de navigaţie. Corăbiile de război sunt o plăcere costisitoare. Din insulele greceşti ale Mării Egee au sosit în port câteva nave comerciale cu cereale, ulei şi vin. Se povesteşte că turcii au făcut ravagii în Moreea. Este zadarnică aşteptarea vreunui ajutor de acolo. De altfel, Constantin nu se poate bizui nici pe fraţii lui. Încă de la Florenţa, Demetrios era unul dintre adversarii Uniunii. Iar după moartea împăratului Ioan, doar mama lor a putut să-i împiedice pe fraţi să nu se războiască între ei. Grecii Constantinopolului... Nu-i cunosc. Nu încerc să le câştig iubirea. Vor rămâne întotdeauna doar nişte străini pentru mine. Nici timpul lor nu este timpul meu. Pentru ei este anul 6.960 de la Facerea lumii. Iar turcii sunt în cel de-al 856-lea an de la Hegira. Ce lume ciudată! Or, poate că sunt eu prea latin în inima mea? Ea n-a venit. Poate a vrut doar să mai câştige timp ca să scape de mine decent, pentru a mă face să-i pierd urma. Nici nu-i ştiu numele. Dar de ce trebuie să mă frământ? Linişteşte-te! A fost doar un capriciu, o curiozitate trecătoare. E grecoaică. Prin vinele ei curge sânge grecesc. Şi prin vinele mele curge sângele grecesc al tatălui meu. Sângele degenerat şi perfid, sângele plin de cruzime al Bizanţului. În toată lumea femeile sunt perfide. De sunt creştine, de sunt musulmane, e totuna. Dacă tot moştenesc o experienţă de două ori milenară, nu-s oare grecoaicele cele mai ipocrite? Am plumb în inima mea, am plumb în sângele meu. Urăsc acest oraş muribund. Cufundat în contemplarea trecutului său, Constantinopolul nu poate să creadă în dezastrul ce va să vină. Îl urăsc pentru că îl iubesc. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:56 PM | message # 5
23 decembrie 1452
Astăzi am hoinărit prin oraş. Mai întâi, de la Acropole până la Palatul Bukoleon. Am privit cu atenţie zidurile compacte, porţile de fier, ferestruicile ogivale ale caselor cu două etaje. Nu m-am uitat deloc la casele de lemn. M-am rugat în Biserica Sfinţii Serghie şi Bacchus, lângă peretele dinspre mare. Dar lui Dumnezeu nu-i convine contabilitatea în partidă dublă. Apoi am umblat de la Coloana lui Constantin până la turnurile de marmură ale Porţii de Aur. De acolo, mi-am urmat drumul până la Poarta Sfântului Roman, apoi am intrat în Grădina Blahernelor. Nimeni nu m-a împiedicat să trec de poarta grădinii. Poate că ea s-a ferit de mine şi m-a dus în altă parte. Cine ştie? Poate locuieşte la Blaherne. Pământul era galben, îngheţat şi mort. Frunzele din parc n-au fost măturate. Am căutat în zadar pavilionul tinereţii mele cu păsări artificiale ce se zbăteau în colivii de aur. Când l-am întrebat pe un soldat din gardă, a ridicat nedumerit din umeri, poate nici n-a înţeles ce căutam. Acolo era locul unde împăratul Ioan îi desfăta pe barbari, adică pe noi, cei sosiţi din Apus, pe doctorul Cusanus şi pe ceilalţi împuterniciţi care aparţineau părţii minoritare. Servitorul meu nu m-a însoţit. Dar pereţii, zidurile şi coloanele acestui oraş străvechi supraveghează trecătorii cu ochi nevăzuţi. Nişte lucrători, care săpau printre ruine ca să poată alege pietre pentru repararea zidurilor oraşului, mi-au arătat nişte monede înnegrite pe care le-au găsit în nisip. Nu mai au nici o valoare, dar sunt vechi de o mie de ani. Am traversat golful şi am ajuns în Pera genoveză. Nimeni nu m-a întrebat nimic. Bărcile cu vâsle, încărcate cu tot felul de mărfuri, treceau continuu dintr-o parte în alta. Genovezii fac afaceri bune. Dacă aş vrea, în scurtă vreme m-aş putea îmbogăţi. Negustor de arme, acuma-i momentul. Poate că abia atunci grecii vor fi mai toleranţi cu mine. Poate vor înţelege, în sfârşit, că sunt sincer şi vor avea încredere în mine. În fiece cârciumă din Pera se vând şi se schimbă ştiri. Genovezii din Pera nu sunt în război cu sultanul. Şi acest lucru e absurd. Prin Pera, sultanul Mehmet ştie tot ce se întâmplă în Constantinopol. Iar noi aflăm, în fiecare zi, noutăţi despre pregătirile de război ale sultanului. Într-o bine cunoscută şi respectabilă curte, am văzut turnul cu porumbei voiajori. Sunt porumbei egipteni. La Adrianopol, sultanul a fost informat în aceeaşi zi despre plecările şi sosirile corăbiilor, despre mărfurile transportate, chiar şi despre căpitani, deoarece înaltul turn din Pera este un excelent punct de observaţie. De acolo pot fi văzute marea, Bosforul şi tot ceea ce se întâmplă în oraş, între Acropole şi Blaherne. După ce am ajuns acasă, m-am uitat pe fereastră spre turnul Perei, în vârful căruia flutură în bătaia vântului flamura Genovei. Am simţit fiori reci în tot trupul. De aceea, pentru prima oară după şapte ani, am băut vin. Dar am fost şi mai trist. Poate că abia astăzi, în această zi friguroasă, am înţeles ce absurdă a fost mânia care m-a îndemnat să-l părăsesc pe sultanul Mehmet, riscându-mi viaţa, ca să ajung într-un oraş care îmi este străin şi ostil. De ce nu l-am urmat pe noul Alexandru ca pe o voce a conştiinţei? Murad, tatăl lui, mi-l lăsase moştenire. Spre deosebire de Murad, el nu m-a crezut înger, chiar dacă animalele sălbatice şi câinii se supuneau voinţei mele. El se bucura că-şi ascute mintea cu ajutorul ştiinţei mele. Inteligenţa lui zvâcnea, ascuţită ca o lance; ştiinţa mea era aridă ca o piatră neagră. Îl amuza ideea că întâlnise un om atât de integru. A trebuit să plec, dar atunci credeam că faptul acesta nu mă va mişca niciodată. Poate că eu însumi am fost mai uimit de propria-mi plecare decât sultanul Mehmet. 26 decembrie 1452 Am fost într-adevăr mirat când servitorul a venit în faţa mea şi mi-a spus: ― Stăpâne, nu te duce prea des la Pera! A fost prima dată când m-am uitat la el cu atenţie. Până astăzi nu-l privisem decât ca pe un rău necesar, de care nu m-aş fi putut descotorosi, fiindcă făcea parte din locuinţa închiriată. El are grijă ca hainele mele să fie curate, îmi aduce de mâncare, veghează ca bunurile proprietarului casei să nu se degradeze, mătură curtea şi, fără îndoială, transmite camerei întunecate din Blaherne rapoarte despre mine şi despre oamenii cu care mă întâlnesc. De fapt, n-am ce să-i reproşez, întotdeauna l-am privit ca pe un bătrân sărac, demn de milă. Am preferat să nu-l văd. Dar astăzi m-am uitat la el cu atenţie. Este un bărbat mic de statură, cu o barbă răzleaţă. Îl dor genunchii, iar în privirea lui regăseşti intensa melancolie a ochilor trişti ai grecilor din Constantinopol. Poartă haine uzate, pline de pete, şi pantaloni cârpiţi. L-am întrebat: ― Cine ţi-a poruncit să-mi vorbeşti astfel? Mi-a răspuns supărat: ― Eu îţi doresc binele. Pentru că, atâta timp cât locuieşti în această casă, eşti stăpânul meu. I-am spus: ― Sunt latin. A protestat, rostind pătimaş: ― Nu, nu. Tu nu eşti latin. Eu ţi-am recunoscut chipul. Spre marea mea surprindere, s-a aşezat în genunchi în faţa mea, mi-a luat mâna şi mi-a sărutat-o, apoi a spus: ― Nu mă dispreţui, stăpâne! E adevărat că am băut vinul care a rămas în urciorul tău, e adevărat că am strâns bănuţii pe care uneori i-ai risipit prin casă, e adevărat că am luat puţin ulei şi l-am dus unei mătuşi bolnave, fiindcă toată familia mea este tare săracă. Însă nu voi mai repeta aceste fapte, pentru că acum te cunosc. ― Dar niciodată nu m-am târguit eu pentru preţul mâncării, i-am spus, într-adevăr mirat. Este dreptul celui sărac să trăiască din ceea ce risipeşte bogatul. Din partea mea, atâta timp cât îţi sunt stăpân, n-ai decât să-ţi întreţii şi toată familia. Cât despre bani, ei n-au nici o însemnătate pentru mine. Vine iute clipa când banii şi bogăţiile îşi pierd orice importanţă. În faţa morţii, toţi suntem egali, iar pe cântarul lui Dumnezeu, virtutea unui ţânţar are aceeaşi greutate ca şi virtutea unui elefant. I-am vorbit mult pentru că am vrut să-i studiez chipul. Mi s-a părut sincer, dar chipul unui om te poate înşela uneori. Şi apoi, cine a mai auzit că un grec se poate încrede în alt grec? A spus: ― Dacă vrei să nu ştiu ce faci sau unde mergi, n-are nici un rost să mă închizi în pivniţă, unde-i frig de-ţi îngheaţă oasele. De atunci sunt eu răcit, în plus, mă dor urechile şi genunchii. ― Ridică-te, omule, şi drege-ţi răul cu vin! am spus eu şi i-am întins un bizanţ de aur. Un bizanţ de aur este o avere, fiindcă la Constantinopol săracii sunt foarte săraci, iar puţinii bogaţi sunt foarte bogaţi. S-a uitat la moneda din mâna mea şi faţa i s-a luminat, dar a scuturat cu hotărâre din cap şi a spus: ― Stăpâne! Nu ţi-am vorbit despre durerile mele ca un cerşetor. Tu nu ai nevoie să mă cumperi cu bani. Dacă doreşti să nu aud, eu nu voi auzi, dacă doreşti să nu văd, eu nu voi vedea. Trebuie doar să-mi porunceşti. ― Nu înţeleg, am spus eu. Privind spre câinele galben şi slab ce se odihnea cu botul între labe pe preşul din faţa uşii şi-mi urmărea fiecare gest, a spus: ― Oare nu s-a supus ţie chiar şi acest câine ce te urmează cu credinţă oriunde mergi? ― Nu înţeleg despre ce vorbeşti, am repetat, şi am aruncat bizanţul de aur pe covor, în faţa lui. S-a aplecat şi l-a ridicat, m-a privit în ochi şi a spus: ― Nu trebuie să-ţi dezvălui adevăratul chip. Oare cum de-am putut să gândesc că ţi-l vei dezvălui în faţa mea? Pentru mine, taina ta este sacră. Banul pe care mi l-ai dat îl primesc doar pentru că mi-ai poruncit să-l primesc. Este o mare bucurie pentru mine şi pentru familia mea. Dar şi mai mare este bucuria de a fi slujitorul tău. M-a supărat această aluzie misterioasă. Probabil a gândit la fel cum gândesc toţi grecii din oraş. Că fuga mea a fost simulată, că sunt o iscoadă a sultanului. Probabil a crezut că-l voi putea proteja atunci când armata sultanului va intra în Constantinopol, ca să nu fie dus sclav cine ştie unde. Dacă, într-adevăr, aş fi avut ceva de ascuns, astfel de planuri mi-ar fi convenit. Dar şi aşa, oare cum aş fi putut să am încredere într-un om atât de simplu? I-am spus: ― De-ţi închipui că poţi trage vreun folos de pe urma mea, te înşeli. Celor care ţi-au încredinţat misiunea de a mă spiona le-am spus de zece ori că nu-l mai slujesc pe sultan, şi, de fiecare dată, am întărit vorbele prin jurământ. Cum răbdarea mea n-a ajuns la limită, spun încă o dată: nu mai sunt în serviciul sultanului. ― Nu, nu, a protestat el. Asta o ştiu. Oare cum ai putea să fii în serviciul sultanului? Dar eu te-am recunoscut. A fost ca un fulger care a căzut în faţa mea. ― Eşti beat? l-am întrebat eu... Dar delirezi, şi poate că ai, într-adevăr, febră. Eu nu înţeleg nimic din ceea ce-mi spui. Aşa i-am spus, dar, în acelaşi timp, mintea mea a fost bântuită de gânduri ciudate. S-a înclinat în faţa mea şi a rostit umil: ― Aşa este, am băut prea mult. Îţi cer iertare, stăpâne, şi te asigur că nu se va mai repeta. Dar vorbele lui nebuneşti m-au îndemnat să mă uit în oglindă. Dintr-un motiv pe care eu însumi nu-l înţeleg, m-am hotărât să nu mai merg la bărbier, ci să-mi rad barba cu şi mai multă conştiinciozitate decât până acum. Din vanitate şi din prostie, îmi lăsasem de câteva zile barba să crească. Mi-am schimbat şi veşmintele, pentru că, orice s-ar zice, eu sunt latin, nu grec. 2 ianuarie 1453 Ea a venit, în sfârşit, a venit. Un mantou castaniu-deschis, încălţăminte uşoară de aceeaşi culoare. A crezut, probabil, că înveşmântată astfel, nimeni n-o va putea deosebi de o femeie obişnuită. Cusătura veşmintelor, coafura, chiar şi felul în care era prins voalul ce-i acoperea parţial chipul, nu puteau disimula rangul şi educaţia. ― Slăvit fie numele Domnului şi bine ai venit! i-am spus eu şi n-am fost în stare să-mi reţin lacrimile de bucurie. Iar câinele galben, în cinstea sosirii ei, a dat respectuos din coadă. ― Este o nebunie, a spus ea. Nebunie şi magie, în acelaşi timp. Voi fi descoperită, o ştiu, dar nu m-am putut împiedica. O vrajă, mai puternică decât voinţa mea, m-a împins încoace. ― Dar cum ai intrat în casă? am întrebat-o eu precipitat. Şi-a acoperit şi mai mult chipul cu voalul. A spus: ― Am bătut în poartă. Un bărbat mic de statură, care tuşea, a deschis-o. Ascultă, ar trebui să-i cumperi nişte straie noi bietului om şi să-i porunceşti să-şi îngrijească părul şi barba. Îi era ruşine de propria-i înfăţişare, de aceea nici n-a îndrăznit să mă privească. S-a întors cu spatele la mine, ca şi cum nici n-aş fi existat. Chiar şi încăperea aceasta, a adăugat ea după ce şi-a rotit privirea prin cameră, ar putea avea o înfăţişare mai civilizată. Şi-a întors brusc privirea după ce a văzut colţul în care se află patul meu. L-am acoperit în grabă cu un covor, pentru a ascunde veşmintele de noapte. Apoi am ieşit. Servitorul meu era în curte şi adulmeca văzduhul. ― Frumoasă vreme, a spus el, însoţindu-şi constatarea cu un surâs ipocrit. ― Minunată, i-am răspuns eu şi mi-am făcut cruce cum îşi fac grecii. Cea mai bună zi din viaţa mea, am adăugat eu şi i-am poruncit: Du-te repede în piaţă şi cumpără vin, carne friptă, baclavale, stafide, nuci. Cumpără de toate! Cumpără ce-ţi place ţie mai mult! Umple coşul cel mare! Pentru mine, pentru tine, pentru toţi verii tăi, pentru toate mătuşile tale. Iar dacă întâlneşti pe drum cerşetori, omeneşte-i şi pe ei! ― Doar n-o fi tocmai astăzi ziua ta de naştere, stăpâne! a rostit el, cu vizibilă falsă inocenţă. ― Nu, nu, l-am asigurat eu. Dar am pe cineva în vizită. O femeie săracă, care a venit să-mi ţină de urât. ― În vizită? m-a întrebat el, cu cea mai autentică mirare în glas. Dar nu am văzut să fi intrat cineva în casa aceasta. Ce-i drept, ceva mai înainte, mi s-a părut că bate cineva la poartă, dar cînd am deschis, nu era nimeni pe stradă. Sau poate că vrei să glumeşti cu mine, nu-i aşa? ― Fă degrabă ce ţi-am poruncit! i-am spus eu. Dar ascultă! De vei sufla vreo vorbă despre femeia care a venit la mine, jur că te voi apuca de barbă şi, cu mâna mea, îţi voi tăia beregata. În timp ce-i dădeam coşul, i-am spus: ― Nu te-am întrebat niciodată care-ţi este numele. Mi-a răspuns bucuros: ― Este o mare cinste pentru mine că mă întrebi. Mă numesc Manuil. Tatăl meu a slujit la Palatul Blahernelor în timpul împăratului Manuil, de aceea mi-a dat acest nume. ― Manuil! am strigat eu. Ce nume frumos! Manuil, astăzi este cea mai fericită zi din viaţa mea. O, Doamne! Apoi l-am prins de urechi, l-am sărutat pe amândoi obrajii şi l-am împins spre poartă. M-am întors; îşi scosese mantoul şi îşi dezvelise faţa. Nu mă săturam s-o privesc, nu puteam rosti o vorbă, genunchii îmi tremurau. Am căzut la picioarele ei şi faţa mea i-a atins genunchii. Am plâns. De fericire şi de extaz. Mi-a atins cu sfială obrajii, mi-a mângâiat părul. Am ridicat privirea spre ea. I-am văzut zâmbetul ca un soare, ochii ca două flori de aramă şi aur, sprâncenele albastre arcuite înalt ca bolta catedralelor, obrajii ca lalelele, buzele moi ca petalele de trandafiri, dinţii ca perlele. Cu cât o priveam, cu atât mai mult doream s-o privesc. Şi am rostit, dintr-o suflare, tot ceea ce era în sufletul meu: ― Inima mea are, încă o dată, şaptesprezece ani. Aş vorbi ca un poet, de mi-ar ajunge cuvintele. Frumuseţea ta... Fiinţa ta mă-mbată. De parcă n-aş fi cunoscut niciodată o femeie. Şi, în acelaşi timp, ca şi cum te-aş cunoaşte dintotdeauna. I-am spus: ― Tu eşti tot Bizanţul. Eşti regina cetăţilor lumii, tu eşti Cnstantinopolul, iubirea mea. Când le-am văzut prima dată ţâşnind din mare, purtate de corăbii, am recunoscut cupolele scânteietoare ale oraşului tău. Am recunoscut străzile, coloanele de marmură, aurul şi porfirul, de parcă aş fi trăit în Constantinopol în alte timpuri. Le-am recunoscut cu ochii sufletului meu. N-am nevoie să întreb pe nimeni care-i drumul ce duce la tine, l-am regăsit, dragostea mea. I-am spus: ― Pentru că tu erai aici, de aceea mi-a fost dor toată viaţa de aceste locuri. Pe tine te-am visat când visam oraşul tău, Constantinopolul s-a dovedit a fi de o mie de ori mai minunat decât mi l-am imaginat eu. Tot aşa, eşti de o mie de ori mai minunată, aici, înaintea ochilor mei, decât în visele în care te-am văzut. Mai frumoasă, mai încântătoare decât în toate amintirile. Dar două săptămâni! îngrozitor de multă vreme. Două săptămâni lungi cât o eternitate în infern. De ce n-ai venit aşa cum mi-ai promis? De ce m-ai părăsit? Credeam că voi muri. M-a privit, a închis uşor ochii, mi-a mângâiat fruntea, obrajii, buzele. Apoi a deschis din nou căprui-i ochi surâzători, strălucitori, ameţitori, şi a spus: ― Mai spune-mi! Vorbele tale sunt atât de frumoase. E o plăcere să le ascult, deşi nu mă îndoiesc că minţi. Pentru că m-ai şi uitat. Ai fost uimit când m-ai revăzut. Din fericire, m-ai putut recunoaşte. Am încercat s-o îmbrăţişez. ― Nu, nu, a protestat ea şi mi-a împins pieptul cu mâinile. Dar refuzul ei a fost ca o chemare. Am îmbrăţişat-o şi ea nu s-a opus; trupul ei s-a pierdut în braţele mele. Dar, deodată, s-a smuls din îmbrăţişare şi s-a apucat cu amândouă mâinile de cap. ― Ce faci? a întrebat ea şi a izbucnit în plâns. Nu pentru asta am venit la tine. Mă doare îngrozitor de tare capul. Nu cunoscuse încă atingerea unui bărbat. Trupul ei îi povestise trupului meu. Orgolioasă? Poate. Plină de pasiune. Capricioasă. Geloasă. Fără îndoială. Dar păcatul nu-l încercase încă. Cu trupul, nu. Poate cu gândul. Suferea. I-am prins capul între mâinile mele şi am început să-i mângâi uşor fruntea. ― Iartă-mă! a rostit ea suspinând. Probabil sunt prea sălbatică. Parcă mi-ar fi capul înţepat cu ace de foc. Mi-a fost atât de teamă când m-ai strâns în braţe. Apoi puterea i-a alunecat prin mâinile mele. A respirat profund şi trupul ei încordat s-a destins. ― Mâinile tale sunt liniştitoare, a spus ea, întorcându-şi capul să le sărute. Ai mâini de tămăduitor. Mi-am privit mâinile şi am spus cu un glas aspru: ― Mâini care tămăduiesc, mâini care distrug. Dar ai încredere în mine! Nu-ţi doresc răul. Nu ţi l-am dorit nici atunci când te-am îmbrăţişat, ar fi trebuit s-o simţi. M-a privit. Cu ochi atât de curaţi, atât de cunoscuţi. Şi m-am pierdut în privirea ei. În jurul meu totul s-a destrămat spre ireal. ― M-am înşelat, a spus ea. Fără a-l fi dorit cu adevărat, mi-am dorit răul pe care tu nu mi l-ai dorit. Dar acum mă simt bine. Alături de tine mă simt ca niciunde. Chiar şi casa în care locuiesc mi-a devenit străină, respingătoare. O forţă magică mă cheamă la tine, traversând zidurile, pereţii, oraşul. M-ai vrăjit într-adevăr. ― Dragostea în sine este o vrăjitorie, i-am spus eu. Dragostea este cea mai teribilă magie. Şi tu m-ai vrăjit când te-ai uitat în ochii mei, acolo, în faţa portalului Catedralei Înţelepciunii. ― Dar este o nebunie! a spus ea cu o voce stinsă şi tristă. Tatăl meu nu va fi niciodată de acord să mă dea unui latin. Tu nici nu ştii din ce familie fac parte. Tu eşti un pribeag prin lumea asta, un aventurier. O, Doamne! Dacă tatăl meu ar şti, ar porunci de îndată să fii ucis. Am simţit cum îmi îngheaţă inima. Ca să câştig timp, m-am grozăvit în faţa ei cu vorbe umflate: ― Nobila-mi origine se poate citi pe chipul meu. Tatăl meu este paloşul, mama mea este pană de scris, fraţii mei sunt stelele gânditoare, îngerii şi demonii îmi sunt veri. Aceasta-mi este familia. S-a uitat cu sinceritate în ochii mei şi a rostit: ― N-am vrut să te jignesc. Am spus doar adevărul. Pretenţioasele mele vorbe îmi zgâriaseră gâtul pe când le rosteam. Adevărul meu era mult mai simplu. ― Sunt căsătorit, am recunoscut eu. În curând se împlinesc nouă ani de când n-am mai văzut-o pe femeia mea, dar după cum am aflat, este încă în viaţă. Băiatul nostru are doisprezece ani. M-am alăturat cruciaţilor, şi pentru că nu mai puteam să trăiesc împreună cu ei. Ea crede că am murit în luptele de la Varna. Şi poate că-i mai bine aşa. După ce am rostit primele cuvinte, ea a tresărit. Nu ne-am mai uitat unul la altul. Şi-a aranjat gulerul, şi-a îndreptat medalionul de pe piept. Avea un gât atât de alb. ― N-are nici o importanţă, a spus ea cu o voce îngheţată. Oricum, această aventură n-ar fi putut duce la nimic bun. Şi-a pipăit din nou medalionul şi, privindu-şi mâinile, a spus: ― Trebuie să plec. Vrei să mă ajuţi să mă îmbrac? Dar n-aş fi vrut să plece. În inima ei, nici ea nu voia. Îmi vorbise aşa ca să mă umilească. ― Dar noi suntem oameni în toată firea, am spus eu şi am constatat cu regret că vocea îmi devenise răutăcioasă. N-are nici un rost să te joci cu sentimentele ca un copil. Tu ştii foarte bine ce faci. Ai venit aici cu ochii larg deschişi. Eu nu dau nici doi bani pe sacramentele Bisericii. Căsătoria n-are importanţă. Când tu exişti, când te-am găsit, ce rost ar mai avea să-mi pese de paradis sau de infern? Nici paradisul, nici infernul nu sunt ceea ce credem noi, nu sunt ce ni s-a povestit. Tu eşti a mea, o ştii prea bine. Şi încă o dată îţi spun, eu nu-ţi doresc nici un rău. N-a spus nimic. Privea consecvent spre podea. De aceea am continuat: ― Oare te-ai întrebat ce se va întâmpla cu noi? Sau vom muri, sau vom fi sclavi la turci. Nu poţi alege altceva. Ne-au mai rămas doar câteva luni, în cel mai bun caz o jumătate de an. Până la urmă, turcii tot vor veni... Şi atunci, ce importanţă mai au toate legăturile binecuvântate de Biserică? am răcnit eu şi am lovit cu atâta putere în spătarul unui scaun, încât, de durere, mi s-a întunecat vederea. Un om se poate gândi la căsătorie, la casă şi la copii doar dacă are viaţa în faţa lui. Pentru mine şi pentru tine nu mai există nimic. Din clipa în care s-a născut, dragostea noastră a fost osândită să se prefacă repede în cenuşă. Iar tu vrei să te îmbraci şi să pleci, pentru că, odinioară, o judecată a lui Dumnezeu m-a silit să mă căsătoresc cu o femeie mai bătrână decât mine, căreia, din milă, i-am dăruit trupul meu. Inima mea, ea n-a încercat s-o aibă niciodată. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:57 PM | message # 6
― Ce să fac cu inima ta? a strigat ea şi obrajii i s-au împurpurat. Inima ta este latină. Vorbele pe care le rosteşti o dovedesc. Constantinopolul nu va muri niciodată! Fiecare generaţie a trăit asediul, dar turcii n-au reuşit să cucerească oraşul. Dacă Maica Domnului este protectoarea zidurilor Constantinopolului, cum poate să le forţeze un oarecare tânăr, acest Mehmet, pe care chiar şi turcii îl dispreţuiesc?
Nebuneasca ei încredere în zidurile oraşului era absolută, oare ce rost au mai avut vorbele pe care le-a spus? Apoi, evitându-mi privirea, m-a întrebat cu o voce stinsă: ― Care-i înţelesul Judecăţii lui Dumnezeu, despre care ai pomenit? Soţia ta este, într-adevăr, mai în vârstă decât tine? Întrebarea ei mi-a înveselit inima. Era o dovadă că mai mare-i era curiozitatea decât gelozia. Dar, chiar în aceeaşi clipă, am înţeles, după zgomotul cu care a trântit poarta şi după paşii apăsaţi cu care a urcat scara, că servitorul meu se şi întorsese. I-am ieşit în întâmpinare şi i-am luat coşul. I-am spus în grabă: ― N-am nevoie de tine astăzi, Manuil. ― Bine, stăpâne, a răspuns el. Voi supraveghea casa din cârciuma de peste drum. Crede-mă, aşa este mai bine. Apoi, cu mult zel, m-a apucat de mânecă şi mi-a şoptit la ureche: ― Pentru numele lui Dumnezeu, stăpâne! Spune-i să se îmbrace altfel! Cu veşmintele ei scumpe, atrage privirea tuturor şi stârneşte mult mai multă curiozitate în jur decât dacă ar umbla cu faţa neacoperită şi boită precum târfele din port. ― Manuil! i-am atras eu atenţia. Pumnalul meu nu prea stă bine în teacă. Dar el şi-a frecat fericit mâinile şi a râs de vorbele mele de parcă i-aş fi spus o glumă bună. ― Tu ai o mentalitate de proxenet, ca bărbierii, i-am spus eu şi i-am tras un picior în fund ca să plece. Dezonorant! Dar am fost atent să nu-l lovesc prea tare; el a interpretat gestul meu ca pe o favoare şi a plecat zâmbind. Apoi am intrat cu coşul în cameră, am suflat în jarul din vatră şi am mai pus cărbuni pe foc. Am turnat vin în două cupe de argint, am frânt pâinea de grâu, am pus dulciurile în vasul chinezesc. Ea a spus: ― Nu mi-e foame. Dar a făcut semnul crucii, a gustat din vin şi a mâncat o bucăţică de pâine. Apoi, cu vârful unui beţişor, a gustat din dulciurile păstoase cu miere. Nici mie nu-mi era foame, dar am gustat din toate, ca şi ea. ― Noi am băut vin împreună, am frânt împreună pâinea, i-am spus eu. Acum ştii că nu-ţi voi face nici un rău. Tu îmi eşti oaspete, de aceea, tot ce este al meu este şi al tău. A zâmbit şi a spus: ― Chiar şi împăratul Constantin, în această vară, i-a trimis cele mai bune bucate sultanului Mehmet, în timp ce acesta-şi construia fortăreaţa pentru a distruge Constantinopolul. Ce-ai zice dacă aş da crezare vorbelor tale şi aş începe să fur din casa ta, la fel ca sultanul, care fură de la cel care l-a ospătat? Surâsul meu a fost forţat. ― Sultanul a fost prea neîncrezător ca să guste vreo bucăţică din bunătăţile pe care i le-a oferit împăratul, i-am povestit eu. Le-a împărţit sclavilor lui. Dar, spre marea-i mirare, nici un sclav n-a fost otrăvit. I-am spus că se înşală când îi apreciază pe toţi oamenii după firea pe care el însuşi o are. Poate că împăratul Constantin e mai mult soldat decât suveran, dar dreptatea şi sinceritatea nu-i pot fi puse la îndoială. Nu-i vina lui că s-a născut sub un semn nefericit al stelelor. ― Constantin este un trădător şi un contestatar al credinţei, a spus ea cu furie. Când a schimbat pâinea dospită cu azima, a lovit în credinţa noastră străbună. Ce câştig avem dacă am acceptat ajutorul latinilor, când Dumnezeu îşi întoarce faţa de la noi? ― Dospită, nedospită, este acelaşi lucru, am strigat eu enervat de absurda ei prejudecată. Voi, grecii, nici n-aţi ascultat proclamaţia Uniunii atunci când a fost citită. Doar purificarea sufletului vă interesează, fie ea cum o fi, prin foc, prin întuneric şi furtună, n-are importanţă. Dar proclamaţia nu schimbă nimic din ceea ce a fost. Patriarhii Răsăritului pot păstra bunele tradiţii. Bineînţeles, şi tu ţi-ai astupat urechile, la fel cum au făcut şi ceilalţi greci. Era palidă. ― Şi Fiului, a spus ea în şoaptă. Un adaos inutil la Crez. O învăţătură falsă. ― Pe Sfânta Treime! am ţipat eu. Nu mai vorbi despre lucruri pe care nici cei mai inteligenţi oameni nu le pot înţelege! Doi ani şi-au spart capetele cei mai înţelepţi şi mai cultivaţi bărbaţi ai Occidentului şi ai Orientului ca să se încreadă unul în altul şi să hotărască, să clarifice şi să găsească adevărul în această problema. Până la urmă, au ajuns la un consens, dar nu cred că tu ai competenţa să le judeci hotărârea şi să negi totul atât de radical. ― Aha! a rostit ea. Tu însuţi te îndoieşti de adevărul latinilor, altfel n-ai urla ca să le iei apărarea. M-am străduit să vorbesc calm. Am spus: ― La Florenţa, patriarhul vostru şi-a folosit ultimele puteri şi s-a ridicat de pe patul de moarte ca să-şi facă testamentul. El l-a recunoscut pe papă drept capul Bisericii. El a recunoscut că Sfântul Duh purcede din Tatăl şi din Fiul. De smerenia lui, nici unul dintre ai voştri nu se îndoieşte, aşa cred. Înainte de a muri, el a recunoscut Uniunea. Oare nici asta nu te poate convinge? ― Minciuni de-ale latinilor, a rostit ea cu răceală. Le cunosc prea bine. În plus, nu toţi au semnat. Markos Evghenikos, Demetrios, fratele împăratului, chiar şi bătrânul filozof Ghemisthos Plethon au preferat să fugă de acolo decât să semneze. Uniunea n-a fost niciodată validată. ― Vorbe goale, am spus eu, agitându-mi braţele. Vorbe goale. S-a uitat fix la mine cu ochii ei mari şi m-a întrebat: ― Dar tu? Tu crezi în Uniune? Această întrebare directă m-a făcut să mă liniştesc şi, totodată, să mă amărăsc pentru furia mea nejustificată. Ce m-a determinat să iau, cu atâta ardoare, apărarea Uniunii? Amintirile s-au întors vii în cugetul meu şi am văzut încă o dată Ferrara umedă şi mocirloasă după ce apele care o inundaseră se retrăseseră, broaştele orăcăiau îngrozitor prin toate bălţile, crucile negre de gudron de porţile caselor în timpul ciumei, felinarele ce se clătinau şi căruţele hurducăite cu care erau transportate cadavrele noaptea cînd era întuneric, chipurile însetate de putere ale asceţilor călugări flămânzi ai papei Eugen, aurul coroanei panaşate a împăratului Ioan pe când traversa călare Florenţa pe spatele unui cal alb ca să se bucure mulţimea, trupul zdravăn al lui Bessarion cel cu capul rotund, ochii scăpărând de inteligenţă şi gesturile rapide ale mitropolitului Isidor, veşmintele ciudate ale grecilor, adoptate în mare grabă de femeile din Italia. Şi vorbele, vorbele, neîntreruptele discuţii zumzăitoare, scrâşnetul penelor de scris pe hârtie, hârtiile, hârtiile, interminabilele maldăre de hârtii. Disputele invariabile despre scriere. Codexul gros, îngălbenit, din care lipseau litere, fiindcă fuseseră şterse pe ascuns. I-am văzut pe cei mai mari cărturari ai timpului meu şi am înţeles ce inutile erau discuţiile lor, fiindcă nici unul nu se putea opri din încercarea permanentă de a destabiliza convingerile altora. Am învăţat atunci doar să scriu rapid. ― Biserica, am rostit eu şi am ridicat neputincios braţul. Probabil Biserica lui Hristos trăieşte în inima oamenilor, iar Biserica pământească este doar în suprafeţe, veşminte şi simboluri. Femeile din Ferrara se înveşmântează ca grecoaicele şi, în dimineaţa Paştelui, cu lumânările aprinse în mână, mulţimea se revarsă în grupuri impresionante spre biserica grecească să asculte slujba. Oameni străini se sărută între ei după obiceiul grecilor, iar în parcuri se repetă ospeţele lui Platon, amestecându-se vinul cu apa în timp ce cântă muzica. Dar toate sunt trecătoare. Oamenii împătimiţi de schimbare sunt uimiţi întotdeauna de tot ce-i nou. Femeile din Florenţa şi Ferrara sunt înnebunite după călugării greci şi după bărbile erudiţilor. Mai pe urmă, ele se dezvinovăţesc pretinzând că n-au ştiut cum se spune în greceşte: nu se poate... Ca nebunia modei, capriciul, nevoia de schimbare, am continuat eu. Latina este limba judecătorilor, greaca este limba filozofilor şi poeţilor. Nici nu-i de mirare că latinii şi grecii nu se pot înţelege, când e vorba de un pact terestru, un judecător îl învinge întotdeauna pe un filozof. De aceea, în Florenţa, grecii sunt nevoiţi să se încline în faţa latinilor. Dar ţie, doar ţie îţi pot mărturisi că, în inima mea, Biserica ta este Biserica cea adevărată, Biserica autentică a lui Hristos, nu falsa Biserică ce-şi schimbă obiceiurile după cum bate vântul. Acest lucru l-am învăţat la Florenţa. I-am mângâiat mâinile şi am continuat: ― În tinereţe am avut un vis. La Ferrara şi la Florenţa, în calitate de caligraf şi de traducător la cancelaria papei, credeam că slujesc problemele întregii Europe, pentru binele umanităţii. Pe atunci, nu mă gândeam că ar putea exista în lume ceva mai măreţ şi mai ambiţios decât unirea Bisericilor creştine ale Occidentului şi Orientului. Credeam că Uniunea va fi primul pas important pentru ca popoarele să se înţeleagă în continuare între ele şi pe pământ să domnească pacea. M-am înşelat. Visul meu s-a năruit. Îl urăsc. Mă îndoiesc de acest acord. Uniunea identificându-se cu Hristos aşezat pe tronul papal, încurajând întoarcerea la Biserica originară, în acord cu regii şi principii. Ideal inaccesibil! Am continuat: ― Da, într-o zi mi s-au deschis ochii. Am înţeles că slujesc doar unor interese politice, unor inşi avizi de putere, cu sângele îngheţat. După ce s-a citit în catedrala Florenţei proclamaţia Uniunii în greceşte şi în latineşte, când clopotele băteau în tot oraşul şi torţe de sărbătoare ardeau în toate pieţele, mi-am vândut cărţile şi veşmintele şi le-am dat săracilor toţi banii mei. În inima mea, ştiam că totul este zadarnic, că Uniunea nu este decât un maldăr uriaş de hârtii. N-am mai vrut să-i urmez drumul. ― Atunci de ce m-ai contrazis şi ai urlat la mine? m-a întrebat ea. Din cauza acestei Uniuni blestemate, m-ai ofensat şi mi-ai adresat atâtea vorbe răutăcioase! ― Nu din cauza Uniunii, am spus eu oftând. Doar din cauza îngrozitoarei mele decepţii, îmi fusese drag visul acesta. Apoi am tăcut amândoi. După un timp, ea a spus: ― Tu trebuia să-mi povesteşti despre acea Judecată a lui Dumnezeu. ― Am vorbit şi aşa prea mult, i-am răspuns eu. Când eşti lângă mine, de ce să povestesc oare despre acele vremuri? Folosind aceleaşi cuvinte, oamenii vorbesc despre lucruri diferite. Dar, odată rostite, vorbele seamănă în juru-le neînţelegeri şi neîncredere. Nu mai am nevoie de cuvinte când eşti lângă mine. În apropierea focului, i-am încălzit mâinile între ale mele. Deşi obrajii îi ardeau, avea degetele reci. I-am şoptit: ― Dragostea mea, dragostea mea dintotdeauna... Credeam că sunt în toamna vieţii, dar nu este adevărat. Îţi mulţumesc că exişti. Mi-a povestit că a vegheat-o pe mama ei bolnavă, de aceea n-a putut să vină după cum mi-a făgăduit. Am simţit că ar fi dorit să spună cine este. Dar nu i-am dat voie. Nu vreau să ştiu. Cu cât ştii mai mult, cu atât suferi mai mult. E vreme pentru toate lucrurile sub soare. Îmi este de ajuns că a venit. Era gata de plecare. M-a întrebat: ― Eşti sigur că în primăvară turcii vor asedia Constantinopolul? Nu mi-am putut stăpâni furia şi i-am spus sarcastic: ― Oare voi, toţi grecii, sunteţi nebuni? Ulemanii şi dervişii umblă din sat în sat prin Asia. Trupele din provinciile europene supuse turcilor şi-au început şi marşul spre Constantinopol. La Adrianopol se făuresc tunuri. Sultanul şi-a propus să strângă o armată mult mai numeroasă decât cea a străbunilor lui, pentru a începe asediul. Iar tu mă întrebi smerită dacă, într-adevăr, ei vor veni. Bineînţeles că vor veni, am strigat eu. Şi o vor face degrabă. Pentru că acum, când Uniunea a fost proclamată, poate că papa va reuşi să-i convingă pe principii Europei să renunţe la certurile şi la războaiele dintre ei, pentru a face o nouă cruciadă. Dacă Mehmed este pentru voi un pericol de moarte, Constantinopolul, care se află în inima Imperiului Otoman, înseamnă o permanentă ameninţare pentru sultan. Tu nu-i cunoşti dorinţa nebunească de măreţie. El se crede Alexandru cel Mare al vremurilor noastre. ― Gata, gata, ajunge! mi-a spus ea şi a afişat un surâs neîncrezător. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că nu ne vom mai vedea de prea multe ori. ― Ce vrei să spui? am întrebat-o şi i-am strâns mâinile. ― Dacă, într-adevăr, sultanul părăseşte Adrianopolul şi-şi începe marşul spre Constantinopol, împăratul Constantin va trimite la Moreea, cu o corabie rapidă, toate femeile din familia regală. Şi eu am un loc pe corabia aceea. M-a privit cu ochii ei mari şi căprui, şi-a muşcat buzele şi a spus: ― N-ar fi trebuit să-ţi povestesc despre asta. ― Nu, am spus, şi gura îmi era uscată. Pentru că eu aş putea fi o iscoadă a sultanului. Aşa ai gândit, nu-i aşa? Ca toată lumea! Nici nu-i de mirare. ― Eu am încredere în tine, a rostit ea. Ştiu că nu te vei folosi de imprudenta mea confesiune. Dar spune-mi, oare, să fug? ― Fără îndoială, i-am răspuns eu. Trebuie să pleci. De ce să nu-ţi salvezi viaţa şi onoarea, din moment ce ai şansa s-o faci? Tu nu-l cunoşti pe sultanul Mehmet. Eu îl cunosc. Oraşul tău va fi distrus. Din toată frumuseţea, din tot luxul ce vă înconjoară, din toată puterea şi bogăţia familiilor nobile nu vor mai rămâne nici umbrele. ― Dar tu? a întrebat ea. ― Eu? Eu am venit să mor lângă zidurile Constantinopolului, pentru tot ceea ce urmează să se piardă. Pentru că nici o putere din lume nu va putea aduce înapoi timpul risipit. Alte vremuri vor veni. Dar nu vreau să le mai trăiesc. Înainte de a-şi acoperi faţa, m-a întrebat: ― Dar tu nu mă săruţi înainte de a ne despărţi? ― Nu vreau să te doară capul. Mi-a sărutat amândoi obrajii cu buzele ei moi, mi-a mângâiat bărbia, lăsându-şi apoi capul pe pieptul meu, ca şi cum ar fi vrut să mă aibă doar pentru ea. ― Mă faci să devin vanitoasă, a spus ea. Încep să am o părere prea bună despre mine. Să fie adevărat că nu vrei să-mi ştii numele? Vrei doar să-ţi fiu prietenă. E minunat, dar mi-e greu să te cred. Am întrebat-o: ― Înainte de a pleca din Constantinopol, vei mai veni o dată? A aruncat o privire în jur, a mângâiat distrată câinele galben şi a rostit: ― Mă simt bine aici. De voi putea, voi reveni. 6 ianuarie 1453 Grecii sunt neliniştiţi. Profeţii funeste aleargă din gură în gură. Femeile îşi povestesc visele. Bărbaţii au vedenii. Călugări fanatici, cu ochii aprinşi de patimă, prevestesc la colţuri de stradă distrugerea şi moartea oraşului, consecinţă firească, spun ei, a abandonării credinţei străbune. Mănăstirea Pantocratorului este sufletul întregii agitaţii. De acolo, părintele Ghenadios trimite scrisori în tot oraşul. Iar scrisorile sunt citite mulţimii. Femeile plâng ascultându-le. Din porunca împăratului, el însuşi, părintele, nu se arată mulţimii. M-am dus până la mănăstire şi am citit proclamaţia prinsă cu cuie de poartă: Nefericiţilor! scria el. Unde v-aţi rătăcit? Cum aţi putut să vă depărtaţi de Dumnezeu şi să vă puneţi speranţa în ajutorul latinilor? Voi înşivă împingeţi oraşul spre ruină şi, împreună cu oraşul, vă pierdeţi credinţa. Doamne, ai milă de mine! În faţa Ta, Doamne, mărturisesc că eu nu sunt părtaş la păcatul lor. Cugetaţi, nefericiţilor, la ceea ce faceţi! Dacă abandonaţi credinţa străbunilor voştri, dacă vă daţi de partea ereticilor, doar de robie veţi mai avea parte! Vai vouă în ziua Judecăţii de Apoi! Singurul lucru despre care ne putem întreba este dacă flota pontificală va sosi la timp şi dacă ajutorul ei va fi îndeajuns. Într-o nouă cruciadă nu cred. Creştinătatea se pregătise timp de cinci ani înainte de a fi învinsă la Varna. Ungurii nu se vor mai încumeta niciodată să-i sfideze pe turci, aşa cum au făcut-o la Varna. Iar dacă nici un ajutor nu va sosi la timp, înseamnă că Proclamaţia Uniunii nu a semănat în jur decât amărăciune şi disperare. De fapt, pentru ce, în ultima clipă, grecii au renunţat la întărirea credinţei lor? Ghenadios are poporul de partea lui. Catedrala Sfânta Sofia este goală ca un deşert. Doar împăratul, împreună cu suita lui de ceremonie, asistă la slujba de duminică. Pentru politicieni, credinţa n-are nici o importanţă. O recunosc doar cu vorbele, nu şi cu sufletul. Dar sunt tulburaţi şi ei de faptul că biserica este goală. O parte dintre preoţi au renunţat să mai slujească în Sfânta Sofia. Iar cei care au rămas îi ameninţă cu anatema pe cei care au plecat. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:57 PM | message # 7
8 ianuarie 1453
Am aflat ceva care m-a incitat să merg, încă o dată, la Mănăstirea Suveranului Lumii, pentru a-l întâlni pe părintele Ghenadios. Am aşteptat multă vreme. El se roagă şi se biciuieşte zilnic, pentru a răscumpăra prin suferinţa lui păcatele oraşului. Abia când a aflat că am făcut parte din suita sultanului, a acceptat să mă primească. Adevărul este că şi el îi iubeşte mai mult pe turci decât pe latini. Când a văzut că nu port barbă şi sunt îmbrăcat în veşminte occidentale, a avut o reacţie spontană şi a strigat anatema! şi apostat! Nici nu-i de mirare că nu m-a recunoscut, fiindcă şi eu am făcut un efort să regăsesc sub chipul de acum trăsăturile chipului său de altădată. Bărbos, tulburat, cu o privire extatică din cauza postului şi a veghii, mi s-a părut mult mai bătrân şi mai slab decât îl ştiam. Dar, pentru mine, el a rămas acelaşi Gheorghios Sholarios, secretarul şi păstrătorul sigiliului defunctului împărat, acelaşi bărbat care a semnat, împreună cu mulţi alţii, proclamaţia de la Florenţa. Tânărul, înflăcăratul, ambiţiosul şi energicul Gheorghios. ― Eu sunt Jean Ange, Giovanni Angelos, francul faţă de care ai fost binevoitor odinioară la Florenţa. M-a privit fix, dezorientat, ca şi cum l-ar fi întâlnit pe diavolul în persoană. A strigat: ― S-ar putea ca Gheorghios să te fi cunoscut, dar acel Gheorghios nu mai există. Pentru păcatele mele, m-am lepădat de obligaţiile pământeşti, de ştiinţă şi de ambiţii politice. Eu sunt călugărul Ghenadios şi nu te cunosc. Ce vrei de la mine? Exaltarea sa şi supliciul spiritual la care se supusese nu erau false. El suferea de-adevăratelea împreună cu oraşul lui muribund şi simţea sudoarea rece a morţii. I-am relatat pe scurt povestea vieţii mele, ca să aibă încredere în mine, apoi i-am spus: ― Dacă a fost un păcat că ai semnat proclamaţia Uniunii, iar acum îţi ispăşeşti păcatul, oare de ce n-o faci discret, doar în faţa lui Dumnezeu? De ce antrenezi toţi oamenii la chinurile tale? De ce îi îndemni pe oamenii Constantinopolului să se dezbine tocmai acum, când ar trebui să fie mai uniţi ca oricând? ― Prin limba mea şi prin pana mea, Dumnezeu îi pedepseşte pentru abominabilul păcat de a se fi lepădat de El. Dacă ar fi avut încredere în El şi ar fi respins ajutorul Occidentului, Dumnezeu însuşi ar fi luptat de partea lor. Acum, Constantinopolul este un oraş pierdut. De prisos a întări ziduri şi a aduna o armată. Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi şi ne-a lăsat pe mâna turcilor. ― Chiar dacă Dumnezeu grăieşte prin gura ta, lupta este inevitabilă, i-am răspuns eu. Oare tu crezi că împăratul Constantin va ceda turcilor, de bunăvoie, oraşul? Mi-a aruncat o privire cercetătoare şi în ochii lui de fanatic a reapărut, pentru o clipă, licărirea vechii sale experienţe politice. ― Cine vorbeşte în acest moment prin gura ta? m-a întrebat la rândul lui. Celor care i se vor supune de bunăvoie, sultanul le va garanta viaţa, averea şi libertatea de a-şi exercita meseria. Sub protecţia sultanului, Biserica noastră va trăi şi va fi prosperă chiar şi în Imperiul Otoman. Pentru că el nu va duce un război împotriva credinţei noastre, ci doar împotriva împăratului nostru. Cum eu n-am spus nimic, a continuat: ― Prin apostazie, Constantin a dovedit că nu este adevăratul basileu. De altfel, nici nu a fost încoronat legal. Şi, mai mult decât sultanul Mehmet, împăratul Constantin este duşman al credinţei noastre. ― Călugăr smintit! am strigat eu. Oare ştii tu, nebunule, despre ce vorbeşti? El mi-a răspuns calm: ― Eu nu mi-am ascuns părerile. Cele ce ţi-am spus acum le-am spus şi împăratului Constantin. Eu n-am nimic de pierdut ― aici nu sunt singur. Poporul este alături de mine. Mai sunt şi destui nobili cărora le este teamă de mânia lui Dumnezeu. Spune aceste vorbe şi celui care te-a trimis! I-am răspuns: ― Te înşeli. Eu nu mai sunt în serviciul sultanului. Dar tu ai, fără îndoială, alţi mesageri pentru a i le transmite. 10 ianuarie 1453 Am fost chemat încă o dată la Blaherne. Phrantzes, nespus de amabil şi de prudent, a poruncit să mi se aducă vin, dar nu s-a uitat o dată în ochii mei. Şi-a rotit tot timpul inelul cu sigiliu mare cât un pumn de copil sau şi-a studiat unghiile. Fără îndoială, este un om erudit şi înţelept şi poate că nu crede în nimic. E credincios doar împăratului Constantin. Au copilărit împreună. Încercând să fie prietenos, a evocat serile de acum cincisprezece ani, când corabia îşi arunca ancora lângă un ţărm. Călătoream împreună, în amurg, Marea Greciei avea culoarea rubinie a vinului, iar noi recitam pe întrecute versuri din Homer. ― Ce mai face doctorul Nicolaus? m-a întrebat el. Dacă-mi aduc bine aminte, pe atunci erai discipolul lui. Mai ştii ceva despre el? A încercat să-şi amintească numele; până la urmă a reuşit: ― Cusanus, Nicolaus Cusanus, a rostit el mândru de memoria sa. I-am povestit: ― În timpul acelei călătorii, doar decepţia şi disperarea l-au condus la adevăr, la concepţia lui filozofică. La Patras a avut iluminarea. Dar Conciliul Bisericilor de la Basel l-a renegat. Acest lucru l-a amărât mult. Gândirea sa anulează toată vechea logică, şi concepţia sa contrariile se ating. De coincidentia oppositorum, acesta-i titlul cărţii. Dar a scris şi o carte despre adevăr. Phrantzes n-a spus nimic, aşa că am continuat: ― Am auzit că puţin mai înainte de anul jubiliar ar fi călătorit în Germania şi ar fi reconciliat cu clerul de acolo recunoaşterea Papei Nicolae al V-lea. Şi-a câştigat mitra de episcop la fel ca Fineas Sylvius, care a aranjat recunoaşterea împăratului Germaniei de către papa din Italia. N-ar fi de mirare să ajungă şi cardinal. ― Într-adevăr, multă apă a mai curs pe Tibru, a spus Phrantzes distrat. Aşadar, papa Eugen a murit. A fost un bărbat însemnat. Când a fost alungat din Roma, a plecat cu o barcă şi abia a putut scăpa teafăr, protejându-şi cu un scut capul împotriva săgeţilor pe care mulţimea le arunca în el de pe mal. Conciliul de la Basel n-a fost de acord, deşi noi am semnat pentru el. Dacă ar fi trăit... A oftat, apoi, nerăbdător, a început să-şi lovească genunchiul cu vârful degetelor. ― Ce fel de om este papa Nicolae? a întrebat el cu vădită ironie. Se spune că în seraiul sultanului Mehmet se cunosc mult mai multe lucruri despre Occident decât aici, la Blaherne. ― Papa Nicolae..., am spus eu şi am chibzuit puţin. Obişnuieşte să bea o sticlă de vin alb şi una de vin roşu la fiecare cină. Se mai spune că, întotdeauna, a doua zi, nu-şi aduce aminte prea bine de ceea ce s-a întâmplat în seara dinainte. Un biet servitor şi-a pierdut viaţa din cauza aceasta. Dar, de la Roma, a sosit deja Isidor, împreună cu cincizeci de soldaţi. Aşa că, de Constantinopol, papa Nicolae nu uită. L-am întrebat încet: ― E oare justificat preţul cu care a fost plătit un ajutor atât de mic? ― Uniunea a fost o necesitate politică, a spus el grăbit. Consimţământul a fost zadarnic, acest aspect îl poate constata oricine. De aceea, îi vine uşor unui străin să judece Uniunea. Dar uite că din partea Veneţiei avem veşti încurajatoare. S-a uitat cu multă atenţie la mine, apoi a spus: ― Şi de la Genova aşteptăm un ajutor eficient, cel puţin pentru apărarea Perei. Situaţia în care ne aflăm este departe de a fi disperată. Dimpotrivă... Sultanul s-a angajat într-un joc periculos. Şi nu toţi turcii sunt de aceeaşi părere cu Mehmet. Iar împotriva marelui vizir Khalil este un adevărat război. E prietenul nostru. ― Ştiu, am spus eu. Dar este prea bătrân. ― Nu uita însă că, de trei generaţii, el e marele vizir, mi-a atras atenţia Phrantzes. Khalil se bazează pe o bună experienţă politică, pe o cunoaştere temeinică a tradiţiilor şi pe o adevărată artă a exerciţiului puterii. ― O artă cam înceată, l-am contrazis eu. Dar să fi văzut astă-vară ce faţă a făcut sultanul când acest bătrân adormit a scos pumnalul şi a despicat cu mâna lui, în văzul tuturor ienicerilor, burta peştelui. Bizantyonii de aur se rostogoleau într-un şuvoi zornăitor la picioarele sultanului, pe când peştele mai bătea din coadă. Phrantzes s-a întristat deodată şi, în ciuda educaţiei diplomatice pe care o avea, s-a ridicat brusc în picioare. ― Ticălosul! a rostit el cu ură. Impostor viclean! De aici se vede clar că sultanul ăsta al tău este imatur. Dacă tot i-am trimis marelui vizir bucate de pe masa împăratului, ce rost ar fi avut să îi trimitem alte daruri? Interesele lui şi ale noastre coincid. El doreşte pacea, fiindcă îi este teamă că Occidentul se va amesteca ― procesul de mărire a Imperiului Otoman. Noi dorim pacea, fiindcă suntem conştienţi de poziţia şubredă în care ne aflăm şi vrem să trăim în înţelegere cu turcii. Nu, nu! Pentru a-i discredita pe marele vizir şi pe ceilalţi susţinători ai păcii, chiar sultanul a poruncit ca bizantyonii de aur să fie puşi în burta peştelui. ― Nici nu ştiu dacă-i de râs sau de plâns! am spus eu. Chiar dacă cei mai înţelepţi dregători turci ştiu bine că cel care ocupă locul lui Khalil nu are un profit dacă-i oferă daruri, farsa sultanului a reuşit. ― Această iarnă este hotărâtoare, a spus Phrantzes. La Adrianopol, marele vizir face tot ce poate ca să fie acceptată pacea. Chiar şi de când suntem în război, am primit din partea lui scrisori de încurajare, prin intermediul genovezilor din Pera, se înţelege. N-am nici un interes să-ţi ascund acest lucru. Ne-a scris să avem speranţă în viitor şi ne-a sfătuit să ne întărim după cum putem. Cu cât vom fi mai puternici, cu atât va scădea dorinţa sultanului de a ne asedia, aşa a scris. ― Ai dreptate, am spus eu. Această iarnă este hotărâtoare. Cu cât mai repede îşi va termina sultanul turnarea tunurilor şi strângerea armatei, cu atât mai repede va cădea Constantinopolul. ― Dar zidurile noastre au rezistat la atâtea asedii, a rostit el zâmbind. Doar o singură dată latinii au reuşit să pătrundă în oraş. Dar ei au atacat dinspre mare. De atunci nu mai iubim cruciadele şi preferăm să trăim în pace cu turcii. ― N-aş vrea să-ţi mai răpesc din timp, am spus eu amabil. Cred că ar trebui să plec. ― A, uitasem, a spus el. Voiam să te întreb câte ceva. Se spune că te plimbi prea des prin Pera. Şi mai interesant este faptul că i-ai făcut recent o vizită călugărului Ghenadios, acela care, din ordinul împăratului, este în stare de arest la mănăstirea sa. De fapt, ce urmăreşti? ― Mă simt foarte singur. S-ar părea că aici nimeni nu are încredere în mine. Dacă am fost la mănăstire, am făcut-o pentru a reînsufleţi o veche prietenie. Dar din Gheorghios Sholarios, prietenul de odinioară, n-a mai rămas nimic. Acest Ghenadios e un fanatic fără nici un farmec. ― Chiar şi pe prinţul Orhan l-ai vizitat în turnul lui. ― E drept că am fost pe la el mai de mult, am răspuns eu. Prinţul mi-a trimis daruri şi m-a invitat. Bineînţeles, a vrut să audă veşti proaspete despre familia sa. Doar e vărul lui Mehmet care-i plăteşte întreţinerea cât timp este deţinut în condiţii onorabile la Constantinopol. N-aş fi bănuit că bătrânul prinţ este atât de straşnic protejat. Mi s-a reţinut pumnalul, mi s-au cercetat toate cusăturile veşmântului, iar cât timp am vorbit cu el, slujitorii m-au ţinut de braţe, de parcă el ar fi fost sultanul. ― Mehmet a încercat de mai multe ori să-l asasineze, a pretins Phrantzes. ― De l-aş mai vedea vreodată pe Mehmet, i-aş spune că n-are rost să se sperie de un bărbat atât de bătrân. ― Prinţul Orhan este un pretendent la tronul sultanului. Nu şi-ar strânge el turcii în jurul lui dacă i-am da drumul? Se găsesc întotdeauna ambiţioşi şi nemulţumiţi care se dau de partea oricui. Dar noi nu ne putem permite să agravăm conflictul cu sultanul. Preferăm pacea. ― I-aţi fi dat voi drumul de multă vreme de l-aţi fi crezut în stare să organizeze o revoltă împotriva sultanului, am spus eu pe un ton indiferent. Şi-a ridicat neputincios braţele şi a spus: ― Ce rost mai are să discut cu tine? Noi nu ne vom putea înţelege niciodată. ― Pentru numele lui Dumnezeu, puternice cancelar al împăratului! am strigat eu. Dacă am fugit de la sultanul Mehmet şi am abandonat o poziţie la care mulţi demnitari puternici râvneau, am făcut-o doar pentru a apăra Constantinopolul. Nu pentru tine, nici pentru împărat, ci doar pentru acest oraş muribund, care odinioară a fost centrul lumii. Din puternicul Imperiu Bizantin de altădată a rămas doar inima lui, Constantinopolul, care mai bate. Şi inima mea se va stinge în agonia Bizanţului. Voi muri împreună cu Constantinopolul. Altminteri, mă va trage Mehmet în ţeapă. ― Baliverne, a spus cu asprime în glas Phrantzes. De-aş avea douăzeci şi cinci de ani, poate te-aş crede. Dar tu, un franc, un latin, ce treabă ai tu cu noi? ― Vreau să lupt, i-am spus eu. Din vanitate. Pentru nimic. În faţa potopului ce va să vie. Fără nici o speranţă, pentru că eu nu cred în victorie. Ce importanţă are? Vreau să lupt, atâta tot. Pentru o clipă, am avut impresia că vorbele mele l-au convins şi că Phrantzes, rumegându-şi cugetările politice, m-a clasificat în categoria ciudaţilor nebuni visători inofensivi. Dar el a scuturat din cap şi albastrul spălăcit al ochilor lui s-a întunecat. ― De-ai fi fost altul, a rostit el, de-ai fi sosit din Europa cu crucea în braţe, de-ai fi cerut bani sau alte avantaje comerciale, aş fi crezut. Dar tu eşti prea instruit, ai prea multă experienţă, prea multă abilitate, de aceea comportarea ta de acum nu mi-o pot explica decât în concordanţă cu unele intenţii tainice. M-am ridicat în picioare în faţa lui. Eram neliniştit, aş fi vrut să plec acasă. Dar el continua să răsucească pe deget inelul cu sigiliul imens şi se uita continuu în ochii mei cu o privire dezgustată şi cercetătoare. ― De unde veneai când ţi-ai făcut apariţia la Basel? m-a întrebat el deodată. Cum de-ai ajuns să câştigi încrederea doctorului Cusanus? De ce l-ai însoţit la Constantinopol? Încă înainte de epoca aceea, cunoşteai limba turcă. De ce ai rămas cu îndărătnicie în legătură cu conciliul, atât la Ferrara, cât şi la Florenţa? Şi unde ai dispărut pe neaşteptate câţiva ani mai târziu? Cum de-ai reuşit să ajungi secretarul cardinalului Giuliano Cesarini? La Varna, oare tu l-ai asasinat? Ca să ajungi înapoi la turci?... Încetează să mă priveşti în felul acesta! a urlat el deodată şi şi-a acoperit ochii cu mâinile. Turcii pretind că tu le poţi comanda spiritelor nevăzute, că animalele ţi se supun de bunăvoie, că poţi câştiga încrederea oricui, doar să vrei. Dar cu mine nu vei reuşi! Eu am un sigiliu şi un talisman. Totuşi, nu pe ele mă sprijin. Mai înainte de orice, cred în raţiunea mea. Dificil moment, în van i-aş fi vorbit! S-a ridicat şi m-a lovit atât de puternic în piept, încât m-am clătinat. ― Tu, numai tu! a răcnit el. Oare crezi că noi nu ştim? Tu ai fost singurul bărbat care a fost în stare să călărească în urma lui Mehmet de la Magnesia la Gallipoli într-o singură zi, atunci când i-a murit tatăl. Cine mă iubeşte să mă urmeze! Nu-ţi aminteşti? Doar tu l-ai urmat. Se spune că Mehmet nu şi-a putut crede ochilor când te-a văzut pe malul strâmtorii Gallipoli. ― Am avut un cal foarte bun, i-am spus eu. În plus, am fost instruit la şcoala dervişilor. Mi-am întărit trupul ca să suporte orice fel de oboseală. Pot ţine strâns în pumn un cărbune aprins fără să am nici urmă de arsură. Dacă vrei, îţi pot arăta, ca să te convingi. M-am apropiat de el şi am reuşit să-i surprind privirea. Am vrut să-l încerc. N-a rezistat. Şi-a bălăngănit mâinile a neputinţă. N-a îndrăznit să mă îndemne să-i dovedesc. Pentru că, de-aş fi făcut asta, n-ar mai fi ştiut ce să creadă despre mine. Atât de superstiţios este Phrantzes, acest om care nu crede în nimic. ― De unde poţi şti, l-am întrebat în şoaptă, că nu l-am urmărit pe sultanul Mehmet pentru a-l ucide? L-am cunoscut, i-am simţit încă de pe atunci intenţiile şi am înţeles ce ne aşteaptă. Numai că mâinile mele nu sunt mâini de ucigaş... Nu, am continuat eu mâinile mele nu sunt mâini de ucigaş. Poate că eu l-am iubit pe Mehmet. Aşa cum iubeşti un animal frumos, chiar dacă-i cunoşti caracterul perfid. Tinereţea i-a fost ca un vas clocotitor, care are nevoie de un capac ca să nu dea pe dinafară. Prin voia lui Murad eu am fost cel care am vegheat. Dar Murad nu l-a iubit pe Mehmet. Nu putea să-l iubească, mai cu seamă după ce fiul său preferat, Aladin, a murit înecat. Ca tată şi fiu, ei doi nu s-au înţeles niciodată. Cu toate acestea, în taină, Murad era mândru de fiul său. Murad ar fi dorit ca fiul său să fie cumpătat, drept şi mai stăpân pe sine decât era el. Murad ar fi dorit ca fiul lui să se încline în faţa Dumnezeului unic şi să recunoască vanitatea puterii şi a vieţii pământeşti. Mehmet a învăţat conştiincios tot ceea ce tatăl său a dorit: cumpătarea ― pentru a putea fi nemăsurat, dreptatea ― pentru a abuza, stăpânirea de sine ― pentru a putea fi nestăpânit. El împlineşte cu umilinţă toate datoriile legate de credinţă, dar în inima sa nu crede în nimic. Citeşte cărţi scrise în greacă, latină, arabă, chiar şi în persană. Cunoaşte matematica, harta lumii, istoria şi filozofia. Constantinopolul este piatra lui de încercare. Încă din copilărie, cucerirea acestui oraş a făcut obiectul visurilor lui. Prin cucerirea Constantinopolului, îşi va dovedi lui însuşi că este superior tuturor strămoşilor săi. Nici acum nu recunoşti semnele? El este acela ce va să vie, el este omul viitorului. Dar eu nu vreau să trăiesc acest viitor. Phrantzes a clipit din ochi, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un vis. ― Mehmet este un tânăr violent şi impulsiv. Dar noi avem o experienţă politică de multe sute de ani. Atât aici, la Blaherne, cât şi în seraiul lui, bătrânii înţelepţi aşteaptă cu nerăbdare să vadă când îşi va frânge gâtul. Timpul care trece, de partea noastră trece. ― Timpul, am spus eu, timpul se apropie de sfârşit. Clipa favorabilă, pe care tu o aştepţi, Phrantzes, a şi trecut pe lânga noi. Puţin nisip a mai rămas în clepsidră. Pace ţie! M-a însoţit până la poarta palatului. De-a lungul coridorului, zidurile ne trimiteau înapoi, cu melancolie, sunetul stins al ecoului paşilor noştri. Un vultur bicefal, cu aripile desfăşurate, împodobea şambrana porţii. ― Nu te depărta prea des de casa ta! m-a sfătuit el. Nu te duce afară! Nu te întâlni cu oameni prea importanţi, chiar dacă-i cunoşti! Dacă nu, s-ar putea să ajungi din casa ta de lemn într-un tumul de marmură. E sfatul unui prieten, Ioannis Anghelos! Eu nu-ţi doresc decât binele. Dar, pe neaşteptate, m-a luat de umeri şi m-a întrebat dintr-o răsuflare: ― Dar megaducele Lukas Notaras? S-ar părea că până şi el ţi-a oferit prietenia. Acest atac brusc m-a deconcertat. Cum nici nu mai ştiam ce să spun, el a continuat: ― Fii atent! La urechile noastre a şi ajuns zvonul că încerci să iei legătura cu el. Dacă există probe, eşti un om pierdut. Gardianul mi-a adus calul. Am încălecat şi, în galop, am pornit pe strada principală, fără să mai ţin seama de nimeni. Treaba lor, de nu vor fi atenţi, n-au decât să se lase călcaţi în picioare! Aşa am gândit. Dar încă de departe, cum auzeau sunetul metalic al potcoavelor, oamenii se dădeau la o parte suduind, înjurând şi strunindu-şi măgarii. Am mers în galop de la Blaherne la Hipodrom, până ce calul a făcut spume la gură. Eram tulburat, agitat, speriat. Mai bine turbanul turcilor decât tiara pontificală! am auzit în urechi. Megaducele, comandantul flotei imperiale, omul cel mai puternic din Constantinopol după împărat. Lukas Notaras. Deci chiar şi el. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:58 PM | message # 8
12 ianuarie 1453
Am stat acasă ca să nu mai aud nimic. Dar zvonurile aleargă în continuare din gură în gură. Nu pot fi oprite. Trec şi prin pereţi. Sultanul construieşte corăbii în toate porturile Asiei. În virtutea tratatului lor de prietenie şi de ajutor, pe care l-au încheiat turcii, sârbii sunt constrânşi să-şi trimită cavaleria pentru întarirea armatei sultanului. Creştinii vor veni să-i asedieze pe Creştini. Sunt singur. Sunt suspect. Deci inutil. M-am întors la meditaţie. Fără nici un folos, se înţelege, fiindcă fiinţa mea este neliniştită. M-am gândit la ceea ce trebuia să mă gândesc şi am ales. Perceperea fiinţei lui Dumnezeu nu încape în universul mărginit al gândirii umane. Dumnezeu există. Dar esenţa lui Dumnezeu, intenţiile Lui, mintea omului nu le poate înţelege. Extazul este doar trupesc. Oricine îl poate dobândi prin post sau prin exerciţii spirituale. Şi de-ar lumina trupul acesta muritor ca o torţă, tot nu ajută la nimic. Pentru că omul este încătuşat în lanţurile timpului mărginit şi ale locului destinat. Despre Dumnezeu nu poţi spune ce este. Dar nici nu poţi spune ce nu este, deşi teologia mistică e de altă părere. Cuvintele au limite, sunt imperfecte, la fel şi toate celelalte aspecte ce ţin de om. Dacă îl neg pe Dumnezeu, înseamnă că-i accept existenţa. Dacă îl recunosc, înseamnă că îl neg. Acesta este golul de care-i plină inima mea. Dorm prost. Am vise neliniştitoare. De prea multe ori am trăit în vis. Eram în alte vieţi. De aceea, nu mai pot face diferenţa între imaginar şi real. Înainte vreme mă puteam domina. Puteam dormi profund când doream, nu aveam nici un vis. Dragostea, ca o beţie ce se risipeşte... În urma ei rămâne doar amărăciunea din suflet. Dar eu continui să fiu ameţit de dragoste. Ştiu că ea este aici, în acelaşi oraş, sub acelaşi cer. Am renunţat, am renunţat, am renunţat. Am trecut de la o renunţare la alta. Nici pentru renunţare nu există hotar. Oare de ce această rătăcire deşartă şi rece? Primăvara, aştept primăvara. Ultima primăvară. Pentru Constantinopol, tot ultima primăvară va fi. Aşteptarea mă ameţeşte. Totuşi, este minunat să aştepţi dacă ai ceva de aşteptat. Aştept extazul. Aştept moartea. Doamne, oare nu am plătit cel mai mare preţ pentru ceea ce Tu mi-ai dat? Cel mai simplu om, cel mai sărac cu duhul primeşte acelaşi dar de la tine fără să plătească nimic. Dar aceasta este dumnezeiască nebunie! Că m-ai închis în pumnul tău, îngrozitorule Creator! 16 ianuarie 1451 Timpul trece. Necruţător, fiecare zi se risipeşte ireversibil. Ea nu vrea să mă vadă. Dacă ar fi vrut, ar fi venit. Doar nu mai e un copil. Nobilele doamne îşi întâlnesc amantul la adăpostul zidurilor groase, în pavilioane înconjurate de verdeaţă... A fost o femeie în Constantinopol, care, dintr-un capriciu oarecare, voia să discute cu mine despre filozofie. Pe atunci nu eram decât un neînsemnat caligraf. În heleşteul din grădină înotau peştii. În miezul zilei, când soarele dogorea, ea le arunca mâncare dintr-un platou de argint, sprijinit pe capul unei fete negre. Nu i-am ştiut niciodată numele. Erau prudente aceste grecoaice cu părul strâns în filee de aur şi lanţuri de perle. Avea multă experienţă, dar iubirea îi era rece. Ea m-a îmbrăţişat de moarte. Dar atunci n-am înţeles. Moartea inimii. Moartea sufletului. Pretindea că este sofistă. Mi-a mărturisit că, generoasă, le-a promis filosofilor sfere celeste din metal, teologilor aripile serafimilor căzuţi, iar misticilor post şi ajutor pentru depăşirea ispitelor, ca porţile cerului să li se deschidă. Cât despre ea, a spus că a experimentat cu perseverenţă percepţia imensităţii într-un anumit loc al trupului ei mărginit şi că i-a fost de ajuns. Şi astfel de femei există aici. Dar despre peştii mari şi greoi îmi aduc mai bine aminte decât despre ea, chiar dacă o puteai deosebi cu uşurinţă, fiindcă nu era înveşmântată şi stătea în picioare pe marginea heleşteului, sub razele dogorîtoare ale soarelui... Trupul ei... neted ca marmura. Zidurile ascund pavilioane secrete. Chiar şi pe săraci îi ascund. Pe pantele veştejite ale Acropolei, în zilele cu soare, ei se întind pe pământul rece, la umbra arborilor, şi se îmbrăţişează. Bărbaţi şi femei în zdrenţe, fără să le fie teamă de trecători. Să fi fost săracă, dragostea mea, să fi fost în zdrenţe, să fi fost urâtă... Nimic nu ne-ar mai fi putut despărţi. Te-aş fi recunoscut, bineînţeles. După ochii tăi căprui. De-ai fi fost bătrână. De-ai fi fost murdară, de ţi-ar fi fost mâinile aspre de muncă. Dacă ai fi vrut să vii, ai fi venit. 21 ianuarie 1453 De trei zile lucrez la repararea zidului din apropierea Porţii Împăratului Roman. Car pietre. Car mortar. Mâinile îmi sunt jupuite, trupul prăfuit, părul încâlcit şi aspru. Dacă am să stau toată vremea în casă, trupul meu se va vlăgui van. Trebuie să fiu puternic. Ca să pot întinde arcul şi mânui spada când va veni vremea. Oare n-am lucrat şi pe malul Bosforului toată vara la ridicarea fortăreţei sultanului? Am refuzat banii, dar am acceptat să împart cu ceilalţi lucrători uleiul şi carnea uscată. Toţi mă cred nebun. Nu-i de mirare. 23 ianuarie 1453 Trecând călare împăratul Constantin cu suita sa ca să vadă zidurile cetăţii, s-a oprit în apropierea noastră şi a cercetat locul unde zidul a fost refăcut. Apoi a discutat prietenos cu meşterii. Aveam faţa murdară şi îmi ţineam capul plecat. Dar, pe când discuta el cu alţii, s-a întors brusc spre mine şi mi-a spus: ― Întoarce-te în casa ta! Această muncă nu-i demnă de rangul tău! N-a fost o întâmplare. După chip, am înţeles că-mi poruncise împotriva voinţei sale. El nu-i perfid. Dar este dominat întru totul de Phrantzes şi de adepţii acestuia. ― Îţi putem încredinţa sarcini mai importante, a adăugat consolator. Dar nu era adevărat. Voise doar să atenueze efectul vorbelor rostite. Cu cincisprezece ani mai înainte era brutal şi arogant, ca mai toţi Paleologii. Dar timpul rotunjeşte colţurile. Are de-acum patruzeci şi nouă de ani şi barba din ce în ce mai sură. Chipul lui exprimă, mai clar decât oricare alte chipuri, melancolia fără margini a acestui oraş cu sângele învechit. Nu are copii. Cele două soţii ale lui Constantin au murit tinere, prima ― în patul ei de copil, la Moreea, cea de-a doua ― îndată după nuntă, în timpul asediului cetăţii Gattilusilor de către turci. La foarte puţin timp după moartea împăratului Ioan al VIII-lea, Constantin a hotărât să se căsătorească pentru a treia oară. Se spune că ar fi cerut-o de nevastă chiar şi pe văduva creştină a sultanului Murad, Mara a Serbiei, pe care Mehmet o trimisese acasă la tatăl ei, încărcată cu daruri şi dovezi de cinstire. Murad îi îngăduise să-şi păstreze credinţa creştină, iar ea îl învăţase pe tânărul Mehmet rugăciunile greceşti. Anii l-au măcinat. Împăratul Constantin e un bărbat solitar. Pentru el, totul se întâmplă prea târziu. S-ar fi putut căsători cu fiica dogelui Veneţiei. De-ar fi fost aşa, ar fi avut un sprijin considerabil din partea Veneţiei. Dar nu, el nu s-a încumetat să se însoare cu o prinţesă de credinţă latină. Cât despre suveranul Trapezuntului, chiar dacă are o fiică nespus de frumoasă, este prea sărac şi deja aliat cu sultanul. Într-un sfârşit, i-a găsit Phrantzes o prinţesă barbară, tocmai pe cealaltă parte a Mării Negre. Principele Georgiei, tatăl ei, este crescut în credinţa adevărată a grecilor, mai mult, i-a promis şi o armată încercată pentru apărarea Constantinopolului. Târziu! Abia a reuşit Phrantzes să se întoarcă, mai înainte ca sultanul să-şi termine de construit fortăreaţa. Acum Bosforul e închis. Din Georgia nu mai vine nici o prinţesă, nici o avere, nici o armată barbară. Constantin s-a născut sub o stea nenorocoasă. Poporul lui îl urăşte din cauza unirii cu credinţa latinilor. Deşi el nu înşală pe nimeni. Nici nu este crud. Când a început războiul, i-a întemniţat, de formă, pe turcii din Constantinopol, dar, după trei zile, le-a dat drumul. M-ar putea întemniţa şi pe mine, m-ar putea tortura după obiceiurile Bizanţului, pentru a mă sili să spun ce vrea. Dar Constantin nu doreşte acest lucru. Poate că Phrantzes nu s-ar sfii s-o facă. Dar de-aş fi fost, într-adevăr, o iscoadă a sultanului? Ştiu şi eu?... Nu este, totuşi, torturat un spion, când duşmanul e aproape de porţile oraşului. Dar este timid, foarte timid. Este foarte conştient de demnitatea lui de basileu. Cum ar putea, oare, coborî, de pe calul său, divinul împărat, ca să împingă pietre cu levierul sau să ia în mâinile lui mistria, încurajându-i astfel pe oameni să lucreze mai cu spor, aşa cum a făcut-o tânărul sultan pe malul Bosforului? Fără îndoială, reparaţia zidului s-ar face într-un ritm mai alert. Acum, fiecare lucrător munceşte doar pentru a primi bani, cu încetineală şi plictiseală bizantină. Prin urmare, nici să car pietre şi mortar pentru consolidarea străvechiului zid al oraşului nu-mi este permis. Nu-l urăsc pe Constantin, dar pentru asta mi-e greu să-i dau iertare. M-am întors acasă, am făcut baie, iar Manuil m-a spălat pe spate. Apoi m-am îmbrăcat cu straiele mele obişnuite. Când i-am povestit că l-am întâlnit pe împăratul Constantin şi că am avut plăcerea să-l privesc în ochi pe divinul basileu, slujitorul meu Manuil a pufnit într-un râs răutăcios. Am băut vin împreună şi el mi-a povestit despre o încăpere a Palatului Blahernelor ai cărei pereţi sunt căptuşiţi cu plăci de porfir aduse din patria cea de odinioară. Puţini oameni au avut ocazia s-o vadă. În camera aceea s-au născut împăraţii Bizanţului. Naşterea împăratului era anunţată de la un mic balcon exterior. Manuil ştia despre cameră de la tatăl lui, care fusese cărăuş de lemne pentru întreţinerea focului în încăperile palatului în timpul vechiului împărat Manuil. ― În cinstea împărătescului tău nume! am rostit eu şi i-am turnat vin în cupa de argilă. ― În cinstea numelui tău, Ioannis Anghelos, stăpânul meu! a răspuns el şi a băut cu atâta poftă, încât şi-a stropit bine veşmintele. 24 ianuarie 1453 Dacă ar fi plecat, nu se putea să nu aflu. Să fi plecat şi înainte de a se ivi zorii, tot s-ar fi răspândit vestea. De pe colinele din vecinătate, portul se vede ca în palmă. În acest oraş nu există secret care să se poată păstra multă vreme. Dincolo de ape, la orizont, străluceşte ţărmul Asiei, bolnavă de dor este inima mea. De-aş fi un necunoscut fără reputaţie, fără trecut, m-aş putea pierde în marea de oameni. Aş fi zi de zi mulţumit. Dar am gustat din pâinea otrăvită a cunoaşterii. Ceea ce vreau, atârnă ca o piatră în mine. 26 ianuarie 1453 S-a întâmplat ceva neaşteptat. Două corăbii de război, cu vele puternice, au sosit în port. În timp ce marinarii strângeau velele, urlând şi chiuind, oamenii au alergat din toate părţile spre port. Cea mai mare este, într-adevăr, uriaşă şi seamănă cu navele veneţiene de război. Comandantul flotilei este Giovanni Giustiniani, un genovez, fost guvernator în Caffa şi mercenar cu multă experienţă. A adus cu sine şapte sute de oşteni bine înarmaţi. Astăzi, mulţimea a fost bântuită de o bucurie nebună şi n-a mai avut nici o importanţă că ei sunt latini. Echipamentul soldaţilor este ireproşabil şi mulţi dintre ei au săbii grele, de mânuit cu ambele mâini. Fiecare soldat cu cuirasă de-al lui Giustiniani valorează cât zece oameni cu arme uşoare şi cu pieptare de protecţie din piele. Sunt obişnuiţi cu disciplina militară şi îşi adoră comandantul. S-a putut observa acest lucru după ordinea în care au debarcat şi au traversat oraşul spre Blaherne, în zornăituri de armură. Împăratul i-a trecut în revistă. Dacă va fi fost informat dinainte că vor sosi, înseamnă că a ştiut să păstreze secretul. De obicei, noutăţile se află în câteva zile, chiar şi acelea care se referă la cele mai secrete negocieri. Dacă sunt plătite bine, se înţelege. Poate că Occidentul n-a uitat de Constantinopol. Nu mă îndoiesc că Giustiniani a avut ceva de aşteptat până s-au decis genovezii. Altfel, cum ar fi putut el să facă rost de bani pentru înarmarea corăbiilor şi plata soldelor? Dar sultanul are douăsprezece mii de ieniceri. Iar la Varna, cavalerii în armură n-au putut face faţă ienicerilor. 27 ianuarie 1453 Ea a venit, încă o dată. Nu m-a uitat. A slăbit mult. Palidă. Ochii ei căprui, neliniştiţi. A suferit. Toate vorbele pe care voiam să i le spun, toate întrebările care m-au frământat mi-au îngheţat pe buze. Ce rost ar mai fi avut? Era lângă mine. Am murmurat doar: ― Dragostea mea... dragostea mea... A început să strige, învinovăţindu-mă: ― De ce ai venit în acest oraş? De ce n-ai rămas la sultanul tău? De ce m-ai ameţit? De ce te agăţi tot timpul de mine?... Este o dezonoare, a continuat ea. Înainte eram o fiinţă veselă şi sigură de mine. Acum nu mai sunt stăpână pe voinţa mea. Picioarele mă poartă acolo unde nu doresc. Tu, un latin, un bărbat căsătorit, un aventurier, tu eşti cauza răului. M-ai făcut să-mi fie ruşine de mine însămi şi să mă urăsc. Zadarnică a fost educaţia înaltă pe care am primit-o. Zadarnice ştiinţa, discernământul, neamul, mândria, averea. Supusă ţie ca o sclavă. Am roşit pentru fiecare pas pe care l-am făcut venind la tine. Iar tu nici măcar nu m-ai atins! De aceea îmi este sângele înfierbântat. Misterele trupului meu strigă în mine, mă tulbură. Eram atât de pură înainte. Eram curată. Acum nici nu mai ştiu ce sunt şi ce doresc... Un pumnal în pieptul tău să înfig, otravă în cupa ta să strecor... Mai bine ai fi murit. Ca să-ţi spun aceste vorbe, de aceea am venit la tine. Am îmbrăţişat-o şi i-am sărutat gura. Nu, n-a avut dureri de cap ca prima dată. De când nu ne-am văzut devenise femeie. Tremura în braţele mele. Ce mult am urât astfel de tremure! Ce mult am urât pasiunea Care Pângăreşte, cu roşul ei tremurător, obrajii! Cunosc semnele astea. Dar nu există dragoste fără trup! Nu, nu există dragoste fără dorinţă! I-am spus: ― Nu vreau să te am. Există un timp pentru toate lucrurile de soare. Nu de aceea te-am aşteptat. ― Dacă mă dezonorezi, a ţipat ea, te voi ucide. Probabil că asta este atât pentru mine, cât şi pentru familia mea. Nu mai vorbi aşa! I-am spus: ― Păstrează-ţi floarea pentru turci! Eu n-am avut intenţia s-o culeg. ― Cât de mult te urăsc! a spus ea suspinând şi şi-a înfipt unghiile cu putere în braţul meu. Ioannis Anghelos, Ioannis Anghelos, Ioannis Anghelos... Mi-a repetat de multe ori numele, apoi şi-a sprijinit fruntea pe umărul meu şi a izbucnit în plâns, ca şi cum inima i-ar fi fost amarnic zdrobită. I-am prins faţa între mâinile mele şi am râs, i-am acoperit ochii şi obrajii cu sărutări, am mângâiat-o ca pe o fetiţă şi am asigurat-o că totul va fi bine. Apoi i-am spus să se aşeze şi i-am oferit o cupă de vin. A început şi ea să zâmbească. ― Nici nu m-am fardat înainte de a veni aici, a spus ea. Am fost prudentă, fiindcă te cunosc de-acum. Tu mă faci întotdeauna să plâng. Atunci, ce rost mai are să-mi fardez obrajii? Bineînţeles, vreau să fiu frumoasă pentru tine, dar ce importanţă are? Tu nu-mi doreşti decât ochii... Ia-i! Păstrează-i şi scapă-mă de tine! Era în amurg. Cerul era roşu, iar în cameră aproape întuneric. ― Cum de-ai putut veni? am întrebat-o. ― Tot oraşul este întors pe dos, a spus ea râzând. E sărbătoare. Toţi se bucură de sosirea genovezilor. Gândeşte-te, şapte sute de bărbaţi în armuri! Venirea lor a schimbat destinul oraşului. Oare cine crezi că se mai gândeşte să-şi păzească fiica într-o astfel de zi? Chiar şi de-ar frecventa o societate de latini, tot ar ierta-o. ― Nu te-am întrebat niciodată despre lucrurile care se petrec în Constantinopol, i-am spus eu. Aş vrea să te întreb acum. Nu pentru că ar avea prea mare importanţă, dar sunt curios, îl cunoşti pe megaducele Lukas Notaras? A tresărit şi s-a uitat speriată la mine. ― De ce mă întrebi? ― Voiam doar să ştiu ce fel de om este. Continua să se uite fix la mine. Iar eu am întrebat-o nerăbdător: ― Oare el, într-adevăr, îl preferă pe sultan împăratului Constantin? Tu însăţi l-ai auzit cum a strigat mulţimii, prima oară când ne-am întâlnit. Dacă-l cunoşti, spune-mi, ar putea fi un trădător? ― Ce spui? a murmurat ea tulburată. Oare cum de-ţi vine să vorbeşti aşa? Doar el este megaduce. Apoi a spus repede: ― Îl cunosc foarte bine. Atât pe el, cât şi pe familia lui. Se trage dintr-o stirpe străveche. Este mândru, ambiţios şi i-a dat fiicei sale o educaţie imperială, fiindcă ea îi era destinată împăratului. Dar când Constantin a devenit basileu, a considerat că fiica unui megaduce nu-i demnă de rangul său. A fost o ofensă ce nu se putea ierta prea uşor. Megaducele nu-i de acord cu politica pe care o duce împăratul. Dar un adversar al Uniunii nu este neapărat şi un trădător. Nu, el nu-i un trădător şi nu va fi niciodată. De-ar fi fost trădător, nu şi-ar fi expus în mod public, atât de direct, opiniile. I-am spus: ― Oare ce ştii tu despre pasiunea umană? Puterea este o momeală teribilă. Un om viclean şi ambiţios, care dezaprobă politica împăratului Constantin, poate concepe un Constantinopol al sultanului, în acest oraş s-au mai văzut rebeliuni şi uzurpări. Chiar şi călugărul Ghenadios propovăduieşte în mod deschis capitularea. ― Vorbele tale mă înspăimântă, a murmurat ea. ― Dar ideea este seducătoare, nu-i aşa? am întrebat-o eu. O revoltă scurtă, un pic de sânge vărsat şi, după aceea, deschidem porţile pentru sultan. Ce, nu-i mai bine dacă mor doar câţiva oameni, decât să dispară, împreună cu frumosul oraş, o întreagă civilizaţie şi religia sa? Crede-mă, pentru a justifica un astfel de act în faţa conştiinţei sale, până şi unui om onest nu-i vor lipsi motive întemeiate şi juste. ― De fapt, cine eşti tu? m-a întrebat ea înfiorată. De ce îmi spui mie lucrurile astea? ― Pentru că momentul potrivit a şi trecut, am spus eu. Acum împăratul are la dispoziţie, în afară de garda lui personală, şapte sute de latini acoperiţi cu zale. O revoltă a poporului împotriva împăratului ar fi neputincioasă. Chiar dacă Ghenadios şi-ar bălăngăni crucea ca să binecuvânteze poporul şi megaducele Notaras în persoană ar conduce mulţimea până la Blaherne. Fără îndoială, am continuat eu, sosirea lui Giustiniani a pecetluit destinul Constantinopolului. Prefacerea lui în cenuşă e inevitabilă. Dar putem suspina uşuraţi. Fiindcă sultanul Mehmet nu este cum era tatăl lui, Murad. În vorbele lui Mehmet nu te vei putea încrede niciodată. Cine se va încrede în făgăduielile lui, sub sabie va îngenunchea. ― Nu te înţeleg, a spus ea. Eu, într-adevăr, nu te înţeleg. Vorbeşti de parcă ai dori pieirea Constantinopolului. Vorbeşti ca un înger al morţii. Murise culoarea roşie a crepuscului. În odaia mea se făcuse întuneric, iar chipul ei era aproape şters. I-am spus: ― De unde ştii că nu sunt chiar îngerul Morţii? Eu însumi am avut uneori îndoieli... Într-o zi, este multă vreme de atunci, i-am părăsit pe Fraţii Liberului Cuget. Zelul lor era nemărginit, intoleranţa lor, mai excesivă şi mai dăunătoare decât a călugărilor şi a preoţilor. După ce i-am părăsit, m-am trezit într-o dimineaţă în cântecul unei privighetori, sub un tei bătrân de lângă zidul unui cimitir. Pe zid era pictat un dans macabru. Mai întâi am văzut un schelet, îi antrenase la dans pe un episcop, pe un împărat, pe un negustor şi pe o femeie frumoasă, în apropierea Rinului, într-o dimineaţă cu rouă, când cânta o privighetoare; în momentul acela am avut o revelaţie. De atunci, moartea m-a însoţit şi nu m-am mai temut de ea niciodată... Oraşul tău este ca un sipet şubrezit. Şi-a pierdut pietrele preţioase care îl împodobeau pe din afară, iar colţurile îi sunt tocite. Dar în interiorul acestui sipet şubrezit există comori. Tot ceea ce a fost mai frumos în alte vremuri: ultimii filozofi ai Greciei, extazul credinţei, Biserica originară a lui Hristos, vechile manuscrise, mozaicurile strălucitoare. Nu-i doresc distrugerea, îl iubesc cu o dragoste înspăimântată, disperată. Însă clipa pieririi lui a sosit. Oare cine-şi dă de bunăvoie sipetul plin de comori unor tâlhari? Mai bine să dispară în sânge şi funingine! Aici este ultima Romă! O mie de ani respiră în tine şi în mine. Mai bine cununa morţii, cununa de spini a lui Hristos, decât turbanul turcilor! Oare înţelegi cum gândesc eu? ― Cine eşti tu? a întrebat ea. De ce-mi vorbeşti în întuneric? Am spus tot ce aveam de spus. Am aprins candela. Lumina candelei a făcut să sclipească topazele din colierul cu care îi era împodobit gâtul alb. Topazele de aur ale Săgetătorului, care te feresc de josnicie. ― Cine sunt? am rostit. Un bărbat căsătorit, un latin, un aventurier, aşa cum ai spus. De ce această întrebare zadarnică? ― Privirea ta îmi arde pielea, a spus ea acoperindu-şi gâtul alb cu mâinile. ― Singurătatea mea te arde, am rostit. Când te privesc, la lumina candelei, inima mea se risipeşte. Pielea ta netedă ca argintul, ochii tăi ca două flori întunecate... Doar poezie... Cunosc multe cuvinte. Cuvinte frumoase. Aş putea să împrumut şi de la antici, şi de la moderni. Cine sunt? Sunt Occidentul şi Orientul, ireversibilul trecut, credinţa fără de speranţă. Sunt sângele Greciei în trupul Occidentului. Vrei să continuu? În lumina tremurătoare a candelei ne-am privit unul pe altul iar şi iar. Ochii ei mi-au cercetat fiecare trăsătură a chipului, ca mângâierea unei flăcări uşoare, m-au săgetat. Era ca osânditul legat pe rug, care aşteaptă să se înalţe flăcările. Aveam nouăsprezece ani când am văzut cum au ars-o pe rug englezii pe Fecioara francă într-o piaţă din Rouen. Privirea ei îmi era cunoscută, îi ştiam glasul. Era îmbrăcată în veşminte bărbăteşti fiindcă trăise printre soldaţi. Se crezuse puternică, dar când focul i-a atins picioarele, a început să plângă. Legată, pe rug, a plâns, s-a rugat şi a strigat în zadar, până ce flăcările s-au înălţat şi au mistut-o. Aş fi putut să-i povestesc despre asta... Oare i-ar fi fost de folos? În apropiere de reşedinţa Sinodului din Florenţa, obişnuia să-şi facă apariţia Sfânta Fecioară, însoţită întotdeauna de un preot excomunicat. Era o falsă Fecioară, care putea să refacă din cioburi o cupă spartă sau să îndese într-un baston găurit o faţă de masă pestriţă, pe care o recupera apoi de pe braţul vreunui gură-cască ce-i urmărea uimit minunile. De asemenea, putea să ia în mână cărbuni aprinşi şi să-i zdrobească în pumn până ce se stingeau. După cum adevărul însoţeşte întotdeauna falsul, tot aşa şi Fecioara adevărată o însoţeşte întotdeauna pe Fecioara falsă. Chiar şi regele Franţei, din curiozitate, a ieşit în întâmpinarea falsei Fecioare. ― Ai un aer absent, a spus ea. Eu sunt aici, în casa ta. ― Mă gândeam la ziua când vei pleca din Constantinopol. Între noi este cineva. Am presimţit, am ştiut. De fiecare dată a fost cineva între noi. Se făcuse întuneric. Pe stradă, lumea purta felinare ce se legănau pe lângă case. Se auzeau râsete. Era mult zgomot. ― Trebuia să-mi vorbeşti despre Judecata lui Dumnezeu, şi-a adus ea aminte. ― Altă dată, i-am promis eu. Astăzi cred că te-am rănit destul. De ce? Nu ştiu. O simt doar. Rănindu-te pe tine, m-am rănit pe mine însumi şi mai tare. ― Poate nu va mai fi nicicând o altă dată, a spus ea cu răceală. ― În cazul acesta, am rostit eu, mi-e indiferent cu ce mă voi duce în mormânt. Tu vei trăi. Fii fericită! Poate în Moreea. Poate în Italia. Străină. Dar vei trăi. Oare nu-i cel mai important lucru să trăieşti? ― Trebuie să plec, a spus ea punându-şi mantoul singură, fără ajutorul meu. ― Voi lua felinarul şi te voi însoţi, am spus. Străzile sunt nesigure. Nu ţi-aş dori să cazi pe mâna vreunui genovez beat. Fără îndoială că au şi început să se încaiere pe străzi. E în firea tuturor mercenarilor, în seara asta nu poţi umbla singură. Fiindcă în oraş au sosit latinii. A ezitat mai întâi, dar după câteva clipe a spus: ― Cum doreşti. Cu un glas mort, cu un chip împietrit. A mai spus sec: ― Îmi este absolut indiferent. Mi-am prins iataganul la cingătoare. Tăişul lui ar putea despica o pană în zbor. Calitatea oţelului e mai bună decât a oricărui alt oţel occidental. Astfel de arme au ienicerii. ― În seara asta..., am început eu şi glasul mi s-a frânt, în seara asta..., am repetat, dar n-am mai fost în stare să spun vreo vorbă. Din străfundurile tainice ale inimii mele a ţâşnit o furie aprinsă şi a zgâriat cu gheare de foc îngheţata mea nemulţumire. Am umblat mulţi ani la şcoala dervişilor, am evitat să mănânc carne, n-am vrut să fac rău nici unei fiinţe. Dar în seara asta am simţit nevoia să lovesc şi să omor. Să ucid un om, un semen al meu. Trupul barbar s-a revoltat împotriva spiritului. Sângele meu grec i-a urât pe latini. Mi-am simţit, mai puternic decât niciodată, sfâşiată, toată fiinţa. Setea de moarte m-a înfierbântat. Niciodată n-am simţit-o până acum. Din dragoste a venit. Dragostea, tulburătoarea dragoste, care a deschis abisurile secrete ale fiinţei mele. Şi nu m-am recunoscut pe mine însumi. M-a prins de braţ. Revenise la viaţă. M-a rugat: ― Nu lua iataganul cu tine! Pentru că, după aceea, sigur vei regreta. O bucurie ciudată, victorioasă, a tremurat în vorbele ei. Ea mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu însumi. De necrezut! Abia mi-a atins braţul şi din furia mea n-a mai rămas nimic. Am desprins iataganul de la cingătoare şi l-am aruncat pe podea. ― Cum vrei! am spus. Cum vrei! Cum vrei tu! Ne-am îndreptat spre colină. În port, clătinându-se şi zbierând cât îi ţinea gura, mercenarii genovezi ocupaseră strada. Opreau femeile şi le spuneau în diferite limbi tot felul de grosolănii, dar nu erau răi. Îşi lăsaseră armele în locuinţele unde se stabilise trupa. Când am ajuns în dreptul lor, s-au dat la o parte şi n-au spus nimic. Chiar dacă faţa îi era acoperită, probabil că în ţinuta ei recunoscuseră sângele nobil. Cât despre mine, încă înainte de Varna, până şi soldaţii beţi se dădeau la o parte din calea mea. Grecii se retrăseseră la casele lor. Când am ajuns în vârful colinei, în jur era linişte. Doar străjerii de noapte, doi câte doi, îşi anunţau, cu felinarele, încă de departe, prezenţa. În rada portului străluceau felinare agăţate de catargele corăbiilor şi un zgomot surd, de la muzica tobelor şi a fluierelor, plutea deasupra apelor. Pe cealaltă parte a golfului, la Pera, sclipeau, ca nişte licurici, torţele. Tăcută, maiestuoasa cupolă a Sfintei Sofia se înălţa semeaţă pe cer, trupul întunecat al vechiului palat imperial era în faţa noastră, secera ciobită a lunii lumina deasupra Hipodromului. Statuile fuseseră furate de cruciaţii latini şi topite, pentru ca din metalul lor să se bată monedă calpă. Doar în centrul Hipodromului s-au mai păstrat, neatinse, coloanele aduse odinioară de la Delfi, împrejurul cărora sunt capetele de bronz ale şerpilor şuierători, care au fost smulse de pe prora corăbiilor perşilor după luptele de la Salamina. Tot acolo se înalţă obeliscul adus din Egipt în vremuri imemorabile, când Bizanţul domina lumea ameninţată de barbari. M-am oprit şi i-am spus: ― Dacă vrei, poţi continua drumul singură mai departe, îţi voi da felinarul, fiindcă eu pot găsi lesne drumul înapoi. ― Ţi-am spus că, după seara asta, totul îmi este indiferent. Nu mai e mult de mers, aşa că, dacă nu eşti prea obosit, poţi să mă însoţeşti. Am coborât, pe o cărare îngustă şi şerpuitoare, până la ţărmul Mării Marmara, în apropierea zidurilor. Am depăşit apoi arcadele imense, care susţin Hipodromul pe partea mării. Apoi ne-am apropiat de portul mocirlos al Bukoleonului. Acolo se află un tumul, pe care călăuzele greceşti îl arată cu mare plăcere latinilor. E clădit din osemintele pelerinilor occidentali care intenţionaseră să se întoarcă la ei acasă după ce vor fi văzut şi Constantinopolul. Grecii îi atrăgeau într-un loc pustiu dintre ziduri şi-i omorau până la ultimul, răzbunându-se astfel pentru toate extorcările, lăudăroşeniile, tâlhăriile şi violurile. Grecii spun asta. În apropierea acestui tumul funebru, lângă zidul maritim, se află casa ei. O casă maiestuoasă din piatră. Deasupra porţii acoperite cu un grilaj de fier, torţele fixate în gheare de metal luminau ferestrele arcuite şi înguste de la primul etaj. Partea de jos a casei este înconjurată de ziduri, ca o fortăreaţă. S-a oprit. Arătându-mi blazonul gravat pe şambrană, a spus: ― Dacă până acum n-ai ştiut, de acum înainte vei şti. Eu sunt Notaras. Anna Notaras, singura fiică a megaducelui Lukasaras. Acum ştii. Vocea ei m-a rănit. Tăioasă ca sticla. Apoi a lovit cu ciocanul de bătut în poartă, energic, de trei ori. Să fi fost mortul şi cel mai urât dintre oameni, la fel de surd sunară primii trei pumni de pământ, aruncaţi pe capacul sicriului. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 10:58 PM | message # 9
N-a încercat să folosescă o intrare de serviciu sau să se strecoare pe furiş în casă. Poarta masivă s-a deschis. Am văzut pentru o clipă veşmintele servitorului, colorate în albastru şi alb, împodobite cu dantele grele din argint. Pe prag, s-a întors cu mândrie şi mi-a spus ca unui necunoscut:
― Mulţumesc, Ioannis Anghelos, că m-ai însoţit până la casa tatălui meu! Dumnezeu să te ocrotească! Poarta s-a închis în urma ei. Acum ştiam: Mama ei este o prinţesă sârbă, nepoata bătrânului despot, aşadar verişoara sultanei văduve. Tatăl ei, megaduce. A fost crescută şi educată pentru a fi soţie de împărat, dar Constantin a rupt logodna. De ce? Oare de ce tocmai pe ea am întâlnit-o? Anna Notaras. Dumnezeu, printr-un cumplit joc de-a baba-oarba, m-a adus la ţintă. Am trăit ca să ajung aici. Într-adevăr, în mine, toate mormintele sunt acum deschise. Tatăl meu a plecat la întâlnirea cu îngerii. Dar fiul lui s-a întors. Bărbat în toată firea, de patruzeci de ani. Căruia încă nu i-a scos nimeni ochii. Oare de ce sunt atât de mirat? O ştiusem din prima clipă, când am văzut-o pe ea. Dar am refuzat să mă gândesc la asta. Până aici a fost doar un joc, lucrurile serioase abia acum încep. l februarie 1453 După multe nopţi de nesomn, astăzi am fost la Forumul lui Constantin cel Mare. În piaţă, roţile cvadrigilor au măcinat de mult dalele de marmură albă. Palatul s-a năruit. Case cenuşii din lemn se sprijină acum, ca nişte cuiburi de rândunele, pe îngălbenitele ziduri de marmură. Am urcat treptele uzate ale scării în spirală până am ajuns în vârful cunoscutei coloane constantine. Eram obosit după zile şi nopţi de post şi de veghe, de aceea urcuşul nu mi s-a părut uşor. Am ameţit de câteva ori, a trebuit să mă opresc şi să mă sprijin de zid. Parţial năruită, scara era foarte periculoasă. Dar de acolo, din vârf, am văzut întregul Constantinopol desfăşurat la picioarele mele, agăţat pe pantele colinelor. Odinioară, în vârful coloanei se ridica, gigantică, statuia ecvestră a împăratului Constantin cel Mare, ţinând în mână o spadă îndreptată spre Orient. De departe, din largul Mării Marmara, marinarii o vedeau lucind în soare şi o foloseau ca pe un far. Îşi arunca strălucirea aurului ei şi dincolo de Bosfor, pe ţărmul Asiei. Cu un sfert de secol în urmă, după ce au cucerit oraşul, cruciaţii latini au răsturnat statuia împăratului. Dominaţia lor nu a durat mai mult decât viaţa unui om, o zi ― de dimineaţă până seara ― din istoria de o mie de ani a sultanatului. Apoi, mult timp, coloana a fost folosită ca loc de execuţie pentru cei pedepsiţi cu moartea. Trădătorii erau aruncaţi din vârful coloanei pe dalele de piatră din forum. Iar într-o vreme, un sfânt anahoret s-a stabilit în vârful coloanei şi nu s-a mai dat jos până în ziua în care trupul său, ars de soarele verilor şi descărnat de viscolul iernilor, a fost coborât cu ajutorul unei frânghii. Din înaltul coloanei, sfântul obişnuia să anunţe mânia lui Dumnezeu mulţimii uluite ce se întâmpla să treacă prin forum şi să-şi răcnească viziunile. Strigătele lui îngrozitoare, blestemele şi binecuvântările s-au pierdut în vânt, însă, timp de o generaţie, el a fost, de asemenea, una dintre curiozităţile oraşului meu. În vârful coloanei nu mai este nimic, absolut nimic. Pietrele au început să se desprindă din legăturile lor. Un semn ce anunţă că lumea se apropie de crepuscul. O piatră a alunecat de sub picioarele mele şi a căzut în gol. Când, după o clipă, a atins pământul, i-am auzit zgomotul surd. Forumul era pustiu. Ziua oraşului meu este de-acum în amurg. A dispărut strălucirea porfirului, a dispărut aurul sclipitor. Din ceea ce a fost sfânt, nimic nu mai există. Corul îngerilor s-a risipit. N-au mai rămas decât dorinţa trupească şi, în inimă, moartea. Răceală, indiferenţă, lăcomie, calcule meschine... Oraşul meu este doar un trup muribund. Spiritul Constantinopolului s-a refugiat în aerul viciat al mănăstirilor, s-a ascuns în manuscrisele îngălbenite din biblioteci, pe care bătrâni cu capete pleşuve le răsfoiesc molfăindu-şi gingiile lipsite de dinţi. Valurile negre ale nopţii au asediat oraşul. Peste Occident au coborât, de asemenea, umbrele nopţii. Din străfunduri, inima mea a strigat: Străluceşte, Constantinopol, străluceşte pentru ultima oară! Străluceşte cu lumina ta sfântă! O mie de ani de amaruri ţi-au împietrit sufletul. Dar încă o dată, cu ultimele tale picături de ulei sfânt, fă să ţâşnească, din piatră, sufletul tău! Aşază-ţi pe cap cununa de spini a lui Hristos! Înveşmântează-te în purpură! În pragul nopţii ce va să vie, fii demn de tine, Constantinopol, oraşul meu! Departe, la picioarele mele, în golf, nemişcate, se odihneau corăbiile venite din Occident. Valuri neliniştite trasau linii pe suprafaţa Mării Marmara, iar păsările zburau ţipând deasupra plaselor pescarilor. Dincolo de mare se vedeau coastele Asiei. Sub mine, între rotundele cupole verzi ale bisericilor, de la un povârniş la altul, se îngrămădeau, cenuşii, casele, despărţite de străduţe şerpuitoare. Iar de la un mal la altul, neînvinse, zidurile cu turnuri de strajă strângeau oraşul în braţele lor protectoare. De te vei arunca la picioarele mele, de-ţi vei pleca fruntea în faţa mea, toate acestea ţi le voi da ţie! Am gândit: Oare de ce n-aş putea să-i slujesc prinţului tenebrelor? Am văzut faţa înroşită de pasiune a sultanului Mehmet. I-am văzut ochii galbeni de fiară sălbatică, pe care nimeni nu rezistă să-i privească prea mult, ochi ale căror săgeţi îngheţate ştiu să ucidă. I-am văzut nasul coroiat ca ciocul păsărilor de pradă, buzele frumoase, pătimaşe, râsul lui molipsitor, care poate să convingă, dar şi să trădeze. Există bărbaţi, mai tineri decât mine, care, orbi din cauza puterii lui de seducţie, doar pentru că-l iubesc, şi-ar da şi sufletul pentru el. El citeşte cu uşurinţă în limba greacă: scrierile lui Arhimede, istoria lui Alexandru cel Mare... Cunoaşte hărţile lui Ptolemeu, vorbeşte destul de bine latina, împrumută citate din poezia persană. Ştie pe de rost toate versetele din Coran care se potrivesc cu intenţiile lui. Pe creştinii care-l slujesc de bunăvoie nu-i obligă să se convertească la Islam. Nu crede în nimic. Se mulţumeşte să fie prinţul acestei lumi. Dar partea asta de lume o doreşte în întregime a lui. Constantinopol e primul pas. Vrea să-l cucerească doar pentru a-şi putea dovedi lui însuşi că el este acela care va veni. A promis că va da cailor săi ovăz şi apă în altarele bisericilor din Roma. Doar să dorească... Nimeni nu i se poate împotrivi. Dar eu l-am iubit! Atunci de ce n-am mai vrut să-l slujesc? Am fugit de el, dar oare cu ce-mi pot dovedi c-am făcut bine? De mă voi arunca din vârful acestei coloane, veni-vor îngerii să mă prindă în braţe? Îmi vor salva ei trupul muritor? Aceasta, da, ar fi o dovadă. A fost doar o tentaţie. Mai rea, mai îngrozitoare decât tentaţia de a mă reîntoarce la el, de a mă pleca supus la picioarele lui, de a-i cere iertare. Nu, nu m-am aruncat în gol să-mi sparg ţeasta pe dalele de piatră ale forumului. Doar o fiinţă umană sunt şi-mi accept existenţa. Sunt mulţumit cu lanţurile mele de sclav, cu timpul meu mărginit, cu spaţiul meu limitat. Cum ar putea un sclav să posede ceva? Nu mi-am mai dorit nimic. Ştiinţa mea este limitată, cuvintele pe care le cunosc sunt insuficiente, îndoiala mai puternică decât siguranţa. Cu toate acestea, am ezitat să aleg. Şi mi-am zis în inima mea: Adio, Anna Notaras! Te las cu bine, dragostea mea! Nu ştii cine sunt şi n-o vei şti niciodată. Fie-ţi tatăl paşă în Constantinopol! Eu, unul, nu doresc să mă amestec. Constantin nu te-a vrut... Poate că sultanul Mehmet va repara dreptatea şi te va târî în patu-i cu baldachin de aur ca să pecetluiască alianţa cu tatăl tău. Are multe femei Mehmet, ce-i drept, dar în haremul lui încape şi o grecoaică, nu-ţi face griji! Apoi inima mea s-a liniştit, nebuneasca-i bătaie s-a domolit, şi Dumnezeu a depărtat toată amărăciunea din ea. Am îngenuncheat, mi-am înclinat capul şi am închis ochii. Rămâi cu bine, dragostea mea! Nici o femeie n-a fost ca tine. Tu eşti sora sângelui meu. Eşti singura stea călăuzitoare în deşertul în care m-am pierdut. Te binecuvântez pentru că te-am întâlnit! Îţi binecuvântez ochii de femeie! Îţi binecuvântez trupul pământesc! Binecuvântată fii, dragostea mea! Ţineam în mână o pietricică. Apoi degetele s-au depărtat şi am lăsat-o să cadă... Stelele le-am privit cu ochii minţii mele. Limitele timpului şi spaţiului s-au destrămat. A pulsat din ce în ce mai slab sângele meu, până ce mâinile şi picioarele mi-au îngheţat. Dar Dumnezeu nu este Frig. Steaua din fiinţa mea a fremătat spre nemărginit şi am fost doar extaz arzător. Dar Dumnezeu nu este Căldură. Într-un alb orbitor m-am pierdut. Eram limpedele în limpezime, lumina în lumină. Dar Dumnezeu nu este Lumină. Întunericul a venit cu gust de întuneric, mai nemărginit decât orice nemărginire, mai milostiv decât orice milă. În întuneric m-am risipit. Dar Dumnezeu nu este întuneric. Apoi n-a mai fost nici Frig, nici Căldură, nici întuneric, nici Lumină. N-a mai fost decât Nimic. Dumnezeu era în mine. Eu eram în Dumnezeu. Dumnezeu era. M-a deşteptat zgomotul. Extazul a durat doar cât timp a căzut piatra. Pentru Dumnezeu nu există diferenţă între clipă şi zi. Nu există timp în realitatea lui Dumnezeu. Am gândit aşa: Poate m-am schimbat. Poate împrăştii lumină. Puteam să vindec un bolnav, să readuc la viaţă un mort... Dar am simţit nevoia să-mi dovedesc cine sunt. De argumente şi de dovezi au nevoie doar cei ce se îndoiesc. Incertitudinea şi îndoiala aparţin omului. Eu nu m-am îndoit. Sunt asemenea îngerilor. Am venit de acolo de unde nu eram legat de nimic, însă, în lanţurile timpului şi ale spaţiului, sclavia mea este mai mult un dar decât o Pedeapsă. 2 februarie 1453 După ce am dormit până seara, am plecat în căutarea lui Giovanni Giustiniani, comandantul genovezilor. N-am dat de el nici pe corabia sa, nici la Blaherne. Într-un sfârşit, l-am găsit în căldura înăbuşitoare a cuptoarelor de la Arsenal. Se sprijinea în sabia lui pentru două mâini. E un bărbat lat în umeri, pântecos şi impunător, care îi depăşeşte vădit în înălţime pe ceilalţi, chiar şi pe mine. Vocea lui bubuia ca un tunet în timp ce le dădea ordine meşterilor şi lucrătorilor. Împăratul Constantin îl numise în funcţia de comandant al armatei oraşului. Era într-o foarte bună dispoziţie, fiindcă basileul îi făgăduise titlul de duce şi insula Lemnos în fief ereditar, dacă va reuşi să-i alunge pe turci. Era încrezător în puterile sale şi-şi cunoştea bine meseria. Acest lucru se putea vedea după ordinele pe care le dădea şi după siguranţa cu care discuta despre câte tunuri şi aruncătoare de pietre se pot turna până la presupusa zi de sosire a turcilor, despre calibre, detonatoare, cărbuni, cuptoare, în sfârşit, despre tot ce avea legătură cu arsenalul şi cu echiparea armatei. M-am adresat lui: ― Comandantule, ia-mă în slujba ta! Am fugit de la turci. Ştiu să mânuiesc bine sabia şi arcul. Ochii săi erau duri şi necruţători, însă, pe când se uita la mine cercetător, am desluşit un zâmbet în privirea lui. ― Dar tu nu eşti un soldat obişnuit, a spus el. ― Nu, nu sunt un soldat obişnuit, i-am răspuns. ― Vorbeşti dialectul toscan, a constatat el surprins. Mă adresasem în italiană, fiindcă voiam să-i câştig încrederea. Am spus: ― Am locuit câţiva ani în Florenţa. Dar m-am născut la Avignon. Vorbesc bine franceza, italiana, latina, greaca şi turca, dar mă descurc şi în arabă, şi în germană. Ştiu să calculez poziţia eficientă a unui aruncător în funcţie de greutatea proiectilului. Numele meu este Jean Ange. Ştiu, de asemenea, să îngrijesc câinii şi caii. ― Jean Ange, a repetat el, privindu-mă fix cu ochii lui bulbucaţi de taur. Dacă tot ce ai spus este adevărat, apoi eşti, fără îndoială, o minune de bărbat. Dar de ce nu te-ai înscris până acum în hrisoavele împăratului? De ce ţii să intri în slujba mea? I-am răspuns: ― Pentru că tu eşti comandantul. ― Jean Ange, a mai repetat el o dată numele meu cu un aer gânditor. Oare de unde îmi este atât de cunoscut numele tău? Ca într-un vis... Nu, nu reuşesc să-mi aduc aminte unde l-am mai auzit. Am început să-i povestesc cu încredere, ca unui om pe care îl cunoşti de multă vreme: ― Cine ştie? Poate de la Genova, în tinereţe, nobile Giustiniani. În anul 1437, Sinodul de la Basel a dat poruncă să fiu căutat până şi în Italia. Ce vrei, eram tânăr şi înflăcărat pe atunci, la fel ca mulţi alţi cărturari. Chiar şi unii dintre patriarhii Baselului voiau eliberarea lumii de teamă şi de injustiţie. Cooperare internaţională, pace în Europa, democratizarea Bisericii... Erau idei care mă entuziasmau. De fapt, până şi îngrijitorii de la grajduri aveau aceeaşi părere cu episcopii şi cu prelaţii. Eu am fost discipolul doctorului Nicolaus Cusanus. I-am împărtăşit decepţiile. Când idealul lui s-a prăbuşit, s-a prăbuşit şi al meu. În ceea ce priveşte unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului, el era de partea minorităţii. Erudit, bun cunoscător al limbii greceşti, Cusanus a fost tentat cu o funcţie de ambasador şi cu o călătorie la Constantinopol. Am participat şi eu la forţarea cufărului în care se păstra sigiliul Sinodului, pentru ca procura delegaţiei minoritare să fie în rânduială în vederea călătoriei. Bineînţeles, falsul a fost descoperit. Dar, mai apoi, papa Eugen a întărit cu bula papală scrisoarea noastră de acreditare şi am călătorit cu bine spre Constantinopol. ― Ai fost şi în astfel de călătorii? m-a întrebat el ironic. ― Mi-a fost dat să aud chiar din gura papei că trebuie să-mi ispăşesc greşeala prin post şi rugăciune, am continuat eu. Mai târziu, în calitate de traducător la cancelaria papei, am participat la Sinodul minoritar de la Ferrara şi de la Florenţa. Chiar şi cardinalul Giuliano Cesarini mi-a iertat fapta, îşi pierduse speranţa în unire când patriarhii Baselului, din ură, aleseseră un alt Papă. Sătul de discuţiile fără de sfârşit, până la urmă el a preferat să fie un om de acţiune. Eu l-am urmat în cruciadă ca purtător e arme, iar în anul 1444, Cesarini a murit la Varna, după cum probabil că ştii. Atunci am fost luat ostatic de către turci. Este un soldat al întâmplării, un condotier, acest Giovanni Giustiniani cu grumaz de taur, m-am gândit eu. Iar el m-a cântărit iar după felul lui de a fi. Escroc, aventurier. Dar n-am fost supărat. A spus: ― Vorbeşti prea mult. Probabil că vrei să mă ameţeşti. Şi încerci să-mi ascunzi ceva. Fără îndoială, ai vrut să intri în slujba Împăratului, dar n-ai reuşit. De aceea mi te adresezi mie. De ce aş avea mai multă încredere în tine decât în împăratul Constantin? ― Nu mă interesează banii, l-am asigurat. Eu sunt un om bogat. Nu-ţi cer nimic în schimb. ― Atunci, de ce? a întrebat el. Am spus: ― Pentru Hristos. Pentru Constantinopol. Chiar dacă tu n-o poţi vedea, pe spinarea mea a rămas crucea. A izbucnit în râs şi s-a lovit cu pumnul în piept de a răsunat pieptarul lui de metal. ― Nu-mi vinde mie baliverne de astea! La vârsta ta, un bărbat inteligent nu umblă după cunună de martir. E drept ca Isidor, cardinalul, ne-a făgăduit, mie şi oamenilor mei, Paradisul. Poate nu ştii că însuşi Sfântul Petru îl va trage de urechi chiar în Paradis pe acela care va muri lângă zidurile Constantinopolului apărând credinţa creştină, însă eu, drept să-ţi spun, nu mă prea grăbesc să ajung în Paradis. Prefer să ajung în insula Lemnos, pe care mi-a promis-o împăratul. Cât despre cununa de spini, s-o poarte cine-o vrea! Eu sunt un om modest, mă mulţumesc şi cu o coroană de duce. De fapt, ce vrei de la mine? Sau îmi spui clar, sau îţi vezi de drum şi mă laşi în pace! Doar nu trăim în epoca martirilor! ― Giovanni Giustiniani! am spus eu. Îţi jur că spun adevărul. Tatăl meu a fost grec. Prin vinele mele curge sângele vechi al acestui oraş. Dacă va pune mâna pe mine, Mehmet va porunci să fiu tras în ţeapă. De ce nu mi-aş vinde pielea la un preţ mai mare? Dar nu m-a crezut. De aceea m-am apropiat de el şi, uitându-mă prudent în jur, i-am spus în şoaptă: ― Când am fugit de la sultan, am furat o pungă plină cu pietre preţioase. N-am mai povestit nimănui despre asta. Poate că acum mă poţi înţelege de ce nu doresc să ajung în mâna lui. Era genovez, aşa că s-a lăsat prins în cursă. I-au sclipit ochii când a auzit despre pietrele preţioase. S-a uitat în jur, apoi m-a luat prietenos de braţ. Respiraţia lui avea un puternic iz de vin. Mi-a şoptit la ureche: ― Te voi crede de-mi vei arăta pietrele. I-am spus: ― Casa mea este aproape de port. Dacă mai locuieşti pe corabie, avem acelaşi drum. A încălecat greoi pe calul său de război. În faţa noastră mergeau doi purtători de torţă, în spatele nostru, zornăindu-şi armurile, veneau soldaţii din garda lui. Am mers respectuos alături de calul lui Giustiniani, a cărui şa era împodobită cu franjuri de argint. Servitorul meu, Manuil, a deschis poarta şi s-a uitat cu oarecare teamă spre soldaţii zgomotoşi din garda lui Giustiniani. Apoi Giustiniani s-a lovit din greşeală de leul din piatră şi a înjurat straşnic. Iar felinarul din mâna lui Manuil a tremurat. ― Adu-ne friptură de vacă şi castraveţi muraţi! i-am poruncit eu. Nu uita vinul şi cupele. Cupe mari. Giustiniani a izbucnit în râs şi le-a spus soldaţilor lui să-l aştepte în faţa porţii. Apoi scara a scârţâit puternic sub greutatea sa. Am aprins toate lumânările, am scos din ascunzătoare mica pungă de piele şi i-am vărsat conţinutul pe masă. Roşul rubinelor, verdele smaraldelor, albul diamantelor au strălucit ireal în lumina lumânărilor. ― Sfântă Fecioară, Maica Domnului! a murmurat uluit Giustiniani şi a întins mâna lui lată spre pietrele preţioase, dar n-a îndrăznit să le atingă. ― Alege ce-ţi place! l-am îndemnat eu. Darul nu te angajează la nimic. E doar un semn de prietenie. Nu încerc să-ţi cumpăr astfel încrederea sau să obţin vreo favoare din partea ta. Mai întâi nu i-a venit să creadă. Apoi şi-a ales un rubin de culoarea sângelui de porumbel. Nu l-a ales pe cel mai mare, ci pe cel mai frumos, în nici un caz nu era prima dată când vedea pietre preţioase. ― E un dar princiar, a spus el, învârtind uimit rubinul între degete. Avea vocea schimbată. Oarecum derutat, nu ştia, probabil, ce să mai gândească despre mine. N-am spus nimic. M-a privit foarte atent la lumina lumânărilor, apoi şi-a îndreptat ochii spre podeaua din faţa mea şi a început să-şi netezească pantalonii uzaţi de piele cu mâinile lui late. Nu prea sclipea el în privinţa eleganţei, dar nici nu avea nevoie. Vocea, înfăţişarea, privirea dovedeau că era obişnuit să comande. ― Meseria mea, a spus el, este să cântăresc oamenii, să suflu bine pentru a se risipi pleava şi să păstrez doar grăunţele bune. Ceva din mine îmi spune că tu nu eşti un hoţ. Ceva mă îndeamnă să am încredere în tine. Nu numai din pricina rubinului pe care mi l-ai dăruit. Sentimente de acest fel sunt periculoase. ― Să bem vin, i-am spus eu. Manuil aşezase dinaintea noastră carnea friptă, castraveţii muraţi şi vinul. Giustiniani a sorbit o gură de vin din cupa sa, apoi a ridicat-o şi a rostit: ― În sănătatea ta, prinţule! ― Râzi de mine! am spus eu. ― Câtuşi de puţin, m-a asigurat el. Sunt conştient întotdeauna de ceea ce spun. Chiar şi atunci când sunt beat. Un om obişnuit, un om ca mine, poate izbuti să-şi împodobească creştetul cu o coroană, dar niciodată nu va putea deveni prinţ. Unii au în inima lor coroana de prinţ. Fruntea, ochii, alura îmi spun cine eşti. Dar nu avea teamă! Eu ştiu să fiu discret. Ce doreşti de la mine? L-am întrebat: ― Crezi că poţi apăra Constantinopolul, comandantule? Iar el, la rândul lui, m-a întrebat: ― Ai cărţi de joc, Jean Ange? I-am pus dinainte cărţile de joc pictate pe lemn, pe care le cumpărasem de la marinarii din port. El le-a amestecat distrat şi le-a desfăşurat în faţa lui, cu partea pictată la vedere. Apoi a spus: ― N-aş fi trăit prea mult şi nici n-aş fi ajuns vreodată la situaţia de acum dacă n-aş fi jucat. Destinul distribuie cărţile. Un bărbat cu experienţă acceptă cărţile pe care destinul i le-a dat, le priveşte cu atenţie, le apreciază, apoi hotărăşte singur dacă trebuie să joace ori nu. Nu-i obligatoriu să joci de fiecare dată. Te poţi abţine întotdeauna, poţi aştepta o mână mai bună. Oricât de mare ar fi miza, un adevărat jucător nu se lasă antrenat în joc dacă nu are cărţi pe măsură. E drept, niciodată nu poţi cunoaşte jocul adversarului, dar întotdeauna poţi calcula şi presupune ce intenţii are. Cu toate acestea, cărţile bune sau doar acceptabile nu decid încă în ce fel se va desfăşura partida. E nevoie de abilitate. Dar mai mult decât de orice, e nevoie de noroc. Când am jucat, eu am avut întotdeauna noroc, domnule Jean Ange...Într-adevăr, eu am avut noroc, a mai spus o dată, după ce a sorbit dintr-o înghiţitură tot vinul din cupă. Până acum. Nu m-aş fi angajat într-o partidă în care să nu fi avut nici o şansă, chiar şi pentru un ducat. Am examinat cu atenţie zidurile oraşului. În Constantinopol, fiecare generaţie a avut parte de un asediu şi, de fiecare dată, zidurile au rezistat. De ce n-ar mai rezista o dată? Am inspectat Arsenalul şi trupele împăratului. După ce am chibzuit cât am chibzuit, am hotărât să-mi risc reputaţia şi viaţa. De unde poţi deduce că eu nu consider că ar fi chiar atât de rele cărţile pe care destinul mi le-a distribuit de data asta. ― Mai ai şi corăbiile, i-am spus eu. ― Aşa-i, a recunoscut el. În plus, am şi corăbiile mele. Ultima carte, pentru cea mai nefericită situaţie. Dar n-avea teamă! Dacă Giovanni Giustiniani se angajează în luptă, ştie să se bată. Cu repeziciune şi cu discernământ. Până la ultima şansă. Dar nu mai departe . Nu, nu mai departe... Viaţa e o miză extraordinară, a continuat el. Este lucrul cel mai de preţ pe care un om îl poate capata. Cea mai solidă cuirasă nu rezistă la o ghiulea, chiar şi o [...] se poate strecura printr-o articulaţie a celei mai sofisticate platoşe. O săgeată poate să pătrundă prin viziera unei armuri. Un soldat îmbrăcat din cap până în picioare în armură de fier este neputincios în faţa focului sau a plumbului topit. Este meseria mea dar şi onoarea mea să lupt până la ultima şansă. Dar nu şi când nu mai există nici o şansă. I-am mai turnat vin şi l-am întrebat cu un aer indiferent: ― Cât vrei, Giustiniani, ca să-ţi scufunzi singur corăbiile? A tresărit violent, şi-a făcut semnul crucii. ― Spui nerozii, a urlat el. Jocul acesta nu-mi mai place. ― Aceste pietre... am spus eu şi, după ce le-am luat în pumn, le-am lăsat să alunece pe masă, între noi. Oare nu sunt de ajuns aceste pietre preţioase pentru a cumpăra de la Genova zece corăbii ca ale tale? ― Cred că da, a spus el, nemaiputându-şi desprinde privirea de rubinele sângerii şi de diamantele strălucitoare ce curgeau printre degetele mele. Poate, dacă am fi la Genova. Dar nu suntem la Genova. Iar dacă mi-aş scufunda corăbiile, pietrele tale nu vor mai avea nici o valoare pentru mine. Chiar dacă mi-ai plăti de zece ori, de o sută de ori preţul corăbiilor, tot nu le-aş scufunda. ― Prin urmare, nu ai încredere în cărţile ce ţi s-au dat, nu-i aşa? l-am întrebat eu. El a spus: ― Eu nu ezit. Am intrat în joc, îl voi juca. Dar în limitele bunului-simţ. Şi-a şters buzele cu mâinile, a zâmbit şi a spus: ― Trebuie să ne fi îmbătat straşnic amândoi dacă am ajuns să rostim vorbe necugetate. Nu era adevărat. El ar fi putut să bea şi un butoi de vin şi tot nu s-ar fi ameţit. Am adunat pietrele împrăştiate pe masă şi am spus: ― Pentru mine, pietrele astea nu mai au nici o valoare.... Atât de lipsite de valoare au ajuns, adună-le. Pietrele astea nu vor mai străluci niciodată, am adăugat cu o voce aspră şi le-am izbit de perete. Au căzut ca boabele de grindină pe podea. ― Adună-le, dacă le vrei, i-am spus, sunt ale tale! Pietre ca toate pietrele de pe drum. ― Eşti nebun, a strigat el. Nu ştii ce faci. Mâine te vei lua cu mâinile de cap pentru rătăcirea de astăzi. De o spaimă cumplită gâtul mi-a fost cuprins, vorbele au refuzat să fie rostite. Am clătit din cap. ― Ia-le! am reuşit, într-un sfârşit, să articulez. Sunt preţul sângelui meu. Îngăduie-mi să lupt alături de oamenii tăi! Nu vreau nimic altceva de la tine! A rămas cu gura căscată. Se uita hipnotizat la mine. Apoi, în ochii lui bulbucaţi a apărut îndoiala. ― Sunt veritabile? a întrebat. M-am aplecat şi am luat de pe podea un diamant oarecum tăiat grosolan, m-am apropiat de fereastră şi am tras adânc o linie pe sticla groasă, de sus până jos. Scrâşnetul ascuţit ne-a sfâşiat urechile. Apoi am aruncat diamantul. ― Dar eşti un bărbat nebun, a spus el. Ai mintea răvăşită acum. Nu sunt eu omul care să profite de slăbiciunea altuia. Cel mai bine ar fi să te culci şi să te odihneşti. Vom vorbi după aceea. ― Nu ţi s-a întâmplat niciodată, l-am întrebat eu, să ai o viziune în care să te vezi pe tine însuţi? Poate că am fost şi puţin ameţit de vin, fiindcă nu sunt obişnuit să beau prea mult. În orice caz, am continuat: ― Înainte de bătălia de la Varna, în Ungaria, am avut parte de un cumplit cutremur de pământ. Caii şi-au rupt atunci legăturile în care erau prinşi şi au alergat nechezând pe câmp. Păsările zburau dezorientate. Pământul se cutremura şi se despica. Era în momentul când regele Ungariei şi-a încălcat jurământul şi a rupt pacea cu turcii în urma insistentelor rugăminţi ale cardinalului Cesarini. Atunci mi s-a arătat pentru prima oară îngerul Morţii. Era un bărbat palid, cu părul negru. Avea chipul meu. Ca şi cum m-aş fi privit într-o oglindă. El mi-a spus: Ne vom mai întâlni!... Într-o mlaştină, în apropierea Varnei, l-am văzut pentru a doua oară. Era în spatele meu când ungurii l-au omorât pe cardinalul Cesarini, pe care-l considerau cauza tuturor relelor ce se abătuseră asupră-le. Cesarini era un idealist, poate cel mai idealist bărbat pe care l-am cunoscut. Idealul, perfecţiunea la care aspira l-au ucis. Sufletul lui a murit de spaimă şi de disperare cu mult mai înainte ca trupul să-i fie ucis. După ce am înţeles că Cesarini nu mai este, am întors capul şi l-am văzut în spatele meu pe îngerul Morţii, care mă privea cu ochii mei. "Ne vom revedea!" a spus el încă o dată. "Ne vom revedea lângă Poarta Sfântului ..." Nu i-am înţeles atunci vorbele. Abia acum încep să i le înţeleg. Am continuat: ― Eu nu sunt un hoţ. Dintr-un capriciu, un sultan poate face mâine un sclav mai bogat decât orice principe din Occident. După bătălie, am fost dus, împreună cu ceilalţi ostatici, dinaintea sultanului Murad. Victoria lui de atunci a fost neaşteptată. De fapt, fusese la un pas de înfrângere, îi atârnau obrajii sub ochii încă înspăimântaţi de încercările prin care trecuse. Era un bărbat mic de statură - eu îl depăşeam cu un cap - pe care inactivitatea şi plăcerile îl făcuseră greoi. Mulţi întindeau mâinile spre el şi-i făgăduiau mari bogăţii în schimbul vieţii. Dar, în ochii lui, noi toţi eram sperjuri. El dorea să trăiască în pace. De aceea şi abdicase o dată în favoarea fiului său Mehmet şi se retrăsese să se odihnească şi să se reculeagă la Magnesia. Ne-a oferit şansa să alegem între Islam şi moarte. Mustea pământul de sânge; îngenuncheau în faţa călăului, sub iatagan, şi tineri, şi bătrâni, şi slujitori, şi nobili. Mulţi n-au mai putut suporta să privească cum se rostogoleau, unul după altul, capetele atâtor bărbaţi. Au izbucnit în plâns şi i-au recunoscut umili pe Dumnezeul Islamului şi pe Profet. Iar câţiva călugări au fost într-atât de mult tulburaţi, încât au ajuns să spună că şi-au pierdut credinţa, fiindcă Dumnezeu le-a îngăduit turcilor să învingă. Am povestit mai departe: ― Dar Murad era un bărbat obosit şi îmbătrânit înainte de vreme. Fiul său preferat murise înecat. După aceea n-a mai fost interesat câtuşi de puţin de putere. Obişnuia să-şi caute uitarea în vin, în compania erudiţilor şi a poeţilor. Nu iubea vărsarea de sânge. Când mi-a venit rândul, s-a uitat la mine şi probabil că i-a plăcut chipul meu. Mi-a spus: Dar tu eşti încă atât de tânăr! De ce vrei să mori? Recunoaşte-L pe Profet! I-am răspuns: Sunt tânăr e adevărat, dar sunt gata să-mi plătesc datoria de om, la fel şi tu, preaputernicule, atunci când îţi va veni vremea, vei fi gata s-o plăteşti. Răspunsul meu i-a fost pe plac şi n-a mai încercat mă convingă să-mi schimb credinţa. Ai dreptate, a spus el. Va veni cândva şi ziua când necunoscuta mână străină va amesteca pulberea mea divină cu pământul. Apoi a făcut un semn şi am fost eliberat datorită vorbelor mele, care i-au muiat imaginaţia poetică. Vrei să asculţi, Giovanni Giustiniani, versurile pe care sultanul Murad le-a scris după bătălie? ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 11:21 PM | message # 10
Giustiniani a clătinat din cap, şi-a mai turnat vin în cupă şi a început să muşte dintr-o bucată de friptură rece. Am înţeles că nu se prea omora el după versuri, dar dorinţa mea de a i le spune era mai mare decât a lui de a nu le asculta. Am împins spre el platoul cu castraveţi muraţi şi am început să-i declam în turceşte memorabilele versuri, bătând pe masă ritmul cu degetele, ca şi cum aş fi urmărit strunele unei lăute. Apoi am tradus-o pentru el;
Dă-mi înapoi, paharnicule, vinul zilei de ieri, Dă-mi lăuta să cânt, pregăteşte-mi inima pentru uitare! Dacă viaţa-i o clipă, vreau s-o trăiesc în plăceri! Dă-mi să beau până-n ziua în care Necunoscuta mână străină Cu pământul va amesteca pulberea mea divină. ― Aşa era inima sultanului Murad. El a consolidat puterea Imperiului Otoman, iar dacă a dus război după război, a făcut-o doar pentru a obţine o pace durabilă. Era un bătrân obosit şi sătul de putere. De două ori a abdicat în favoarea fiului său. Prima dată au fost creştinii aceia care l-au silit să revină pe tron. A doua oară, marele vizir Khalil, atunci când ienicerii au incendiat bazarul din Adrianopol. După aceea, Murad a înţeles că trebuie să se resemneze cu puterea şi a domnit până la sfârşitul zilelor sale, dar războaie n-a mai purtat. De două ori pe săptămână se îmbăta în compania poeţilor şi a filozofilor şi, în stare de euforie, obişnuia să dăruiască domenii, caftane de onoare şi pietre preţioase. Niciodată, după ce s-a trezit din beţie, n-a oftat după darurile oferite. Câteva dintre aceste pietre preţioase mi le-a dăruit mie sultanul Murad. Păstrează-le, dacă le doreşti, Giustiniani, eu n-am trebuinţă de ele şi nici nu ţi le voi cere mâine înapoi. După ce şi-a îndesat o jumătate de castravete murat în gură, Giustiniani şi-a şters mâinile ude de pantalonii lui uzaţi de piele, şi-a făcut cu pioşenie semnul crucii şi s-a lăsat cu greutate în patru labe în faţa mea. ― Eu sunt un om sărac, a spus el, un simplu mercenar. Nu-mi stă în obicei să afişez o falsă mândrie. Şi apoi, nu-i deloc rău motivul pentru care mă umilesc cu plăcere în faţa ta. Şi s-a apucat să strângă pietrele împrăştiate prin casă, iar eu i-am luminat drumul cu lumânarea. Deşi gâfâia şi gemea din cauza poziţiei incomode, mi-a spus: ― Dar n-are nici un rost să mă ajuţi. Şi de m-aş iubi cu cea mai frumoasă femeie din lume, mâinile şi picioarele mele n-ar fi mai fericite ca acum. I-am dat şi punga de piele, iar el a pus cu atenţie pietrele în ea, s-a ridicat de jos, i-a strâns băierile şi şi-a strecurat-o în buzunar. ― Nu sunt lacom, a constatat el. S-ar putea ca vreo piatră mai mare să se fi rostogolit până cine ştie în ce crăpătură din lemnul podelei sau pe sub covoare. Oricum, de vor mai fi, le va găsi servitorul tău când va mătura, îţi mulţumesc. Apoi şi-a lăsat capul într-o parte şi m-a privit cu un aer foarte mulţumit. A spus în continuare: ― În timpul vieţii mele am întâlnit şi sfinţi, şi clarvăzători, şi multe alte soiuri de nebuni. Dar am fost imbecil când mi-am închipuit că pe pământ nu se pot petrece şi lucruri atât de extraordinare încât să depăşească puterea umană de înţelegere. Faptul că te-am întâlnit este unul din aceste evenimente de neînţeles. Mi-a întins mâna lui enormă şi mi-a strâns-o pe a mea cu sinceră recunoştinţă. ― De acum înainte, a spus el, tu eşti prietenul meu, domnule Jean Ange! Zică lumea ce-o zice! De te va vorbi de rău, nu voi apleca niciodată urechea să-i ascult trăncănelile. Te iau sub protecţia mea. Iar mâine dimineaţă, după ce va suna deşteptarea, îi voi porunci scribului să te înscrie pe lista oamenilor mei. Dar să fii acolo! Îţi voi da un cal şi o armură. Nu-ţi face griji, vei avea parte de destulă hărţuială pentru a te obişnui cu regulile pe care le impun eu soldaţilor mei. În privinţa aceasta, te asigur că sunt mai al dracului decât turcii. Dar nu m-a bătut prieteneşte pe umăr, aşa cum ar fi făcut probabil un comandant cu mai puţină experienţă. Dimpotrivă, înainte de a pleca, s-a înclinat cu respect în faţa mea şi a spus: ― Păstrează-ţi secretele! Pe mine prea puţin mă interesează! Dacă ai fi avut intenţii rele, n-ai fi procedat aşa. Am încredere în tine. Grecii nu m-au vrut, un latin m-a acceptat. M-a înţeles mai bine decât grecii Giovanni Giustiniani. 5 februarie 1453 Am primit un cal şi echipament de luptă. În primele zile Giustiniani mi-a verificat cunoştinţele. L-am însoţit când a inspectat flancurile şi formaţiile de apărători ai oraşului, alcătuite din greci şi din tineri călugări neantrenaţi pentru luptă. Bâţâia neîncrezător din capul lui mare de taur şi râdea de neîndemânarea lor. S-a sfătuit cu împăratul, cu Phrantzes, cu căpitanii corăbiilor greceşti şi veneţiene, cu podestatul Perei ,cu bailul Veneţiei, chiar şi cu prinţul Orhan, în surghiun la Constantinopol, care şi-a oferit împăratului serviciile sale şi ale slujitorilor săi pentru apărarea oraşului. Cu fiecare a discutat pe îndelete şi a povestit întotdeauna istorii amuzante din timpul campaniilor de război sau asediilor .Asemenea prorei unei corăbii puternice, care dă la o parte valuri de neînvins, el oferă întotdeauna interlocutorilor o soluţie pentru depăşirea discordiilor, invidiilor şi prejudecăţilor, în el toată lumea are încredere. În el trebuie să te încrezi, fiindcă este ca o coloană pe care se sprijină edificiul de apărare al oraşului care se făureşte de la o zi la alta. Bea mult vin. Din două înghiţituri, e în stare să soarbă tot vinul dintr-o cupă uriaşă. Dar, în afară de pungile ce-i atârnă sub ochi, nici un alt efect nu are băutura asupra lui. Încetineala cu care se mişcă şi flecăreala fără de sfârşit, îndărătul cărora se ascunde o judecată echilibrată şi dreaptă, m-au cam enervat la început. Dar, până la urmă, am început să privesc şi eu prin bulbucaţii lui ochi de taur. Acum mi se pare că asist la punerea în funcţiune a unui imens mecanism, pe care l-a conceput un matematician iscusit, care scârţâie şi pârâie din toate articulaţiile, dar se apropie de scopul propus, fiecare parte a mecanismului ajutându-se de celelalte şi ajutându-le la rându-i. Sunt nevoit să-l admir, la fel ca toţi oamenii lui, care-l admiră şi se supun poruncilor sale, fiindcă niciodată nu dă un ordin de prisos. În ceea ce mă priveşte, cred că-i sunt de ceva folos. I-am povestit tot ce ştiu despre ienicerii sultanului: despre felul în care sunt instruiţi, despre armamentul pe care îl folosesc şi despre tehnica lor de luptă. I-am vorbit despre personalitatea sultanului Mehmet, precum şi despre caracterul celor mai apropiaţi sfetnici ai lui. I-am explicat că după moartea sultanului Murad, nemaiînţelegându-se între ei, demnitarii imperiului s-au despărţit în două - unii, susţinători ai războiului, ceilalţi ai păcii -, şi ca sultanul Mehmet a încurajat cu bună ştiinţă discordia, pentru a răsturna pe marele vizir Khalil. ― El n-a putut niciodată să uite, i-am mai spus eu lui Giustiniani că în tinereţe a fost umilit - mai întâi la doisprezece ani, apoi la paisprezece - când a trebuit să renunţe la tron, în ciuda faptului că Murad abdicase de bunăvoie în favoarea sa. În aceste umilinţe timpurii îşi au rădăcinile amărăciunea, fanatismul şi ambiţia - cauze secrete ale tuturor actelor sale. Prima oară - dar era copil pe atunci -, când, pe neaşteptate, armata cruciaţilor s-a apropiat pe la Varna , Mehmet a făcut o adevărată criză de nervi. Asta se întâmpla în Adrianopol. A plâns, a ţipat şi s-a zvârcolit pe pământ şi ţărână - apoi s-a refugiat în harem. Cel puţin, aşa se povesteşte. Dacă fostul sultan Murad n-ar fi venit în grabă din Magnesia şi n-ar fi împins armata Asiei, Imperiul Otoman s-ar fi prăbuşit de atunci. Fiindcă sârbii şi bulgarii s-ar fi aliat de bunăvoie cu creştinii... Destinul..., am spus eu. Dacă flota pontificală n-ar fi întârziat. Dacă genovezii din Pera n-ar fi transportat armata lui Murad peste Bosfor, trădând astfel încă o dată lumea creştină... Se spune că Murad ar fi plătit genovezilor câte un ducat pentru fiecare om îmbarcat. Dacă... ― Doar un om slab şi lipsit de voinţă îşi pierde timpul gândindu-se la cum ar fi putut să fie sau cum ar fi fost dacă s-ar fi putut..., a ţipat Giustiniani enervat. Voinţa omului este destinul său. Orice ar fi să i se întâmple. Sau, poate că ţie ţi-ar fi fost mai pe plac dacă sultanul le-ar fi îngăduit veneţienilor accesul la Marea Neagră şi i-ar fi strâns de boaşe pe genovezi, nu-i aşa? Abia atunci mi-am amintit că Giustiniani era genovez. E obligat să accepte doar ceea ce Genova admite că-i drept şi corect. ― Iartă-mă! am spus eu. Am povestit doar ce s-a întâmplat. Nu încape îndoială că, şi fără ajutorul genovezilor din Pera, Murad tot ar fi trecut Bosforul. Grecii n-ar fi fost în stare să-l împiedice. De sute de ani, Constantinopolul s-a obişnuit doar să se apere, nu să şi să atace. Flota creştinătăţii nu a venit la timp. De aceea am fost învinşi la Varna. Dar Mehmet n-a putut să uite groaza şi amarul pe care le-a încercat atunci. De aceea şi-a construit el astă-vară fortăreaţa pe pământ grecesc. ― Povestea cu Varna nu se va mai repeta, a spus el. Eu trebuie să-mi protejez armata. Este o obligaţie pentru poporul meu. Bineînţeles, a fost un pretext, dar chiar Creştinătatea i l-a oferit. Că-i drept sau nedrept, a spus Giustiniani, el a închis Bosforul. E un fapt politic. Din fericire, corăbiile genoveze au acces la Marea Neagră. Din cauza neutralităţii Perei, se înţelege. Veneţienii şi-au săpat singuri groapa când au consimţit să rămână corăbiile lor în Port, la dispoziţia împăratului. ― Pentru toată creştinătatea, neutralitatea Perei este doar un prilej de amărăciune, i-am atras eu atenţia. Poate că zidurile ei nu sunt datoare cu nimic zidurilor Constantinopolului. Dar asedierea lor l-ar destabiliza pe Mehmet. Am câştiga timp. Timpul lucrează în favoarea noastră. Phrantzes are dreptate. Pentru că, de n-ar fi fost neutră, sultanul ar fi încercat mai întâi să cucerească Abia după aceea ar fi trecut la asediul Constantinopolului. Iar dacă ar fi reuşit să distrugă Pera, ar fi aţâţat toată Genova împotrivă-i. ― Tu vorbeşti ca un grec, a spus scârbit Giustiniani. Orice ar fi să se întâmple, neutralitatea Perei asigură Occidentului comerţul în Marea Neagră. Dacă-i neutră, Pera este mai de folos Constantinopolului decât dacă n-ar mai exista. Prin Pera întotdeauna va fi o poartă deschisă pentru negocierea păcii, dacă rezistăm mult timp asediului, bineînţeles. Fără armele şi armatele pe care le putem obţine prin intermediul Perei, am fi fără îndoială, pierduţi. Prin intermediul Perei putem şti tot ce se întâmplă la Adrianopol. Tu te înşeli când gândeşti cum gândeşti. Neutralitatea Perei este un lucru bun şi de neînlocuit. ― Tot prin Pera, am spus eu, şi sultanul află tot ceea ce se întâmplă în Constantinopol. ― Uite ce, mi-a spus el, Constantinopolul este un oraş mare. De aceea, ar trebui ca, atunci când va începe asediul, să spânzur câţiva pescari, geambaşi şi evrei. Dar într-un oraş asediat e imposibil să împiedici răspândirea veştilor. Sau ai putea, dacă ai avea o experienţă bogată. În această privinţă, ce-i drept, Pera nu ne poate fi de ajutor. Dar dacă le pui toate cap la cap, Pera ne este mai mult favorabilă decât păguboasă. Mi-a tras prieteneşte o palmă peste ceafă. Parcă avea o mănuşă de fier în mână. ― Mă inciţi să spun vrute şi nevrute, mi-a atras el atenţia. Ne pierdem timpul cu vorbe de prisos. Nu sunt obligat să justific ceva asupra căruia n-am nici o putere. Te-am înscris în armata mea? Bine. Eu îţi ordon, tu trebuie să fii de acord cu ceea ce spun eu! Fără să crâcneşti! Uite ce, mai bine mi-ai povesti mai departe despre sultanul Mehmet. Mi-am înghiţit amărăciunea şi am continuat: ― A doua oară, chiar veteranii, ienicerii din propria lui armată au fost cei care s-au revoltat. Ei au refuzat să se supună poruncilor unui băiat slăbuţ şi nervos, care nu era în stare să-i conducă în luptă. După ce au furat tot, ienicerii au dat foc bazarului din Adrianopol. Aşa se face că, încă o dată, Mehmet a fost nevoit să se ascundă în haremul său de neatins. Din proprie iniţiativă marele vizir Khalil l-a chemat pe Murad. Mehmet nu i-o va putea ierta niciodată. Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, am spus eu, repetând aceste vorbe stupide, pe care întotdeauna le spun când discut cu cineva despre Mehmet. Orgoliul atins al unui copil poate deveni spada în stare să distrugă un imperiu. Aminteşte-ţi că a fost de două ori. Abia după aceea şi-a început el ucenicia. Umilirile sale n-au limite. Pentru a compensa umilirile, e obligat să-şi dovedească lui însuşi că este superior tuturor înaintaşilor săi. Constantinopolul îi va fi dovada. Ani întregi, zile şi nopţi a gândit şi a pregătit cucerirea oraşului. Încă înainte de moartea tatălui său, el cunoştea pe de rost planul zidurilor de apărare ale Constantinopolului şi putea să deseneze din memorie orice detaliu, s-ar fi putut plimba pe străzile oraşului cu ochii închişi. Se spune,de altfel, că în tinereţe ar fi venit aici deghizat. El vorbeşte greceşte şi cunoaşte obiceiurile şi rugăciunile creştinilor. ― Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, am repetat încă o dată, fără voie, insuportabilele mele cuvinte. La moartea tatălui său, nu mai era un copil. Nu murise Murad de mult când, conform obiceiului, emirul Karamaniei s-a revoltat şi a ocupat câteva provincii turceşti din Asia. Erau rude de sânge Mehmet şi acest emir. Atunci Mehmet a strâns o armată şi, în două săptămâni, ienicerii săi au fost la hotarele Karamaniei. Emirul s-a gândit că-i mai convenabil să se supună. De aceea, s-a predat sultanului împreună cu suita. Iar când s-a aflat dinaintea lui Mehmet, i-a explicat râzând că fapta lui nu fusese decât o joacă, fiindcă voise să-l pună la încercare pe noul sultan. Simţise labele leului şi se abţinuse. Dar şi sultanul Mehmet învăţase bine să-şi ascundă sentimentele. El nu face absolut nimic fără să discearnă. Se poate enerva atât de tare, încât să facă spume la gură. Dar până şi furia este fructul unei deliberări abile, pentru a se impune adversarului. Mehmet este un comediant, cum n-am mai întâlnit. Să-l fi văzut astă-vară, în mijlocul constructorilor, cu mânecile suflecate, cu părul plin de var şi cu sudoarea şiroindu-i pe faţă! Exemplul lui i-a silit şi pe bătrânii sfetnici, şi pe viziri, şi pe oamenii bogaţi să se întreacă cu lucrătorii la înălţarea turnurilor şi meterezelor fortăreţei. Au ajutat şi ei şi au gemut în fiecare seară. S-au scărpinat în barbă, încercând să înţeleagă cum de au putut fi atât de nerozi să-i făgăduiască de bunăvoie sultanului că vor munci la înălţarea turnurilor, dar de dat înapoi n-au mai putut da. Aşa se face că fortăreaţa l-a costat mai ieftin. Un astfel de om este sultanul! Vorbele mele l-au impresionat pe Giustiniani. Cu siguranţă că istoria în sine nu era nouă pentru el, dar niciodată n-o auzise spusă de un om care a fost de faţă. ― Şi ienicerii? m-a întrebat el. Nu mă refer la oamenii de rând ci la comandanţii lor, la ofiţeri. ― Şi ienicerii, am spus eu. Ienicerii vor într-adevăr război, e meseria lor. Sunt copii de creştini, care au fost crescuţi în credinţa Islamului. Sunt mai fanatici decât turcii înşişi. Ei n-au voie să se căsătorească, le este interzis să părăsească tabăra de instrucţie, n-au nici măcar dreptul să înveţe o meserie. Se înţelege că au fost furioşi când au văzut că emirul Karamaniei se predă fără împotrivire. Mehmet i-a lăsat să urle şi să-şi răstoarne străchinile cu mâncare. S-a închis în cortul său să-şi rumege furia şi n-a mai ieşit de acolo decât peste trei zile. Nişte negustori îi vânduseră o grecoaică din insule. Era o fată de optsprezece ani, frumoasă ca ziua. O chema Irene. În compania ei îşi petrecuse sultanul cele trei zile când n-a vrut să vadă pe nimeni. Ienicerii vociferau şi înjurau în jurul cortului lui Mehmet. Nu puteau accepta un sultan care preferă războiului plăcerile şi dragostea, în plus, îşi negiijează, pentru o sclavă, până şi rugăciunea, pe care toţi musulmanii sunt obligaţi s-o respecte. Ofiţerii n-au reuşit să-i calmeze pe ieniceri. Poate că nici n-au încercat. ― Am auzit povestindu-se despre această întâmplare, m-a întrerupt Giustiniani. E o dovadă de necugetată cruzime a sultanului Mehmet. Am spus: ― Cruzime, fără îndoială. Dar nu necugetată. A fost un gest foarte bine studiat, pe care el, comediantul, l-a interpretat magistral. În momentul când furia ienicerilor a ajuns la paroxism, sultanul a ieşit din cortul său cu un trandafir în mână, cu ochi visători şi cu aerul unui tânăr dezorientat. Văzându-l, toţi ienicerii au izbucnit într-un râs isteric şi au aruncat în aer bulgări de pământ şi baligă de cal, bineînţeles, fără intenţia de a-l lovi. Şi i-au strigat ei atunci: Oare ce soi de sultan mai eşti şi tu, de-ţi schimbi iataganul pe un trandafir? Iar Mehmet le-a strigat: O! fraţilor, fraţilor, voi nici nu ştiţi ce spuneţi. Dacă aţi fi văzut-o, m-aţi fi înţeles! Au strigat şi mai aprig ienicerii: Arată-ne grecoaica! Arată-ne-o, să te putem crede! El a căscat şi a intrat alene în cort, apoi s-a întors trăgând de mână o fată tânără şi sfioasă, pe jumătate dezbrăcată, care-şi acoperea îngrozită chipul cu cealaltă mână .Nu voi uita niciodată acest spectacol, am continuat eu. Capetele rase ale ienicerilor, doar cu un smoc de păr în creştet, fiindcă-şi aruncaseră bonetele de fetru pe jos şi le călcau cu furie în picioare, chipul pătimaş al lui Mehmet, privirea galbenă a ochilor de nebun, tânăra sclavă, mai frumoasă decât primăvara în Karamania... Mehmet i-a ridicat mâna cu care-şi acoperea chipul şi i-a smuls veşmintele pe care le mai avea, apoi a împins-o înspre ienicerii care s-au dat înapoi câţiva paşi, uimiţi de frumuseţea şi de goliciunea trupului fetei. Priviţi-o pe îndelete, a urlat Mehmet! Priviţi-o şi apreciaţi dacă-i demnă de dragostea sultanului vostru! Apoi faţa lui s-a întunecat de furie, a aruncat trandafirul şi a poruncit: Aduceţi-mi iataganul! Sclava era îngenuncheată, cu faţa plânsă şi încerca să-şi acopere goliciunea. Mehmet a ridicat-o de păr şi dintr-o lovitură, i-a tăiat capul. Sângele ei i-a împroşcat pe ienicerii din apropiere. Nevenindu-le să creadă ceea ce văzuseră ochii lor, ienicerii au început să ţipe şi să se retragă în mare dezordine. Iar Mehmet le-a spus simplu: Iataganul meu poate să rupă şi lanţurile dragostei. Aveţi încredere în iataganul meu! Apoi a întrebat: Unde-i colonelul vostru? Şi ienicerii s-au dus să-l caute şi l-au găsit în cort, unde se ascunsese. I-a smuls din mâini, Mehmet, bastonul de comandant şi apoi l-a lovit peste faţă atât de sălbatic, încât i-a spart nasul şi i-a scos un ochi din orbită. Dar ienicerii tremurau şi nu i-au sărit în ajutor colonelului lor... Niciodată nu se vor mai revolta ienicerii, am spus eu. Mehmet a reorganizat corpul lor de armată şi a anexat, contrar legilor ienicerilor, şase mii din puii lui de şoim. Avansarea în funcţie a ienicerilor se face după legi străvechi. De aceea Mehmet nu se putuse debarasa de toţi ofiţerii bătrâni, aşa că, în noaptea aceea i-a decapitat pe mulţi dintre cei de care voia să se lipsească. Dar poţi fi sigur că le-a rezervat un loc de onoare la asediul Constantinopolului tuturor celor de care vrea să scape. În această privinţă, asediul îi va fi folositor, îi va îngădui să-i lichideze pe anumiţi ofiţeri şi militari mai bătrâni, care sunt prea siguri de ei. Mehmet nu uită niciodată o ofensă. Dar el a învăţat să aştepte răbdător clipa prielnică. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 11:21 PM | message # 11
Am chibzuit un moment dacă-i cazul să continuu sau nu. Mi-am zis: Oare Giustiniani este omul care poate să mă înţeleagă? Într-un sfârşit, am rostit:
― Mehmet nu-i o fiinţă umană. Giustiniani şi-a încruntat sprâncenele şi s-a uitat lung la mine. Râsul lui zgomotos şi binevoitor i-a încremenit în gât. Mehmet nu-i o fiinţă umană, am repetat eu. Poate că el este prinţul tenebrelor. Sau, poate, Fiara ce va să vie. În el sunt toate e. Nu mă înţelege greşit, i-am spus eu. Dacă el este om, ci, fără îndoială, e un om nou, primul din specia lui. Va înfiinţa o eră nouă, care va forma oameni după chipul lui, diferiţi vechi. Suverani ai pământului, suverani ai nopţii, care, straşnici şi mândri, vor refuza cerul şi vor alege pământul, în loc ei nu vor recunoaşte nici legile oamenilor, nici legile lui Dumnezeu. Singura lor lege va fi ţelul la care vor voi să ajungă .Ei vor dezlănţui pe pământ frigul şi căldura infernului, vor sili chiar şi forţele naturii să-i slujească. Şi după ce vor supune şi pământul voinţei lor, în turbata lor dorinţă de cunoaştere, vor făuri aripi şi vor zbura până la stele ca să le supună. Mehmet este primul dintre oamenii aceştia. Oare cum crezi că ai putea să i te împotriveşti? Giustiniani şi-a prins capul între mâini şi a început să geamă. Apoi mi-a spus cu un glas stins: ― Pe sfintele răni ale lui Hristos! Oare călugării furioşi ai acestui oraş şi profeţii de doi bani nu fac destule spume la gură anunţând sfârşitul lumii? Oare mai este nevoie ca şi ofiţerii mei să aibă vedenii şi să scoată din gură tot felul de nebunii? Simt că-mi crapă capul dacă mai spui o vorbă. Dar dacă până acum Giustiniani spunea că Mehmet este un tânăr exaltat care, din cauza curajului orb, repede îşi va sparge capul de un zid, după această discuţie a devenit prudent şi i-a sfătuit chiar şi pe ofiţerii săi să nu mai pălăvrăgească toată ziua prin cârciumi, subestimându-i pe turci. Mai mult, s-a dus la biserică să asiste la o slujbă latină şi a primit cu umilinţă absoluţiunea, chiar dacă, în entuziasmul său, cardinalul Isidor îl asigurase şi jurase că toate păcatele i-au fost iertate când i s-a încredinţat funcţia de comandant al Constantinopolului. Pentru a fi mai sigur, el i-a cerut lui Isidor să-i dea asigurarea aceasta şi în scris. După ce a obţinut-o, mi-a spus: ― Aşa-i mai bine. Acum am un document clar, pe care-l voi putea arăta Sfântului Petru când voi bate la porţile cerului. Se spune că bătrânul ar fi devenit foarte sever cu genovezii. Se pare că veneţienii l-au mituit. 7 februarie1453 La Adrianopol s-a tras o ghiulea de tun care a înspăimântat pe toată lumea. Meşterul Orban, ungurul, şi-a ţinut promisiunea şi a turnat un tun uriaş, cum nu s-a mai văzut până acum. În seara aceasta, când am ajuns acasă, mi-a ieşit în întânpinare Manuil, şi-a apăsat cu degetele obrajii care-i tremurau şi m-a întrebat: ― Stăpâne, e adevărat că turcii au un tun care poate distruge zidurile de apărare ale Constantinopolului dintr-o singură lovitură? E de necrezut ce repede umblă zvonurile în acest oraş! Abia azi dimineaţă Giustiniani a aflat detalii clare despre lovitura de probă a tunului. ― Nu-i adevărat, i-am spus eu. Nimeni nu poate construi un astfel de tun. Doar un cutremur de pământ poate să distrugă dintr-o dată zidurile Constantinopolului. ― Dar, a început el să se bâlbâie, se povesteşte că ghiuleaua ar fi zburat cale de-o mie de paşi prin văzduh, iar apoi, când a căzut, ar fi făcut o gaură în pământ mare cât o casă. De jur împrejurul gropii, până la zece mii de paşi depărtare, pământul s-ar fi cutremurat, aşa vorbea astăzi lumea în piaţă. Se mai spune că la Adrianopol casele s-au năruit şi că femeile însărcinate au născut înainte de soroc. ― Vorbe de târg, Manuil. Parcă n-ai şti ce-s în stare babele să scornească! ― Dar este adevărat, a protestat el. Astă-toamnă, tunul pe care meşterul Orban l-a turnat pentru fortăreaţa sultanului a scufundat doar cu o singură ghiulea o corabie mare. Iar la Pera a sosit de curând un negustor de la Adrianopol care a măsurat cu mâna lui mărimea unei ghiulele de piatră folosită pentru noul tun. El a spus că un om, oricât de mare ar fi, n-o poate cuprinde în braţe. Iar după ce a auzit detunătura aceea groaznică, bietul negustor a rămas cu urechile înfundate şi tremură ca un bătrân, deşi nici n-a împlinit încă cincizeci de ani. ― De la vin i se trage tremuratul, nu de la detunătură, i-am spus eu mânios. El a istorisit povestea la prea mulţi oameni care i-au dat de băut. De la un pahar la altul, tunul lui Orban a tot crescut, iar mâine nu încape îndoială că va ajunge mai mare decât turla unei biserici. Manuil a îngenuncheat în faţa mea şi, în timp ce mi-a sărutat mâna, am simţit cum îi tremură barba. ― Stăpâne, a spus el, mie mi-e teamă. Este un bărbat bătrân servitorul ăsta al meu. În ochii lui umezi se citeşte melancolia fără de margini a grecilor din Constantinopol. Nu înţeleg. După ce vor cuceri oraşul, turcii îl vor omorî. E prea bătrân pentru a mai fi folosit ca sclav. ― Ridică-te, Manuil, i-am spus eu. Fii bărbat! Uite, noi cunoaştem mărimea tunului, iar specialiştii împăratului sunt pe cale să aprecieze greutatea unei ghiulele folosite şi ce efect distructiv ar avea asupra zidurilor oraşului. Este, fără îndoială, o armă cumplită, care poate provoca mari distrugeri, dar nu-i chiar atât de rea cum pretind unii. Printre altele, meşterul Orban, un om neinstruit, nici nu-i în stare să calculeze traiectoria proiectilelor. Specialiştii împăratului apreciază că este imposibil de stabilit la întâmplare capacitatea culasei de pulbere, convenabilă grosimii buzei tunului şi greutăţii ghiulelei. Probabil că tunul va rezista la câteva detunături, dar, mai devreme sau mai târziu, le va produce mai multe pagube turcilor decât nouă. Odinioară, Orban a fost în slujba împăratului. Specialiştii noştri îl cunosc şi ştiu prea bine ce poate face şi ce nu. Uite, povesteşte ce ţi-am spus tuturor mătuşilor, verilor şi celorlalte rude ale tale, ca să le povestească şi ei, la rându-le, altora, poate că, în felul acesta, se mai linişteşte lumea. Manuil a suspinat şi m-a întrebat cu o voce pierdută: ― Oare cum ar putea repeta ei ceva despre care nu înţeleg nimic? Crezi că oamenii simpli din Constantinopol au auzit vreodată despre culasa de pulbere sau despre traiectoria proiectilului? Ei povestesc despre ceea ce pot înţelege, în special despre lucruri îngrozitoare. Spun chiar că o femeie ar fi născut înainte de soroc doar fiindcă a auzit vorbindu-se despre acest tun blestemat. Şi apoi, dacă va lovi în ziduri şi le va distruge? ― Atunci, spune-le să aibă încredere în Panaghia lor, am rostit eu, încercând să închei discuţia. Dar în spiritul lui Manuil se şi strecurase îndoiala. A oftat şi a spus: ― Nu mai apare Sfânta Fecioară şi de data asta ca să-i sperie pe turci cu mantia ei albastră, sunt sigur. Ultima dată, turcii n-aveau arme atât de monstruoase. Până şi Sfintei Fecioare îi este frică. Mă simţeam la fel de neputincios ca un medic aflat lângă patul de moarte al unui bolnav. Raţiunea îi spune medicului că, pentru bolnav, ar fi mai bine dacă ar cunoaşte adevărul. Dar inima îl îndeamnă să nu-i distrugă speranţa. Făcând abstacţie de boală, un bolnav este la fel ca oricare om sănătos. Şi în agonia morţii mai are speranţă. Mi s-au deschis ochii şi am înţeles că locuitorii Constantinopolului sunt ca un bolnav pe patul de moarte. Au viziuni, ascultă tot ce le povestesc prezicătorii. Febra îi moleşeşte dar, miloasă, maladia mortală îi împiedică să vadă adevărul. Speranţa? Ca şi speranţa celui ce moare. Nu mai există nici o speranţă. De aceea Manuil s-a uitat umil la mine, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. Privirea lui mi-a cerşit stropul de speranţă pe care nu-l mai are. I-am spus: ― Nu-ţi fie teamă, Manuil. În mâna lui Dumnezeu suntem toţi, şi cei săraci, şi cei bogaţi. Şi tu, şi eu. În mâna lui Dumnezeu e tot Universul, în mâna Lui, lumea este cât un fir de nisip. Totul este din Dumnezeu. De aceea, inima omului poate simţi mersul. De aceea, în inima lui, omul îl poate simţi pe Dumnezeu. Grijile se risipesc şi se pierd. Dar omul se va întoarce întotdeauna la Dumnezeu. De ce să-ţi fie frică, Manuil? Şi-a făcut semnul crucii, dar a murmurat: ― Nimic de spus, predica ta a fost frumoasă, stăpâne. Dar ceea ce gândeşti tu nu mă consolează. Sunt om, de aceea nu mă prea grăbesc să mă întorc în Dumnezeu. Grec fiind, el s-a născut sofist, ca toţi grecii. Dar tot ca grec, îl simte pe Dumnezeu. Vorbele greceşti se opresc în el ca parabole, dar nu sunt vorbe importante. El înţelege. Altfel decât latinii. Altfel decât Giustiniani. Suntem de acelaşi sânge, şi el, şi eu. ― Te binecuvântez pentru vorbele tale, i-am spus. Şi eu am fost odată îmbrăcat într-o piele de ţap şi am trăit cu un pumn de măsline. Suntem doar oameni şi, în tot ceea ce facem şi gândim, prea mici în faţa lui Dumnezeu. Îţi mulţumesc că mi-ai amintit ce mic şi neînsemnat sunt. Manuil m-a privit uimit şi a spus: ― Doar eu sunt mic şi neînsemnat. Suportă-mă aşa cum sunt! Fiindcă, lângă tine, nu-mi mai este chiar atât de teamă. Apoi, cu un surâs tremurător în colţul buzelor, m-a întrebat: ― E adevărat că tunul cel mare, tras de cincizeci de perechi de boi, a şi părăsit Adrianopol? E adevărat că mii de oameni netezesc drumul şi construiesc poduri în faţa lui ca să poată trece? Sau poate că şi astea nu-s decât zvonuri false? ― Nu, Manuil, ce-ai spus acum este adevărat. Tunul lui Orban se află în drum spre Constantinopol. Se apropie primăvara, în curând vor începe porumbeii să uguie. Păsările călătoare vor trece în zbor peste oraşul nostru. Când florile primăverii vor îmboboci, sultanul va fi la porţile Constantinopolului. Nici o putere din lume nu-l poate împiedica. ― Cât timp crezi că va dura totul? m-a întrebat el. Oare de ce să-l fi minţit? E un bărbat în vârstă. E grec. Nu sunt medic. Sunt doar o fiinţă umană. Ca şi el. I-am spus: ― Poate că o lună... Sau două... Giustiniani este un comandant excelent. Trei luni, dacă va fi la înălţimea aşteptărilor. Dar nu ai mult. Mai mult nu se poate... Manuil nu mai tremura. M-a privit drept în ochi şi m-a întrebat: ― Dar Occidentul? Dar Uniunea? ― Occidentul? am spus eu. O dată cu Constantinopolul se vor prăbuşi şi ţările Occidentului în întuneric. Constantinopolul este ultima candelă în care pâlpâie speranţa creştinătăţii. Dacă ele au îngăduit ca ultima candelă să fie stinsă, îşi merită pe deplin soarta . ― Care le va fi soarta? m-a întrebat Manuil. Iartă-mă, stăpâne dar inima mea trebuie să ştie cum să se pregătească. ― Trupul fără suflet, viaţa fără speranţă. O atât de disperată sclavie a umanităţii, încât sclavul însuşi nu va şti că este sclav .Bogăţia fără bucurie, somptuozitatea fără fericire. Moartea spiritului... 10 februarie 1453 Pe toţi ceilalţi i-am întâlnit, doar pe megaducele Lukas Notaras nu. S-ar putea spune că, în mod deliberat, anume ca să mă enerveze pe mine, locuieşte în cel mai îndepărtat loc de Blaherne, în partea veche a oraşului, în umbra marii catedrale, a vechiului palat imperial şi a Hipodromului. Este, fără îndoială, un om distant. Cei doi fii au funcţii onorifice la Curte, dar nu pot fi văzuţi niciodată acolo. I-am văzut, în schimb, pe Hipodrom, jucând polo călare. Amândoi sunt băieţi frumoşi, cu chipuri mândre, întunecate şi melancolice, ca şi chipul tatălui lor. În calitate de amiral al flotei, megaducele refuză să colaboreze cu Giustiniani. Cu cheltuieli proprii, el a repus în stare de navigaţie cinci corăbii străvechi de război ale împăratului. Astăzi, spre uimirea tuturor, pe neaşteptate, dromoanele(1) imperiale şi-au lansat vâslele la apă şi au alunecat printre marile corăbii occidentale din port, îndreptându-se spre larg. Odată ajunse în Marea Marinară, şi-au desfăşurat velele nou-nouţe şi, în formaţie de luptă, s-au îndreptat spre ţărmul Asiei. Ziua a fost cenuşie, noroasă, cu rafale de vânt. Marinarii de pe aceste corăbii nu sunt prea antrenaţi, nici vâslaşii nu ştiu prea bine să păstreze ritmul, de aceea vâslele lor s-au izbit de multe ori una de alta. Ultima flotă a Constantinopolului îndreptându-se spre largul mării... Căpitanii din Veneţia şi din Creta, bătându-şi genunchii cu palmele, au râs până n-au mai putut. Dar care să fie semnificaţia acestei manevre de război? Sau poate că toată parada a fost doar pentru probarea velelor şi a vâslelor, mai cu seamă că dromoanele încă nu se întorseseră când se lăsase întunericul. În galop, Giustiniani a alergat la palat şi, după ce i-a dat din calea lui pe ofiţerii din garda împăratului şi pe eunuci, care voiau să-l împiedice să treacă ,a intrat neanunţat în încăperile regale ale împăratului. (1). Corabie bizantină de dimensiuni relativ mici (n.tr.). S-a purtat aşa de neprotocolar fiindcă dorea să se înţeleagă că-i foarte furios. Dar el nu era câtuşi de puţin furios - murea doar de curiozitate, atâta tot. Din punctul lui de vedere, flota împăratului nu are nici o valoare. O singură corabie puternică din Occident ar fi putut să le scufunde pe toate, fiind el comandantul Constantinopolului, nu putea admite ca flota să nu i se subordoneze. Împăratul Constantin s-a justificat cam în felul acesta în faţa lui Giustiniani: ― Megaducele Notaras este un om de acţiune. El nu-i de acord cu aşteptarea pasivă. Turcii au devastat provinciile noastre şi au blocat atât Selymbria, cât şi celelalte fortăreţe. De aceea, el s-a hotărât să-i atace pe turci şi să dea lovitură după lovitură atâta timp cât încă mai este liberă marea. Iar Giustiniani a spus: ― După ce am dat poruncă să fie deschise porţile militare din zidurile oraşului, în zadar am aşteptat permisiunea ca să-i lichidez pe tâlharii turci. S-au obrăznicit prea mult în ultima vreme şi se apropie călare la distanţă de o săgeată de zidurile cetăţii pentru a-i insulta pe oamenii mei. Printre altele, îi ameninţă că-i vor jugăni. Se înţelege că acest lucru slăbeşte disciplina, fiindcă oamenii mei sunt furioşi. Dar împăratul i-a răspuns: ― Noi nu ne putem îngădui să sacrificăm nici un om. Turcii încearcă să-i atragă pe soldaţii noştri în ambuscade, pentru a-i extermina. ― Uite, tocmai din această cauză m-am supus eu poruncii tale şi am încercat să nu le fac jocul turcilor, dar s-ar părea că megaducelui Notaras prea puţin îi pasă de poruncile tale. ― El m-a anunţat pe neaşteptate că va face manevre cu corăbiile de război imperiale, a răspuns Constantin. Doar nu era să poruncesc corăbiilor din Veneţia şi Creta să-l împiedice. Te asigur însă că această nesupunere nu se va mai repeta. Doar Phrantzes, pe un ton conciliant, s-a simţit dator să intervină şi a spus: ― Megaducele însuşi şi-a echipat corăbiile. El a plătit totul din averea lui, el îi plăteşte şi pe marinari. Nu cred că trebuie să-l ofensăm. Erau doar vorbe goale. Fiecare dintre ei o ştia. Giustiniani a lovit cu bastonul lui de comandant în masă şi a spus: ― Oare eşti sigur că el se va întoarce cu corăbiile şi cu oamenii lui? Iar împăratul Constantin, cu capul plecat, a rostit abia: ― Cine ştie? Poate c-ar fi mai bine dacă nu s-ar mai întoarce ... Giustiniani mi-a povestit toate acestea şi a mai spus: ― Eu nu pot să înţeleg complicata politică a grecilor. Până acum, basileul a interzis toate acţiunile ofensive. Dar împăratul prea face abuz de umilinţă creştină. De fiecare dată când sultanul îl plesneşte peste un obraz, el i-l întoarce şi pe celălalt. Înţeleg prea bine că vrea să demonstreze, atât puterilor occidentale, cât şi posterităţii, că sultanul este agresorul, iar el, omul păcii. Dar la ce bun? Oricare om cu puţin bun-simţ înţelege altfel lucrurile. Iar acum, megaducele Notaras îi smulge împăratului dreptul de iniţiativă şi angajează un atac împotriva turcilor. Crede-mă, se va întoarce împreună cu corăbiile lui. Dar ce se află în spatele acestei manevre, eu nu pot să înţeleg. Explică-mi tu, cel care îi cunoşti pe greci. ― Nu-l cunosc pe Lukas Notaras, am spus eu. Cine poate afla cauzele ascunse ale acţiunilor unui bărbat mândru şi ambiţios? Poate că vrea să-şi dovedească buna-credinţă. Pentru că, după incidentul din faţa Catedralei Sfânta Sofia, la Blaherne toţi îl consideră prietenul turcilor şi nu mai au încredere în el. Poate că propria lui combativitate e un mod de exprimare a protestului faţă de pasivitatea împăratului. ― Dar ce avantaje poate avea de pe urma unei astfel de incursiuni pe coasta turcă a mării? Tocmai acum, când dervişii propovăduiesc războiul în toată Asia şi sultanul îşi strânge o armată. Ceva mai grozav, sultanul nici că-şi putea dori. Pentru că turcii vor fi iritaţi, cât despre noi, nu vom câştiga nimic. E clar că Notaras face jocul sultanului. ― N-ai cum dovedi, i-am spus eu. N-avem altceva mai bun de făcut decât să luăm lucrurile aşa cum sunt, iar până la proba contrarie să facem doar presupuneri favorabile. ― Dacă începi să ataci, trebuie să ataci rapid, pe neaşteptate cu toate forţele, să se simtă. Este cea dintâi lege a artei războiul. Noi nu ne putem îngădui un astfel de atac. De aceea, împăratul are dreptate. Un astfel de atac nu poate decât să-i îndârjească şi mai mult pe turci. ― Nu poţi nega, am spus eu, că şi Lukas Notaras, megaducele Constantinopolului, a început pe neaşteptate atacul. El va ataca rapid, cu toate forţele de care dispune. Nu-l dispreţui mai înainte de a şti ce va reuşi să facă! S-a uitat cam mirat la mine Giustiniani, şi-a scărpinat ceafa şi a întrebat: ― Şi oare de ce-i iei tu apărarea lui Notaras? Fii mai bine înţelept, băiete! mi-a spus el pe un ton prietenos. Astăzi, Phrantzes m-a tras deoparte şi m-a sfătuit să fiu cu ochii pe tine. Este un hoţ periculos Ioannis Anghelos. A avut liberă trecere la sultan. Mai bine să nu-l pierzi tu din ochi, decât să te piardă el pe tine, în fine. Aşa a spus. Dar cum aş fi putut să mă îndoiesc de cinstea unui om care-şi aruncă de bunăvoie averea pe fereastră? ― Nu! I-am râs în nas lui Phrantzes. De ce ar trebui să am predecăţi? De ce să nu-i ies în întâmpinare unui prieten, fără nici o ezitare ori îndoială? ― Gata, gata! Gândeşte-te bine la ceea ce spui! Pentru că ai şi trecut de partea lui Lukas Notaras. Giustiniani a început să râdă în hohote şi a strigat după vin. ― Poate că nu-ţi va veni să crezi, a rostit el cu cel mai inocent aer din lume, dar în Turnul Sfântului loan de Cornibus, de unde se văd până departe portul şi corăbiile, ba chiar şi golful, până la Pera, am găsit o grindă potrivită pentru tine. Şi, în numele înflăcăratei noastre prietenii, m-am gândit să plătesc pe cineva ca să te spânzure de ea. Presupun că ţi-ar plăcea mult mai mult să atârni spânzurat în Turnul lui Ioan decât de Coloana lui Demetrios, nu-i aşa? Nu, nu, nu trebuie să-mi mulţumeşti! E doar un semn de prietenie. După aceea mi-a dăruit un suport din bronz cu toate accesoriile pentru scris şi m-a avansat la gradul de ofiţer al statului-major. De acum înainte, voi avea acces şi la documentele lui secrete. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 11:22 PM | message # 12
11 februarie 1453
Astă-noapte, Manuil m-a deşteptat şi mi-a şoptit la ureche: ― Stăpâne, oraşul este neliniştit. Pe străzi erau oameni cu felinare şi torţe în mâini. Unii ieşiră pe jumătate dezbrăcaţi, în pragul porţilor. Toate privirile erau îndreptate spre cer. Iar cerul nopţii era roşu. Mi-am pus ceva pe umeri şi am mers împreună cu mulţimea pe colina Acropole. Dincolo de mare, la poalele norilor, întunericul era în vâlvătaie. Vîntul hulpav al nopţii purta în aer puternica mireasmă a pământului reavăn de primăvară. Femeile, înveşmântate în negru, au îngenuncheat şi au început să se roage. Bărbaţii şi-au făcut cruce. Apoi, ca un zgomot surd, vorbele au trecut dintr-o gură în alta. ― Lukas Notaras, au murrnurat grecii Constantinopolului, megaducele Lukas Notaras. Ardeau satele turceşti de pe ţărmul asiatic al mării. Nimeni nu s-a bucurat. Cu respiraţia tăiată de la vântul crud al nopţii, mulţimea de oameni a fost copleşită de o imensă tristeţe neliniştitoare, ca şi cum abia atunci ar fi înţeles că este război . Cine va ridica sabia, de sabie va muri. Şi cei fără de vină vor muri împreună cu cei vinovaţi. 12 februarie 1453 Flota imperială încă nu s-a întors. Patrulele turcilor au pus stăpânire pe Turnul Sfântului Ştefan şi i-au măcelărit pe toţi soldaţii garnizoanei. A fost o ploaie cumplită astăzi, cu piatră, de aceea oamenii au stat în casele lor. Multe acoperişuri au fost distruse; în apropierea rezervoarelor subterane de apă se aud noaptea vuiete ciudate şi pământul vibrează. Oamenii au văzut fulgere pe cer şi bulgări incandescenţi zburând în văzduh. Nu numai tunul cel mare a plecat de la Adrianopol, ci şi toată artileria sultanului, protejată de zece mii de călăreţi. La Adrianopol, Mehmet s-a adresat Divanului reunit în sala înstelată. Cu discursul acela, el a reuşit să-i entuziasmeze pe cei tineri şi să şi-i apropie pe bătrâni şi pe cei prudenţi. Bailul Veneţiei şi podestatul Perei au primit lămuriri precise cu privire la conţinutul discursului. Puterea basileului s-a prăbuşit, a spus Mehmet. Doar un ultim efort mai trebuie să facem pentru ca imperiul milenar al descendenţilor lui Constantin să se sfârşească. Constantinopol, regină a cetăţilor lumii! Avem arme pe măsură, avem o armată bine instruită. Cucerirea oraşului este nu numai posibilă, ci sigură. Cucerind Constantinopolul, vom împlini profeţia Coranului: „Acest suveran este cel mai mare, iar armata sa, cea mai bună". Dar trebuie să atacăm repede, mai înainte să se trezească creştinătatea şi să trimită corăbii în ajutor. Acum este clipa favorabilă. Să n-o lasăm să ne scape! Se spune că, înainte de a rosti acest discurs, Mehmet l-ar fi chemat, în toiul nopţii, pe marele vizir Khalil, conducătorul părţii pacifiste, pentru a avea o explicaţie asupra poziţiei lui. Dar Khalil n-a îndrăznit să deschidă gura în favoarea păcii. Khalil e un bărbat bătrân şi prudent. El crede într-adevăr că, prin perseverenţă provocatoare şi prin atacurile pe care le întreprinde, Mehmet va transforma Imperiul Otoman în cenuşă. Marele vizir se îndoieşte că Occidentul va porni într-o nouă cruciadă. De aceea crede că, pentru binele Imperiului Otoman, este îndreptăţit să se opună lui Mehmet prin toate mijloacele... Prin toate mijloacele! Încă de astă-vară, pe malul Bosforului, ienicerii îl numeau pe ascuns prietenul grecilor. De când cercetez nestingherit hârtiile din cufărul de fier al lui Giustiniani, sunt convins că marele vizir Khalil are o corespondentă secretă cu împăratul Constantin. Altfel, cum am putea fi noi atât de bine informaţi asupra pregătirilor pe care le fac turcii în vederea asediului şi chiar asupra cheltuielilor aferente? După plecarea flotei, împăratul Constantin s-a grăbit să trimită un ultim apel la Adrianopol. A scris cu propria-i mână scrisoarea, fără a mai apela la Phrantzes. În lada de fier a lui Giustiniani se găseşte o copie a scrisorii. Am citit-o şi am recitit-o de multe ori, pradă unei emoţii ciudate, unei melancolii sfâşietoare. Nici o altă faptă de-a lui nu atesta mai mult decât această scrisoare măreţia lui Constantin ca împărat. Iată ce i-a scris el sultanului Mehmet: E vădit că vrei mai mult război decât pacea. Dacă eu n-am reuşit să te conving de intenţiile mele paşnice, dându-ţi ca dovadă a sincerităţii mele asigurarea că accept chiar şi să-ţi fiu vasal, împlinească-ţi-se voia! Acum îmi îndrept gândul doar spre Dumnezeu, fiindcă doar în El este toată speranţa mea. Dacă El doreşte ca oraşul să cadă în mâna ta, cum aş putea eu să mă opun voinţei Sale? Dacă, dimpotrivă, El va strecura în inima ta dorinţă de pace, voi fi fericit. Dar îţi dau înapoi cuvintele şi te dezleg de toate promisiunile şi de toate înţelegerile pe care ni le-am jurat reciproc. Am închis porţile oraşului meu şi îl voi apăra împreună cu poporul meu până la ultima picătură din sângele meu. Fie-ţi omnia fericită până în ziua în care Dumnezeu ne va chema pe amândoi dinaintea Lui, la dreapta Judecată de Apoi! E o scrisoare întocmită cu stângăcie, despuiată de tradiţionala consecvenţă grecească şi de întorsăturile elegante ale frazelor meşteşugite de Phrantzes. Cu toate acestea, mi-a sfâşiat inima. E scrisoarea unui împărat. Inutilă, atât de inutilă! Mehmet nici nu-i va răspunde. Dar poate că, din pustietatea palatului sărăcit , împăratul Constantin o va fi adresat posterităţii; în toată puritatea ei, această scrisoare îi defineşte personalitatea mai mult decât ar reuşi un istoric. Nu-i vina lui că s-a născut sub semnul unei stele nenorocoase. 13 februarie 1453 Flota imperială nu s-a întors încă. Lângă malul mării, paiaţa Notaras îşi păzeşte cu străşnicie tainele între ziduri. Dar eu nu mai pot trăi în această permanentă incertitudine. Au trecut mai mult de două săptămâni de la ultima noastră întâlnire. Nici măcar nu ştiu dacă ea se mai află aici. În van am rătăcit călare pe străzi şi de-a lungul zidurilor! În van am trudit ca un nebun încercând să-mi înec în muncă spaimele! Nu pot să mă eliberez de ea. Ochii ei strălucesc noaptea în visele mele. Mândria ei, aroganţa ei îmi înfierbântă inima. Va fi fiind ea fiica unui megaduce şi a unei prinţese. Fie! I-o fi mai vechi neamul decât chiar al împăratului. Fie-i! Sunt fiul tatălui meu. Dar am patruzeci de ani şi cred că toamna vieţii a venit. Oare de ce nu încerc s-o revăd? Poate că nu mai avem de trăit decât aceste scurte zile. Timpul s-a risipit, zilele au trecut ca săgeata, întâmplări obişnuite, instrucţie, completarea registrului. Vidul. Am renunţat la toate. Am renunţat şi la renunţare, fiindcă nu mai am la ce renunţa. Ca să fiu pregătit când va veni clipa. Ştiu că ea este năvod şi capcană. Ultima capcană. Orb mi-am rătăcit viaţa pe toate cărările Domnului. M-am împiedicat din nou fiindcă sunt orb şi nu văd, ori am căzut într-o nouă tentaţie? Smulsu-i-s-au ochii tatălui meu cu fieru-nroşit. Oare ar putea ea să-mi întunece şi mie vederea? Nici pe mine însumi nu mă pot, cunoaşte. Poate că m-a şi orbit. Cine-ar putea să zvârle o săgeată peste timp până în eternitate? În amurgul zilei, din întuneric, din înaltul cerului, ultimele raze de soare, închise în vârfu-i incandescent, reflecta-se-vor în ochii săgetătorului. Ca o săgeată încinsă sunt. Ca o săgeată încinsă aş vrea să fiu. Din întunericul casei mele am plecat în lumina alburie a revărsatului de zori. Soarele şi-a aruncat pe pământ primele raze. Cerul s-a boltit ca un acoperiş albastru peste Constantinopol. Sufletul mi-a fost în extaz. Ca un pelerin sărac m-am apropiat de casa ei. De departe, foarte departe, sclipeau, chemătoare, turnurile de marmură al Porţii de Aur. Am revăzut piatra netedă a zidului, am revăzut ferestrele înalte şi înguste, am revăzut blazonul de pe şambrană. Apoi am mers în poartă. ― Jean Ange, locotenent al comandantului Giovanm Giustiniani, am anunţat eu. ― Megaducele este pe mare, mi-a răspuns slujitorul. Cei doi fii sunt împreună cu el. Stăpâna este bolnavă. Nu se poate da jos din pat. ― Pe fiica megaducelui doresc s-o văd, pe Anna Notaras. A venit însoţită de un eunuc bătrân. Ea a primit o educaţie regală. E o grecoaică liberă. Bătrânul eunuc, cu faţa cenuşie şi încreţită ca a unui măr stricat, surd şi fără nici un dinte în gură, era îmbrăcat în veşminte strălucitoare. A venit. A venit şi era mai frumoasă ca oricând. Chipul nu-i era acoperit. A zâmbit şi mi-a spus: ― Te-am aşteptat. Te-am aşteptat atât de mult să vii. Dar nu mai am nici un fel de mândrie, mi-e de ajuns că ai venit. Aşază-te pe un scaun, Jean Ange. Bătrânul eunuc a clătinat nemulţumit din cap, a ridicat neputincios braţele spre cer, apoi şi-a acoperit faţa cu mâinile şi s-a aşezat ghemuit în cel mai îndepărtat colţ al încăperii, renunţând să-şi mai asume vreo responsabilitate. Apoi, un servitor a adus o cupă de aur pe un platou de argint. Era o foarte veche cupă grecească, măiestrit lucrată, decorată cu imaginea în relief a unui satir desfrânat ce urmărea nişte nimfe care alergau. A sorbit o picătură de vin, apoi mi-a dat mie cupa. ― O cupă de vin pentru prietenia noastră! a rostit ea. Tu n-ai venit la noi cu intenţii rele, nu-i aşa? Am băut vinul din via tatălui ei şi am spus: ― O cupă pentru disperarea noastră, pentru uitare şi întuneric, pentru timpul puţin ce ne-a mai rămas, pentru spaţiul în care nu va mai fi loc pentru noi. Dar şi lanţurile pot fi mângâietoare, Anna Notaras! Pentru că exişti. Minunatele covoare, care acopereau dalele de porfir străluceau în toate culorile Orientului. Dincolo de ferestrele înguste, Marea Marmara sclipea în lumina soarelui. Ochii căprui radiau lumină, pielea ei de aur şi fildeş, zâmbetul... ― Vorbeşte! m-a implorat ea. Vorbeşte repede şi serios, ca şi când mi-ai explica o afacere importantă. Chiar dacă nu te aude, eunucul se linişteşte dacă te vede vorbind. Aş fi preferat s-o privesc în tăcere. ― Parfumul de hiacint al obrajilor tăi..., am spus eu, de hiacint al obrajilor tăi... ― Vrei să începi de unde ai rămas prima oară? m-a întrebă ea râzând. ― Vreau să încep cu începutul, am spus eu. Fire de aur sclipesc pe veşmântul tău minunat. Dar mult mai minunată decât veşmântul eşti chiar tu. Cu prea multă gelozie îţi acoperă frumuseţea! Pictatu-ţi-l-au oare călugării? Veşmintele voastre s-au schimbat mult; nu mai sunt acelea pe care, în tinereţea mea, le-am văzut la Constantinopol. Încă din timpul frumoasei Agnes Sorel a regelui Carol, femeile elegante din Franţa îşi dezvelesc sânii ca bărbaţii să-i admire. Dar aici voi vă acoperiţi până şi chipul. O, de-am putea călători împreună în liberul Occident!... Apoi am început să-i povestesc: ― Pe prima femeie care m-a învăţat tainele iubirii trupeşti am întâlnit-o în apropiere de Rin, într-un loc numit Izvorul Tinereţii. S-a întâmplat în aceeaşi dimineaţă despre care ţi-am povestit, când, deşteptându-mă în cântecul unei privighetori, am văzut Moartea dansând pe zidul cimitirului. Chiar dacă era mult mai în vârstă decât mine, era frumoasă femeia aceea şi nu încerca să-şi ascundă frumuseţea. Fără nici un veşmânt pe ea, aşa cum o făcuse Dumnezeu, stătea pe marginea unui heleşteu, cufundată în lectura unei cărţi, în timp ce împrejurul ei, doamne şi seniori jucau diferite jocuri sau, lângă mesele încărcate ce pluteau pe apă, se ospătau. Numele ei era Dorothea. Ea este aceea care mi-a dat o scrisoare de recomandare pentru Aeneas Sylvius din Basel, dacă ştii cine este Aeneas Sylvius. Toate acestea mi s-au întâmplat după ce m-am despărţit de Fraţii Liberului Cuget. Până atunci nu mă iubisem decât prin tufişuri, după căderea întunericului. Dar acea distinsă femeie m-a aşezat pe o saltea de puf şi a aprins multe lumânări în jurul patului, ca să nu pierd nimic din farmecul ei. Obrajii Annei Notaras şi-au schimbat culoarea, mai întâi în galben, apoi în roşu de foc. Buzele au început să-i tremure, apoi m-a întrebat cu voce stinsă: ― Oare de ce-mi povesteşti mie aceste lucruri? Nu era în obiceiul tău să vorbeşti astfel. Sau poate că doar eu nu te-aş fi crezut în stare. ― Vorbesc aşa fiindcă te doresc. Pasiunea trupului poate că nu este întotdeauna dragoste. Dar nu există dragoste fără dorinţă trupească. Tu ai observat că nu ţi-am vorbit despre asta când fost doar noi doi. Dacă aş fi profitat de slăbiciunea ta, nu m-ai fi împuns cu cuţitul, sunt sigur. Ochii tăi mi-au povestit-o. Dar acum niciodată nu voi dori ceva de la tine. Fiindcă pasiunea mea e curată ca o flacără. Bucura-mă-voi doar de mi te vei dărui... Anna Notaras, Anna Notaras... Mult te iubesc! Dar nu asculta ce spun, fiindcă eu nu ştiu ce spun. Sunt doar fericit. Fericit de ceea ce începusem odată să-ţi vorbesc despre Fraţii Liberului Cuget. Ei nu recunosc decât cele patru evanghelii, refuză botezul, iar mânăstirile şi le gospodăresc în comun. Printre ei sunt şi săraci, şi bogaţi, chiar şi oameni despre care nimeni nu şi-ar putea imagina că le împărtăşesc ideile. Se recunosc între ei după semne misterioase; în toate ţările au fondat diferite secte, chiar şi printre dervişi. Eu le datorez viaţa. De aceea m-am războit în Franţa, fiindcă mulţi dintre Fraţii Liberului Cuget au urmat-o din proprie voinţă pe Fecioara din Orleans. Dar la douăzeci şi patru de ani m-am despărţit de ei. Fanatismul le era mai rău decât orice intoleranţă... O, dragostea mea! Pe multe drumuri am mai rătăcit! La Strasbourg am întâlnit un artist care picta pe lemn şi turna litere din metal. Căuta un om de încredere acel Johannes Gensfleisch ce-şi spunea Gutenberg. El mi-a promis că, pentru treizeci de monede, mă va învăţa o nouă artă a semnelor scrise, începuse prin a reproduce cărţi. După ce o carte era gata, reuşea să termine, în acelaşi timp, următoarele o sută sau chiar o mie de cărţi identice cu prima. Mi-a promis că voi ajunge un om foarte bogat. Dar eu nu aveam treizeci de arginţi, în ochii lui am citit că nu se mândrea de pomană cu ştiinţa sa. N-am mai auzit nimic despre el. De atunci au trecut şaisprezece ani. ― Apoi ai renunţat la tot, pentru a te căsători, a spus ea ironic. Ştiu. Vorbeşte-mi despre căsătorie. Oare ai fost mai fericit în căsătorie decât atunci, la marginea heleşteului, lângă acea femeie despuiată? Povesteşte! Nu te sfii! Mi-am adus aminte de acea vară toridă de la Florenţa, mi-am adus aminte de apa galbenă a râului şi de dealurile arse de secetă. Atunci uşoara mea bucurie s-a risipit. I-am spus: ― Dar ţi-am povestit despre Florenţa şi Ferrara. Poate că nu ţi-am povestit despre cum s-au certat din cauza a trei litere timp de doi ani cei mai mari erudiţi ai epocii. Despre ei n-a rămas altă amintire în Florenţa în afara ţipetelor cu care se încheiau nesfârşitele lor certuri: aristaoo, aristaoo. La prânz, li se aduceau de obicei cotlete fragede de porc înmiresmate cu rozmarin, care la Florenţa se numesc arista. Va rămâne acolo amintirea lor vie, cât despre unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului, nimeni nu-şi va mai aminti, fiindcă locuitorii Florenţei au memorie scurtă, dar iubesc mâncărurile gustoase. Aristaoo, aristaoo! Când eu şi tu nu vom fi decât pulbere, florentinii încă îşi vor aminti de urletele acelor filozofi. Cunosc Florenţa... Într-adevăr, o cunosc, am asigurat-o eu. Acolo, orice negustor este un prinţ. Numai că evită distincţia şi se îmbracă simplu. Mai înainte de a consimţi să spună un cuvânt despre treburile oraşului, îşi acordă singur acest privilegiu. Nu există funcţie, oricât de neînsemnată, pentru care negustorul să nu aibă un cuvânt de spus, şi s-ar părea că în Florenţa nu se întâmplă nimic despre care el să nu ştie. Negustorul este cel care cumpără şi vinde dreptul de a copia o carte grecească, el organizează ospeţele cărturarilor, construieşte frumoasele vile ale oraşului, şi tot el îi poate împumuta bani chiar şi papei. Nu este multă vreme de când a oferit conciliului ajutor financiar, făcându-şi socoteala că banii, oricum, pe o mie de căi diferite, tot în lada lui se vor întoarce. ― De ce eviţi, Ioannis Anghelos, să răspunzi la întrebarea pe care ţi-am pus-o? Ce bucurie îţi mai poate aduce durerea pe care mi-ai provocat-o când mi-ai spus că eşti căsătorit? ― Oare de ce să vorbim tot timpul despre mine, doar despre mine? am întrebat-o. De ce nu povesteşti nimic despre tine? ― Sunt Anna Notaras, a rostit ea cu mândrie. E de ajuns. Despre mine, altceva nu-i de povestit. Are dreptate. Ea a trăit toată viaţa în umbra palatului, în grădinile Bosforului. A fost purtată în litieră, ca praful să nu-i atingă picioarele, a fost plimbată în bărci acoperite cu baldachin, ca soarele să nu-i ardă pielea. Filozofi bătrâni s-au ocupat de educaţia ei. În timpul acesta, ea răsfoia distrată paginile cărţilor şi admira aurul, alabastrul şi cinabrul miniaturilor. A urmărit slujbele religioase din spatele grilajului din frunze de aur al balconului, respirând mirosul de tămâie sfântă şi desfătându-şi urechile cu îngereştile glasuri de argint ale celor castraţi, care se înălţau până în imensa cupolă a Catedralei Sfânta Sofia. Dar în faţa sfintelor icoane a îngenuncheat şi s-a rugat la fel ca orice femeie săracă din Constantinopol. Ea este Anna Notaras. A fost crescută şi educată pentru a fi soţie de împărat. Ce altceva ar mai fi de povestit? ― Numele ei era Ghita, am început eu să povestesc. Locuia pe străduţa ce duce spre Mănăstirea Franciscanilor. Din peretele cenuşiu al casei sale se deschidea o poartă întărită cu fier şi o singură fereastră protejată cu un grilaj. În spatele acestei ferestre trăia ea, într-o cameră sărăcăcioasă, care amintea de chilia unei călugăriţe. Toată ziua o puteai auzi apostrofându-i pe trecători sau cântând cu voce ascuţită rugăciuni şi imnuri religioase. Avea un defect amar. O boală cumplită îi ciuruise faţa. Ca o mască a durerii era chipul ei, pe care doar ochii erau vii. Ca să-şi omoare timpul, însoţită de o sclavă neagră care-i căra coşul, se plimba pe străzile oraşului. În asemenea ocazii obişnuia să poarte o rochie cusută din bucăţele multicolore , pânza, mantia şi păru-i fiind acoperite de iconiţe din metal pictat cu imagini sfinte şi de medalii sfinţite la mănăstire, care zdrăngăneau la fiece pas pe care-l făcea, anunţându-i sosirea încă de departe. Râdea de ea însăşi şi bombănea tot timpul. Dar dacă cineva se oprea din drum ca s-o privească, îl spurca aruncându-i cele mai de ocară vorbe. Ea însăşi spunea că este Nebuna lui Dumnezeu. Franciscanii o protejau, fiindcă era femeie bogată. Rudele îi îngăduiseră să trăiască de una singură, fiindcă era văduvă, iar averea ei era plasată în comerţul lor de lână şi în trezoreriile lor. Toată lumea din Florenţa o cunoştea, dar de unde aş fi putut eu, un străin, s-o cunosc? Nu, n-am ştiut nimic despre ea până în momentul când am întâlnit-o. Într-o zi, m-a văzut pe Ponte Vecchio şi a venit după mine. Am crezut-o nebună. A insistat să primesc în dar o statuetă de fildeş. Puţin mai înainte, în faţa tarabei unui negustor de bijuterii, mă uitasem cu admiraţie la obiectul acela. Nu, tu nu poţi înţelege! Oare cum aş putea să-ţi explic ce s-a întâmplat cu noi? Eram tânăr pe atunci, aveam douăzeci şi cinci de ani şi ardeam de dorinţă. Eram un bărbat viguros, dar nu mai aveam speranţă. Disperarea mea era atât de mare, încât nu mai puteam să suport anteriile negre şi chipurile bărboase ale grecilor. Uram capul rotund al lui Bessarion şi mirosul său de pergament şi de cerneală. În hanul unde locuiam, mă trezeam dimineaţa în putoarea insuportabilă de transpiraţie şi de excremente. Fusese o vară toridă, înspăimântătoare. La Ferrara am cunoscut ciuma şi dragostea. Nu mai credeam în nimic. Mă uram pe mine însumi. Sclavia mea, auturile mele, închisoarea trupului meu... Oare cum le-ai putea tu înţelege? M-a condus la ea. În camera ei de călugăriţă era o bancă de lemn pe care o folosea drept pat, un blid de argilă plin cu apă şi ceva resturi de mâncare pe podea care miroseau urât. Dar în fundul acestei camere dezolante era o uşiţă pe unde ajungeai într-o încăpere mobilată cu mult gust. Avea şi o grădină înconjurată de ziduri, cu un heleşteu unde apa susura, păsărelele ciripeau în colivii şi pomii erau verzi. La fel cum, îndărătul chipului grotesc şi a apucăturilor bizare, se ascundea o femeie inteligentă ,chinuită, care, din disperare, făcuse din ea însăşi Nebuna lui Dumnezeu. În tinereţe, am continuat eu, fusese o femeie deosebit de frumoasă, bogată şi fericită. Dar bărbatul ei, împreună cu cei doi fii ai lor, murise, după o suferinţă cumplită de câteva zile, de aceeaşi boală care îi distrusese şi ei frumuseţea. A încercat pe pielea ei cât de nesigură este viaţa, ce puţină speranţă există chiar şi într-o fericire aparentă. Dumnezeu a lovit-o şi i-a împins chipul în noroi. Nu mă îndoiesc că, un timp oarecare, trebuie să fi fost nebună în adevăratul sens al cuvântului. Dar raţiunea i-a fost mai puternică decât rătăcirea. Din disperare, sfidătoare, s-a întors la Dumnezeu şi la oameni. Rugăciunile ei erau blesteme ,blestemele ei, rugăciuni. Privirea ei era tristă, usturătoare, dureroasă... Nu, nu ştiu dacă mă poţi înţelege. Nu avea mai mult de treizeci şi cinci de ani, dar chipul ei hidos o făcea să pară peste măsură de bătrână. Avea gura crăpată, de aceea, când vorbea, se aduna spumă albă în colţurile gurii ei. Dar ochii... Anna Notaras mă asculta cu capul aplecat şi mâinile încrucişate pe piept. Razele de lumină se jucau de-a ascunselea pe negrul şi pe roşul covoarelor. Din colţul său, bătrânul eunuc îşi arunca privirea cenuşie când spre unul, când spre altul, încercând să desluşească vorbele de pe buzele noastre. Am continuat: ― Mi-a dat să mănânc şi să beau. Privirea ei mi-a devorat atunci chipul. Uneori mă mai duceam s-o văd. Îmi povestea despre tot amarul din inima ei nefericită. Iar în mine s-a deşteptat o milă imensă. Mila nu înseamnă dragoste, Anna Notaras. Dar uneori, când o fiinţă umană îi aduce alteia bucuria doar prin simpla-i prezenţă, poate înlocui dragostea. Credeam că are oarecare avere, din moment ce franciscanii o protejau, dar pe vremea aceea nu ştiam că era nemaipomenit de bogată. Într-o zi, mi-a trimis la hanul unde locuiam veşminte noi şi scumpe, însoţite de o punga burduşită cu monede de argint. Dar n-am vrut să-i accept darul. Nici pentru a-i face plăcere, în altă zi, mi-a arătat un portret de-al ei din tinereţe. Atunci am înţeles mai bine. Dumnezeu îi distrusese fericirea şi o închisese în infernul propriului trup. Ea m-a văzut pe pod şi a fost fascinată de prezenţa mea, în ea s-a redeştepta pasiunea, dar şi-a înfrânat dorinţa, fiindcă ştia că viaţa nu-i mai poate aduce nimic. Aşa credeam. Apoi, când franciscanii au încercat să mă convingă să intru în ordinul lor şi să semnez legământul de călugăr, am fost neliniştit. Mai mult, m-au asigurat că, de voi fi consacrat preot şi voi renunţa să mă căsătoresc, voi obţine şi prebendă mulţumitoare. Eu nu aveam nici un protector, fiindcă la vremea aceea, Nicolaus Cusanus călătorea în Germania cu misiune de la Papa, această favoare pe care franciscanii n-o făceau oricui, şi i-am povestit Ghitei. Iar ea mi-a explicat că vizitele mele în casa ei au deşteptat neliniştea rudelor ei. Şi că, fără îndoială, ele vor să mă dea la o parte din drumul lor. De ce? am întrebat-o eu complet nedumerit. Dar eu n-am de gând să devin călugăriţă, a spus ea. Le este teamă că mă voi recăsători. Doar gândul, şi era o nerozie. N-am putut să mă stăpânesc şi am pufnit în râs, chiar dacă am ştiut că o jignesc. Nu voiam nimic de la ea. Obişnuiam s-o vizitez fiindcă eram singur, îngrozitor de singur şi de umilit. Mi-a fost greu să-i povestesc mai departe. Totuşi i-am povestit. ― Într-o seară, pe când eram în grădina ei, o furtună nemaipomenită s-a abătut peste Florenţa. O căldură neobişnuită, apoi aşteptarea, aşteptarea, până ce, descătuşate, fulgere de un albastru ireal, neîntrerupt, au luminat întunericul. Pământul a vibrat de bubuiturile tunetelor. Proclamaţia Uniunii abia fusese semnată. În timpul când a fost citit textul final, câinele împăratului Ioan a început să urle de moarte. O, vanitate! La Ferrara, împăratul Ioan şi-a trimis consilierul să măsoare înălţimea tronului pe care urma să stea papa, fiindcă îi fusese teamă ca nu cumva tronul lui de împărat să fie prea scund. Iar la întrunire a venit însoţit de câinele lui cu pete albe şi negre. Era atât de beat, încât oamenii din suita lui au trebuit, din când în când, să-l sprijine. În timpul căldurilor insuportabile ale acelei veri, acoperişul palatului său din Florenţa fusese permanent răcorit cu apă rece de izvor, în timp ce săracilor nu le ajungea apa de băut. Aristaoo, aristaoo... Iar eu, nebunul de mine, îmi imaginasem, pe atunci, un nou viitor pentru Europa, descătuşarea din imperiul groazei, pacea pe pământ, democratizarea Bisericii. Am crezut din tot sufletul în unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului. Am trăit într-o înşelătoare euforie timpul care nu avea să se mai întoarcă, într-o falsă fericire de moment, ca un muribund înainte ca sufletul să-l părăsească... Ei bine, am spus eu furios pe mine însumi, şi am simţit cum mi se înfierbântă capul de ruşine. Ei bine, m-am culcat cu ea. I-am dăruit cu generozitate trupul meu, fiindcă pe atunci nu-mi preţuiam trupul. Dacă i-am împărtăşit infernul, am făcut-o pentru că am crezut că-i fac un bine. Trei nopţi am rămas în casa ei. Apoi mi-am vândut toate lucrurile, veşmântul de scrib, cărţile, chiar şi de Homer m-am lipsit, am dăruit toţi banii mei săracilor şi am părăsit Florenţa. Am continuat: ― Până într-o zi din aceeaşi toamnă, când m-am întâlnit cu Judecata lui Dumnezeu pe cărările munţilor din Assisi. Ghita, purtată într-o litieră, mă urmărise pas cu pas. Era însoţită de un preot franciscan şi de un judecător teribil de abil. Aveam barba neîngrijită, eram murdar şi hirsut. Ea a poruncit să fiu spălat, să mi se aranjeze părul şi să fiu îmbrăcat în veşminte curate. Apoi am fost căsătoriţi la Assisi. Faptul că rămăsese grea de pe urma legăturii noastre de trei zile ea îl interpretase ca pe o minune a lui Dumnezeu, care, în nemărginita-i bunătate, reparase astfel răul pe care i-l pricinuise mai înainte. Abia atunci aveam să aflu cine era ea, de fapt, din ce familie distinsă se trăgea şi în ce capcană mă prinsese Dumnezeu. Poate că aceasta a fost cea mai îngrozitoare tulburare din viaţa mea. M-am ridicat de pe scaun, m-am apropiat de fereastră şi am privit prin verdele pal al sticlei înspăimântătoarele creneluri ale zidului maritim, în spatele cărora strălucea Marea Marmara. ― Am fost avertizat să nu iau legătură cu această casă, i-am spus eu. Din cauza acestei vizite s-ar putea să fiu închis în turnul de marmură şi nu sunt sigur dacă Giustiniani mă va putea ajuta să scap de acolo. Dar sunt în puterea ta, iar despre această faţă a vieţii mele nimeni nu ştie încă. Trebuie să ştii, Anna Notaras, că Ghita aparţine familiei Bardi. După căsătorie, eu am ajuns unul dintre cei mai bogaţi oameni din Florenţa. Doar auzindu-mi numele, oricare bancher din Anvers, Cairo, Damasc sau Toledo se înclina cu respect în faţa mea. Cât de mult va fi plătit ea călugărilor franciscani pentru a o ajuta să-şi păstreze averea la care râvneau toate rudele ei, cât de mult le-a plătit ca să mă silească să mă căsătoresc cu ea, nu ştiu. Eu n-am avut atunci nici proba identităţii mele. Pentru că actele care atestau naşterea mea şi descendenţa tatălui meu rămăseseră în păstrare la bijutierul Gerolamo din Avignon. La proces, el negase că ar fi în posesia acelor documente. Judecătorul care o ajutase pe Ghita a aranjat totul. Am primit un nume nou. Jean Ange a căzut în uitare. La început, până la naşterea fiului nostru, am locuit în vila ei de la Fiesole. Îmi lăsasem barba să crească, umblam cu părul îngrijit, eram îmbrăcat în veşminte de om bogat, purtam sabie atârnată de centură, în noua ipostază, nimeni nu-l mai putea recunoşte pe săracul caligraf franc al conciliului. Patru ani am suportat această viaţă. Aveam tot ceea ce inima mea şi-ar fi putut dori: şoimi de vânătoare, cai de călărie, cărţi, o societate pentru distracţii, o societate de cărturari pentru conversaţii filozofice. Am fost acceptat chiar şi de familia Medici. Nu pentru că aş fi avut vreun merit. Nu, doar pentru că eram tatăl fiului meu. Pentru că fiul meu era un Bardi. Iar signora Ghita? După naşterea băiatului, s-a schimbat în întregime. A devenit o femeie teribil de pioasă, nu i-a mai reproşat nimic lui Dumnezeu şi nici n-a mai blestemat niciodată. A construit chiar şi o biserică. Poate că ea m-a iubit. Dar mai mult decât orice pe lume, şi-a iubit fiul. Cu timpul, am observat că nu mă cunoaşte. Deseori se întâmpla să mă privească. Inteligenţa i se ascuţise mult în timpul lungilor ei ani de suferinţă, de aceea, adesea, doar din priviri, ne răneam inimile. În timpul acela am învăţat astronomia cu renumitul Toscanelli, am citit scrierile lui Origene şi Plotin în greacă. Dar am ştiut în inima mea că nu sunt făcut pentru o astfel de viaţă. Am rezistat patru ani. După aceea, m-am alăturat cruciaţilor şi l-am urmat pe cardinalul Giuliano Cesarini în Ungaria. I-am lăsat femeii mele o scrisoare şi am plecat pe ascuns. Deseori am plecat pe ascuns, Anna Notaras. Ea şi fiul meu au crezut că am căzut în luptele de la Varna. A cheltuit mulţi bani ca să afle despre soarta mea. Aceleaşi corăbii care erau în căutarea regelui Ungariei şi a cardinalului Cesarini mă căutau şi pe mine. De multe ori, în Adrianopol, mi-a fost teamă să nu mă întâlnesc, din întâmplare, cu negustori din Florenţa care mă cunoşteau. Dar după zece ani, multe lucruri cad în uitare. Timpul se schimbă şi, o dată cu el, se schimbă oamenii. Oficial, la Florenţa, eu am fost declarat mort. Cui să-i treacă prin minte că mai trăiesc? E mai bine aşa. Atât pentru soţia mea, cât şi pentru fiul meu. Dar mai înainte de ei, pentru mine este mai bine. Sunt în puterea ta, Anna Notaras. Acum ştii totul despre mine. Începi să mă înţelegi. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 11:23 PM | message # 13
Dar nu i-am povestit totul. Nu i-am povestit că, înainte de a pleca în Ungaria, am călătorit la Avignon, l-am apucat de barbă pe bijutierul Gerolamo şi i-am tăiat gâtul cu cuţitul. Acest lucru nu l-am povestit niciodată şi nu cred că i-l voi povesti. E o taină între mine şi Dumnezeu, fiindcă Gerolamo nu cunoştea limba greacă şi nici n-a îndrăznit să arate hârtiile altcuiva, care ar fi putut să le citească.
Oare mai aveam ceva de explicat? I-am spus: ― Căsătoria mea a fost o judecată a lui Dumnezeu. A trebuit să cunosc şi cea mai mare bogăţie pământească, în toată abundenţa şi splendoarea ei, ca să pot renunţa la ea. Dintr-o colivie de aur este şi mai greu de evadat decât din închisoarea cărţilor, raţiunii şi filozofiei, încă din copilărie am fost închis într-un turn, la Avignon. De atunci, nu fac nimic altceva decât să rup gratii, trecând dintr-o închisoare în alta. De fiecare dată când îmi imaginez că, în sfârşit, am dobândit libertatea, mă regăsesc într-o nouă temniţă, întotdeauna mai există o închisoare, închisoarea trupului meu. Închisoarea cunoaşterii mele, închisoarea voinţei mele, închisoarea inimii mele. Dar ştiu că mă voi elibera repede de toate închisorile. Nu mai este mult timp. Anna Notaras a clătinat uşor din cap şi a spus: ― Eşti un bărbat ciudat. Nu pot să te înţeleg. Mi-e teamă de tine. ― Teama este o altă închisoare, i-am spus eu. Omul se poate elibera de teamă. Mulţumeşte pentru toate şi eliberează-te de teamă! Află că un om nu are absolut nimic de pierdut în afară de lanţurile ce-l încătuşează. Teama este doar teama de a pierde ceva. Dar cum ar fi posibil ca un sclav să posede ceva? ― Dar eu? a întrebat ea încet. De fapt, de ce ai venit la mine? Doar am zâmbit. Cu un zâmbet aproape nevăzut. I-am spus: ― În lumea aceasta există şi oameni simpli şi oameni complicaţi. Mai înainte eram un om complicat, dar trecând din purificare în purificare, am devenit un om simplu, mult mai simplu decât îţi poţi închipui. Eram la un pas de a complica totul, eram cât pe ce să redevin complicat, dar după ce am venit aici, la tine, totul mi se pare mult mai simplu. Nu, ochii tăi frumoşi nu pot tulbura ceea ce este atât de limpede în mine. ― Dar eu? a repetat ea cu încăpăţânare. Am rostit: ― Tu alegi, nu eu. E cel mai simplu. A început să-şi frângă mâinile şi a clătinat din cap. ― Nu, nu! a protestat ea. Tu nu ştii ce spui. Am ridicat nedumerit din umeri şi i-am spus: ― Oare de ce crezi că ţi-am vorbit atât de mult despre mine? Ca să-mi omor timpul cu ceva sau ca să par mai interesant în ochii tăi? Am vrut doar să-ţi demonstrez vanitatea tuturor acelor lucruri despre care gândeşti sau ai fost învăţată să crezi că sunt importante. Bogăţia şi sărăcia, puterea şi teama, onoarea şi dispreţul, cunoaşterea şi ignoranţa, nimic nu are nici o importanţă. Important este ce facem noi înşine şi ce dorim să fim. Singurul păcat adevărat este renunţarea, dacă omul cunoaşte. M-am despuiat de toate în faţa ta. Sunt nimic. Pentru mine, este cel mai înalt grad pe care un om îl poate atinge. Tot ce pot să-ţi ofer este serenitatea cunoaşterii puterii şi regatului meu. Tu eşti cea care alegi. Vorbele mele au rănit-o. Buzele i-au pălit şi s-au strâns. Frumoşii ei ochi căprui au devenit duşmănoşi şi reci. Poate că nu mai era frumoasă. ― Tu ai un fiu, a spus ea. El are de-acum treisprezece ani, sau poate mai mult. Din moment ce ai o gândire atât de diferită de a altor oameni, de ce nu eşti lângă fiul tău să-i dai învăţătura ta, ca să poată ajunge mai uşor la ceea ce tu ai obţinut cu mult chin. Ca să poată ajunge să spună adevărul la care ai ajuns tu: sunt nimic. El este sânge din sângele tău, carne din carnea ta. Modelează-l pe el după chipul tău, nu pe mine! ― Nu, nu! am protestat eu. De ce i-aş dori fiului meu răul? El este un Bardi. Fie fericit la fel ca toţi oamenii!... De fapt, nici un tată nu-şi poate creşte fiul după imaginea sa. În adâncul inimii, fiecare tată îşi urăşte fiul şi fiecare fiu îşi urăşte tatăl. Un tată nu-şi poate niciodată înţelege fiul, un fiu nu-şi poate niciodată înţelege tatăl. Fiul meu are destinul lui, eu îl am pe al meu. ― Dar eu? m-a întrebat ea încă o dată. Ce doreşti de la mine? I-am spus: ― După ce ţi-am văzut ochii, am înţeles că omul are nevoie de semenul lui. Nu încerca să te înşeli singură! Tu însăţi o ştii. E o întâmplare care se poate petrece doar o singură dată. Sunt mulţi aceia cărora nu li se întâmplă niciodată. Povestindu-ţi despre mine, am vrut să-ţi arăt că tot ceea ce ai posedat sau ai crezut până acum este doar un miraj amăgitor. Nu vei pierde nimic dacă vei renunţa la acest miraj. Când vor intra turcii în oraş, vei vrea ― nu vei vrea, tot mult vei pierde. De aceea, aş vrea să te văd că renunţi din toată inima la toate cele care, fără îndoială, tot se vor pierde. ― Vorbe! a strigat ea tremurând. Vorbe, vorbe, doar vorbe! ― Ai dreptate. Am spus prea multe vorbe. Dar nu te pot lua în braţe, fiindcă eunucul ăsta al tău se uită tot timpul la noi. Tu însăţi ştii că vei putea înţelege totul mai bine dacă te voi lua în braţe. Şi nici n-aş mai face atâta risipă de vorbe. ― Eşti nebun, a spus ea şi s-a dat puţin înapoi. Dar ochii noştri s-au privit. Ca atunci, în faţa Catedralei Sfânta Sofia. Despuiaţi de prejudecăţi şi de convenţii. ― Anna, dragostea mea, am murmurat. Timpul ce ni s-a dat se apropie de sfârşit. A mai rămas atât de puţin în clepsidră. Când te-am văzut prima dată, te-am recunoscut. Acest lucru trebuia să se întâmple. Dumnezeu depăşeşte tot ceea ce un om poate măsura sau îşi poate imagina. Poate că noi am mai trăit lumea asta. Poate că ne-am cunoscut într-o existenţă anterioară. Poate ne vom naşte din nou pentru a ne întâlni. Dar despre toate acestea nu ştim nimic. Singurul lucru sigur este că ne-am întâlnit. Poate este singura noastră şansă. Singurul loc, singura clipă din eternitate care ne-a fost dată ca să ne întâlnim. De unde-aş putea şti? Oare de ce eziţi? Şi-a acoperit ochii cu mâinile şi a rămas o clipă nemişcată. Apoi s-a întors la ea, la covoarele ei, la ferestrele ei, la dalele de porfir, în timpul mărginit, în limitele fixate de educaţia pe care a primit-o şi de cunoştinţele pe care le-a dobândit. ― Tatăl meu este între noi, a spus ea în şoaptă. Totul s-a năruit. M-am întors şi eu în timpul mărginit. ― A plecat pe mare cu corăbiile imperiale, am spus. De ce? ― De ce? a strigat ea îmbujorată. Tu eşti acela care întrebi? Pentru că este sătul de politica neputincioasă a acestui împărat dezorientat. Pentru că nu vrea să se ploconească în faţa sultanului ca împăratul Constantin. El luptă pentru că este război. Tu mă întrebi de ce? Pentru că este singurul bărbat din oraş, singurul grec adevărat. El nu se poate bizui pe ajutorul latinilor. Doar pe el însuşi şi pe corăbiile lui. Ce i-aş fi putut spune? De a făcut bine, de a greşit, totuna era. Ea îşi iubeşte tatăl. Pentru că este Anna Notaras. ― Prin urmare, ai ales, am spus eu. Îi vei povesti tatălui tău despre mine? A rostit fără nici o ezitare: ― Îi voi povesti despre tine. Am căzut în capcană în mod deliberat. Nu i-am mai spus nici o vorbă. Nici n-am mai vrut s-o privesc. Dar şi acest lucru trebuise să se întâmple. 15 februarie 1453 Flota s-a întors ieri. Toate cele cinci corăbii. Fluturau flamurile pe catarge, marinarii băteau în tobe şi suflau din fluiere. Micile tunuri din bronz au tras chiar şi câteva salve. Lumea a alergat spre port şi a urcat pe ziduri fluturând eşarfe albe. Iar astăzi, în piaţă, se vând sclavi turci. Pescari, bătrâni cu barbă lungă, copii costelivi, femei care plâng şi încearcă să-şi acopere faţa cu veşminte sărăcăcioase. Megaducele Lukas Notaras a câştigat o mare victorie împotriva turcilor. El a reuşit să intre prin surprindere în două sate de pe malul asiatic al Mării Marmara şi să-i captureze pe locuitorii de acolo, în alte părţi, turcii au avut timp să fugă, dar casele lor au fost incendiate. Apoi a navigat până la Gallipoli şi a scufundat o corabie ce transporta mărfuri. Dar când s-a apropiat de galerele turceşti de război, a dat ordin flotilei să se întoarcă acasă. Ce triumf! Ce de ovaţii pentru marinarii greci! Cum i-a mai strigat numele mulţimea, pe când megaducele se întorcea călare acasă la palatul său! Umbriţi au fost Giustiniani şi soldaţii lui latini şi nimeni nu i-a mai luat în seamă. Notaras a fost eroul naţional al zilei de ieri. Numai că astăzi nici un grec nu şi-a dorit un sclav turc. Nimeni n-a spus vreo vorbă de ocară turcilor captivi, nimeni nu a râs de ei. Mulţimea s-a împrăştiat în tăcere. După ce i-au văzut pe sărmanii oameni loviţi de soartă, care se strângeau unul în altul şi murmurau versete din Coran ca să prindă curaj, grecii Constantinopolului au privit în pământ de ruşine. 18 februarie 1453 După ce vestea a ajuns la Adrianopol, ecoul nu a întârziat. Ca să dovedească poporului său cât de perfizi sunt grecii, sultanul Mehmet a citit în public scrisoarea împăratului Constantin, apoi a călcat-o în picioare. Mesagerii lui cu încălţări de fier au făcut-o cunoscută în toate oraşele. Dervişii şi ulemanii i-au povăţuit pe credincioşii Islamului să se răzbune. Apărătorii păcii au fost nevoiţi să-şi ţină gura. Iar Mehmet i-a invitat şi pe occidentali să vadă ce agresivi sunt grecii. De multe ori şi-au călcat grecii jurămintele şi n-au respectat învoielile. Părăsindu-şi credinţa şi lăsându-şi Biserica pe mâna papei, împăratul Constantin a rupt ultimele legături de prietenie dintre greci şi turci. Singurul său ţel este să-i aţâţe pe occidentali ca să se războiască cu noi. Cu vorbe mincinoase şi cu prefăcută inocenţă, el încearcă să-şi ascundă adevăratele intenţii. Dar satele incendiate de pe ţărmul Mării Marmara au demascat sângeroasele lui planuri. Bizanţul, cu pofta-i nestăpânită de a cuceri lumea, este un pericol pentru Imperiul Otoman. Ipocrizia şi cruzimea grecilor cere răzbunare. Pentru a pune capăt acestei permanente ameninţări, pentru eliberarea Imperiului Otoman de pericolul grec, fiecare credincios are datoria să ia parte la războiul sfânt. Cine va mai încerca să-i apere pe greci, însuşi se va dezvălui ca duşman al Imperiului. Pentru cei asasinaţi, torturaţi, arşi de vii sau luaţi în robie, se înalţă răzbunătorul iatagan al sultanului! Şi, pentru a spulbera ultimele ezitări, sultanul a dat ordin ca, în timpul rugăciunii de vineri, în toate moscheile să fie citite numele tuturor turcilor ucişi de flota imperială a împăratului Constantin. Expediţia megaducelui Notaras i-a oferit lui Mehmet arma de care avea nevoie pentru a distruge complet gruparea pacifiştilor şi încăpăţânata împotrivire a marelui vizir Khalil. Cine ar mai fi îndrăznit să se opună asediului şi-ar fi riscat capul. Nici Khalil nu este la adăpost de această ameninţare, chiar dacă, de trei generaţii, e mare vizir. Deşi expediţia de război a flotei imperiale n-a avut nici o importanţă, la Gallipoli gărzile au devenit mai vigilente. Zadarnic va mai încerca de acum înainte vreo corabie din Occident să treacă neobservată prin strâmtoare în Marea Greciei pentru a-i veni în ajutor împăratului! Şi dacă ar reuşi, tot nu mai are nici o importanţă, fiindcă nici un ajutor nu-i mai poate fi de folos Constantinopolului. În zadar s-au rugat emisarii împăratului în genunchi şi cu lacrimi în ochi în faţa tuturor principilor Europei! Occidentul înţelege prea bine că oraşul va muri. Toţi au fost indiferenţi, deşi de zidurile Constantinopolului depinde viitorul întregii Europe. De ce a navigat pe mare Lukas Notaras? Va fi fost el conştient de ceea ce face? Întrunirea Divanului de la Adrianopol era aparent secretă. Acum toată lumea ştie cu siguranţă că este război. Sultanul Mehmet a tăiat orice punte de acces spre pace. Nu mai poate să dea înapoi. Se spune că nu mai poate dormi deloc, în aceste nopţi întunecate şi reci de februarie, îmbrăcat în veşminte simple de soldat, a hoinărit prin Adrianopol de unul singur, pe străduţele cele mai sigure din port. Şi a ascultat discuţiile soldaţilor strânşi în jurul focului sau al ceaunelor cu mâncare. S-a amestecat în mijlocul mulţimii cu ocazia sărbătorilor legate de circumciziune, a nunţilor sau înmormântărilor, ca să afle ce vorbesc oamenii despre el. Este bănuitor, nu se încrede în nimeni. Dacă cineva îl recunoaşte, îi înfige de îndată iataganul în pântece. Nu tolerează ca cineva să-l recunoască. Îi ştiu aceste obiceiuri. Noaptea, mintea lui este mai ascuţită. Neliniştea îl alungă din pat. Dar eu, de mult nu-l mai însoţesc în plimbările nocturne. 21 februarie 1453 Rar un februarie atât de răvăşit. O vijelie nemaipomenită a bântuit străzile Constantinopolului măturând totul din cale, coloane de praf s-au înălţat spre cer, acoperişurile caselor au fost smulse. Din când în când portul este liniştit, dar, deodată, apa mării se agită, corăbiile îşi încep cu furie balansul şi încearcă să se smulgă din ancore, vântul se rostogoleşte în vârtejuri peste mare, de parcă ar vrea să anunţe că oraşul este osândit la pieire. La Mănăstirea Pantocratorului se întâmplă minuni. Din cauza dimineţilor umede, apa se condensează în picături pe sfintele icoane, iar călugării spun că sfinţii din icoane transpiră de groază. Iar o călugăriţă se jură pe toate cele sfinte că a văzut-o pe Sfânta Panaghia a Blahernelor vărsând lacrimi de sânge. Oamenii o cred, dar împăratul i-a însărcinat pe cardinalul Isidor şi pe falsul patriarh al Constantinopolului, Gregorios Mammas, să dezlege misterul. Iar ei, împreună cu câţiva filozofi erudiţi, au cercetat icoana Sfintei Panaghia şi nu au găsit nici o urmă de sânge. Dar oamenii de rând nu au încredere în renegaţi şi, în ignoranţa lor, ataşamentul lor orb faţă de credinţa dintâi este şi mai fierbinte decât înainte. Biserica Sfânta Sofia continuă să fie goală în timpul slujbelor religioase. Preoţii care slujesc acolo sunt ameninţaţi şi blestemaţi de oamenii de pe stradă. Doar pomenirea numelui papei Nicolae în cursul slujbei religioase este de ajuns ca oamenii să fie scârbiţi şi supăraţi. Cardinalul Isidor preferă să nu iasă din casă. Cât despre patriarhul Gregorios, este atât de deprimat şi de amărât, încât regretă că nu s-a întors la Roma. Încă din anul 1450, Sfântul Sinod îl renegase ca patriarh. Acum el a primit înapoi Palatul Patriarhiei. E o casă lugubră, iar lui îi este greu să plătească slujitori care s-o întreţină. Aşa se face că, de ambele părţi, fiecare trăieşte în închisoarea lui: falsul patriarh şi cardinalul Isidor la Palatul Patriarhiei, iar călugărul Ghenadios, făcând penitenţe, în chilia lui de la Mănăstirea Pantocratorului. Dar o ură de neîmpăcat pluteşte peste oraş. Călugări tineri, artizani, burghezi şi negustori, care până mai ieri nici nu ştiau din ce parte trebuie ţinută o sabie, în grupuri de câte zece sau o sută, exersează supuşi mânuirea armelor, sub comanda încercaţilor mercenari ai lui Giustiniani. Vor să lupte pentru credinţa lor. Ard de dorinţă să-i egaleze pe latini. Vor să salveze oraşul. Ei au învăţat să încordeze corect arcul, dar săgeţile pe care le lansează zboară aiurea. Aruncă înflăcăraţi lăncile în baloturile de paie, dar, din cauza lipsei de experienţă, o fac cu stângăcie. Mulţi îşi zdrelesc genunchii şi se împiedică în propriile veşminte. Dar sunt şi destui bărbaţi zdraveni care vor fi în stare să arunce cu bolovani în turcii care se vor apropia de ziduri. Voluntarii şi oamenii chemaţi de împărat sunt departe de a fi echipaţi cum se cuvine. Nu toţi au cască, unii nici măcar pieptar de protecţie din piele. Iar cei care au cască, o scot numaidecât, pretinzând că le zdrobeşte capul şi le răneşte fruntea, încuietorile armurii îi deranjează. Cât despre cnemidele din fier, după ce şi le-au pus, abia de se mai pot mişca. Nu le reproşez nimic. Ei încearcă să facă ce pot. Au fost crescuţi în ideea păcii şi au avut încredere în zidurile oraşului şi în mercenarii împăratului. Nu mă îndoiesc că, în câmp deschis, un singur ienicer poate omorî zece voluntari într-o clipă. Privesc mâinile albe şi fine care pot sculpta cu măiestrie fildeşul. Privesc ochii exersaţi pentru lucruri minuţioase. Bărbaţi care graveză în cornalină imagini de sfinţi. Bărbaţi care ştiu să scrie, să citească şi să picteze cu aur şi cu cinabru iniţialele strălucitoare ale textelor liturgice. Ei trebuie să înveţe acum să înfigă o sabie în vintre, să îndrepte o suliţă spre un chip uman, să arunce săgeţi în ochi care contemplă cerul şi pământul. Lume smintită. Vreme a nebuniei. De la Arsenal au fost aduse lângă zid micile tunuri proaspăt ieşite de la turnătorie. Au fost aduse şi tunuri mai mari, din fier forjat, împăratul este prea sărac pentru a cumpăra bronz. Voluntarilor fără experienţă a început să le fie teamă mai mare de propriile tunuri decât de turci. La fiecare detunătură, se aruncă cu burţile la pământ şi îşi astupă urechile cu mâinile. Se plâng că detunăturile îi surzesc şi că flăcările îi orbesc. Din nefericire, unul dintre tunurile mici a sărit în bucăţi încă de la prima detunătură, omorând doi oameni. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 11:23 PM | message # 14
24 februarie 1453
Planul de apărare gândit de Giustiniani este gata. Pe latini i-a repartizat după naţionalitate şi le-a rezervat porţile şi locurile cele mai expuse. Veneţienii şi genovezii vor rivaliza pentru gloria lor eternă. Neputând suporta neutralitatea oraşului lor, de care, la urma urmei, depinde soarta Occidentului, câţiva tineri din Pera au sosit la Constantinopol şi s-au înscris pe listele lui Giustiniani. Giustiniani îşi pune toată speranţa în latini şi în tunarii împăratului. Grecii nu vor face altceva decât să umple zidurile. Dar este nevoie de ei. Pe pământ, zidurile au o lungime mai mare de zece mii de paşi, fără a pune la socoteală marele zid şi cele o sută de turnuri. Zidul maritim şi cel din port formează celelalte două laturi enorme ale triunghiului de apărare, dar, probabil, nu vor fi prea ameninţate. Portul este protejat de corăbii mari occidentale, mult superioare corăbiilor turcilor. Cât despre zidul maritim, turcii nu-l vor escalada. Focul grecesc, purtat de săgeţi, va putea să incendieze corăbiile care vor îndrăzni să se apropie de zid. Specialiştii împăratului au proiectile speciale, care seamănă cu nişte mici tunuri zburătoare. Dar ei îşi păstrează cu gelozie secretele, chiar şi faţă de latini. Giustiniani este convins că turcii vor începe asediul simultan în diferite puncte ale zidului terestru. Poarta Sfântului Roman, din valea Lykos, este punctul-cheie al acestui război. Cei care o vor apăra vor fi el şi genovezii lui echipaţi în armuri de fier. Totodată, de aici vor fi trimise întărituri în zonele cele mai ameninţate. Dar repartizarea definitivă a apărătorilor depinde de planurile sultanului. Acum treizeci de ani, în timpul ultimului asediu, sultanul Murad şi-a aşezat tabăra pe colina din faţa Porţii Sfântului Roman, care a fost punctul cel mai expus al zidului. Dar, pe atunci, turcii nu aveau tunuri. S-a mai liniştit lumea de când reparaţia marelui zid a fost terminată. Se continuă, bineînţeles, consolidarea zidurilor, şi toată pregătirea apărării progresează metodic, fiecare având o sarcină precisă în diferite momente ale zilei. Armata continuă să se antreneze, dar voluntarii pierd mult timp cu drumul până acasă, unde se duc să mănânce. În acest oraş imens, unii merg mult până ajung acasă, dar fiecare trebuie să mănânce zilnic. Giustiniani a renunţat să mai poarte pantalonii lui uzaţi din piele, şi-a aranjat părul artistic după moda grecească, şi-a vopsit barba în roşu şi a împodobit-o cu fire de aur. Dar nu şi-a vopsit sprâncenele cu albastru şi nici buzele cu roşu, ca tinerii ofiţeri din garda personală a împăratului. Poartă diferite coliere de aur şi frecventează societatea grecească. Nobilele doamne de la Blaherne îi arată o atenţie specială, încărcându-l de laude. Fiindcă este un bărbat impunător şi puternic, care-i depăşeşte în înălţime pe toţi grecii. Fiindcă poartă o armură strălucitoare. Seara, în locul lanţului de comandant dăruit de împărat, poartă un colier din ametist, care-l ocroteşte de beţie. Printr-o bulă de aur, împăratul i-a confirmat lui Giustiniani că va primi ducatul de Lemnos dacă va reuşi să-i alunge pe turci. Numai sigiliul acestei bule are o valoare de câţiva bizantyoni. În plus, pe document, cu propria-i mână, împăratul a desenat cu cinabru o cruce triplă. După ce s-a întors din expediţia navală, megaducele Lukas Notaras n-a mai ieşit din palatul lui. La insistenţele lui Giustiniani, împăratul i-a interzis cu străşnicie megaducelui să mai întreprindă fără aprobarea lui o altă expediţie pe mare. În ceea ce-l priveşte, megaducele pretinde în continuare că atacul lui împotriva turcilor a fost înţelept şi îl acuză pe împărat de laşitate şi de faptul că se lasă influenţat de sfaturile latinilor. A lăsat de înţeles că îl aşteaptă pe Giustiniani pentru a discuta împreună despre strategia de apărare a oraşului şi despre repartiţia trupelor. Mai înainte de orice, fiindcă este curios de rolul pe care i l-a atribuit lui în apărarea oraşului. Pentru că n-ar admite un rol secundar. De pe poziţia de megaduce şi de comandant al flotei imperiale, el se consideră cel puţin egal cu genovezul. Aparţine unei stirpe prea importante, are prea multă influenţă. Dar căpitanii latini şi-au păstrat puterea de decizie pentru propriile lor corăbii şi se supun doar ordinelor directe ale împăratului. La drept vorbind, Notaras nu are altceva decât cele cinci dromoane şubrede şi încete. Cu numele, chiar şi ele aparţin împăratului, deşi le-a reparat şi le-a pus în stare de funcţionare cu banii lui. În ciuda popularităţii de care se bucură, tare este singur acum Lukas Notaras. La Blaherne, oricum, nimănui nu-i pasă de el. Giustiniani îl face să aştepte. Acest mercenar, ridicat la demnitatea de comandant, e şi mai exigent pentru rangul lui decât un mare duce ereditar. Oare îmi va fi dat să văd şi la aceşti doi bărbaţi infantilismul celor care măsoară cu suspiciune înălţimea scaunului pe care urmează să se aşeze? Oraşul este în puterea latinilor, împăratul nu pare îngrijorat de acest lucru şi grecii nu mai au nimic de spus. Corăbiile latine domină portul, cheile porţilor oraşului sunt păstrate de genovezii lui Giustiniani şi de veneţieni. Să fie oare Giustiniani ispitit de mari planuri politice? Prin femeile înaltei societăţi bizantine, se află în bune relaţii cu grecii cei mai favorabili latinilor. Dacă asediul ar eşua, dacă Mehmet ar fi învins, dacă flota promisă de papă şi de Veneţia ar sosi la timp, nu va deveni oare Constantinopolul o bază latină care să asigure Occidentului supremaţia pe Marea Neagră şi destrămarea Imperiului Otoman? Uniunea a şi fost proclamată. Fi-vom oare martorii renaşterii unui Imperiu Latin guvernat de umbra bizantină a unui împărat grec? Mulţumi-se-va oare învingătorul duce al Lemnosului să fie doar un umil vasal? Sângele meu grec refuză să dea crezare aparenţelor. Sânge al îndoielii, sânge al unei sinuoase căi politice de o mie de ani. Pe zi ce trece, latinitatea se desprinde de mine, aşa cum curg zdrenţele unui veşmânt uzat. Sunt fiul tatălui meu. Sângele s-a întors acasă. 25 februarie 1453 Teama şi groaza domnesc în oraş. Oamenii au devenit tăcuţi şi neîncrezători. Se roagă multă lume în biserici. Cei bogaţi îşi închid lucrurile în lăzi, îşi îngroapă comorile, le ascund în fântâni sau în pereţii pivniţelor. Muţi arhonţi poartă pe mâini urmele muncii lor tainice, au sclipiri vinovate în ochi şi pete demascatoare de mortar pe veşminte. Pe partea oraşului din afara zidurilor, negustorii evrei fac afaceri extraordinare. Preţul aurului şi al pietrelor preţioase a atins valori de neînchipuit. Patimă nebună! Chiar şi cei mai săraci încearcă să vândă ceva pentru a face rost de câţiva bănuţi de argint, pe care să-i ascundă în casa lor într-o crăpătură din perete sau în pardoseala de piatră. ― Se pregăteşte ceva! mi-a spus Manuil. Văd, aud, simt, dar despre ce-i vorba, nu înţeleg. Spune-mi, dacă ştii, stăpâne! Şi simţurile mele percep ceva ciudat în atmosfera oraşului. Portul este neliniştit. Bărcile se deplasează fără întrerupere de la o corabie la alta. Consiliul veneţian al celor doisprezece s-a întrunit în spatele uşilor închise. Câţiva dintre cei bogaţi şi nobili au făcut daruri substanţiale căpitanilor şi au transportat pe ascuns cu bărcile toate bogăţiile lor pe corăbiile veneţiene, în speranţa că vor putea fugi din oraş. Dar căpitanii au jurat sărutând crucea că nu vor părăsi portul mai înainte de a primi acordul special al împăratului. Cu toate acestea, după părerea câtorva oameni bogaţi, comorile sunt mai în siguranţă pe corăbiile veneţiene decât în fântânile şi pivniţele Constantinopolului. 26 februarie 1453 Eram dezbrăcat când a intrat Manuil şi mi-a spus că un tânăr grec întreabă de mine. N-aveam nici un chef să mă ridic din pat. Eram obosit. Băiatul a intrat fără să se încline. A privit încăperea şi i-a adulmecat mirosul de piele, de hârtie, de ceară şi de substanţe pentru şlefuit metale. I-am recunoscut chipul, îl văzusem la Hipodrom. Fratele cel mic al Annei Notaras. Mi-au îngheţat gândurile. O rafală de vânt a zguduit fereastra. ― S-a întunecat afară, a spus băiatul. Cerul e înnorat. Are şaptesprezece ani, este un băiat frumos, conştient atât de frumuseţea lui, cât şi de descendenţa-i nobilă, într-un mod plăcut. E curios să mă cunoască. ― Aşadar, tu eşti acela care a fugit din tabăra turcilor? m-a întrebat tânărul. Se vorbeşte mult despre tine în oraş. Te-am văzut o dată trecând călare. Dacă nu te deranjează prea mult, tatăl meu ar dori să te întâlnească. Apoi şi-a întors capul pentru a-mi evita privirea şi a rostit: ― Aşa cum ţi-am mai spus, noaptea este întunecată şi nici supraveghetori nu am văzut. ― Nu mă prea omor să umblu pe întuneric, am spus eu, dar nu voi refuza să mă supun ordinului tatălui tău. El a protestat: ― Dar nu-i nici un ordin. Cum ar putea tatăl meu să-ţi poruncească? Doar eşti înscris pe listele lui Giustiniani. Nu, tatăl meu nu te-a invitat în calitate de ofiţer. Te-a invitat ca pe un oaspete. Poate ca pe un prieten. Sunt lucruri importante pe care el aşteaptă să i le spui. Tatăl meu este surprins că-l eviţi, mai cu seamă că l-ai întâlnit pe prinţul Orhan, care-i este prieten. Chiar şi împăratul te-a primit la palat. E curios să te cunoască. Dar, bineînţeles, nu doreşte să-ţi creeze neplăceri, de aceea, dacă nu poţi veni, nu-i nici o supărare. A vorbit repede, pentru a-şi ascunde stânjeneala. E un băiat deschis şi plăcut. Nici lui nu-i place să umble pe întuneric. Oare de ce nu i-o fi încredinţat tatăl său această misiune simplă unui slujitor? Mi-am zis: Mielul de jertfă. Un miel frumos crescut, pentru a putea fi oricând sacrificat pe altarul ambiţiilor sale. E gata să-şi sacrifice chiar fiul, dacă este cazul. Fratele Annei Notaras. I-am zâmbit, m-am îmbrăcat şi i-am atins prietenos umărul. A tresărit şi i s-au înroşit obrajii, mi-a răspuns cu un surâs. Nu mă consideră aşadar un om de rând. Sufla straşnic crivăţul afară, se lipeau veşmintele de noi şi abia de mai puteam respira. A fost o noapte întunecată. Doar din când în când, între norii ce alergau, apărea o bucăţică de cer înstelat. Deşi i-am poruncit să rămână acasă, câinele galben a venit în urma mea. Am luat torţa din mâna lui Manuil şi i-am dat-o tânărului Notaras. A fost surprins, dar n-a protestat. Oare ce o fi gândit despre mine? Câinele ne-a urmat tot drumul, ca şi cum ar fi promis cuiva că va avea grijă de mine. Palatul lui Notaras era în întuneric. Am intrat printr-o poartă laterală din colţul zidului maritim. Nimeni nu ne-a văzut. Cu toate acestea, am avut impresia că din întunericul nopţii ne pândeau mulţi ochi. Vântul gemea şi ofta, dar nu i-am înţeles mesajul, îmi zumzăia capul. Ca şi cum aş fi ameţit de vânt. Coridorul era înspăimântător de liniştit. Dar, cu prietenie, aerul cald ne-a ieşit în întâmpinare. Am urcat scara şi am intrat într-o încăpere, unde am văzut un pupitru cu pene de scris, hârtie împrăştiată, cărţi mari, foarte frumos legate; în faţa icoanei celor trei sfinţi cavaleri ardea o candelă cu ulei parfumat. Ca şi cum i-ar fi fost prea greu de gânduri, Lukas Notaras îşi ţinea capul aplecat. Nu mi-a zâmbit. M-am înclinat uşor. Mi-a acceptat salutul ca pe un omagiu care i se cuvenea, întorcându-se spre fiul lui, i-a spus: ― Nu mai am nevoie de tine. Tânărul Notaras a încercat să-şi ascundă decepţia. Fără îndoială, ar fi vrut să asculte discuţia noastră. Cu o mişcare graţioasă a capului, mi-a urat noapte bună, apoi a ieşit din încăpere. După ce fiul lui a plecat, Lukas Notaras s-a înviorat şi, aruncându-mi o privire cercetătoare, mi-a spus: ― Ştiu totul despre tine, domnule Ioannis Anghelos. De aceea îţi voi vorbi deschis. Am înţeles că era la curent cu originea mea greacă. Nimic surprinzător, totuşi am fost neplăcut afectat. I-am spus: ― Vrei să-mi vorbeşti deschis? Dar aşa spun doar cei care vor să-şi ascundă adevăratele gânduri. Oare eşti destul de deschis cu tine însuţi? A spus: ― Tu ai fost omul de încredere al sultanului Mehmet. Ai fugit din tabăra lui astă-toamnă. Poziţia pe care o ocupai nu se părăseşte aşa, fără nici un motiv. ― E cazul să vorbim acum despre motivul tău, megaduce, nu despre al meu. Dacă nu te-ai fi gândit că ţi-aş putea fi de folos, nu m-ai fi chemat în miez de noapte. Nu-şi putea ascunde nerăbdarea. Şi el purta pe deget un inel cu sigiliu mare cât un pumn de copil. Mânecile tunicii verzi coborau până la coate, lăsând să se vadă cămaşa de mătase purpurie, brodată cu fir de aur, ca a împăratului. ― Pentru început, a rostit el, tu ai fost acela care ai încercat să mă cunoşti. Ai fost foarte prudent şi apreciez acest lucru. Este înţelept atât pentru tine, cât şi pentru mine. Ai fost deosebit de abil când ai făcut aşa, ca din întâmplare, cunoştinţă cu fiica mea. A doua oară, atunci când ea s-a rătăcit de servitori în port, ai condus-o acasă la tine. Apoi, când am fost plecat pe mare, ai îndrăznit să intri în plină zi chiar şi în casa mea. Prin urmare, oricine te-ar fi supravegheat, a înţeles că ai vrut doar s-o întâlneşti pe fiica mea. Într-adevăr, ai fost foarte abil. ― Ea a promis că-ţi va povesti despre mine, i-am spus. ― Fiica mea este încântată de tine, a rostit surâzând megaducele. Ea nu ştie cine eşti şi care-ţi sunt intenţiile. Este sensibilă şi mândră. Dar nu ştie nimic, înţelegi? ― E foarte frumoasă fiica ta, am spus eu. ― Bănuiesc că eşti deasupra unor astfel de ispite, a spus el. Fiica mea nu este pentru tine. ― Nu fi atât de sigur, megaduce! am rostit eu. Şi, pentru prima oară, a părut într-adevăr surprins. A spus: ― Ce se va întâmpla până la urmă vom mai vedea. Deocamdată, tu joci un joc prea dificil şi prea periculos ca să îndrăzneşti să amesteci în el o femeie. Ca să arunci cu praf în ochii altora, poate. Mai mult, nu! Mergi pe un tăiş de sabie, Ioannis Anghelos. Fii atent să nu faci un pas greşit! ― Poate că tu, megaduce, ştii multe lucruri despre mine, am admis eu. Dar de cunoscut, nu mă cunoşti. ― Ştiu multe, a spus el. Mai multe decât bănuieşti că ştiu. Nici chiar cortul sultanului nu este întotdeauna un loc sigur. Există urechi în toate părţile. Ştiu că nu într-o clipă de furie l-ai părăsit pe sultanul Mehmet. Ştiu că la despărţire ţi-a dăruit un săculeţ cu pietre preţioase. Din păcate, atât basileul, cât şi păstrătorul sigiliului, Phrantzes, ştiu asta. De aceea, de când ai ajuns în Constantinopol, fiecare pas pe care-l faci este supravegheat. Nu ţin să ştiu cât îi vei fi plătit lui Giustiniani ca să te înroleze în armata sa. Toţi latinii sunt coruptibili. Dar, de vei comite o greşeală cât de mică, Giustiniani nu va putea face nimic pentru tine. Şi din nou a făcut un gest cu mâna. ― E absurd, a rostit el. Doar favoarea sultanului Mehmet te protejează. Aici. La Constantinopol. În oraşul sfânt. Atât de mult a decăzut ultima Romă! Ei nici nu îndrăznesc să te atingă, fiindcă nu ţi-au desluşit încă intenţiile. ― Ai dreptate, am spus. Este, într-adevăr, absurd. Chiar şi acum, după ce am fugit de la sultan, după ce l-am trădat, puterea lui încă mă protejează. Am simţit acest lucru în fiece clipă. Adevărul e că trăim într-o lume absurdă. ― Eu nu sunt atât de naiv, a spus el surâzând uşor, încât să-mi imaginez că, de pe poziţia în care te afli, ai îndrăzni să-mi dezvălui planurile tale. Eu sunt grec. Poate că nici nu trebuie să-mi povesteşti nimic. Bunul meu simţ îmi spune că, după cucerirea oraşului, vei avea o poziţie şi mai înaltă decât aceea pe care ai avut-o până acum ca slujitor al sultanului. Dacă nu publică, cel puţin secretă. De aceea, cred că o înţelegere reciprocă, chiar o colaborare, în anumite limite, bineînţeles, ne-ar putea fi de folos amândurora. Mi-a aruncat apoi o privire întrebătoare. ― Tu ai spus-o, i-am răspuns eu evaziv. ― Împărăţia Bizanţului s-a şi prăbuşit, a rostit el. Larvele i-au ros măduva. N-a mai rămas din Bizanţ decât o crustă, care trebuie spartă. Fiinţa Constantinopolului nu mai poate exista de una singură. ― Dar ai lăsat să-ţi scape din mână momentul oportun, i-am atras eu atenţia. De ce n-ai strâns poporul în jurul tău şi nu l-ai condus la revoltă, îndată după ce a fost proclamată Uniunea? Pentru sultan, ar fi fost o promisiune că oraşul i se va supune de bunăvoie. A clătinat din cap şi a spus: ― Nu. Poporul este încet şi nici nu poate privi atât de departe. În patima credinţei lui, poporul îşi pune speranţa în Panaghia. Şi fără ajutorul latinilor, chiar de s-ar îneca în sânge, poporul tot nu i-ar deschide sultanului porţile. Şi mai simplu i-ar fi lui Mehmet să-l măcelărească. Revolta ar fi fost, prin urmare, o eroare politică de neiertat. A continuat: ― Cedarea de bunăvoie a oraşului depinde de înţelegerea cu el şi de condiţiile legatului întocmit, în afara cazului în care sultanul vrea cu tot dinadinsul să treacă oraşul prin foc şi sabie. Constantin ar fi fost dispus să-i fie vasal şi să-i plătească biruri. Dar despre o astfel de rezolvare a conflictului, Mehmet nici n-a dorit să audă. Am dreptate? Cum nu i-am răspuns, şi-a încrucişat degetele şi a spus hotărât: ― Nu există decât două posibilităţi. Fie asediul reuşeşte, şi sultanul cucereşte Constantinopolul, fie nu reuşeşte, şi oraşul devine pentru totdeauna o colonie a latinilor. S-a ridicat apoi în picioare, şi-a făcut curaj şi a rostit pe un ton mai ridicat: ― Am cunoscut o dată dominaţia latinilor. A durat o generaţie, dar nici acum, după trei sute de ani, Constantinopolul nu şi-a revenit, iar stricăciunile de atunci nu au fost îndreptate. Latinii sunt nişte tâlhari şi mai neruşinaţi decât turcii, latinii sunt falsificatori ai credinţei. Turcii ne vor îngădui, cel puţin, să ne păstrăm credinţa şi obiceiurile strămoşeşti. De aceea, de data aceasta, chiar dacă varsă lacrimi de sânge pentru neputinţa noastră, Sfânta Panaghia este de partea turcilor. ― Nu uita că nu ţii un discurs mulţimii! i-am atras eu atenţia. Mi-a spus pe un ton grav: ― Nu mă înţelege greşit! Mai înainte de orice, nu mă înţelege greşit! Eu sunt grec şi voi lupta pentru oraşul meu atât timp cât va mai avea o şansă de independenţă. Dar nu vreau să-l văd căzut în mâinile latinilor, fără alt folos decât de a duce în contul lui, de la un deceniu la altul, o luptă epuizantă, ucigătoare, pentru ca Europa să fie în siguranţă. Suntem obosiţi de Europa, suntem sătui de latini. Dacă-i compari cu barbarii de latini, poţi afirma că turcii, cu tradiţiile lor culturale arabe şi persane, sunt un popor civilizat. Puterea sultanului va face să reînflorească oraşul. La hotarul dintre Occident şi Orient, Constantinopolul va domina lumea din nou. Sultanul nu pretinde să ne abandonăm credinţa, ci doar să trăim în înţelegere şi prietenie cu turcii. De ce să nu cucerim împreună cu ei întreaga lume? De ce n-ar putea fi vechea noastră cultură şi civilizaţie greacă fermentul viguroasei lor civilizaţii? Să se nască aşadar cea de-a treia Romă! Sultanul va guverna noua Romă, în care grecii şi turcii vor trăi împreună, respectându-şi credinţa reciproc. ― Visul tău este, fără îndoială, măreţ, am rostit eu. Nu vreau să torn apă rece peste inima ta înflăcărată, dar visurile nu sunt decât visuri. Să rămânem în limitele realului! Tu nu-l cunoşti pe Mehmet, dar doreşti căderea oraşului tău în mâinile lui. ― N-o doresc, a spus el. Ştiu doar că ultima cetate a Bizanţului, Constantinopolul, va cădea. Doar nu degeaba sunt strateg. A spus în continuare: ― Mai bine un câine viu decât un leu mort! Împăratul Constantin şi-a ales destinul, fiindcă altceva nu poate. Când va vedea cu ochii lui că totul este pierdut, îşi va căuta singur moartea undeva, sub zidurile Constantinopolului. Dar eu prefer să rămân în viaţă, pentru a-i fi de ajutor poporului meu. Timpul Paleologilor a trecut. Sultanul va fi singurul nostru împărat. Dar, pentru a-i guverna pe greci, va avea nevoie de greci. După ce va cuceri oraşul, va trebui fără doar şi poate să numească în funcţii importante bărbaţi care cunosc ceremonialul de la Curte şi problemele administrative. De aceea, Constantinopolul are nevoie de bărbaţi care iubesc neamul şi tradiţiile vechii Grecii mai mult decât propria lor glorie. Decât să mor ca un leu, prefer să slujesc poporul meu ca un câine. Trebuie doar să-l conving pe sultan de bunele mele intenţii. Când de pe ziduri se va vesti Oraşul este pierdut!, atunci va fi clipa favorabilă ca să iau în mâini destinul poporului meu şi să acţionez cât mai bine în interesul lui. A tăcut apoi şi m-a privit atent. ― Discursul tău a fost lung, frumos, impresionant şi onorabil, i-am spus eu. Este adevărat că această moştenire a Greciei antice, pe care tu vrei s-o salvezi, cuprinde şi exemplul lui Leonida şi al bătăliei de la Termopile, dar ţi-am înţeles intenţia. Vrei să-l convingi pe sultan de buna-ţi credinţă. Oare nu l-ai convins destul? Ai fost comandantul politic al adversarilor Uniunii. Ura pe care ai semănat-o împotriva latinilor a generat în oraş conflicte interne şi a slăbit capacitatea de apărare. Cât despre expediţia piraterească pe mare, i-a oferit sultanului cel mai bun pretext pe care l-ar fi putut spera. Bun! De ce nu-i scrii direct sultanului că eşti dispus să-ţi oferi serviciile? El mi-a răspuns: ― Tu ştii prea bine că poziţia pe care o ocup mă împiedică s-o fac. Mai mult, sunt grec. Eu trebuie să lupt pentru oraşul meu, chiar dacă ştiu că lupta este zadarnică. Dar îmi rezerv dreptul de a acţiona în funcţie de împrejurări pentru binele poporului meu. Oare de ce-ar trebui ca poporul grec să piară sau să devină un popor de sclavi, dacă se poate evita acest lucru? De aceea, atât pentru mine, cât şi pentru toţi ceilalţi care au încredere în mine şi-mi cunosc intenţiile, cel mai important ar fi dacă, în timpul asediului, sultanul, chiar şi în taină, i-ar asigura pe greci că admite autoguvernarea poporului grec alături de turci şi independenţa Bisericii creştine subordonate doar patriarhului. Asta ar uşura mult reorganizarea oraşului şi i-ar asigura liniştea. ― Ia te uită! am rostit eu. Te-ai şi gândit la noul patriarh. Lasă-mă să ghicesc singur despre cine-i vorba. Călugărul Ghenadios, nu-i aşa? ― Poate că anticipezi prea curând, a spus el. Dar ce-i drept, călugărul Ghenadios, fost discipol al lui Markos Evghenikos, este cel mai de neîmpăcat adversar al Uniunii şi gata oricând să-şi zdrobească singur mâna dreaptă cu care a semnat proclamaţia de la Florenţa. E şeful spiritual al adversarilor Uniunii, iar eu sunt cel politic. L-am întrebat: ― Dacă ţi-ar promite sultanul Mehmet tot ceea ce doreşti, te-ai putea încrede în vorbele lui? ― Politica este un joc periculos, mi-a răspuns megaducele. Bănuiesc că sultanul are o gândire matură. Dar, fie cum o fi! Trebuie să am încredere. Altfel nu se poate. Şi-a cântărit bine cuvintele mai înainte de a le rosti: ― Înţelege-mă, n-am nimic de pierdut; în această problemă avantajul meu este la fel de mare ca şi al sultanului. Ca împărat al grecilor, el va avea nevoie de greci. Rezolvarea problemelor guvernării şi autonomiei Bisericii greceşti fără prea mult timp pierdut şi fără discordii este o garanţie atât pentru stabilitatea Imperiului Otoman, cât şi pentru atenuarea conflictelor interne din Constantinopol. Nu uita că, după ce va cuceri Constantinopolul, el nu va întârzia să pregătească atacul împotriva Occidentului. Avantajul comun este o garanţie mai sigură decât sărutarea crucii sau hotărârile secrete. ― Într-adevăr, nu-l cunoşti pe Mehmet, am repetat eu. Fermitatea mea l-a deranjat. ― Dar eu nu sunt un trădător! a spus megaducele. Sunt doar un om politic. Acest lucru vreau să-l înţelegeţi, atât tu, cât şi sultanul Mehmet. În faţa poporului meu, în faţa conştiinţei mele, în faţa lui Dumnezeu în ziua Judecăţii de Apoi, singur voi da socoteală pentru faptele şi gândurile mele, fără a-mi fi teamă de calomniatori. Raţiunea politică spune că, la momentul potrivit, de oameni ca mine este nevoie. Motivele care mă îndeamnă să acţionez astfel sunt curate. Eu nu sunt un ipocrit. E mai bine dacă poporul va continua să trăiască, într-un fel sau altul, n-are importanţă cum. Spiritul grec, civilizaţia greacă, credinţa acestui popor nu înseamnă doar zidurile Constantinopolului, palatul imperial, forumul, senatul, adunarea arhonţilor. Acestea sunt doar forme exterioare, care se schimbă de la un timp la altul, cu condiţia ca viaţa să continue. Eu i-am spus: ― Raţiunea divină şi raţiunea politică sunt două lucruri diferite. Iar el m-a corectat: ― Dacă Dumnezeu a dat omului capacitatea de a gândi politic, probabil că în intenţia Lui a fost ca omul să se folosească de această capacitate. ― Ai vorbit foarte clar, megaduce! am rostit eu cu amărăciune. Oameni ca tine vor guverna lumea după căderea Constantinopolului. Te pot asigura că sultanul Mehmet cunoaşte planurile tale şi va şti să aprecieze la adevărata lor valoare intenţiile tale dezinteresate. Fără îndoială, la momentul potrivit, într-un fel sau altul, îţi va face cunoscută voinţa sa şi îţi va spune în ce fel îi vei putea fi de folos în timpul asediului. Şi-a înclinat uşor capul ca şi cum ar fi recunoscut în mine mesagerul ce i-a transmis vorbele rostite direct de sultan. Atât de mult poate fi un om sclavul propriilor sale dorinţe! Era calm şi a făcut un gest prietenos cu amândouă mâinile când a văzut că mă ridic să plec. ― Nu, nu pleca încă, a spus el. Discuţia de până acum a fost prea oficială. Aş dori să-ţi câştig prietenia. Slujeşti unui stăpân care, în ciuda faptului că este atât de tânăr, are o energie, o putere de decizie şi o perspicacitate pe care i le respect din toată inima. A mers apoi în grabă spre o masă de serviciu, a turnat vin în două cupe şi mi-a întins una dintre ele. Dar l-am refuzat. I-am spus: ― Eu am gustat din vinul tău. Frumoasa ta fiică mi-a oferit o cupă de vin aici, în casa ta. Dar acum îngăduie-mi să am capul limpede! Nu sunt obişnuit să beau vin. A înţeles greşit răspunsul meu, a zâmbit şi mi-a spus: ― Poruncile şi interdicţiile Coranului au şi părţile lor bune. Nu încape îndoială că Mahomed a fost un mare profet. În vremea noastră, orice om înţelept ştie să aprecieze meritele altor religii, chiar dacă-şi păstrează credinţa în care s-a născut. Dar îi pot înţelege şi pe creştinii care, din proprie dorinţă, s-au convertit la Islam. În ceea ce priveşte credinţa, îi respect pe oamenii cu convingeri sincere. I-am spus: ― Eu nu m-am convertit la Islam. Cu tăişul săbiei pe grumaz, şi tot nu mi-am lepădat credinţa creştină. Nici circumcis nu sunt. Cu toate acestea, prefer să-mi păstrez capul limpede. Chipul i s-a întunecat din nou. În numele prieteniei pe care a dorit să mi-o arate, a încercat să mă înţeleagă şi să mă accepte, consimţind să-şi uite stirpea nobilă şi rangul. Din greşeală, m-a jignit apărând presupusa-mi renunţare la credinţă. Am continuat calm: ― Am mai spus-o, dar o mai spun o dată: eu l-am părăsit pe sultan. Am venit la Constantinopol doar pentru a lupta şi a muri lângă zidurile oraşului. Nu urmăresc nimic altceva. Oricum, îţi mulţumesc pentru încrederea pe care mi-ai arătat-o şi te asigur ca nu voi abuza niciodată de vorbele pe care le-ai rostit. Orice om are dreptul să gândească şi să plănuiască ce doreşte. Nu-i o crimă. Singur eşti răspunzător de ceea ce se întâmplă în capul tău. Şi nimeni nu te poate învinui. Însă, atât împăratul Constantin, cât şi consilierii săi au gândit, probabil, la posibilitatea materializării unor astfel de planuri. Fii prudent, la fel de prudent ca şi până acum! Şi-a pus deoparte cupa cu vin, fără să fi gustat din ea, şi mi-a spus cu o nuanţă de reproş: ― N-ai încredere în mine. Fără îndoială, ai misiunea ta, care nu mă priveşte. Fii atunci şi tu prudent! Nădăjduiesc că, la timpul potrivit, vei lua legătura cu mine. Îmi cunoşti ideile. Ştii ce pot face. Ştii şi ce nu pot face. Dar, înainte de orice, sunt grec şi voi lupta pentru oraşul meu. ― Şi eu. Din acest punct de vedere, s-ar părea că suntem de aceeaşi părere. Chiar dacă ştim că oraşul este pierdut, chiar dacă nu credem în miracole, amândoi vrem să apărăm zidurile Constantinopolului. ― Timpul a îmbătrânit, a rostit el. Nu se mai întâmplă minuni în zilele noastre. Dumnezeu nu se mai amestecă. Este doar martor al gândurilor şi faptelor noastre. S-a întors apoi spre icoana celor trei sfinţi cavaleri şi spre candela cu ulei parfumat, a ridicat braţul şi a jurat: ― În faţa lui Dumnezeu şi a unicului Său Fiu, în numele Sfântului Duh, a Sfintei Fecioare şi a tuturor sfinţilor, jur că intenţiile mele sunt curate şi că nu doresc altceva decât binele poporului meu! Nu din dorinţa de putere, ci pentru viitorul familiei mele, neamului meu, oraşului meu trebuie să acţionez aşa după cum am hotărât. Ştiu că mă aşteaptă încercări îngrozitoare. A jurat cu atâta sinceritate, încât am fost nevoit să-l cred. El nu-i doar un simplu politician. El crede sincer că ceea ce a hotărât este bine. Este un bărbat care a fost jignit, sensibila lui mândrie i-a fost rănită, îi urăşte pe latini, a fost dat la o parte. De aceea şi-a făurit un vis în care crede. Atât de pătimaş, atât de orb, atât de înflăcărat în credinţă, la fel ca acea călugăriţă simplă care crede din tot sufletul că a văzut-o pe Sfânta Panaghia din icoană vărsând lacrimi de sânge. ― Pe fiica ta, am spus eu, pe Anna Notaras îmi vei îngădui oare s-o mai revăd? ― La ce bun? m-a întrebat el surprins. Dacă tot nu mai este nevoie. Doar ca să atragi atenţia? Şi apoi, cum ar putea ea să se arate împreună cu un bărbat pe care toată lumea îl suspectează că ar fi iscoada sultanului? ― Încă nu m-au închis în Turnul de Marmură, i-am răspuns eu. Dacă Giustiniani se distrează în compania frumoaselor doamne de la Blaherne, de ce n-aş avea voie să-i aduc omagii fiicei megaducelui? ― Fiica mea trebuie să-şi păzească buna reputaţie. Vocea îi devenise îngheţată şi duşmănoasă. I-am spus: ― Vremurile s-au schimbat. O dată cu latinii, au sosit din Occident alte obiceiuri, mai libere. Fiica ta este matură şi ştie singură ce vrea şi ce nu vrea. De ce nu i-aş aduce cântăreţi şi muzicanţi care s-o înveselească? De ce n-aş putea s-o însoţesc călare când se duce cu litiera la biserică? Palatul tău este întunecat. De ce să-i refuzi dreptul de a zâmbi şi de a se simţi bine până când nu începe vremea suferinţelor? Oare ce ai împotriva mea, megaduce? Şi-a mişcat nervos mâinile şi a spus: ― Prea târziu! Fiica mea va părăsi oraşul. Mi-am lăsat capul în jos pentru a-mi ascunde disperarea. Presimţisem. Nu era ceva la care să nu mă fi putut aştepta. Cu toate acestea, clocotea amarul în mine. ― Facă-se voia ta! am spus eu. Totuşi, aş vrea s-o mai văd o dată înainte de a pleca. M-a privit atent şi în ochii lui mari şi strălucitori a apărut pentru o clipă o expresie distrată, de parcă ar fi examinat o posibilitate de care nu ţinuse seama până atunci. Apoi şi-a legănat mâinile şi s-a uitat spre fereastră ca şi cum ar fi putut vedea marea dincolo de sticla întunecată de furtuna de afară. ― Prea târziu, a repetat el. Regret, dar cred că acum corabia a părăsit portul. Vântul este prielnic şi noaptea favorabilă; în seara aceasta, am condus-o pe ascuns până la corabie. A plecat cu lucrurile şi cu servitorii ei. I-am întors spatele şi am plecat. De pe coridor mi-am luat torţa, am deschis pe bâjbâite poarta şi am ieşit din casa lui învăluit în întunericul nopţii. Vântul urla. Talazurile mării se spărgeau cu mare vuiet de zidul maritim. Furtuna îmi înfăşură strâns veşmintele în jurul trupului şi, de atâta vânt îngheţat, mi se tăia respiraţia. Mi-am pierdut capacitatea de control a mişcărilor, de aceea am aruncat torţa, care, după ce a zburat în întuneric, a căzut, s-a sfărâmat şi s-a stins. Acest gest mi-a salvat viaţa, îngerul meu păzitor era de veghe. Şi câinele. Tăişul unui pumnal a alunecat pe lângă subsuoara braţului meu şi s-a izbit de coaste. Apoi agresorul s-a împiedicat de câine, a ţipat din cauza muşcăturii şi a început să lovească la întâmplare în juru-i. Un urlet trist m-a înştiinţat că viteazul animal a primit, în locul meu, lovitura de moarte. M-am înfierbântat de mânie. Am căutat grumazul omului care m-a lovit, alunecos şi am simţit mirosul de usturoi din răsuflarea-i înspăimântată, amestecat cu miasma veşmintelor lui murdare. L-am strâns de grumaz până ce a căzut la pământ şi am înfipt pumnalul în trupul lui. A horcăit îngrozitor, apoi n-a mai mişcat. M-am aplecat lângă câine şi el a încercat, cu ultimele puteri, să-mi lingă mâinile. Apoi capul i-a căzut greu şi a murit. L-am întrebat întristat: De ce m-ai însoţit, în ciuda poruncii pe care ţi-am dat-o? Că doar nu tu, ci îngerul meu Păzitor m-a salvat. Ai murit de pomană, prietene! N-a fost decât un câine hoinar şi galben. Fără să i-o fi cerut, se ataşase de mine. El m-a recunoscut. Asta l-a costat viaţa. La o fereastră a palatului s-a aprins o lumină, apoi am auzit scrâşnetul zăvorului porţii. Am luat-o instinctiv la goană şi, din cauza întunericului care mă orbise, n-am văzut că mă îndreptam spre zid. Lovitura a fost cumplită. Mi-am şters sângele de pe faţă şi am pornit nesigur spre Hipodrom; îmi simţeam coastele umede de sânge, între norii ce alergau pe cer, din când în când, pentru o clipă, se vedeau sclipind stelele nopţii. Până la urmă, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul. Mă durea capul, iar mintea mea învârtea fără încetare doar aceste cuvinte: Phrantzes, nu Constantin. Phrantzes, nu Constantin... Dacă tot n-au găsit nici un motiv ca să mă închidă în turnul de marmură, mă credeau ei chiar atât de periculos încât să-mi hotărască moartea? Dar când am ajuns pe colină, aceste gânduri inutile s-au risipit. Am trecut prin faţa Catedralei Sfânta Sofia ţinându-mi apăsat pieptul cu mâinile şi am urmat drumul portului până la casa mea. Inima repeta fără încetare: Ea a plecat. Ea a plecat... Anna Notaras a plecat. Ea a ales. Este o fiică ascultătoare, care respectă poruncile tatălui ei. Fără să-mi fi lăsat un mesaj, fără să-mi fi spus la revedere. Servitorul meu Manuil nu se culcase. Mă aştepta în camera mea, unde candela ardea şi lumânările erau aprinse. N-a părut surprins când mi-a văzut faţa lovită şi veşmintele pline de sânge, într-o clipă a adus apă proaspătă, feşe din pânză curată şi balsam pentru răni. M-a ajutat să mă dezbrac şi a spălat rana, care se întindea de la omoplat până la subsuoară şi de-a lungul coastelor. Mă ustura îngrozitor, dar durerea trupească mi-a făcut bine. I-am pus în mână acul şi ghemul cu fir de mătase şi i-am arătat cum trebuie să coasă rana. I-am poruncit s-o spele încă o dată cu vin tare şi să strângă pânze de păianjen şi mucegai, pe care să le pună deasupra rănii, pentru a nu se inflama. După ce m-a înfăşurat bine şi m-a aşezat în pat, am fost scuturat de frisoane atât de puternice, încât patul a început să scârţâie. Am avut febră şi glasul mi-a tremurat. Sărmanul meu câine, galbenul şi costelivul meu câine, oare cine ai fost tu? Am rămas multă vreme treaz. Am rămas din nou singur. Dar n-am cerut îndurare de la Dumnezeu. Anna Notaras a ales. Ce drept am eu să-i judec hotărârea? În întunericul nopţii am cugetat... Şi stelele sunt lumi gânditoare. Razele lor reci influenţează destinul oamenilor. Pot face din unul sau altul un erou sau un fricos, un filozof sau un nerod - încă din uterul matern. Tot ceea ce există în univers este posibil pentru Dumnezeu şi niciodată nu vom putea şti ce influenţă are El asupra noastră. Poate că formele fiinţelor se schimbă... Chiar şi câinele m-a recunoscut. Poate că tot într-o altă viaţă am întâlnit-o şi pe ea, de aceea am recunoscut-o. Poate că, după această viaţă, mă voi naşte din nou ca să o reîntâlnesc, fiindcă aşa nu se poate. Nu te poţi despărţi neîmplinit. Raţiunea mea se împotriveşte posibilităţii unei astfel de despărţiri. Sau poate că eu nu sunt o fiinţă umană. Poate că sunt înger şi doar lanţurile în care sunt încătuşat mă împiedică să înţeleg şi să mă cunosc de-adevăratelea. Am întâlnit printre oameni şi dintre aceia care se deosebesc de toţi ceilalţi, sfidând legile naturii umane. Ei nu pot fi doar oameni, aşa cred. De ce m-am născut? Încotro mă îndrept? Care este fapta secretă, despre care eu însumi nu ştiu, pe care o împlinesc ca un somnambul? Nu, sunt o fiinţă umană, sunt doar un om. Adorm în parfumul de hiacint al obrajilor tăi, Anna Notaras! Adorm în înflăcăraţii tăi ochi căprui, sub arcul delicat al sprâncenelor tale. Ca aurul şi fildeşul erau obrajii tăi când te-am cunoscut. Ca obrajii unui idol. De ce-a trebuit să te pierd? În ziua morţii voi adormi în parfumul de hiacint al obrajilor tăi. Nu mi-o vei putea interzice. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 24/06/2011, 11:24 PM | message # 15
28 februarie 1453
Profitând de furtuna de acum două nopţi, o parte dintre corăbiile din port au fugit. Marea galeră a veneţianului Piero Davenzo, însoţită de şase corăbii din Creta, au părăsit Constantinopolul după ce au isprăvit de încărcat tot ce au avut de încărcat. N-au folosit la nimic nici jurământul, nici sărutarea Crucii, nici amenda coercitivă. Căpitanii corăbiilor fugare au salvat pentru armatorii din Veneţia şi din Creta o sută de duzini de lăzi cu sodă, cupru, indigo, ceară, mastic şi mirodenii. În plus, pe corăbii s-au îmbarcat sute de oameni bogaţi, care au putut să plătească aurul cerut de căpitanii corăbiilor. Se spune că, de câteva zile, această fugă era un secret pe care toată lumea îl cunoştea. La Gallipoli, turcii nici n-au deschis focul asupra corăbiilor, nici n-au trimis galere de război să le urmărească. Cu siguranţă că şi acest lucru a fost aranjat dinainte, probabil prin intermediul reprezentanţilor Perei neutre. Ce înseamnă pentru sultan câteva lăzi de cupru şi de mirodenii, când în felul acesta se micşorează numărul corăbiilor de care dispune împăratul şi slăbeşte vădit apărarea portului? Megaducele, comandantul flotei imperiale, cunoştea, evident, intenţia de fugă, fiindcă a profitat de situaţie pentru a-şi pune fiica la adăpost. Şi femeile familiei regale au părăsit oraşul, dar nu se ştie când s-a petrecut plecarea lor. După fugă, basileul Constantin le-a cerut căpitanilor corăbiilor rămase să reînnoiască jurământul că nu vor părăsi portul fără permisiunea lui. Ce altceva ar fi putut face? Dar aceiaşi căpitani veneţieni care au jurat pentru a doua oară au refuzat să descarce pe pământ preţioasa lor încărcătură. Acesta ar fi fost cel mai eficient mod de a-i împiedica să fugă. Am încredere în veneţienii care au rămas, care n-au cedat tentaţiei de a părăsi Constantinopolul profitând de furtună. În noaptea aceea, în port a fost o stare de confuzie totală, înainte de a ieşi din port, odgoanele ancorelor corăbiilor fugare s-au izbit de celelalte corăbii. S-au auzit detunături. Chiar dacă, mai înainte, protestaseră formal împotriva rechiziţionării corăbiilor veneţiene, Morosini şi Trevisano au dat ordin să se tragă cu tunul în corăbiile fugare. Astăzi, căpitanii corăbiilor din Veneţia şi din Creta au mărşăluit spre Biserica Sfintei Fecioare din Forum şi i-au jurat, încă o dată, credinţă. Mulţi au plâns, şi-au strâns mâinile unul altuia şi au făgăduit că vor lupta împreună până la moarte, pentru comunitatea creştină şi pentru slava lui Dumnezeu, făcând abstracţie de opiniile diferite ale ţărilor lor de origine şi de toate invidiile negustoreşti. Ei au încredere în faima lui Giustiniani şi mai cred şi în promisiunile Veneţiei şi ale papei că la primăvară vor trimite ajutoare Constantinopolului. Cred în ceea ce-şi doresc. Aşa-s unii oameni, nu se neliniştesc. Iar în inima lor vor crede până în ultima clipă că-şi vor salva bogăţiile, chiar dacă apărarea se va dovedi zadarnică. Sunt convinşi că flota turcilor nu va putea să distrugă marile galere occidentale. Pentru că până acum nu a putut niciodată. Chiar dacă a pierdut mulţi oameni, oare n-a reuşit Morosini să navigheze de la Caffa la Constantinopol prin strâmtoarea Bosfor? Adevărul este că Morosini a fost viclean. Trecând cu corabia pe lângă fortăreaţa sultanului, le-a poruncit vâslaşilor să facă semne cu vâslele că se predau, apoi s-a lăsat în voia curentului marin până a ieşit din bătaia tunurilor. Dar după aceea turcii au fost mai înţelepţi. l martie 1453 Fiindcă n-am vrut încă să ies din casă, a venit Giustiniani să mă vadă. Mă usturau rănile, obrajii-mi dogoreau, îmi simţeam fiinţa arzând. Pe când descăleca de pe superbul lui cal de război, mulţimea s-a adunat repede în faţa casei mele ca să-l vadă. Chiar dacă este latin, grecii îl adoră pe Giustiniani. Copiii au atins cu respect hăţurile calului, împăratul i-a dăruit şaua aurită şi harnaşamentul de sărbătoare decorat cu pietre semipreţioase. Vizita lui Giustiniani a fost o mare cinste pentru mine. Am vorbit mult. I-am expus filozofia mea. În van. De aceea, o voi mai povesti o dată. Chiar dacă şi acest lucru este tot zadarnic. Am timp. Ce altceva aş mai putea face? După ce mi-a văzut fruntea umflată şi nasul jupuit, Giustiniani a clătinat din cap şi a plescăit din limbă. ― Doar o mică încăierare la crâşmă, l-am lămurit eu. ― A trebuit să te aperi? a întrebat. ― După ce am contraatacat, m-am retras din luptă, i-am răspuns. ― Dacă-i adevărat, nu vei fi pedepsit, m-a asigurat Giustiniani. Mai cu seamă că n-am primit nici o plângere că ai fi tulburat liniştea publică. Dar arată-mi rana! I-a spus lui Manuil să desfacă bandajul, apoi a pipăit cu degetul marginea umflată a plăgii. ― O lovitură pe la spate, a constatat el. La un deget de moarte. Nu, Jean Ange, asta n-a fost doar o încăierare! Chiar dacă, după urmele de pe faţă, te-aş fi putut crede. ― N-am prea mulţi prieteni în oraş, am recunoscut eu. ― Atunci, m-a sfătuit el, ar trebui să porţi o cămaşă de zale. Chiar dacă vârful pumnalului nu se rupe întotdeauna, cel puţin nu poate să pătrundă atât de adânc. ― N-am nevoie de aşa ceva, i-am răspuns. Dacă-mi păstrez mintea trează, mă pot încorda atât de tare, încât nici o armă tăioasă nu poate pătrunde în mine. M-a întrebat curios: ― Eşti într-adevăr atât de dur? Şi cum faci asta? Ai vreun talisman fermecat, eşti magician? Sau poate posezi iarba fiarelor? Dar nu mă îndoiesc că, atâta timp cât crezi în ele, toate metodele sunt bune. Am luat de lângă pat acul lung de argint şi i-am spus: ― Priveşte! Am pronunţat în şoaptă vorbele magice arabe, pe care le-am învăţat de la dervişii torlak, şi am înfipt în muşchiul braţului acul, până ce vârful lui a ieşit pe partea cealaltă. N-a curs nici o picătură de sânge. Giustiniani a clătinat din capul lui mare de taur şi mi-a spus neîncrezător: ― Atunci de ce este inflamată rana? Dacă tot eşti atât de dur cum pretinzi, de ce nu se vindecă de la sine? ― Am fost nervos, i-am explicat eu. Mi-am pierdut stăpânirea de sine. Dar n-avea nici o grijă, rana se va vindeca. Poimâine voi fi din nou gata să-ţi slujesc. Se plictisise şi-şi rotea privirea în jur. I-am poruncit lui Manuil să-i aducă vin. Am scos acul din braţ; nici o picătură de sânge n-a curs. A sorbit din cupa de vin şi mi-a spus: ― Nu ştiu dacă ai auzit că în Moreea a căzut Patrasul. Vestea am primit-o prin intermediul Perei, se înţelege. Sultanul l-a silit pe fratele împăratului să se angajeze într-un război de apărare, aşa că, din Moreea, zadarnic mai aşteptăm vreun ajutor. ― Ştiam noi asta, i-am spus eu. Toată iarna s-au dat lupte în Moreea. Dar n-o să ştim niciodată dacă, într-adevăr, despotul Demetrios intenţionase să-şi ajute fratele. Între ei a fost întotdeauna un război deschis. Doar mama lor şi intervenţia senatului l-a împiedicat pe Demetrios să-l omoare pe basileul Ioan şi să se încoroneze împărat. S-au mâncat unii pe alţii ca fiarele toţi fraţii Paleologi. Giustiniani a povestit mai departe: ― Turcii au distrus Patrasul, au jefuit tot ce-au putut jefui, au dat foc oraşului, i-au omorât pe cei vlăguiţi şi neputincioşi, iar pe ceilalţi locuitori i-au vândut ca sclavi. Mi-am simţit şi mai înfierbântată fiinţa. ― Patras... Patras, mi-am amintit eu. Călugării cu rase negre de pe pietrele oraşului mort... În tinereţea mea, când m-am întors de la Constantinopol, am stat o săptămână acolo împreună cu doctorul Nicolaus Cusanus. Îi însoţeam atunci pe împăratul Ioan, pe patriarh şi pe erudiţii greci în călătorie spre Veneţia şi Ferrara. Era pe vremea când Sinodul din Basel, care mă acuzase pentru că participasem la forţarea lacătului lăzii unde era păstrat sigiliul Sinodului şi la falsificarea scrisorii de acreditare, a dat poruncă să fiu căutat în Franţa şi în Italia. Spune-mi, te interesează filozofia, Giovanni Giustiniani? ― Ce treabă am eu cu filozofia? Filozofii cu treaba lor, eu cu treaba mea, a răspuns cuviincios Giustiniani. Dar vorbeşte, prietene, zi-i înainte, dacă simţi că astfel îţi mai uşurezi gândurile! Am început să povestesc: ― Velele trosneau ca tunetul, puntea corăbiei gemea şi vâslele s-au rupt în bucăţi când am ajuns noi la Patras. Era ca şi cum natura se răzvrătise pentru a ne împiedica să continuăm călătoria şi să schimbăm credinţa grecilor. Patras era un oraş prăfuit şi lugubru, îmi amintesc de chiparoşii trişti şi de coloanele sparte de marmură, îngropate pe jumătate în pământ. Ca să-şi liniştească gândurile răvăşite după necazurile călătoriei, împăratul Ioan îl întreba tot timpul pe Markos Evghenikos, adversarul Uniunii, dacă, în acord cu textele din Biblie şi cu tălmăcirile făcute de Sfinţii Patriarhi, câinii pot avea sufletul nemuritor. Îi muriseră doi câini în timpul acelei obositoare călătorii pe mare. Mi-am amintit deodată de câinele galben. Mi-am amintit şi de câinele cenuşiu al ducelui din Milano. Şi am oftat. ― Împăratul Ioan era suspicios, mi-am continuat eu povestirea. Dacă a susţinut unirea Bisericilor creştine, a fost doar pentru că voia cu orice preţ ca, la timpul potrivit, să obţină o unire politică a ţărilor creştine şi un legământ de ajutor din partea papei. La Patras, printre altele, a pus o întrebare în jurul căreia s-a discutat mult. A cerut să i se explice cum se face că pedeapsa cu focul veşnic al iadului poate fi în armonie cu justiţia lui Dumnezeu. ― Şi eu m-am gândit de multe ori la asta, a spus Giustiniani, vădit interesat de subiect. Nu pot înţelege de ce slăbiciunea cărnii şi alte câteva păcate originare moştenite de la diavol sunt mai de neiertat decât orice altă faptă, cât de rea, şi de ce pedeapsa ţine o eternitate. Ca să nu mai spun că, şi mai îngrozitoare decât infernul însuşi, sunt descrierile pe care le fac oamenii Bisericii şi Poeţii. Dar s-a grăbit să adauge, făcându-şi, pentru mai multă siguranţă, semnul crucii: ― Nu că m-aş îndoi de învăţătura Bisericii, Doamne fereşte! Papa şi episcopii, ba chiar şi oamenii Bisericii cu funcţii mai mici, îşi cunosc prea bine meseria şi sunt destul de învăţaţi ca să ia în seamă vorbele mele. De altfel, nici eu nu mă aştept ca ei să mă sfătuiască cum trebuie aşezaţi arcaşii în timpul luptei sau cât de ascuţit trebuie să fie tăişul săbiei. M-am mirat şi eu, atâta tot. Poate că nu-i o crimă. ― Tot aşa s-a mirat şi împăratul Ioan, i-am spus eu. Dar îndoiala nu este o filozofie periculoasă, fiindcă, în profunzimile îndoielii, sămânţa credinţei este mai bună decât sămânţa necredinţei. Indiferenţa este cea mai rea necredinţă. ― Îmi simt înţepată simţirea, a rostit demn Giustiniani şi s-a bătut cu pumnul în piept. Dar eu am o hârtie în care scrie negru pe alb că toate greşelile mi-au fost iertate. Când va fi nevoie, am să scot această dovadă de sub pieptarul de protecţie, şi ai să vezi că, în afara faptului că sunt genovez, nici o putere a infernului nu va mai avea ce să-mi reproşeze. Îmi simţeam fiinţa înfierbântată şi am rostit pătimaş: ― O, tinereţe! Patras. Bessarion, mitropolitul de atunci al Niceei, care urma să devină cardinalul binecuvântător al Uniunii...Bessarion mi-a îngăduit să împrumut Lexiconul lui Suidas şi să copiez de acolo fragmentele care mă interesau. Cea mai mare comoară a tuturor ştiinţelor umane. Nici nu ştiusem până atunci că există o astfel de carte. Pe vremea aceea încă mai credeam în ştiinţă. Eram extaziat şi devoram acel lexicon al cunoaşterii ca şi cum, cu ajutorul lui, aş fi vrut să câştig nemurirea... Sunt universalia realia? am întrebat, şi, în capul meu, bântuit de febră, totul a devenit confuz... Sau doar nominal ? Sunt reale conceptele sau sunt doar nume şi cuvinte? Pentru mine, acesta a fost misterul acelei vremi. Toate vin doar de la pământ şi din om? Sau pământul şi omul sunt doar umbre cereşti? ― Jean Ange! m-a întrerupt neliniştit Giustiniani, sorbind în grabă din vin. Chiar şi cu mult mai puţine cunoştinţe, multor oameni învăţaţi li s-a întâmplat să li se încurce mintea de au ajuns să cânte cucurigu, ca nişte cocoşi. I-am povestit liniştit mai departe: ― Dacă doctorul Nicolaus Cusanus a atribuit acestor întrebări o importanţă mai mare decât altora, a făcut-o, mai ales, pentru el însuşi şi pentru mine. Cusanus voia să demonstreze că lumea mărginită şi nemărginită, finitul şi infinitul se întâlnesc. A început cu un exemplu matematic. Dacă în interiorul unui cerc se înscrie un poligon, căruia i se măreşte din ce în ce mai mult numărul de laturi, până ce ajunge la un număr infinit de laturi, atât de mici încât nu mai au aproape nici o dimensiune, atunci poligonul se va atinge în toate punctele cu cercul şi va deveni cerc. ― Eu nu sunt matematician, mi-a spus repede Giustiniani. Aşa că nu te aştepta să te contrazic. Am continuat: ― Dacă într-un punct de pe cerc se construieşte o dreaptă tangentă, iar raza cercului creşte din ce în ce mai mult până ce devine infinită, perimetrul cercului se va confunda cu dreapta. Deci infinitul, nemărginirea se întâlneşte cu finitul, în cazul nostru, cercul cu perimetrul mărginit, şi se confundă. ― Eşti sigur? m-a întrebat Giustiniani cu o sinceritate vădită. Sau poate că nu-i vorba decât de un fals raţinament sofist? ― S-ar putea, i-am răspuns eu. Poate că, apropiindu-ne de infinit, legile logicii finite îşi pierd valoarea. Dar chiar de ar fi fost un raţionament fals, prin acest exemplu, doctorul Cusanus a vrut doar să demonstreze că finitul şi infinitul nu sunt noţiuni antagoniste. Această teorie a elaborat-o la Patras, în urma unor teribile frământări spirituale, după ce a avut revelaţia că, în general, nu există contrarii. Ideea lui a răsturnat toată gândirea de până acum, iar pe mine m-a făcut să înţeleg că trăim amurgul timpului...Este conciliant cu toţi ,acest doctor Nicolaus Cusanus. Mulţi l-au privit cu indiferenţă, fiindcă este fiul unui pescar din oraşul german Cues. Un bărbat mic de statură, slab, cu un cap mare şi cu nişte ochi de copil, nespus de blânzi şi de înţelepţi. Democratizarea Bisericii şi pacea universală, acesta a fost visul lui când a sosit la Sinodul din Basel în calitate de jurist. A scris pe atunci şi cărţi despre umanizarea Bisericii Catolice. De aceea, excomunicarea lui a fost şi mai amară, de aceea a fost insultat şi huiduit. Apostat! Apostat! au strigat slujitorii Bisericii când l-au văzut în grupul minoritarilor. Forfoteau în jurul episcopului oameni îmbrăcaţi în zale de fier, şi doar intervenţia gardienilor oraşului a împiedicat vărsarea de sânge la acea întrunire a Sinodului. Din acea zi, inima lui a fost rănită. Am spus mai departe: ― L-am iubit, am fost fascinat de acest cărturar. Încă de când era copil, Cusanus a fost interesat de cărţi şi citea tot ce putea. Acest lucru se pare că-l enerva mult pe tatăl lui, care era pescar. De aceea, o dată, blestemându-l ,l-a lovit cu o vâslă în cap. A căzut în apă atunci şi era cât pe ce să se înece, însă, pentru el, unirea Bisericilor Occidentului şi Orientului a fost mai importantă decât democratizarea Bisericii. ― Dar revelaţia despre care ai pomenit? m-a întrebat Giustiniani. Ce-ai vrut să spui? Văzut-a el făpturi zburătoare? ― Nu, el a văzut doar o lumină albă, care s-a preschimbat în întuneric, a văzut când întunericul şi lumina s-au contopit. Avea febră, capul îi ardea şi din ochi îi curgeau lacrimi. Nu voi putea uita niciodată noaptea aceea. Vrei, nu vrei, am să-ţi vorbesc despre teoria lui. Giustiniani şi-a întins gâtul spre fereastră să vadă ce-i mai face calul, după care i-a spus lui Manuil să-i aducă vin. În timp ce vorbeam, s-a uitat în oglindă, şi-a pieptănat părul de pe cap şi barba vopsită în roşu, dar aceste lucruri nu m-au deranjat. ― Ideea doctorului Cusanus s-a născut din toată disperarea şi confuzia vremii noastre, am început eu să explic. Ireconciliabilitatea contrariilor i-a provocat o atât de amară suferinţă, încât a căutat şi a găsit modul în care gândirea umană le poate pune de acord, începând cu Aristotel, toate filozofiile s-au sprijinit pe ideea că două afirmaţii contrare se exclud una pe alta. Dacă cercul este cerc, nu va putea fi niciodată poligon. Dacă linia dreaptă este linie dreaptă, nu va putea fi linie curbă. ― Dacă în inima ei o femeie este târfă, nu va putea fi niciodată o femeie respectabilă, a rostit înţelegător Giustiniani, urmărindu-şi propriile gânduri. ― Dacă o masă este neagră, am continuat eu, nu va putea fi în acelaşi timp albă. Până acum, astfel de afirmaţii au stat la baza gândirii. Nici un învăţat n-a îndrăznit să se avânte mai departe, de teamă să nu se scufunde în tenebre. Dar, pe lângă raţiune, doctorul Nicolaus s-a folosit de inteligenţă şi de intuiţie. El a înţeles afinitatea contrariilor în similitudine cu viziunea pe care a avut-o. Aceasta este coincidentia oppositorum. Dincolo de raţiune, dar accesibil inteligenţei umane, conceptul lui afirmă: toate contrariile se întâlnesc reciproc şi fuzionează în deplină armonie. Iar Giustiniani, înţelegător, a rostit: ― Aşa după cum bărbatul se uneşte cu femeia. Pentru un timp oarecare, relativ scurt, ei sunt aceeaşi carne. ― N-ai înţeles, i-am spus eu. Bărbatul şi femeia nu sunt, unul faţă de altul, contrarii. Bărbatul este femeie şi femeia este bărbat; e cel mai înalt adevăr al acestui univers, în care contrariile nu se exclud unul pe altul. Giustiniani m-a privit mustrător cu ochii lui bulbucaţi de taur şi a spus: ― În cazul acesta, nu tânjesc după marele adevăr al universului. Doar nu vei fi învăţat obiceiuri turceşti în seraiul sultanului? M-am cufundat din nou în amintirile mele, de parcă aş fi vrut să mă îmbăt de mine însumi. Am spus: ― Această idee fulgerătoare este mai puternică decât pulberea detonatoare. Sfărâmă în bucăţi toate teoriile de mai înainte, risipeşte toate raţionamentele vechi. Universalia sunt realia şi universalia sunt nomina nu se mai exclud aprioric; în adevărul lui Dumnezeu, ambele concepte sunt juste. Această afirmaţie nu este un postulat. La început a fost formulată cu ajutorul raţionamentului şi intuiţiei, dar acum este cunoaştere, ştiinţă, aşa după cum tot ştiinţă a fost conceptul contrariilor care se exclud. De acum înainte, binele şi răul, credinţa şi necredinţa, viaţa şi moartea sunt noţiuni care nu se exclud una pe alta şi au aceeaşi însemnătate, ca adevăruri superioare ale universului. Am precizat: ― Ştiinţa şi ideile doctorului Cusanus nu sunt în contradicţie cu credinţa. Este adevărat că ele au desfiinţat bazele vechii teologii scolastice, dar a te mira de păcat şi de iertare nu înseamnă negarea credinţei. Dimpotrivă, această teorie face mai lesne de înţeles naşterea lui Dumnezeu pe pământ. S-a întrupat ca Om pe pământ, dar nu s-a anulat, ci a fost întotdeauna Dumnezeu, cel a cărui natură noi n-o putem cunoaşte. Teoria lui Cusanus este cea mai înaltă ştiinţă la care a ajuns omul. Mai departe şi mai sus de ea, doar teologia mistică poate să meargă. Scolasticii o urăsc şi se tem de ideile lui Cusanus ca de tenebre. Dar calea pe care el a deschis-o este singura pentru cei care vor veni după noi. ― Ai reuşit să faci dintr-un lucru atât de simplu ceva nemaipomenit de complicat, mi-a reproşat Giustiniani gemând şi frecându-şi fruntea, de parcă ar fi fost încercat de cumplite dureri de cap. ― Dimpotrivă, l-am contrazis eu, am făcut din complicatele lucruri dumnezeieşti o expunere simplă, pe înţelesul tuturor. Bun. Majoritatea şi minoritatea, adică patriarhii Baselului şi patriarhii Ferrarei, au încetat să se mai certe. Biserica nu mai este dispersată, contrapapa a încheiat legământ cu papa Nicolae, iar doctorul Cusanus se ascunde sub veşminte purpurii de cardinal. Dacă tot nu ne mai ţin închişi între ziduri afirmaţiile lui Aristotel, oare nu-i adevărat, Giovanni Giustiniani, că în jurul nostru se roteşte universul nemărginit? ― Dacă tot veni vorba despre ziduri, a spus Giustiniani, tare mi-e teamă că numărul prea mare de tunuri ale sultanului va reactiva contrariile lui Aristotel până ce se vor prăbuşi şi cele mai puternice ziduri. Până acum, eu am avut o idee de nezdruncinat: inutilitatea tunurilor într-un război adevărat. Dar se vorbeşte că acest diabolic magician ungur, Orban, s-ar fi lăudat în faţa sultanului Mehmet că tunul său ar putea dărâma şi zidurile Turnului Babel. Mi-am continuat cu încăpăţânare expunerea: ― Universul se extinde la infinit. Toată gândirea de până acum a fost doar o disperată repetare, până când din ştiinţa umană s-a stors tot nectarul şi a rămas doar fundamentul tern. În universul mărginit, paradisul şi infernul au avut întindere, măsură, porţi şi ziduri. Numărul serafimilor înaripaţi a putut fi calculat cu exactitate. Acum toate măsurile şi-au pierdut importanţa. Poţi gândi despre ceva doar în relaţie cu altceva. Într-un univers nemărginit nu poţi stabili numărul serafimilor. În toate timpurile, cărturarii de seamă au presimţit că îndărătul cuvintelor, măsurii lucrurilor, literelor se ascunde acest adevăr, dar trebuiau să accepte afirmaţia lui Aristotel şi linia de cretă impusă. Doctorul Cusanus a îndrăznit să facă un pas peste acest prag. Datorită lui nu mai există nici o barieră. Totul este liber. Am repetat: ― Totul este liber, înţelegi, Giustiniani? Nu se exclud unul pe altul: binele şi răul, adevărul şi falsul, ceea ce este corect şi ceea ce este greşit. De acum înainte, nu mai există nimic absolut adevărat sau absolut fals, bine absolut sau rău absolut, ceva absolut corect sau absolut greşit. Toate sunt relative în acest univers nemărginit, înţelegi acum de ce ideile doctorului Cusanus m-au lovit ca o sabie înfiptă în inimă? Giustiniani şi-a mângâiat barba roşie. Şi-a îndreptat spre mine ochii lui de taur şi a spus: ― Mi-ai zăpăcit tu mintea amestecând zeama de varză cu vinul sfinţit, dar trebuie să ştii că nici o filozofie din lume nu poate să clintească adevărul meu simplu. Turcii sunt turci şi grecii sunt greci. Răsăritul este Răsărit şi Apusul este Apus şi nimeni nu le poate schimba poziţia după cum pofteşte, ca pe o sabie în teacă. Am izbucnit într-un râs amar şi am strigat: ― Toarnă-mi şi mie vin, prietene! Să bem cupa timpului efemer, fiindcă efemerul alunecă în veşnicie. Nu mai există răsărit şi apus, fiindcă răsăritul şi apusul s-au topit reciproc în unitatea contrariilor. La Florenţa am urmărit cursurile de astrologie ale lui Paolo Toscanelli. Există destui cărturari care ştiu că pământul are formă sferică, nu conică sau mai ştiu eu ce altă formă. Dar Toscanelli este primul care a dovedit pe bază de probe că nu există nici răsărit, nici apus. Dacă te îndrepţi spre apus cu o corabie şi înconjuri pământul, poţi ajunge în India, dar tot atât de bine poţi ajunge şi dacă te îndrepţi spre răsărit. Singura problemă este să găseşti destui bărbaţi curajoşi care să se angajeze într-o astfel de aventură. Dacă navighezi spre apus de-a lungul aceleiaşi latitudini, până la urmă ajungi în acelaşi punct de unde ai plecat şi apusul se transformă în răsărit. Deci contrariile nu se exclud. Oare are nevoie de o şi mai bună dovadă doctorul Cusanus pentru teoria sa? Ultima mea afirmaţie l-a răscolit de-a binelea pe Giustiniani. Pentru prima dată, pe faţa lui obosită, buhăită de vin şi brăzdată de riduri, a apărut o expresie de înţelegere a adevărului. ― Hai să vorbim fără ocolişuri, Jean Ange! a spus el. Ne aflăm în ghearele morţii în acest oraş şi nici nu există pe aici obiceiul ca ereticii să fie arşi pe rug. Fără prea multă zarvă, ereticii sunt închişi doar în mănăstiri, ca să-şi rumege pe îndelete fantasmele. Filozofia ta este însemnată şi surprinzătoare. Eu nu sunt obişnuit să-mi folosesc în felul acesta mintea, dar vorbele tale au răscolit în mine ceva care m-a dezorientat întotdeauna. Ca orice om cu raţiune din timpurile noastre, cât am putut de bine, am dat Bisericii ce i se cuvine Bisericii şi lumii ce i se cuvine lumii. Dar în inima mea am tăinuit următorul gând: când omul moare şi sângele îl părăseşte, se întoarce înapoi în pământ şi din el nu mai rămâne nimic. Aceasta este o certitudine liniştitoare, care, bineînţeles, nu-l împiedică pe un om echilibrat şi prudent să-şi asigure, pentru suflet, un loc în cer. Această filozofie a ta mă nelinişteşte. Conform ei, trupul şi sufletul, pământul şi cerul nu se exclud reciproc, ci doar fuzionează şi sunt aranjate într-un mod de neînţeles. ― Fără îndoială, i-am spus eu. Aşa după cum sufletul este în trup, şi cerul este în pământ, şi veşnicia în temporar, în materie se ascunde infinitatea, în gol plinul, şi în repaus mişcarea. Chiar dacă raţiunea noastră nu le poate explica, prin inteligenţă şi intuiţie, aceste idei devin cunoaştere. Omul este capabil să facă orice, l-am asigurat eu. Printr-un exerciţiu continuu al trupului, un acrobat poate să execute mişcări incredibile, sfidând legile naturale. Prin exerciţii spirituale şi prin voinţă, un om îşi poate domina trupul până la limitele posibilului. Puţin mai înainte, ai văzut cum am reuşit să-mi străpung braţul cu acul de argint fără să curgă nici o picătură de sânge. Dar şi acest lucru nu este altceva decât abilitate, asemănătoare abilităţii acrobatului. Tu însuţi ştii că, prin educaţie şi disciplină, în timpul unei lupte, sfidând moartea, un om poate depăşi senzaţia de foame, durere şi oboseală. Tot astfel, omul îşi poate obişnui spiritul să probeze în mărginit nemărginitul, să aibă experienţa lui Dumnezeu. Pitagora o ştia. Călugării de pe muntele Athos o ştiu. Misticii tuturor timpurilor au ştiut-o. Dumnezeu poate fi găsit tot atât de bine în infinitul mic, ca şi în infinitul mare. Această experienţă se poate săvârşi în trupul omului când spiritul său tinde spre adevărul lui Dumnezeu. Fără de trup, acest experiment nu se poate făptui. Fiindcă în el este şi adevărul lui Dumnezeu, fiindcă trupul şi sufletul nu sunt contrarii şi nu se exclud unul pe altul, înţelegi, Giustiniani? ― Nu înţeleg, mi-a mărturisit cu sinceritate genovezul. Urmărindu-ţi filozofia, îmi simt gândurile din ce în ce mai neliniştite şi încerc din toate puterile să nu uit că sunt comandantul Constantinopolului. ― Dar în toate acestea nu există nici o morală, am strigat eu deznădăjduit. Nici o morală, înţelegi? Ideea în sine cuprinde explicaţia, înţelegerea, simplitatea naşterii lui Dumnezeu într-un trup pământean. Naşterea, patimile şi răstignirea Mântuitorului devin naturale, de înţeles. Într-un astfel de extaz atemporal, Dumnezeu se poate naşte din nou în trupul şi în spiritul oricărui om, fie el ignorant sau înţelept. Dar aceeaşi idee poate răsturna lumea, poate sfărâma în mii de bucăţele tot ceea ce a fost, poate aduce doar austeritate. De aceea, în toate acestea nu există nici o morală. Binele şi răul sunt noţiuni inventate de oameni şi sunt uşor de folosit în relaţiile dintre ei. Trebuie doar să alegi. Dumnezeu nu alege. Stă în puterea omului să aleagă înţelepciunea. La hotarele mărginitului cu nemărginitul, nimic nu-i imposibil pentru om. El va putea naviga spre apus, ca să ajungă în răsărit, va putea să-şi construiască aripi pentru a ajunge la stele, va putea să supună natura ca s-o slujească, va putea să-i folosească pe oamenii simpli ca sclavi pentru a-şi împlini aspiraţiile. Aşa cum sultanul îşi foloseşte ienicerii. Pentru sultanul Mehmet, adevărul şi falsul au aceeaşi valoare. El consideră bine tot ceea ce slujeşte intenţiilor sale şi rău tot ceea ce nu este în interesul lui. Astfel de oameni vor domina lumea. Când omul va înţelege că are puterea să aleagă între adevărul mărginit şi adevărul lui Dumnezeu, între temporal şi etern, tentaţia îi va fi irezistibilă... Confuzia, anarhia, vremea eliberării omului se află în faţa noastră. Vremea Întunericului. Trăim zilele de amurg ale creştinătăţii, Giovanni Giustiniani! După noi, va cădea noaptea peste Europa. Oricine va fi liber să aleagă. Ignoranţii vor alege. Până ce se va uita de nemărginire şi de etern. Până ce oamenii vor crede doar în adevărul mărginitului şi efemerului şi vor fi fericiţi în acest adevăr. În încheiere, i-am spus: ― Noi ne-am luat partea bună, Giovanni Giustiniani! Am ales libertatea, buna libertate eternă, libertatea de a muri apărând zidurile Constantinopolului şi lumea muribundă a lui Hristos, împotriva oamenilor lumii ce va veni. Lui Giustiniani îi era rău, îşi ţinea capul aplecat, de parcă ar fi avut o greutate pe frunte. Apoi s-a ridicat deodată şi podeaua a gemut sub greutatea trupului său mare. ― Ceva nu-i în regulă cu vinul acesta al tău, a spus el, fiindcă nu mai vrea să coboare din cap. Mi-ai răvăşit fiinţa, Jean Ange! Aşadar, tu eşti sigur că Mehmet va învinge, fiindcă el a ales această lume, în care atât binele, cât şi răul slujesc interesului său. ― Trebuie să câştige, am confirmat eu. El a înţeles şi a ales. De aceea este el mai puternic decât toţi ceilalţi, mai puternic decât Islamul, mai puternic decât Biserica lui Hristos, mai puternic decât zidurile. Dar numai aici, pe pământ. Nu uita acest lucru, Giovanni Giustiniani! Doar aici, pe pământ, în spaţiul mărginit şi în timpul limitat. El o ştie; cu bună ştiinţă a ales lumea asta. Acest lucru face ca puterea lui să fie şi mai înspăimântătoare. Eu l-am însoţit o vreme. Eu l-am iubit. Pentru că nu mai există unul ca el. Numai că şi eu a trebuit să aleg. De aceea l-am părăsit. Giustiniani s-a aplecat şi s-a uitat pe fereastră la calul lui, în jurul căruia forfoteau, plini de admiraţie, copii de pe stradă. Apoi mi-a spus: ― Tu ai febră, Jean Ange! Îngrijeste-ţi rănile şi nu te lăsa dominat de deprimare! Zidurile Constantinopolului sunt puternice. Sunt o adevărată minune a lumii. Iar eu voi lupta până la ultima şansă pentru a le apăra. Dar pentru ca o luptă să fie câştigată, este nevoie de o cât de mică speranţă. Nu încerca să-mi răstigneşti speranţa pe altarul filozofiei tale! Lipsa de speranţă deşteaptă gânduri de cedare a oraşului şi slujeşte duşmanului. Oricât ar fi de importantă, filozofia ta este în slujba duşmanului, Jean Ange, şi eu nu mai vreau s-o ascult. ― Nu mă înţelege greşit, Giustiniani! i-am spus eu. Ţi-am vorbit în speranţa că mă vei înţelege. Ţi-am vorbit pentru că sunt rănit şi disperat. Ţi-am vorbit pentru că este greu să trăieşti de unul singur pe lumea asta. Pentru că eşti singurul om care are încredere în mine. Patruzeci de ani mi-am târât lanţurile ca sclav al spaţiului mărginit şi al timpului efemer, iar Dumnezeu m-a biciuit fără încetare. Când am crezut că, în sfârşit, am reuşit să dau jos de pe mine lanţurile, am fost prins într-o altă capcană, de nici nu mai pot să respir. Giustiniani, prietene! Eu sunt bolnav de dragoste! Şi am continuat pătimaş: ― Asta-i. De ce nu m-aş confesa şi eu unui om, singurului om care mă poate asculta, mai cu seamă că acum este prea târziu? Mi-e atâta de dor de ea! M-am îndrăgostit de o femeie, aşa cum nu m-am mai îndrăgostit niciodată. Dar am pierdut-o. N-o pot ierta pentru asta. Nu mă pot ierta pe mine însumi că am pierdut-o. Giustiniani, eu nu mai am ce alege. Este doar o nevoie. O nevoie a trupului. O nevoie a sufletului. Sau poate că, la nesfârşit, există ceva de ales, în orice clipă există o nouă alegere de făcut. Ca omul să nu poată fi liniştit niciodată, nici chiar înainte de moarte. Chiar şi după moarte ea mă va urmări. Mă va sili să mă nasc din nou, pentru a o mai întâlni o dată. Aceleaşi lanţuri, aceleaşi lanţuri, minunate lanţuri. Giustiniani, prietene, în disperarea mea binecuvântez totuşi clipa în care m-am născut ca om pentru a o întâlni pe ea şi pentru a o pierde. Giustiniani mi-a mângâiat mâinile fierbinţi şi fruntea şi a rostit înţelegător: ― Dacă vrei, pot să-ţi trimit o femeie prietenoasă, ca suferinţa să-ţi fie mai uşoară. Nu că ar putea ea să te vindece, dar te-ar putea linişti continuu. Similia similibus curantur. Vezi, de aceea am învăţat şi eu latina. Ai încredere într-un bărbat mai în vârstă decât tine şi trecut prin multe încercări! În fond, oricât de diferite ar fi, toate femeile sunt la fel. Pe când eram podestat la Caffa, îmi plăceau la nebunie fetele din Rusia cu pielea albă şi cu sânii molatici, care erau de vânzare în piaţa tătarilor. Aici am observat că grecoaicele sunt cele mai grozave. Dar, de mă voi întoarce vreodată la Genova şi în Italia, poate că-mi vor cădea de pe ochi solzii care mă împiedică să văd bine, şi voi regăsi ochii negri ai italiencelor, mai frumoşi decât oricare alţi ochi de pe lume. Spune doar ce-ţi doreşti ― brunetă sau blondă, grasă sau slabă ― şi voi încerca să ţi-o trimit ca să-ţi risipească tristeţea. ― Nu, nu! am strigat eu disperat. Tu nu mă înţelegi, nu mă poţi înţelege! Giustiniani a scuturat indignat din cap şi a spus: ― Uite aşa se întâmplă cu bărbaţii care ţin posturile şi se abţin de la plăcerile trupului, omorându-şi timpul cu exerciţii spirituale şi înfrângându-şi dorinţele cărnii. Am mai văzut eu destui ca tine. E destul să cadă o singură dată, că se prăbuşesc cu totul. O femeie vicleană îi poate întoarce pe dos ca pe o mănuşă. L-am înjurat. Poate că a avut dreptate. Grozavă dreptate. Nici el nu ştia cât de multă dreptate a avut. Apoi a plecat. Potcoavele calului său mare au lovit cu putere pietrele străzii. Potcoavele grele ale timpului îmi zdrobesc inima. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
