| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (Camil Petrescu) |
| Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:22 AM | message # 16
Fata cu obraz verde, la Vulcan
A treia zi, acum la Vulcan, colonelul mă cheamă şi-mi dă ordin să plec cu o secţie în sat să fac poliţie şi anchetă. Au venit femei, românce de-ale noastre, să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine. Vreo două bătrâne mă întovărăşesc până acolo, ca să fac o percheziţie severă. A plouat repede, apa s-a scurs, soarele a apărut iar din nori, dar frunzele şi iarba au străluciri de rouă. În faţa cătunului de bordeie, de cum ne-a văzut venind, a ieşit toată ţigănimea, şi aşteaptă înspăimântată să ajungem la ea. Am severitate în obraz, pe care ţi-o dă apropierea, nici o clipă întreruptă, a morţii. Sunt hotărât să procedez exemplar. - De ce-aţi jefuit satul? Mă întâmpină protestări cu vocea înmuiată, ochi măriţi, mâini uscate de bătrâni, ca de mumii. N-au furat ei, nu s-au atins de averea nimănui. Fac semn oamenilor să-i înconjoare. Ca la un îndemn al celor mari, sau, cine ştie, înţelegând din carnea lor fragedă primejdia, vreo şapte-opt dănciuci, nu mai mari de cinci-şase ani, ba unii mici ca de trei, cu picioarele şi burţile goale, cad în genunchi în apa rămasă în făgaşul roţilor. Sunt frumoşi ca îngerii din Madona Sixtină a lui Rafael. - Şi-acum, cu ei toţi... Dar mă întrerup, căci între ei e o fată de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit. Sugestia picturală nu mă părăseşte şi surâd gândind la Mona Vana. Pe urmă, scurt, milităreşte: - De ce ai furat? Întoarce dispreţuitor capul într-o parte, ridică din umerii taliei mici, săltate: - N-am furat. Mi s-a uscat gura şi devin nervos: - Cum n-ai furat? Râde de i se văd dinţii albi, cizelaţi într-o neasemănată mică potcoavă de fildeş şi întoarce capul într-o parte, cu o mână în şold. Mă duc mânios spre ea, smucesc de şorţuleţul albastru de Gretchen, pe care-l are peste rochie. - Ăsta-i al tău? Nu vezi că se cunoaşte cât de colo că e furat? Şi umbreluţa asta roşie? Ţine în mână şi o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă, o umbreluţă de mătase vişinie. - Dacă plouă? şi-şi suceşte mijlocul subţirel de are acum talia toată întoarsă în lături. - Dacă plouă, trebuie să furi, ai? şi scurt: Am să te împuşc. Face cu piciorul gol şi măsliniu, până la genunchi, mic de pus în vitrină de farmacie, urme ca de şarpe în noroi şi răspunde, fără să se uite la nimeni: - De ce să mă împuşti? Sunt furios. - Pentru că furi... înţelegi? pentru că furi... pentru că eşti “hoaţă”. Dănciucii stau mereu în genunchi, cu mâinile a rugăciune, cum au fost poate învăţaţi, şi restul ţigănimii priveşte pierdută de spaimă. - Unde stai? şi o pironesc cu privirea. Îmi arată cu mâna vag şi surâde semeţ, cu buzele roşii şi îmbietoare ca vinul negru. E în mine o nehotărâre, parcă aproape de panică. - Hai acolo, hai la ea! Mergem, toată gloata însă, spre cătunul cu căsuţe vechi şi strâmbe, boite gălăgios cu roşu, albastru sau galben tare. Soldaţii scotocesc prin casă, nu mai ştiu nici eu dacă găsesc sau nu “corpuri delicte”. Sunt enervat, e în mine o răscolire de cuşcă întărâtată. - Ajunge, venim mâine să facem percheziţie din nou. Băgaţi de seamă, aveţi timp să daţi înapoi ce-aţi furat. Pe asta - şi o arăt soldaţilor cu dispreţ - o luăm cu noi, hoţia ei e dovedită. Încep să se văicărească toţi bătrânii să le lăsăm fata. Ochi speriaţi, feţe de ceară şi mâini negre care se întind spre noi... - Lăsaţi-o, nu a furat!... Mă prind târât de veston: nu a furat. - O să vedem, la judecată. O aşez între santinele şi pornim spre sat. S-a înserat, aerul e aburit... şi începe iar să se cearnă, răcoros. Merge cu picioarele goale, lăsând urme ca mângâierile în noroi, sucind mereu umbreluţa roşie. Când, ca să treacă vreun şivoi, întoarce talia în lături, sânii mici, strânşi de şorţul strâmt, par înveliţi ca într-o îmbrăcăminte, anume făcută pentru păstrarea lor, ca pumnii strânşi în mănuşi. Coborâm mereu spre sat, când din senin începe o răpăială speriată de focuri. Pe deal, la stânga, regimentul, alarmat, se formează pe unităţi. Sunt mereu sub obsesia regulamentelor. Trebuie să părăsesc totul, ca să alerg unde se aud focurile de armă. Ne oprim. Oamenii mă privesc nedumeriţi, neştiind ce să facă. Rămân un timp nervos, pe gânduri. - Daţi-i drumu... şi mi-e privirea grea de frământare. Se apropie de mine, mi-a luat capul sub umbreluţa roşie şi, cu gura aproape de a mea, mă întreabă, privindu-mă cu ochii acum verzi, adânci şi copilăroşi: - Eu ce fac? O privesc încruntat, mânios: - Ce faci? Te duci acasă... hoaţo. Pune mâna micuţă şi mângâioasă, ca o pasăre, pe mâna mea.. şi încet, în şoaptă caldă şi bună: - Rămâi şi dumneata. Acum întorc eu capul într-o parte, ca să n-o privesc în ochii verzi şi limpezi ca apa umbrită de salcie. - Lasă-mă-n pace! Şi pe mâna mea, mâna ei a devenit caldă ca apăsarea unui sân mic. - Vino la noapte, vin eu în sat... Aş vrea să-i strivesc buzele, să-i acopăr ochii, dar îi azvârl numai mâna de pe mâna mea. - Nu se poate... Rămân aici. Plec copleşit de o prăbuşire de tristeţe şi simt toată umezeala serii în mine. Când după vreo zece paşi întorc capul, e mereu cu picioarele goale în noroi, în şorţul albastru de Gretchen, în jurul capului oval şi măsliniu cu umbreluţa ca o aură roşie, de sfântă a păcatului. Şi, când, după ce am străbătut marginea satului, întorc capul, văd mereu silueta rămasă pe loc şi umbreluţa roşie. Până s-ajung la regiment, situaţia se şi lămureşte. Era o recunoaştere inamică pusă imediat pe fugă. Fac iarăşi, fără să vreau, o constatare penibilă pentru inteligenţa mea. De câte ori, înainte de luptă, pun mănuşile de piele brună, totul se rezolvă uşor. Ştiu că e stupid, dar este peste puterile mele ca să nu constat coincidenţa asta. Adorm cu gândul la obrazul atât de limpede măsliniu, şi la teama de a nu mă trezi laolaltă cu toţi, noaptea, cu inamicul, asemeni unui urs, în tabără. Îmi spun că aş vrea să trăiesc, ca să pot să viu în timp de pace aci la Vulcan, să mai întâlnesc din nou pe fata asta cu trup de şerpoaică. Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleţi, m-a făcut să deznădăjduiesc că mai apuc teafăr zorile. Am pus, când hainele mi-erau înscorţoşate de apă, de prisos o foaie de cort în cap. Tocmai pe la ora trei, a doua zi, primim ordin să ocupăm Codlea. E o “cotă” uluitoare, ca o căciulă de câteva sute de metri, de jur împrejur neavând decât câmpie sau movile mai răsărite. Nici un munte adevărat nu dă atâta impresie de înălţime. Domină câmpia netedă până la Tâmpa Braşovului. Simţim toţi că aici va fi întâia luptă grea. Orişan şi cu mine, ca strategi şi tehnicieni ai batalionului, suntem consultaţi cu îngrijorare de către camarazii ceilalţi, care ne cred, pare-se, şi chiromanţi. - Cred că nu trebuie să atacăm în nici un caz înălţimea, e de părere Orişan, cu jumătate privirea spre oamenii care se încolonează, cocoşaţi de raniţele încă ude de azi-noapte. Trebuie înconjurată. - Şi-aşa va fi greu. E un punct de observaţie, care va fi apărat cu disperare. Se formează coloana. Oamenii se închină, iar eu îmi pun mănuşile. E un refugiu de laşitate atât de intimă, că niciodată nu l-aş spune nimănui. Nici lui Orişan, nici lui Tudor Popescu. La Codlea n-a fost luptă, n-a fost nici la Ţânţar. Într-o seară numai, când divizia ne-a dat inamicul la nord-est, a fost o mică încurcătură. Deşi noi luptasem tot timpul spre vest, a trebuit să executăm, oricât am fost de uluiţi, ordinul diviziei şi ne-am aşezat în avanposturi cu faţa la nord-est, deci cu spatele la duşman, pur şi simplu. Pe la miezul nopţii, o recunoaştere de husari, care n-a dat peste nici o santinelă, s-a poticnit chiar de corturile ofiţerilor. Ne-am speriat noi, dar s-au speriat şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu “faţa la spate”. Mai târziu, iar o scurtă şi vehementă încăierare, şi ajungem pe malul Oltului. Acum ştim precis că inamicul s-a retras pe celălalt mal, deluros, ridicat ici-colo chiar din apă, ca un perete, pe când malul dinspre noi formează un adevărat şes. Nu vom rămâne în această câmpie bătută de focurile inamicului. Paralelă cu apa, la vreun kilometru de ea, mereu de-a lungul ei, e o râpă de lut galben, adâncă. Acolo ne vom ascunde aşteptând ziua de atac. Întâmplări pe apa Oltului Malul deluros pare să fie puternic ocupat. Se văd ici-colo reţele de sârmă, creneluri de tranşee. Mă întreb cum vom trece apa adâncă şi vijelioasă a Oltului, sub focul mitralierelor. Am anticipat viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer. Unii sunt de părere că niciodată nu vom izbuti să ajungem acolo. Cunoaştem aci, din nou, artileria lor; dar loviturile vin rare. Sunt şi aici întâmplări comice. Stăm adesea câte doi-trei ofiţeri prieteni, deasupra râpei, pe mal, la taifas şi măsurăm, cercetăm malul celălalt (când împădurit, când râpos, mâncat de ploi şi tranşee) pe toată lungimea frontului de peste treizeci de kilometri. Aşa, într-una din zile, în urma unei explozii, ne pomenim rostogoliţi peste cap, ca nişte berbeci, în fundul râpei. Obuzul lovise la câţiva metri depărtare, rupsese malul şi-l prăbuşise cu noi cu tot. Era de calibru mare, însă nu părea să aibă o încărcătură prea bună. Dar peste două zile, când o baterie a noastră a deschis focul asupra dealului din faţă, am avut, pentru întâia oară, priveliştea unui duel de artilerie. Peste zece minute, cea românească, spre extraordinara noastră surprindere, era redusă la tăcere. Două tunuri erau sfărâmate complet. Era o înjunghiere în orgoliu, ca înfrângerea şampionului român la circ. Niciodată în cărţile de citire, sau în luptele copilăriei dintre noi şi turci, nu biruiau turcii. Pentru întâia oară aveam, de asemenea, impresia că văd obuzele înainte încă de a cădea în ţintă. Poate din cauza încălecării imaginilor, dar când focul e intens şi eşti sub traiectorie, le vezi ca nişte mici comete de fum şi oţel la punctul de cădere. Fără îndoială că este mai mult o sugestie sau, cum aflăm mai târziu, o lovitură semipercutantă. După ce a terminat cu bateria, artileria inamică şi-a plimbat loviturile pe tot frontul, cu mânie şi vădite intenţii de represalii. Nu e semn bun pentru ce are să vie. Începând de a doua zi, poziţia devine statornică. Suntem destul de bine adăpostiţi şi mi se par suportabile loviturile. Admirabila conducere a focului ne pune pe gânduri şi încep legendele spionilor, ale telefoanelor subterane. Totuşi în fiecare zi ne ridicăm pe malul râpei şi privim dealul de dincolo, cu mistuitoarea curiozitate cu care un condamnat ar privi pe fereastră cum i se construieşte eşafodul în curtea închisorii. Întârziem mereu, căci ştim că se fac pregătiri anume pentru marea luptă. Aflăm de căderea Turtucaiei şi o socotim ca pe o cădere oarecare a Branului, destul de umilitoare, dealtfel, pentru ca s-o putem admite. Într-una din nopţi, pe când eram în gardă mare, avanposturile ne semnalează un atac inamic. Cu o seară înainte pătrunseseră dincoace de Olt, în satul Veneţia, neocupat de noi. Pe câmpia mare şi netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanţ de trăgători, căruia în întunericul vag negricios le disting siluetele negre ca păcura. Se apropie ca nişte spirite ale nopţii. Mi-e frică şi mi-e frig. Pornim cu compania desfăşurată înaintea lor pe muteşte. Tremur atât de tare, îmi clănţăne dinţii în aşa fel, că mi-e teamă să nu simtă cei de lângă mine. Nu pot răspunde din cauza asta la o întrebare şoptită a căpitanului Floroiu, care e foarte hotărât şi foarte liniştit. Nu pot să ştiu precis de ce tremur atât de nervos, de frică sau de frig (căci sunt îmbrăcat uşor, ca în seara când am plecat). Îmi simt muşchii de deasupra genunchilor tremurând, fără nici o senzaţie de oboseală. După un timp lanţul lor se opreşte şi se opreşte şi al nostru. Stau aşa ca vreun ceas, iar când se încenuşează noaptea, trimitem înainte o patrulă care ne anunţă că s-au retras. A doua zi, jos, în râpa cu maluri crăpate şi cu fundul de pârâiaş uscat, unde avem câteva corturi, vine un ţăran, mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic: - Domnule comandant, am să vă spun o vorbă... - Ce? spune... Vorbeşte încet, rar, cu braţele încrucişate, acoperindu-şi cu mâna mustaţa şi gura. - Sunt în sat două fete spioane. Tresărim toţi speriaţi. E ca şi când o stafie ar fi semnalată real. - Da, da... Sunt două surori care s-au avut bine şi cu ofiţerii unguri, că sunt frumuşele, iar acum le trimit mereu ştiri dincolo. Colonelul îşi ciupeşte mustaţa “kaiseriană”. - Cum le trimit ele ştirile? - Păi acum, drept să vă spun, eu nu ştiu... Da le trimit... o fi la telefon... o fi trecând noaptea... că tare bine cunosc Oltul... nu ştiu. - Ce fel de fete sunt astea? - Frumuşele, drept să vă spun... că de-aia se şi uită ofiţerii la ele... Şi cu untărofiţeri de ai dumneavoastră petrec mereu. Nimeni nu ştie nimic. - Gheorghidiule, ia patru oameni şi vezi ce e acolo. Omul mă duce până aproape de poarta casei lor, înaltă, amintind de porţile săseşti, şi pe urmă se dă mai în lături, să nu fie văzut. - Asta-i casa... e casa lor... Le cheamă Maria şi Ana Mănciulea. Înăuntru e chef cu strigăte şi cântece. La bătăile noastre în poartă, au apărut în pridvor cele două fete. Una e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochii mari căprui şi faţa rotundă de ţărăncuţă sănătoasă. - Ce-i cu dumneavoastră aci? - Petrecem, domnule ofiţer... petrecem şi noi de bucurie că au venit românii noştri... Poftiţi şi dumneavoastră, că avem pui fript şi vin bun... Ar trebui să fac pe detectivul, dar nu ştiu cum să-ncep. După înfăţişare, nu mi se pare nimic suspect. Sunt foarte strâmtorat. - Ascultă, pare-mi-se că dumneavoastră faceţi spionaj. Se jură, se văicăresc fără lacrimi, ca nişte marchitani. - Vai, domnule ofiţer, cum se poate să spuneţi asta? Auzi?! Să spuneţi că suntem spioane? Şi noi, care nu mai puteam de bucurie când am văzut că vin românii noştri... Mă întorc şi las lucrurile cum au fost. Colonelul e furios când află că n-am găsit nimic care să se potrivească temerilor noastre. - Se poate, domnule, om inteligent, să nu pricepi nimic atunci când vezi chefurile astea? Du-te imediat, fă o nouă percheziţie, arestează-le şi lasă acolo un post până mâine. Mă întorc, fac o nouă percheziţie la lumina lumânărilor, căci acu e noapte, şi, negăsind nimic, le spun totuşi că sunt arestate. Las acolo un caporal cu trei schimburi de santinelă. Femeile sunt sfârşite de groază. Din tot cheful de după-amiază a ieşit un mormânt. După miezul nopţii, a început să plouă şi apa se scurge şiroaie prin pânza corturilor joase, dar mai ales vin şiroaie de dedesubt de ne udă culcuşurile. Nu mai poate dormi nimeni. Când, pe la unu, primim ordin de plecare, zăpăceala devine lugubră. Oamenii nu se pot găsi decât întrebând necontenit unii de alţii, nu se pot desface repede corturile, nu e loc de încolonare în râpa îngustă. - Domnule colonel... am în sat... spioanele acelea...ce fac cu ele? La lumina unui felinar de macagiu, consultă cu maiorul de la batalionul al II-lea şi cu aghiotanul lui o hartă mică, fără să găsească punctele căutate. - Domnule colonel... - Ce-i, domnule? şi de-abia ridică, sâcâit, ochii de pe hartă, pe care se plimbă, căutând, degetul gros al maiorului. - Ce facem cu fetele alea?... Spioanele? E uimit: - Lasă-mă, domnule, în pace... de astea îmi arde mie acum?... Ei, păcatele mele... Reiau înfiripat: - Domnule colonel... am un post acolo... E furios. - Lasă-mă, domnule, înţelege odată... Totuşi, abătut, nu ştiu ce voi face, şi stărui: - Ce să fac cu ele? - Ce să faci? Împuşcă-le... domnule... fă ce vrei. Dar lasă-mă în pace... Împuşcă-le... Mi se face gol în cap. Plec aiurit. - Domnule maior, am un post de trei oameni în sat... Ce fac cu fetele alea? - Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale. Ei, gata a noua? - Domnule maior, mă scâncesc enervat. - Du-te, domnule, la colonel şi-ntreabă-l. - Am fost. - Ei, şi? Ce ţi-a spus? Nu prea îmi vine să mărturisesc. - Mi-a spus să-l las în pace... Să le împuşc şi să-l las în pace. - Floroiule, ţi-ai strâns oamenii?... Corabule, gata? Vedeţi să nu facă nimeni zgomot în timpul marşului... să puie bidoanele în buzunare, să nu atârne. - Domnule maior, ce fac? - Lasă-mă, domnule, în pace... Împuşcă-le dacă ţi-a spus colonelul şi termină, fugi la pluton. Mă hotărăsc să las şi eu pe caporal, să facă aşa cum i-o trăsni prin cap, ca la joc de noroc. Pornim oarecum înapoi, depărtându-ne de Olt. E un drum de care, anevoios, şi plouă mereu. Oamenii alunecă, se lovesc unii de alţii şi înjură amărâţi. Se amestecă mereu rândurile. Înspre zorii zilei, cineva se alătură de mine în pas, ca o umbră. - Dom sublocotenent... - Ce e, mă? Cine eşti? Şi, mereu în şoaptă, răsuflând greu: - Eu. Niculae Zamfir, caporalul... - Ei, ce? - Am adus femeile alea cu noi. - Mă, eşti nebun? - Uitaţi-le... Amândouă, în cămăşi, cu picioarele goale, cu câte o brodoadă pe umeri, merg alături, păzite cu baionetele, prin ploaie. Las lucrurile aşa. În zori poposim într-altă râpă. - Domnule maior! - Ce e? - Caporalul a venit cu femeile... Cât e de gros, maiorul se cruceşte. - Aici? - Aici. - Dragă, dacă o da cu ochii de ele colonelul, nu mai scapă... trimite-le imediat cu caporalul la brigadă. Ceea ce şi fac, bineînţeles. A doua zi aflăm că noaptea vom trece Oltul la Krihalma. Agonia se apropie de sfârşit... Luăm o poziţie de plecare într-un luminiş de pădure şi ne pregătim sufletele cum se pregătesc coşciugele şi hainele morţilor. Formele şi culorile devin iar ireale. Pe la patru vine comandantul brigăzii. Ne-adună pe toţi ofiţerii în cerc. Totul e palid. - Colonele... va să zică ne-am înţeles?... Ascultăm abătuţi explicaţiile care nu spun absolut nimic. Vom ataca noaptea, fără cea mai mică pregătire de artilerie. Unul spune, cu glas umbrit, gândul tuturor: - Domnule general... dar e apa adâncă... poate de doi-trei metri. Şi curentul e iute... Brigadierul rămâne nedumerit. - De, ştiu eu?... Să puneţi pe cei mai înalţi la dreapta... Să se ţină oamenii unii de alţii... Ce vreţi să faceţi? Orişan surâde şi mă priveşte consternat. Altul spune, nesigur, parcă la întâmplare: - Şi pe urmă, în vad, sunt sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele... Brigadierul nostru parcă întâia oară se gândeşte la asta. Îşi apropie sprâncenele stufoase. - De, ştiu eu?... Colonele... Să pui să taie din pădure crăci... să faceţi nişte căngi ca să smulgeţi sârmele din apă. Acum îşi întinde mustaţa mare, căruntă. Ne privim unii pe alţii cu o nedumerire de animale duse la abator. Pentru asta am stat o săptămână în loc? Colonelul gâfâie emoţionat, palid, neliniştit. - Da... sigur... vedeţi... domnule general... o să fie greu... Ei au posturile de mitraliere cu ţevile aţintite de cu ziuă... - Or fi, da ce vreţi să facem? Corabu, negricios şi îndesat, se apropie şi arată apoi, dincolo, pe malul celălalt, un moţ stâncos: - Domnule general, trebuie ocupat întâi gurguiul ăla, că pe urmă cade toată poziţia. Zâmbim vag cu toţi, ca în faţa unei imposibilităţi, şi generalul întreabă dispreţuitor: - Să-l luăm... sigur să-l luăm... Da cine să-l ia? Căpitanul, singur parcă îmbrăcat în piele de ofiţer reglementar, răspunde scurt: - Îl iau eu, cu compania. Generalul îl priveşte şi mai dispreţuitor, sincer dezgustat de atâta fanfaronadă, şi găseşte că nu merită nici un răspuns. - Aşa, colonele... Şi uitam să-ţi spun... Nu iei decât două batalioane. Unul îmi rămâne mie ca rezervă a brigăzii. După un scurt schimb de vederi între comandanţii de batalioane, se găseşte că e rândul nostru să fim trecuţi la rezervă... Nu ştiu, răsuflu uşurat. Încă două-trei ore câştigate faţă de ceilalţi. Asta preţuieşte ca o amânare de operaţie, cu câteva minute. De cu seară ne punem în mişcare şi pe la miezul nopţii, după ce străbatem, în linişte de mormânt, distanţa de vreo doi kilometri, printre case tăcute, stinse, ca locuite de stafii, ne oprim lângă terasamentul înalt al unei căi ferate. Noi vom rămâne adăpostiţi acolo. Se ştie că inamicul are posturile de pază dincoace, spre noi, în câmpie. Trebuie ca, până nu prind ele de veste, oamenii dinainte să se strecoare, unul câte unul, în spatele lor, să se adune acolo pe compănii şi pe urmă să pornească atacul... Dacă se poate, să treacă apa chiar, pe tăcute, şi numai în urmă să deschidă focul. Planul mi se pare irealizabil. Dealtfel, ştim că pe tot frontul de treizeci kilometri, Oltul va fi trecut la noapte de întreaga divizie. Un regiment care a făcut o încercare cu două zile înainte a fost însă respins, ştim şi asta, cu pierderi. Cei care au plecat în faţă ni se par plecaţi în noapte, pe lumea cealaltă. Ce pipăie, ce văd, ce simt acum, în clipele astea? După vreun ceas abia, auzim un semn de viaţă... şi semnul de viaţă e o întâie răpăială pripită de focuri, care sfâşie noaptea, pe drumuri înalte către stele. Începe un hău metalic, asurzitor, de mitraliere care macină, tocând bandă după bandă ca un nai, lătrând viu de tot, sperios, ca un motor de motocicletă. Nu ştim ce e înainte, cu toate că e lună şi eu caut mereu să-mi închipui ce văd în faţa lor ochii celor de acolo. Mă simt prea subţire, dar parcă mănuşile pe care le-am pus de la început ţin de cald. Sabia am dat-o la căruţa de bagaje, iar armă nu port, ca să pot fi mai uşor şi pentru că simt că, de aproape, nu voi putea ucide niciodată. Stăm îngrămădiţi în dosul terasamentului şi aşteptăm mereu. Toată noaptea durează clocotirea de cazan, din care nu vedem nimic. E un alt tărâm, la poarta căruia suntem. Pe urmă încep să-i vină generalului veşti, ca nişte sentinţe, din toate părţile... Batalionul I din XN respins, batalionul III din acelaşi, respins. Patrulele de legătură aduc şi ele veştile care deschid morminte, de pe tot lungul malului. Batalionul XM respins... regimentul XR respins. Numai în faţă, de la patru sute de metri din dreptul nostru, nu e nici o ştire. Din când în când, doar câte o impresie de oboseală, de scădere de înverşunare, dar pe urmă răpăielile revin cu şi mai mare furie. Nu ajung vaiete omeneşti, dar trebuie să fie. Se încenuşează din ce în ce noaptea şi se alburesc luminişurile. Lămurim în faţa noastră culmea amfiteatrului înalt - cu copaci, păşuni, case - care păzeşte vadul şi care se creează acum din nou, din neantul nopţii şi al necunoscutului. Când zorii devin încă şi mai albicioşi, vedem pe culme siluete de soldaţi inamici, iar pe dreapta pâlcul unei mitraliere. Două mici tunuri, “puşcoace” de cincizeci şi trei, pe care le avem între noi, încearcă zadarnic să puie în bătaie. Intervin Corabu şi Orişan, care după aceea şi ochesc cu ele. Un obuz, tras de nu ştiu care dintre noi, sparge pâlcul mitralierei, care amuţeşte, lăsând doar pe celelalte să continue. Sunt pur şi simplu uluit de această precizie. Lanţurile de trăgători ale ungurilor încep să se coboare, ca să atace, de unde deducem cu uimire şi cu răsuflet oprit că ai noştri au trecut (şi sunt în pericol să fie daţi înapoi). ”Batalionul trei, înainte!” trece comanda din gură în gură, şi la lumina dimineţii pornim într-o goană de cross-country. Sar prin băltoace, peste şanţuri de scurgere, alunec într-o fâneaţă, iar mă ridic şi trec mai departe. Priveliştea apărută din evaporarea nopţii e nouă ca la facerea lumii. O moară... lângă ea câteva căpiţe de fân şi pe urmă apa tulbure, cu şivoaie puternice, a Oltului blestemat. Mantale, raniţe şi ici-colo cadavre şi răniţi. Pe o căpiţă, cu căciula fumurie şi ţuguiată, un ofiţer ne întâmpină râzând şi ne face semn de salutare cu mâna. Aflăm, din fugă, că are maţele scoase afară. Şi neîntârziat intrăm, fugind mereu, în apă. Valurile împing puternic, dar nicăieri apa nu trece de gât. Dincolo, în luncă, acelaşi spectacol. Mantale omeneşti... raniţe... câţiva răniţi, câteva cadavre... Mai la stânga, lângă două sălcii, lungit drept pe spate, cu picioarele lipite şi mâinile întinse lângă el, pe pământ ca pe catafalc, în manta neagră cu şireturi roşii, cu gulerul ridicat şi chipiul roşu în cap, un mort. Colonelul... În fugă mă abat trei paşi, cu arma în mână, cu baioneta pusă, şi întreb cu deznădejde pe soldatul care stă într-un genunchi, alături: - Domnu colonel?... Mi se umflă pieptul de emoţie, dar alerg mai departe, alături de oamenii mei. Inamicul se răzgândeşte şi o ia la fugă înapoi. Bilanţul nopţii... Trupele noastre au făcut opt sute de prizonieri şi au luat tot malul. Colonelul trecuse apa noaptea, cu întâia companie, fără să fie simţiţi. Compania a doua a fost surprinsă în apă de mitralierele concentrate, deoarece postul lor a prins apoi veste şi a dat alarma. Compania a pierdut mai mult de jumătate din efectiv. A fost un moment de groază şi urlete. Colonelul a fost omorât în zorii zilei, cu câteva clipe înainte de a vedea noi, cei de la rezervă, pe inamic pornind la contraatac, din fumegarea lăptoasă a dimineţii. Când, într-un sat de pe celălalt mal, către seară, îmi usuc hainele, grele încă de apa Oltului, ordonanţa îmi aduce, uimit o veste neaşteptată. - Dom sublocotenent... - Eh? - ... ştiţi, Maria Mănciulea? spioana? spioana de ieri noapte? - Ei, spune, mă... - Am întâlnit-o... e aci... I-a dat domnul general de la divizie o mie de lei şi o pereche de bocanci... A trecut Oltul în fruntea unui regiment... ca să-i arate drumul. Aveam s-o întâlnesc şi eu peste vreo două săptămâni, alergând bucuroasă spre mine şi certându-mă prietenos: - Vezi, domnule sublocotenent, ai vrut să mă împuşti... şi eu am trecut Oltul cu soldaţii noştri. Rănit, în Bucureşti, aveam să-i văd, în vitrină la “Julieta”, fotografia alături de regina şi doamnele de onoare de la palat. Aveam să aflu ca are “Virtutea militară” de aur şi să citesc în gazete întâmplarea ei, fără complicaţia cu arestarea sub bănuială de spionaj. La Iaşi aveam s-o văd din nou, căutându-mă bucuroasă în grădina Copoului şi arătându-mi că a fost înzestrată şi luată la un spital de sub îngrijirea reginei. Ba acum am auzit că e şi în cărţile de citire. Seara, la masă, ne întâlnim într-o casă gospodărească împăcaţi, şi că putem mânca întâia oară cu “masa pusă”, şi că putem dormi, întâia oară de la intrarea în război, într-un aşternut. Schimbăm impresii. - Orişan, n-a fost nici de data asta război... Ce crezi? - Nu... cred că nu... Dar are să fie... Că este de unde. Şi totuşi, moartea colonelului dă o impresie de târât şi înlăcrimat mulţumirii de a ne găsi fiecare din noi, cei scăpaţi, în viaţă.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:22 AM | message # 17
Post înaintat la Cohalm
Batalionul nostru era acum bine înaintat, la zece kilometri peste dealurile de dincolo de Olt, în Cohalm. Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc - poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre - petice risipite de pădure. În fiecare zi aveam încăierări de avanposturi. - Bitte, ein Milch-Kaffee. - Es wird glei’ kom’, răspunde vecina mea, săsoaică tânără şi frumoasă ca o vacă elveţiană. - Wenn das Kaffee gut schmeckt werde ich ihr Mann heute herbringen. Căci mi-a spus că bărbatul ei e în satul vecin, sergent în trupa care ocupă satul. - Gott sei Dank, dar könnten Sie machen! N-am început să moi felia lată de pâine în cafea, că începe o răpăială de focuri şi soldatul năvăleşte pe uşă: - Ne atacă, domnule sublocotenent. Iau arma din mâna lui, ca să i-o dau la poartă iar înapoi, pun mănuşile şi ies în fugă pe uşă. Aproape de prânz mă întorc obosit şi flămând. - Mein Milch-Kaffee bitte... - Und mein Mann? şi aduce iar cafeaua. - Es wird zum Morgen sein. Adesea ne plimbăm după-amiază pe uliţele pustii ale târgului, pe care nu întâlnim decât soldaţi de ai noştri şi curieri de la regiment. În ziua aceasta tomnatică şi luminoasă de septembrie - cum venim spre popotă - târgul ne pare pustiu. Pretutindeni obloane trase, porţi zăvorâte şi nici un trecător. E ascunsă toată lumea dincolo de porţile grele de stejar, ca în nişte temniţe. Ba nu! O Gretchen mlădioasă, cu ştiutul şorţ albastru, a ieşit dintr-o curte pe furiş, cu o mişcare de şoarece curajos, şi dă, surprinsă, cu ochii de noi. Îi e frică şi tremură stând pe loc. N-am făcut nimănui nimic. Dar e război. La popotă aflăm veşti tot mai rele despre Turtucaia. Nimeni nu ia însă lucrurile în serios, mai mult ne necăjeşte faptul că nu suntem, încă schimbaţi. Ne e dor de linişte şi aci zilnic suntem sâcâiţi de patrulele ungureşti din Fischer şi Stena. Dimineaţa şi seara suntem regulat alarmaţi de răpăiala violentă de focuri, care face să vuiască văile. Ne e dor de o noapte, două, de somn fără grijă. Se mănâncă fără poftă, în camera îngustă, în care ne-am înghesuit cu toţii, sub protecţia platelor şi insuportabilelor maxime brodate, pe pânze atârnate de pereţi: “Dein Vaterland sollest du...” etc. Vine soldatul popotar al regimentului şi este primit cu strigăte vesele. Ne aduce vin. - Să trăiţi, domnule căpitan, mi-a dat de la regiment vin numai pentru o zi; domnul sergent Florea zice că pisemne veniţi dumneavoastră la noi la rezervă, de mâine. Dacă zice domnul sergent Florea, aşa trebuie să fie. Domnul sergent Florea e doar de la statul-major. Se ciocnesc paharele de probă, aşa. La poartă s-a oprit însă din goană un călăreţ şi, în timp ce privirile noastre se întretaie, brusc neliniştite, în odaie a şi intrat un flăcău îmbrăcat ţărăneşte, asudat şi de abia răsuflând. - Domnule comandant, ne jefuiesc ungurii, scăpaţi-ne! Comandantul batalionului îl măsoară liniştit cu ochii mici verzui, cu mustaţa întrebătoare: - De unde eşti? - Suntem din Stena. Iacă ici peste deal. Ne-o prăpădit. Au venit acuma o mulţime de tunari şi adună vitele oamenilor. Pe cine se împotriveşte, îl găteşte cu arma. - Sunt mulţi? Dar băieţandrul se încurcă. Se vede cât de colo că întrebările acestea nu pătrund în gândul lui, răscolit şi frământat de cele de acasă. - Sunt mulţi, domnule comandant. Şi parcă fiindu-i teamă că n-o să mai mergem: Adică nu - să tot fie la cincizeci-şaizeci. Au descălecat la primărie. Căpitanul Floroiu - căci maiorul Dimiu acum comandă regimentul şi e în rezervă la divizie - stă pe gânduri câteva clipe; pe urmă îşi schimbă privirea liniştit, pe fiecare pe rând, şi se opreşte asupra mea. Ca toţi novicii la comandă, căpitanul dă ordine complete şi cu voce importantă: - Sublocotenent Gheorghidiu, ia-ţi plutonul şi vezi ce este. Dacă poţi, intră în sat şi strânge armele locuitorilor. Ai grijă să nu fii surprins. (Se ştie că o parte din populaţia sasă ne e înverşunat ostilă). Ia ostatic pe primar pe timpul cât faci percheziţiile. Mă uit cu părere de rău la friptura care îmi rămâne în farfurie. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prin ambele şanţuri pline de buruieni ale şoselei aşternute cu praf de munte, înşiraţi unul după altul, alergăm aproape, până la Stena, care este după o muche de deal, la patru-cinci kilometri. Mă simt înfierbântat, îngrijorat. Pentru întâia dată am răspunderea unei acţiuni. În mic sau în mare - în faţa morţii - evident că lucrurile se petrec la fel. Şi eu am impresia că am să dau o mică bătălie “în stil mare”. Voi împărţi deci plutonul în linie de trăgători şi în rezervă. Mi se pare însă că nu-mi rămâne nimic din pluton. Deci nu... Dar oamenii aleargă - timpul trece, material de iute, şi eu nu sunt în stare să iau o hotărâre. Dacă mă apropii de micul şanţ al şoselei, e limpede că voi fi văzut. Dacă aş lua-o prin tarlalele de porumb roşiatic din dreapta sau din stânga drumului alb, mi s-ar risipi oamenii. Ce fac? Ne apropiem tot mai mult... De după deal vom vedea dintr-o dată satul cu acoperişurile lui roşii de ţiglă, cu biserica săsească, ascuţită, cu un tăiş înfipt în albastrul cerului. Şi timpul fuge parcă mânat de picioarele mele sau mânându-le. Dar, la cotitura şoselei albe, apare un călăreţ cenuşiu. În porumb! Ne trântim toţi pe brânci în şanţ sau după muşuroaiele de pământ afânat şi uscat de la rădăcina cocenilor. - Să-l prindem, domnule sublocotenent. Nu trageţi nimeni, băieţi... nu trageţi, nu trageţi! Soldaţii mei îşi dau ordine singuri. Nu trageţi nimeni! Călăreţul se apropie tot mai mult, legănat în şea, săltând în trap bătut, aplecat pe cal. La o sută de paşi în urma lui, apare dintre copaci, din lumea lor, un altul, şi pe urmă încă unul. În tot peisajul încremenit, viu colorat de amiază, de-a lungul şoselei albe, ei sunt singura mişcare. O “recunoaştere”. Oamenii sunt încălziţi. “Nu trageţi, măi, nimeni”. Ordonanţa de lângă mine are şi ea curaj - acum, dealtfel, nu costă nimic să-l ai. - Facem rost de cal şi de pături, domnule sublocotenent. Privesc înfrigurat: un călăreţ se apropie legănat, pe şoseaua albă. În trapul calului, vine fără grijă cu ochii pe sus, pe deasupra tarlalelor, în albastrul zilei acesteia, dumnezeiesc de frumoasă. Peste câteva clipe, dacă nu se va opri, va muri în lumină, cineva. Poate el, poate şi cel dintâi care se va apropia de el. O curiozitate intensă mă frământă, opreşte totul în mine ca un zbor întins. Cum are să fie? Se apropie tot mai mult... E la o sută de paşi. Îi văd faţa, ochii, puncte negre. Vine săltând în trapul calului. Priveşte peste dealuri şi nu ştie că în porumb cincizeci de arme sunt întoarse spre el, îl aşteaptă. Priveşte spre cer. “Să nu tragă nimeni, domnule sublocotenent. Să nu tragă nimeni”, se luptă înăbuşit, nevăzuţi, soldaţii. Dar se apropie tot mai mult. Iată-l la douăzeci de paşi. E un flăcăiaş cu ochii ca măslinele, cu faţa pătrată, umerii obrajilor prea ieşiţi, cu mustaţa mică, neagră, tunsă. Mişcă buzele. Acum se aude. Cântă. Îmi tremură mâinile pe armă. Ar fi trebuit să numesc doi oameni care să-i apară dintr-o dată înainte şi să-l prindă, fără să-l omoare, dar răspunderea mi s-a părut prea mare şi, mai ales, ar fi dat impresia că eu evit, pentru mine, pericolele, pe care le impun altora. Am luat de aceea şi eu o armă în mână, şi acum mă întorc să dau ordin celor din şanţ cu mine, să sărim cu baionetele întinse la el. Toţi tremură, cred, de nerăbdare, cu mâna pe armă, congestionaţi, cu ochii imobilizaţi, hipnotizaţi parcă. Cum va fi? E ca un spectacol de execuţie... Cântecul se aude acum lămurit. Aş putea să-i vorbesc, obişnuit, ca unui cunoscut. Dar un trăsnet de armă a spintecat de sus în jos văzduhul. Înfiorat, călăreţul se opreşte şi priveşte cercetător spre muchiile dealului. Toată înfrigurarea, tot zbuciumul, toată nerăbdarea îndelung apăsate izbucnesc acum în salve de detunături, ca explozia unor tuburi prea mult încărcate. Fără să-şi dea seama de unde vin focurile, căci ar fi încremenit de groază ca o statuie topită, a răsucit calul în loc şi s-a aşternut pământului în fugă. Ploaia de gloanţe ridică praful şoselei, cum ridică ploile de vară băşici pe râu. A dispărut după colţ. N-a lăsat în urmă decât o dâră de sânge. Şi mă gândesc la glonţul rătăcit care vine de la doi kilometri, ca să se înfigă în pieptul vreunui predestinat. Cine l-o fi iubit atât? Acum din marginea satului ne primesc salve repezite de focuri. Ştiam că are să fie aşa. Culc oamenii în porumb... şi nu mai ştiu ce să fac. Raţionez înfrigurat şi disperat de serios. Ştiu că grosul inamic e la doi kilometri de sat, pe când batalionul nostru e la cinci. Nu pot cădea deci în spatele satului. Pe de altă parte, ce sens poate avea un atac de front cu un pluton, când nu ştii precis ce ai în faţă... Dar cineva a strigat la dreapta: “Să-i luăm pe flanc”, şi toată lumea urlă: “Să-i luăm pe flanc, domnule sublocotenent”. S-au aprins toţi. Până să mă trezesc, cei zece-cincisprezece oameni de la aripa dreaptă au luat-o la goană doborând cocenii, răscolind pământul cu bocancii, ca să înconjure satul. Din faţă focurile vin tot mai dese (e drept, cam lungi, deasupra capului). Husarii au căpătat curaj şi au ocupat la marginea satului o muchie de deal. La patru sute de metri de ei, încerc să opresc lanţul de trăgători, dar nu am lângă mine pe nimeni. Oamenii, Dumnezeu ştie pe unde or fi, prin porumb. Un piuit îndepărtat, pe urmă din ce în ce mai apropiat, spre noi. Un vâjâit pătrunzător şi o bubuitură groaznică, în timp ce ne învăluie fum şi praf. Artileria lor a intrat în acţiune. Dar loviturile vin rare şi alături... Singurul lucru neplăcut e capriciul obuzului care vine unde nu te aştepţi. Aici... dincolo... Poate, lămurind lumile, chiar în locul în care te afli. În picioare, în porumbul încă verde, privesc cu binoclul spre linia inamică, pe care nu o pot preciza. La început tragem toţi, cu furie, pe urmă ne mai potolim. Deodată, în dosul satului, un ropot de plesnete spre cer. Husarii ţâşnesc îngroziţi, de după garduri, cu mişcări întinse de iepuri negri, căci sunt luaţi din spate. Cei de aici îi urmărim cu focuri. Ţipete, urlete. Năvălim spre sat. Alunecând mai mult pe povârniş, cu ghetele încărcate de ţărână, mă trezesc în mijlocul şoselei, în marginea rândului de case. Un grup de ţigănuşi îmi arată cu bucurie pe unguri fugind peste dealurile din stânga. Aşadar, nu vom prinde nici unul. Dar “am cucerit” satul. Coborâm acum pe uliţa principală, largă cât două bulevarde din Bucureşti, cu plantaţii îngrădite prin mijloc. Copii ne întâmpină din toate părţile şi pe la toate ferestrele apar capete curioase, ascunse de după perdele colorate. Doar româncele noastre rumene şi pline au ieşit cu poalele pline de mere şi pere, cu oala de lapte în prag. Nu mai am pe lângă mine, în scurtă vreme, decât pe sergentul Voicu şi vreo doi-trei soldaţi. Ceilalţi s-au risipit, ademeniţi de merele rumene, de ulcelele cu lapte şi de obrajii tot aşa de rumeni şi de albi, care îi chemau râzători. Ce percheziţie să mai fac? Dar un grup întreg de saşi vin convoi spre mine. Plâng toţi. - Ce-i cu dumneavoastră? îi întreb autoritar, fireşte. Vorbesc toţi deodată. Unul slab şi înalt, cu mustăţi prea groase, altul mărunt, cu o jumătate mustaţă. O săsoaică osoasă şi prelungă, copii mici şi mari. - Ne-a nenorocit, ne omorâm. Dumnezeule! plâng şi se vaietă, unii în româneşte, alţii în nemţeşte. Necăjit, fără să pricep nimic, scos din sărite, strig la ei: - Ce-i cu dumneavoastră? Atunci sasul cel înalt şi slab îmi povesteşte scâncit, nenorocit: - Ne-a luat fata... fata noastră! Mă încrunt. Iar corul lor, întreg: Ne-a luat fata... fata noastră! Săsoaica îmi întinde şi o fotografie mare pe carton cenuşiu de lux: - Uite ce frumoasă fată, studentă la Sibiu! Într-adevăr, e tare frumoasă. - Cum, cine v-a luat-o? - Soldatul... soldatul. Tresar, cu totul nedumerit: - Un soldat de-al meu? Şi iar toţi în cor: - Nu, soldatul care păzeşte satul... Soldatul călare. Nu mai pricep nimic. - Cum? Cine păzeşte satul, ce soldat? Un român de ai noştri îmi explică în chip firesc: - Domnule ofiţer, soldatul care păzeşte satul, soldatul dumneavoastră, pe care l-aţi lăsat aici, care păzeşte satul... a zis că e şpioană. Cad din cer. - E vreun soldat care păzeşte satul? - Păi cum? E un soldat care rămâne în sat zi şi noapte. Doarme chiar la dumnealor. Are un cal alb şi aleargă toată ziua de la un capăt la altul al satului. Ei, păi dacă era el aici, credeţi că mai veneau ungurii? Se lua după ei cu focuri. Asta-i curată poveste. - Unde-i soldatul acela? Saşii plâng toţi în cor: - Nu ştim, nu ştim. - Când a plecat? - Azi dimineaţă, a luat-o prin pădure la dreapta, cu fata. Am priceput cum stau lucrurile şi sunt hotărât să-l prind şi să termin. Mi-e milă de bieţii saşi. Dar nu mai pot scăpa acum de liota lor. - Ce ne facem noi? şi plâng, femeile se trag de păr. Ce ne facem, domnule ofiţer? Îi liniştesc cum pot. După mine se ţin alai acum, prin satul larg şi frumos, saşi şi români. Pe strada scăldată lung de ultimele raze piezişe ale soarelui, care arde parcă la capătul ei, vine cineva în goană, în capul gol. Nici nu s-a apropiat bine. - Ne atacă, domnule sublocotenent, ne atacă! A ajuns la mine gâfâind, după el vin femei, copii speriaţi. - Au primit întăriri, vin pe două coloane, pe şosea şi pe culmea dealului. Simt că-mi vâjâie urechile. Unde-mi sunt oamenii? O bătrână mă ia de mână şi bâjbâie, mormăie cocoşată: - Ai să-ţi arăt eu pe unde vin, să-ţi arăt eu pe unguri. Vrea să mă ducă spre inamic, şi eu neliniştit i-aş da brânci să mă lase în pace, dar mi-e ruşine. Nu am nici măcar liniştea să iau o hotărâre, o hotărâre care nu poate să întârzie nici câteva clipe măcar. Moare în mine încă o iluzie: aceea că aş fi putut fi un bun comandant. Răpăială de focuri. O iau şi eu, în sfârşit, spre deal. Ce-o fi, o fi. Urc gâfâind strada sucită pe coaste, sar peste pietroaie, peste trunchiul de jgheab al unei fântâni, alerg cu sergentul Voicu după mine. Răpăiala de focuri e din ce în ce mai strigătoare. Plesnetele bat cerul ca bicele. Mi se pare că nu se mai sfârşeşte uliţa. În timp de luptă, noaptea şi oraşele - simt din nou - sunt cele mai neplăcute lucruri în război. Printre ultimele două case, priveliştea se deschide larg, peste plaiul verde abia înclinat, tivit sus de pădure, jos de tarlaua de porumb. Şi o uluitoare surpriză. Plutonul meu e în lanţ de trăgători, acolo la marginea satului, la interval aproape reglementar, şi trage furios. Din când în când, câte unul scoate câte un măr din buzunar şi muşcă lacom. Coloanele inamice s-au risipit şi ele în trăgători la marginea porumbului. Îşi fac şanţuri. Au de gând să se statornicească acolo, se vede. De aceea ne-a şi luat în primire, iar fără ispravă, artileria lor rară, greoaie. Opresc focurile, trimit o patrulă înainte şi ne punem toţi pe fumat, cu faţa la cer. Acum e linişte şi fac politică tihnit, cu un român straşnic, de vreo cincizeci-şaizeci de ani, cu mustaţa puternică şi încă neagră, care şi-a târât pieptul şi umerii laţi până la mine, ca să afle rosturile din ţară. Peste dealurile îndepărtate şi împădurite, pline de taină, peste dealurile “duşmane”, coboară soarele, turnând o trombă de aur lichid din albastrul cerului peste verdele de păşune al culmilor. Subţiat şi treptat se întunecă. Rând pe rând, oamenii mei se coboară la fântâna din sat, la locul de adunare. Când suntem toţi, netulburaţi de nimeni, pornim la drum înapoi acasă. În capul satului întâlnesc o fată, de-a dreptul elegantă, într-o rochie vişinie de vară. Alături de ea, un soldat. Recunosc pe fata sasului şi simt o adevărată bucurie. Salut şi mă apropii încruntat de soldat. - De unde vii? Stăpân pe el, în poziţie militărească, răspunde vorbind rar: - Să trăiţi, domnule sublocotenent! Am dus pe domnişoara la brigadă, în urma unui denunţ că ar şti unde sunt ascunse armele. - Ei şi? - Acolo n-au găsit-o vinovată şi i-au dat drumul. - Atâta tot? - Da, să trăiţi, domnule sublocotenent! Întreb pe fată, în nemţeşte, dacă are să se plângă de ceva şi-mi răspunde că nu, zâmbind. M-am descruntat şi eu, dar nedumerirea nu-mi scade. Mă întorc iar către soldat. - Dar cu tine, ce-i? - Eu păzesc satul. - Cum păzeşti satul? Cine ţi-a dat sarcina asta? - Domnul sublocotenent Florescu. - Din ce regiment eşti? - XR. - Bine, dar regimentul XR a plecat. E nedumerit şi cu totul surprins. - Cum se poate? Eu n-am primit ordin de retragere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Seara povestesc entuziasmat, la popotă, această întâmplare. Impresia este deosebită. Dar deodată, când comandantul încruntă enervat privirea, zgomotul de pahare şi de furculiţe se opreşte, ca şi gălăgia punctelor de exclamare. - Domnule sublocotenent Gheorghidiu, eu te-am trimis pentru că te ştiam băiat inteligent. - ?! Şi pe urmă, cu un dispreţ uscat: - Se poate, domnule, să nu vezi că era un spion? Tăcerea devine apăsătoare. Comandantul are dreptate. Toţi se privesc aproape adânc neliniştiţi. - Pleacă imediat şi adu-l aci. Nu m-am dus eu. Am trimis o patrulă, care l-a adus. Şi l-a bătut patrula pe drum, l-a bătut sergentul de zi, i-a tras vreo două şi comandantul. Peste o săptămână, când regimentele erau din nou întrunite în brigadă, în vederea unei bătălii, m-a oprit un caporal, pe uliţă. - Vedeţi, domnule sublocotenent? ziceaţi că sunt spion. La brigadă, m-a făcut caporal. O recunoaştere făcută de aghiotantul batalionului în acelaşi timp cu cea făcută de mine la Stena confirmă că şi celălalt sat vecin e puternic ocupat. Asta e spre bucuria recunoaşterilor de cavalerie trimise de divizie, care nu au curajul să treacă de linia noastră de avanposturi (iar când ajung până la noi, aci, li se pare că s-au aventurat) şi care acum au ce raporta la divizie. În zilele următoare reluăm plimbările şi discuţiile. Popescu şi ceilalţi camarazi au devenit gânditori. Ne atrage luarea-aminte un grup care se ceartă şi ne apropiem. Doi soldaţi întind de un sas bătrân, negricios, cu faţa uscată şi mustăţi stufoase. Vor să-l aducă la regiment. La întrebarea comandantului mitralierelor, căci sunt oamenii lui, ei ne lămuresc că sasul a vrut să împuşte pe un român, care e, dealtfel, şi el de faţă. În româneşte, sasul îşi apără dreptul, hotărât. - A vrut să-mi fure maşina de cusut, domnule ofiţer, uite, de-abia i-am smuls-o. Maşina e, într-adevăr, corp delict, între ei. - A scos revolverul să mă împuşte, domnule comandant. Sasul lămureşte că numai aşa i-a lăsat maşina pe care voia să i-o ia. Judecata ofiţerului e scurtă. - De ce porţi revolver, de ce n-ai predat revolverul? Duceţi-l la divizie. Cineva remarcă, în treacăt, că nu s-a dat ordin să se strângă armele şi discuţia veche e reluată pasionat, căci Popescu pare obsedat. - Nu poate să fie dragă, totuna. Să compari, să zicem, bătălia de la Verdun, cu lupta de la Olt, a noastră? Orişan e furios, dar cum niciodată nu ridică tonul, îi e aprinsă numai privirea. - Dragă, sigur că pentru istorie, sau pentru străinătate, sau pentru gazetele şi lumea de-acasă, nu se poate compara ce-a fost la Olt cu Verdunul... Reiau şi eu antrenat: - Sigur... absolut... Nici chiar pentru noi, batalionul trei, care am intervenit în urmă şi am avut numai cinci-şase oameni pierdere. Dar pentru compania a doua, care a fost surprinsă de mitralieră în apă şi înjumătăţită din câteva pârâituri, cred că lupta a fost ca pentru orice companie angajată la Verdun. Închipuieşte-ţi răniţii, luptând cu valurile toată noaptea. O patrulă care luptă cu o forţă superioară şi e bombardată precis cu un singur tun luptă tot atât de greu ca pe Somme... Întăresc cu amintiri din descrieri. - Dealtminteri, am citit că grozăvia luptelor de acolo stă în faptul că doi-trei oameni, izolaţi într-o groapă de obuz, trebuie să lupte neştiuţi de nimeni câte-o noapte întreagă. Exact cum luptă unele patrule de-ale noastre. Păreau că s-au convins, dar iar reiau, aproape indignaţi că au fost pe cale să admită o absurditate. - Fugi, dragă, se compară riscurile pe care le ai într-o bătălie mare, cu o bătălie ca aceea de la Bran? Un soldat ne cheamă la popotă, dar discuţia continuă şi acolo. Popescu ne denunţă căpitanului, care s-a aşezat la masă, că susţinem o absurditate. Orişan reia energic. Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de-o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până acum. - Desigur că vor veni. Războiul ăsta a cunoscut ceea ce se numeşte retragere strategică. Am impresia că ei s-au ferit de orice luptă serioasă, că n-au angajat cu noi decât ariergarda, câteva regimente acolo. - Nici n-au mai multe... S-a sfârşit cu războiul, ascultă-mă pe mine, stăruie din nou Popescu. Nu ştiu de unde vine impresia de plimbare duminicală, poate unde nu suntem în avanposturi, poate unde ne aşteaptă o masă bună, cu vin bun. Orişan, cu mâinile la spate şi faţa lungă de englez, intervine cu bun-simţ: - Eu nu vă înţeleg. De ce daţi importanţă unei lupte, numai după proporţiile ei? Înţeleg să facă asta cei de-acasă, dar s-o facem noi?... Popescu e nedumerit. - Nu înţeleg unde vrei să ajungi... - Ascultă, Popescule, ce deosebire e pentru noi că murim într-o luptă cu mii de obuze şi cu mii de mii de cadavre, sau nimeriţi când stăm la masă de un singur obuz? - Ei, cum o să fie totuna? Intervin şi eu, surprins de justeţea observaţiei: - Sigur!... pentru soldatul din prima linie nu există “luptă uriaşă” sau “luptă neînsemnată”. Mai intervin şi alţi camarazi, care sunt pasionaţi de aparenţa paradoxală a afirmaţiei. - Pentru cei din ţară, bineînţeles că nu e acelaşi lucru, dar pentru noi e altceva, reia Orişan. - Ei, asta-i! - Nu mai încape îndoială... Ascultă-mă, să-ţi dau un exemplu. Când noi citeam în gazetă despre “accidentul” din gara cutare, că un frânar a fost omorât, iar altuia i s-au retezat picioarele, abia de ne aruncam ochii pe cele câteva rânduri care relatau întâmplarea. Dar când citeam pe o pagină întreagă “catastrofa de cale ferată de la Câmpurile”, atunci eram îngroziţi, citeam fără oprire detalii senzaţionale. Şi Orişan reia argumentarea mai cu pasiune: - Pentru frânarul mort şi pentru cel cu picioarele retezate e totuna, dacă alături de ei au mai murit atâtea zeci. Ei aceleaşi senzaţii le-au încercat. Şi dacă ar fi fost sfârşitul lumii, cu planetele ciocnite, acelaşi lucru ar fi fost pentru ei. - Domnule căpitan, e, sau nu, totuna pentru cel angajat într-o bătălie, dacă e vorba de o luptă cu efective mari ca la Verdun, sau de o luptă cu efective mici? - Cum o să fie totuna? Şi căpitanul desface carnea de pe piciorul de pui din ciulama. Cum o să fie, băiete, totuna? Riscurile sunt cu mult mai mari. - Orişan, lasă-mă pe mine... că am să lămuresc eu chestiunea... Domnule căpitan, de ce găsiţi că riscurile sunt mai mari? - Pentru că acolo au murit o sută de mii de oameni, şi la Bran o sută sau două. - Ei şi? - Cum “ei şi”? E o gălăgie de protestare, amestecată viu cu cererile de vin, de tacâmuri. - Da, uite, am să vă explic eu ce înseamnă risc. Lasă-mă puţin, Orişan. Când un american merge la bal, el nu riscă nimic, sau aproape, nu-i aşa? - Mmda... - Dacă se ceartă cu alt american şi se provoacă la duel: “Cel ce va scoate semnul negru, să se împuşte până a doua zi”, atunci, nu-i aşa? riscă 50 la sută să fie mort până a doua zi. E sau nu e? - Mmda... asta e. - Când a nimerit semnul negru, în cazul când e om de onoare, el are, nu-i aşa, un risc de sută la sută? La fel cu noi. - Adică? Lasă-l, domnule, în pace... adică? - Divizia hotărăşte să cucerească un sat cu o companie, şi aşez pe masă cu un gest secundar furculiţa, cuţitul, solniţa, ca şi când aş vrea ca ordinea aceasta să-mi pregătească pe cea din gând. - Ei da... - Riscul nostru, al companiei a noua, e de doi la sută, având în vedere că divizia are patruzeci şi opt de companii... şi, pasionat, gonesc pe soldatul care-mi aduce friptura. Când se decide că brigada noastră va da acea companie, riscul devine de patru la sută. Dacă se hotărăşte că XX va da compania, iată-ne ajunşi la opt la sută, căci regimentul are douăsprezece companii. Când, în sfârşit, se decide că batalionul trei să dea compania, riscul e de douăzeci şi cinci la sută şi când s-a dat ordin companiei a noua să ocupe satul, se poate spune că a câştigat lotul cel mare. - Atunci cam are dreptate, hotărăşte căpitanul. Vasile, dă vin. Iar, către ordonanţe: Nu vă mai certaţi acolo... Ia uite-i, domnule, că se iau la bătaie... Căci ordonanţele se ceartă cu popotarul pentru ofiţerii lor. Popescu şi ai lui protestează din nou. Iar locotenentul Redelea e de părerea lor: - Dar nefiind o bătălie mare, înseamnă că divizia nu angajează decât o mică parte din efectiv. Deci riscurile sunt mai mici. - Sigur - întăreşte altul - dovadă că batalionul nostru n-a fost angajat în târg la Bran; la Olt, de asemenea, a fost rezervă. Se porneşte iar o larmă cu clinchet de veselie şi strigăte. E, într-adevăr, o masă veselă, zgomotoasă, la care participă cei opt-nouă inşi care nu sunt în avanposturi. Şi totuşi e în această veselie cu mâncăruri bune ceva uscat, o lipsă de consecinţe, ca un lux de eunuc. Protestez şi eu. - A, să ne înţelegem. Eu vorbesc numai de batalionul angajat şi anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. Dealtminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acţiune suntem încontinuu în linie înaintată. E, sau nu e? Câţiva convin. - Şi pe urmă e altceva, intervine Orişan din nou. Faptul că n-am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atât de repede, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX a avut pierderi, pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi aşa la Măgura Branului, pierdeam jumătate din batalion. Dar la Tohanul-Vechi? Şi chiar la Olt. A intervenit rezerva atât de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit şi au luat-o la fugă. E o nouă bucurie de izbândă, căci ei cred că l-au prins în flagrant delict de logică. - A... a... păi vezi? Tu cu Gheorghidiu susţineţi că n-am întâlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiţi că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte pentru că n-a vrut inamicul. - Stai, domnule, că iar deviem. Lasă-mă, Orişan... Noi nu am susţinut decât un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e de nici o importanţă dacă moare la Verdun sau într-o încăierare de patrule. Eu susţin că noi, care suntem în avangardă şi vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu ştie cât de aci înainte, suntem în război pur şi simplu. Pentru ţară, pentru cei ce se plimbă acum la Bucureşti pe stradă şi aşteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e totul altceva. Dealtfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unităţile. Noi putem fi atacaţi diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca şi început. - Bine, dar acasă nu va face nici o impresie? - Cred şi eu. Sub unghiul speciei nu eşti interesant decât dacă eşti ucis cu alţi zece mii o dată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred şi eu că nu i se va vinde cartea. Popescu se întoarce uşor spre dreapta, ca şi când s-ar feri de ceva nevăzut şi pe urmă ridică umărul. - Dacă-i prost! N-are decât să puie stânjeni de cadavre, uragane de obuze, râuri de sânge. Ceva aşa... să facă o senzaţie nebună... Şi nu terminăm bine masa, că iar se aud focuri. De data asta e ceva mai serios. Împotriva noastră, dinspre satul vecin, pe ambele povârnişuri (cu pădure mică şi păşune) ale văii, în fundul căreia e şoseaua albă, înaintează un lanţ puternic de trăgători, din care nu vedem însă decât grupuri care fac salturi înainte şi se culcă repede. O baterie de artilerie de 75, bate puternic marginea satului unde e popota, pe care o părăsim în fugă. Batalionul întreg e cu trei companii îngrămădite cam sub deal, gata să ne desfăşurăm. “Brigada lui Corabu” e departe, pe stânga, într-o pădure. Avanposturile noastre s-au retras trăgând focuri. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:23 AM | message # 18
Obuzele nu-mi fac prea multă impresie, deşi sunt foarte nervos. Sunt destul de puţin numeroase. Căpitanul are un cap de om necăjit, care nu ştie ce are să facă, aşa ca mine ieri. Probabil că vom pune baioneta şi vom năvăli ca la Bran. Un obuz nu explodează. Din fanfaronadă, le declar camarazilor sâcâiţi că artileria ungurească e inofensivă şi iau în braţe obuzul, ca să le arăt că are pulbere proastă. Toată lumea strigă speriată la mine:
- Astâmpără-te, Gheorghidiule... ai înnebunit...? Căpitanul se încruntă mânios, ridică poruncitor mâna. - Lasă, domnule, proiectilul jos. Din fanfaronadă mereu, înmănuşat, vin cu el în braţe, cum aş duce un copil înfăşat spre grupul lor. Sunt furioşi, se dau în lături şi răcnesc la mine: - Fugi de-aci...! Domnule căpitan... a înnebunit. Cu o mutră ipocrită, de fată şireată: - Dar nu e nici un pericol... Absolut nici un pericol. - Lasă-l jos, domnule, îmi strigă răspândiţi. Îl arunc jos, cum ai arunca, după ce ai privit-o, o sfeclă... şi îngheţ şi azi de nebunia mea, căci aruncat jos, izbindu-se, proiectilul putea face explozie. Când mă întorc la camarazii mei înţeleg toată nedelicateţea gestului meu. Ştiu bine că sunt un grup de oameni care şi-au făcut mai mult decât datoria şi, acum când scriu, ştiu că în afară de două-trei excepţii, au fost poate cei mai de ispravă ofiţeri ai războiului românesc. Dar o expunere copilărească şi inutilă le repugna , iar gestul meu nedelicat, subliniind o astfel de rezervă, din substraturi abia bănuite, era de o indiscreţie penibilă. Peste vreun ceas, lanţul de trăgători inamic părea încremenit în loc şi asta mă neliniştea mai mult, ca o clipă de suspensie care-ţi permite să asculţi, în golul înaltului, ecouri şi ameninţări... - Înconjoară satul şi ne taie retragerea! izbucneşte hotărât căpitanul. Pas alergător, prin sat, sus pe deal, să ocupăm culmea şi cetatea, înaintea lor. Trecem deci în goană prin târg. Saşii şi săsoaicele cred că ne retragem şi au apărut (de unde atât de mulţi?) la porţi şi la ferestre, ameninţându-ne. E şi săsoaica mea, cu bucile rumene şi sânii mari, care ne huiduieşte cu ură. Un soldat dă, din fugă, un picior în burta unui moşneag, care, repezindu-se la noi, ca un câine la trăsură, ameninţa şi înjura. Sus pe deal am impresia că sunt despărţit de toată lumea. Căpitanul Floroiu, nervos dar hotărât, aleargă pe dinaintea rândului de oameni aşezaţi cu baioneta la armă, cu faţa la pădurea din dreapta şi aşteaptă în marginea tarlalei de porumb pipernicit. E ziua-n-amiază mare, e soare de început de toamnă, cald şi bogat în reflexe tari, şi totuşi atât de întins aştept, încât aproape am halucinaţii. Mi se pare că inamicul a şi apărut, la zece paşi după trunchiurile rare şi groase de copaci, care s-au însufleţit şi-au devenit duşmane. Dar nu vine nimeni. După un timp, încep să fiu neliniştit, căci nu mai putem aştepta cu atâta încordare, cum nu poţi sta prea mult cu braţul întins. Mai ales că nu am nici o vedere. Iau doi oameni şi mă duc, pe brânci mai mult, departe, înaintea companiei, spre stânga, paralel cu pădurea, ca să am din nou vedere, de sus acum, asupra văii unde eram adineauri. Merg prin prombul rar, mărunt, scorojit, las la vreo sută de metri în stânga cetatea, care e un binecuvântat paratrăsnet pentru noi, căci, semeaţă, atrage, deşi neocupată, tot bombardamentul asupra ei. Cam la două sute de metri dau de un soldat de-al nostru, care, cu arma culcată lângă el, scrutează rotunjimile de deal, cercetează valea şi pădurea de dincolo, privind intens de parcă ar avea binoclu. - Niculae Zamfir, ce e cu tine? Am venit în observaţie, domnule sublocotenent... Vreau să văd ce-i la ei... Aşadar, şi la soldaţi, nu numai la mine şi la Orişan, această neputinţă de a îndura necunoscutul, nevoia mortală de a şti ce se petrece înainte. Cred că acest sentiment era mai curând un derivat al fricii. Socot că, într-un anumit sens, de frică ţineam să fim atât de înainte, căci, din cauza imaginaţiei prea libere, teama de necunoscut era de neîndurat. Dar negreşit, asta numai la cei hotărâţi să nu dea, în nici un caz, înapoi. Lupta a început la stânga, violent, cu aceleaşi plesnituri care biciuiesc viu cerul. Cei dinspre Stena au împins înapoi compania Corabu, vor să intre în Cohalm. Dar “brigada” s-a oprit chiar în margine, unde s-a întâlnit cu Orişan, care a rămas de capul lui acolo şi acum au deschis împreună un foc aprig, care zădărniceşte orice încercare de a intra în oraş. Între timp o baterie a noastră trage şi ea, spre bucuria soldaţilor, şi am din nou, şi pentru ultima oară, spectacolul uluitoarei preciziuni a artileriei româneşti, sau mai curând al întâmplării. Ca şi la Olt, ca şi la Bran, chiar primul obuz face să se împrăştie departe, la doi kilometri de noi, un grup enorm, pe care nici nu-l bănuiam, pe ai cărui soldaţi, ca pe nişte gândaci cenuşii, îi vezi numai când, speriaţi, aleargă în toate părţile. Pornim pe înserate la un contraatac inutil, căci, neizbutind să intre în oraş, inamicul s-a retras. Se hotărăşte, de teama unei reveniri în timpul nopţii, revenire pe care mulţi o cred foarte probabilă, să se împingă un post înaintat, departe în pădure, până aproape de ei. Se decide, de asemeni, ca postul să fie format de plutonul meu. Obiectez cu voce palidă că îmi sunt oamenii obosiţi şi încă alte vreo două motive, care nu sunt luate în seamă. - Lasă că azi “făceai figuri cu obuzul”, îmi spune, cu o ironie rece, căpitanul meu micuţ şi simt că expresia mă încondeiază puţin ridicul, în surâsurile tuturor. Mai târziu, un sergent, care face legătura la batalion, mă lămureşte de ce am fost indicat eu. Căpitanul a spus-o anume: - Trebuie un post sigur, să nu fim surprinşi la noapte... la doi kilometri înainte, dacă se poate... Trimitem pe Gheorghidiu, că ăla execută întotdeauna ordinele întocmai... Mi se explică, acum cu prietenie revenită, că patrule de-ale companiei vor face toată noaptea legătura cu mine. Trec o râpă adâncă, unde ştiu că se vor opri la noapte toate patrulele menite să mă caute şi, după vreun ceas de bâjbâit în tăcere, printre copaci şi tufişuri, mă opresc într-o poiană. Luna n-a răsărit încă şi socot în noaptea asta totul duşmănos. Privesc bănuitor, fără să văd nimic, întunericul, pădurea toată, nesfârşirea până la capătul lumii. Îmi simt inima ca un mic cheag. Parcă aş fi coborât cu oamenii mei, cu un ascensor, într-o mină blestemată şi cu forma abia ghicită în noapte. Nu doarme nimeni. Oamenii au format un careu cu baionetele la armă, alăturaţi şi atenţi ca nişte vânători în aşteptare. Suntem toţi numai urechi, căci acesta e singurul mijloc de a fi de folos celor din urmă. Trimit încă un post de ascultare, de patru oameni, spre dreapta înspre şosea, ca să supravegheze şi acolo necunoscutul negru. M-am trântit pe iarbă şi încep să tremur. Îmi aduc aminte că sunt, tot ca la 14 august, în bluză uşoară, pantaloni de raitcort de vară, rari ca o pânză de casă şi ghete subţiri de şevro. Multă vreme senzaţia de teamă şi cea de frig se cumpănesc înseilat; pe urmă, odată cu răsăritul lunii, cea de frig devine pătrunzătoare. Nu mai pot sta locului şi vreau să fac doi-trei paşi în cuprinsul poienii, dar Niculae Zamfir îmi atrage luarea-aminte că nu se mai poate asculta. Mă opresc din nou şi mă trântesc pe iarbă. Bluza croită strâns pe talie îmi ţine încă puţin de cald, moletierele, de asemeni. Dar în muşchii de deasupra genunchilor mi s-au înfipt parcă gheare de gheaţă. Îmi trântesc pumni, care o clipă, ca la rănile umflate, îmi dau o asemuire de uşurare, dar pe urmă simt iar colţi reci înfipţi în coapsă. Mai târziu încep să mă doară şi braţele. Lungit pe spate, îmi mişc membrele încet ca un gândac în agonie. Parcă e o clipă de amorţeală, dar după aceea, gheara de gheaţă se înfige din nou, ascuţit, în muşchii care tremură, aşa, singuri. Nu mă mai pot gândi la nimic. Las totul în grija oamenilor şi, ca un bolnav, îmi lipesc palmele de muşchii dureroşi. Pe urmă, nu mai pot, mă scol şi încep să umblu puţin zănatic. - Mă băieţi, aveţi vreo manta cu voi? Îmi dau, după o înceată consultare, răspunsul că toate sunt de azi-dimineaţă în cantonament. Ei, în schimb, au vestoane şi pantaloni de stofă groasă. E noapte târziu, dar cât va mai fi până mâine dimineaţă? O veşnicie. Umblu fără să pot îndoi picioarele, căci pulpele au ceva zgrunţuros şi zdruncinat în ele. De la un timp nici mersul nu mai ajută nimic, mă trântesc iar jos. Acum încep să simt şi un soi de gol sub stomac. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. Înţepenesc. E peste puterile mele atâta suferinţă. Era atât de cald azi! Încerc să fixez ziua după calendar, dar cine a mai ţinut socoteală de zile, când pentru noi, care trăim după calendarul veşniciei, n-aveau nici o importanţă. Găsesc totuşi că e cu putinţă să fie milităreşte 12/25 septembrie. Pentru o zonă de platouri şi munte, aci în Ardeal, nopţile astea îngheţate trebuie să fie obişnuite. Mă întorc de prisos, când pe o parte, când pe alta, şi încleştez dinţii. Nici mănuşile nu-mi mai ţin nimic. O durere nouă se adaugă, un fel de umilinţă, pe care numai eu o ştiu în noaptea asta: îmi curg lacrimile şiroaie, fără să le pot stăpâni, parcă sporind, la fiecare sforţare pe care o fac de a le opri. De n-ar vedea, de n-ar ghici oamenii. Privesc istovit de groază întunericul, compar cu luare-aminte umbrele copacilor, să văd dacă sunt semne că se apropie zorile, dar nimic. Simt că până mâine voi înnebuni de frig... De la o vreme, se pare că oamenii au ghicit drama de lângă ei. - Domnule sublocotenent, sunteţi bolnav. După ce îi lămuresc că nu mai pot îndura frigul, îi simt abătuţi că nu pot să mă ajute. Groaza că voi înnebuni de frig mă descompune. Într-un târziu, când simt că trec prin mine cuţite, mi se pare mântuitoare propunerea sergentului Voicu. Mă lungesc jos, întins, şi doi oameni se culcă peste mine. Era şi timpul. Mi se încleştaseră fălcile, de nu mai puteam vorbi aproape. Oamenii sunt calzi ca nişte perne grele şi totuşi îmi pare că sunt prea uşori. Acum, când coapsele se încălzesc de coastele lor, îmi simt umerii, simt cureaua care îmi strânge mijlocul, simt pretutindeni atingerea stofei, de pielea iritată. Mi-e tot corpul încleştat. Noaptea asta nu se va mai sfârşi niciodată, eu în nici un caz nu mi-o mai pot închipui sfârşită. Când îmi dau seama că mi-e atenţia îngheţată, împăiată parcă, de nu pot gândi la nimic, şi când ştiu că timpul, ca să treacă, fie doar câteva minute are nevoie de gândire şi absenţă de la realitate, înţeleg că niciodată nu voi ajunge la încenuşarea zorilor. De dinapoi, după cum era de prevăzut, n-a venit toată noaptea nici o patrulă. Duşmanul n-a dat însă nici un semn de viaţă, iar când această noapte, de febră rece, totuşi trecu, poiana şi pădurea înfăţişară un aspect nou. A căzut o brumă groasă, ca o pătură lată de zahăr alburiu, peste tot. Zâmbesc ca un bolnav după delir şi oamenii îmi privesc buzele arse, faţa trasă, şi zâmbesc şi ei. - Grozavă noapte, dom sublocotenent. Sunt mirat, căci n-au dat nici un semn despre asta până acum. - Şi vouă v-a fost frig? - Vai de păcatele noastre, îmi răspunde unul şi ceilalţi clatină cu amărăciune din cap. La vreun ceas după răsăritul soarelui, o patrulă vine cu ordinul să ridicăm postul, şi încă peste o jumătate de oră, batalionul schimbat, e în marş spre Bogata, la cartierul diviziei. Trecem Oltul pe un pod de vase şi privesc cu ochi mari lunca largă, cu răchiţi strâmbe şi tufişuri. De la moartea colonelului, Oltul are pentru mine un aer funebru. Imaginez mereu în lunca lui cu prundiş şi răchită atacuri, tranşee care rezistă, fierberea de moarte a nopţii. E o mişcare de cartier în satul în care intrăm în coloană. Trupe, căruţe, militari care umblă forfota, în vreme ce alţii se plimbă liniştiţi ca şi când mişcarea nu-i priveşte. E parcă un fel de Calea Victoriei militară. Luăm masa la popota diviziei, după ce au plecat mărimile, într-o sală mare de şcoală. E mâncare de birt mic, dar destul de bună. În timpul fripturii se aude de afară, prin fereastra deschisă, un acord de trei plesnituri slabe, ca trei păcănituri de castagnetă. Tresărim toţi, căci, desprinse de voinţa noastră, trupurile au încremeniri sperioase, nejudecate, la orice zgomot care aminteşte de luptă. Un locotenent de la cartier ne lămureşte rostul focurilor aci, continuându-şi masa: - Nu-i nimic... L-au împuşcat pe sasul ăla pe care l-aţi trimis voi ieri. Tresărirea a trecut ca o undă, dar gândim acum şi parcă scade ceva în atmosferă, mâinile s-au muiat pe furculiţe şi ochii ni se întâlnesc în aceeaşi plutire vagă, de vedere desprinsă. Orişan dă farfuria de dinainte la o parte, Popescu îşi prinde capul în mâini, şi căpitanul, mic şi feminin, caută stânjenit un subiect de vorbă. Maiorul, deşi ştie, întreabă cu dispreţ acru cine l-a trimis pe sas la divizie, şi întoarce apoi capul. Fie din cauza frigului de azi-noapte, fie din altă cauză, sunt bolnav de intestine. Trei zile şi trei nopţi o duc într-o continuă nelinişte. O sete de moarte şi o adevărată incontinenţă a stomacului. Sunt supt ca un cadavru şi demoralizat ca un paralitic. Dureri n-am, acute, însă doctorul, care mă vede de trei ori pe zi, e hotărât să mă trimită în ţară la spital. Îi e frică de febră tifoidă. Dar gândul ăsta mă îngrozeşte. Să mă duc bolnav de stomac în ţară? Să plec de pe front din cauză că am “scaune” dese? - Domnule, înţelege, vrei să te duci în ţară? - Vreau, domnule doctor, vreau... dar din cauza stomacului? Mi se pare că ar fi ceva, aşa, mortal ridicul, ca un general care ar purta umbrelă, ca armata de eroi din Ţiganiada, care cer lui Ţepeş soldaţi să-i apere de hoţi. - Domnule, te întreb încă o dată... Vrei să te duci în ţară?... Nu vezi ce prăpădit şi jigărit eşti?... Vrei, sau nu vrei? - Vreau... dar nu vreau să ştie lumea acolo... că din cauza stomacului... mi-am părăsit camarazii. - Dar vrei să ştie că ai plecat să faci brânză mare şi ai murit ca un erou... de stomac? Ştiu că trupul ăsta, supus ca un sclav, nu mă trădează, dacă vreau. Dealtminteri, ce-ar zice Corabu, Orişan, Popescu şi ceilalţi când m-ar şti plecat de pe front, din cauza stomacului? Băieţii vin să mă vadă toţi şi aflu că, spre uimirea tuturor, cartierul a numit un nou comandant al regimentului în locul maiorului Dimiu, care gira comanda de la moartea colonelului. E tot un maior - se zice valoros - dar toţi erau obişnuiţi cu Dimiu, care se dovedise capabil şi bun camarad. Dumitru îmi pune pietre calde pe burtă, beau cinci coniacuri, mă învelesc până peste cap şi a patra zi, când aflu că regimentul e plecat, mă urc într-un furgon de bagaje şi, fără să mai spun o vorbă doctorului, sunt plecat şi eu. Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu Ordin să mărşăluim, cu cea mai mare iuţeală, neobosit, spre Sibiu, respingând orice forţe inamice vom întâlni în cale. Ştiam că, paralel cu divizia noastră, merg alte două, una la dreapta, alta la stânga. Pesemne că la Sibiu s-a întâmplat ceva... Nu întâlnim în patru zile decât o perdea de husari, care face mereu, luptând admirabil, împingeri de recunoaştere ofensivă. Ne ţin însă prea mult în loc, după opinia lui Orişan, care găseşte că ne oprim în mod nepermis de mult o întreagă divizie de infanterie, în lupte fără importanţă. Ceilalţi ripostează că avem în faţă trupe numeroase. Cert pare numai că inamicul n-are cu el decât o baterie, deci şi forţele de infanterie trebuie să fie minime. În orice caz, desfăşurarea noastră, batalioane întregi pentru simple escadroane, dovedeşte că avem un mediocru serviciu de recunoaştere. Şi mai dovedeşte incapacitatea conducerii noastre militare, care ignorează un principiu esenţial al războiului: niciodată nu trebuie să desfăşori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul. Sub nici un cuvânt. Care, şi el, nu e decât o consecinţă a principiului fundamental: câştigă războiul armata care a angajat mai puţine din forţele ei în bătălie. De aceea marii cuceritori: romanii, mongolii, Napoleon etc. nu au biruit decât atâta timp cât au fost inferiori ca număr. Adevăr foarte explicabil pentru cine cunoaşte cu adevărat psihologia războiului. În şanţul cu buruieni al şoselei, aşteptăm ca batalionul din faţă să-şi deschidă drum. - Ei, înaintăm? ne întreabă surâzând căpitanul Floroiu, pe noi, cei doi “pesimişti” ai regimentului. Orişan e indignat, dar, cu gesturile lui potolite de englez cu fruntea cheală şi surâsul condescendent, nu se prea trădează. E mai pasionat ca un ofiţer activ. - Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură... fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului? Intervin, întrerupându-l, ca să întăresc cele spuse de el. - Şi pe urmă, e posibil oare să nu fim deloc informaţi despre cele ce se petrec înaintea noastră, despre efectivul, oricât de aproximativ, al trupelor inamice cu care luptăm? Dealtfel, nici nu ştim sigur unde ne găsim. Regimentul nostru şi cel de artilerie n-au decât un petic de hartă împreună, şi e ceartă, pentru că artileriştii vor s-o păstreze pentru regularea tirului. Un camarad e sigur că luptăm cu “divizia de la Sighişoara”. Trece un automobil cu fanion albastru, cu doi ofiţeri răsturnaţi pe perne. Ah, dacă generalul ar fi inteligent şi dacă ar fi trimis automobilul acesta să ia pe Orişan la masă, o dată sau de două ori - cum am auzit că se face în armatele străine - câte lucruri ar fi azi poate altfel! În ultima seară, pe când ne tălăzuim încolonaţi pe şosea (pentru un marş de noapte) auzim în faţa noastră, în întuneric, nu ştim unde, o răpăială scurtă şi violentă. Coloana se opreşte în loc şi călăreţi alarmaţi încep să ducă şi să aducă ordine. - Regimentul XX... unde e comanda brigăzii? Se repetă, transmis: - Comanda brigăzii? Comanda brigăzii? - Aici, comanda brigăzii. - Domnul general Y? domnul general Y? Nimeni nu vede, în întunericul înfundat, pe cel care întreabă şi fraza e luată şi trecută ca o foaie, fără să i se mai ştie locul de început. - Aici domnul general Y... aici domnul general Y... Gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema dormitului în frig, în zorii zilei. Peste o jumătate de oră reluăm marşul. După vreo cinci sute de metri aflăm ce-a fost. Tunuri sunt răsturnate în şanţul şoselei, morţi încurcaţi printre roţi. Coloana merge încet şi am timp să mă abat, în treacăt, şi să întreb. O recunoaştere inamică, tare cam de un escadron, a aşteptat ascunsă într-o pădurice, chiar lângă şosea, şi a lăsat infanteria să treacă; iar când a auzit uruind artileria, a pus mitraliera să tragă. Orişan reflectează pentru toţi: - Ăsta e serviciu de patrulare pe flancuri? Dacă era un batalion inamic întreg, ce se alegea din toată divizia? Pe mine mă minunează însă că ofiţerul răspunzător din frunte, cine o fi fost, nu şi-a pierdut totuşi capul, a putut să-şi dea seama de unde vin focurile, ce puţin numeros e inamicul... a detaşat, mi se spune, numai un pluton (uimitor de justă apreciere a situaţiei) şi a curăţat cu el, aşa în întuneric, păduricea. O astfel de faptă provoacă atâta încredere, că uiţi amărăciunea gândului că nu se iau suficiente măsuri de siguranţă. Numai acelui ofiţer hotărât i se datoreşte faptul că panica provocată în artilerie nu s-a transmis trupei întregi. Mergem până aproape în zorii zilei. Sunt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. Batalionul nostru intră în avanposturi pe la trei dimineaţa, când ne oprim pe poalele unui deal. Compania va trebui să trimită un post, mult înaintat în faţa diviziei. Peste o râpă adâncă şi mocirloasă, dincolo, pe dealul din faţă. (Aşa ni se spune, că întunericul ascunde un deal, în faţă). Dar patrula se întoarce şi ne spune că plutonul, trimis sub comanda unui ofiţer, s-a culcat întreg, la o sută de paşi de noi, fără să execute deci ordinul. Ofiţerii companiei ţinem consfătuiri, dar nimeni nu se supără, căci N. e singurul ofiţer laş al regimentului şi, lucru surprinzător, e privit cu îngăduinţă, de parcă ar fi un simplu bolnav de stomac, iar el convine, cuminte, cu această considerare. În realitate, aşa ca Iuda pentru destinul Bibliei, el e necesar colegilor lui, ca să le dea măsura propriei lor valori. El procură fiecăruia tihnita mulţumire sufletească de a se şti superior. Eu singur sunt indignat, căci se hotărăşte să trec pe lângă plutonul ascuns, să-l trimit la companie şi apoi dincolo pe deal să constitui un post de siguranţă. Şi acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viaţa mea, dacă nu cea mai groaznică. Durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete. * Zorile, din viorii, deveniseră albicioase, iar norişorii de la răsărit iluminaţi din dos şi tiviţi cu aur. Trecem râpa, cu un sentiment de voie bună pe care ni-l dădea continua înaintare, iar când urcăm povârnişul din faţă, întâlnim două furgoane, de bagaje, cu coviltir, părăsite în fugă de inamic. Le cercetăm surprinşi şi descoperim că sunt pline de bunătăţi. Îmi găsesc o manta de cauciuc, pachete de ciocolată şi dulceţuri, descopăr scrisori pe care le iau şi ziare nemţeşti. Oamenii iau şi ei, iubitori, cu chibzuială de săţios, două putini de brânză. Ordonanţa găseşte, în sfârşit, mult căutata pătură. După un sfert de oră, urcăm până la muchia dealului. Sus, ne găsim în marginea unui platou, uşor adâncit în mijloc, ca un convenabil teren de fotbal, cu iarbă verde. În faţă, marginea cealaltă e ceva mai ridicată ca a noastră, la stânga hotar e peretele negru al unei păduri, la dreapta nu-i hotar lămurit, căci sunt numai creşteri şi îmbinări capricioase de muchii şi râpi. Pentru că era ziuă, desfăşur oamenii pe un rând, lungiţi la doi paşi unul de altul, pun să se desfacă putinile cu brânză, le împart, prefac una goală în scaun şi, mâncând ciocolată, citesc în lumina proaspătă a dimineţii Neue Freie Presse. ”Scene de groază la Turtucaia - Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri - Bucureştii ameninţaţi - Armata noastră trece ca un tăvălug de fier - Telegrame către Mackensen - Wer kann Rumanien retten?” sunt titlurile textului de pe o pagină întreagă. Totul e nou pentru mine. Acest podiş larg din faţa mea, lumina vie a soarelui peste verdele brumat al dealurilor şi văilor, bagajele acestea, pare-se ale regimentului 4 de artilerie din Hanovra, bagaje care au văzut Berlinul şi alte capitale pe care eu nu le-am văzut, gazeta asta neverosimilă, care e ca un zmeu legat cu sfoară de lumea cealaltă, cu mii de kilometri dincolo de podiş, imaginea pe care mi-o fac despre cei din Bucureştii “ameninţaţi”. Dar mai puternică decât orice, lumina înrourată şi binefăcătoare a soarelui biruie. Văd totul în faţa mea şi nu e nimeni la marginea, ceva mai ridicată de vizavi, a podişului. Trimit un bilet lui Orişan: ”Am două căruţe cu bagaje, pradă pe alese. Trimite «saci» să încărcăm. Ai două perechi de cizme de conte hanovrez, că una mi-o laşi mie. Spune căpitanului că aştept ordine”. Iar pe dosul bileţelului, după ce îi trimit un ziar, căci uitasem: ”Am şi alte ziare nemţeşti f.f. interesante. «Wer kann Rumänein retten?» un articol de maiorul Mohrat. Nu spune la nimeni de bagaje, să alegem noi ce e mai bun, pe urmă le dăm lor tot.” Podişul din faţa mea e ca o bucată de plai, atât de dulce e scobirea din mijloc şi atât de frumos începe, în stânga, pădurea din iarbă. Să tot faci “1 Maiul” pe o asemenea pajişte. După un timp, dincolo, pe dâmbul scund din faţă, apare un călăreţ. S-a oprit ca o statuie pe un soclu. Spectacolul surprinde oamenii, care continuă să mănânce însă brânză, cu o tihnă ţărănească. E, între noi şi el, ca la trei-patru sute de metri. După ce se uită liniştit la noi, îşi îndeamnă calul şi coboară vreo treizeci de paşi, spre destul de înghiţita noastră nedumerire. Pe urmă se întoarce şi urcă la pas pe dâmb, se lasă în golul de dincolo, care duce până la Viena. Numaidecât vin doi infanterişti. Se opresc şi ei pe marginea ridicată ca o margine de tavă a plaiului verde. Se profilează pe cerul tare şi gol, ca nişte ciobani pe o culme. Coboară treizeci de paşi, se întorc apoi, şi intră şi ei dincolo, în golul pe care nu-l vedem. Pe urmă apar pe deal patru, fac întocmai aceeaşi mişcare, coboară aceiaşi treizeci de paşi, se întorc şi se afundă înapoi, dincolo de margine. Revin acum şaisprezece inşi. Se opresc toţi aliniaţi, se desfăşoară în trăgători şi pornesc spre noi. ”Sfatul” eroilor mei, care mănâncă brânză, e de părere să-i lăsăm să vină aproape, să vedem ce naiba vor. Acest sfat e foarte influent în pluton, şi eu, deşi nu-l întreb niciodată nimic, ratific hotărârile lui. Dar nu, iată şi cei şaisprezece s-au oprit după treizeci de paşi, şi în loc să deschidă focul, stau şi se uită la noi. Ne uităm unii la alţii, cum se uită vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum. Eu mă întreb însă ce dracu mai cred ei despre noi. Chem pe Nicolae Zamfir. - Ascultă, Zamfire, ia doi oameni şi târăşte-te prin pădure până spre ei într-acolo. Vezi ce mai e şi asta. E sigur că azi vom avea o bătălie mare. N-aş putea spune că mai am viziunea aceea de infern, cu mormane de cadavre şi cu torente de foc, dar ştiu că va fi destul să deschidă cei de vizavi focul, pentru ca să cad - aşa cum stăm neadăpostiţi - la prima salvă. Totuşi nu caut să ne adăpostim. E ceva de sport în încăpăţânarea de a rămâne. Caporalul s-a întors cu urechi lungi: - Domnule sublocotenent, nu ştiu, dar mie mi se pare că pun tunuri în bătaie. S-aude uruit de chesoane. Între timp, cei şaisprezece oameni, după ce au mers cu spatele la noi, au ajuns iar pe muchie şi, la o comandă, neauzită de noi, se opresc, se strâng unii lângă alţii aliniaţi, fac stânga-mprejur, apoi se încolonează ca la un marş de defilare. Un superior loveşte în ei, din când în când, cu un baston sau cu o cravaşă. Probabil că vor să se socoată în curtea cazărmii. Pe urmă, într-adevăr, acest “superior”, spre neîntrerupta noastră nedumerire, stând cu spatele la noi, primeşte defilarea trupei, care, de unde suntem noi, pare şi mai automată cu pasul ei întins. La sfârşit, se opresc în picioare, pe dâmbul care mărgineşte podişul, aliniaţi, cu faţa la noi. Pare-se că, tot la comandă apoi, în stânga şi în dreapta rândului, din golul nesfârşit de dincolo (care ar putea cuprinde orice posibilităţi) apar sus şi se aliniază, unul câte unul, alţi soldaţi. Pe un petic de hârtie, trimis căpitanului, cer să intervină artileria: ”Să se tragă o salvă care să împiedice punerea în baterie a inamicului.” Aştept acum, cu certitudine, începerea luptei, plin de amintirea tirului atât de precis al artileriei noastre. Pe coastele în evantai, din spatele meu, coboară spre fundul văii compănii şi batalioane cenuşii. Îmi zic că se fac regrupări, probabil, în vederea atacului. - Domnule sublocotenent, ce soldaţi sunt ăia, care coboară pe vâlceluşă, înspre sat? - Ai noştri, cine să fie? - Aşa e, că bine ziceţi, da de ce s-o fi ducând aşa înapoi? - Manevre, Zamfir... manevrează. Cei din faţă, din marginea cealaltă a pajiştei, nu mai coboară, stau nemişcaţi în picioare, împlântaţi în muchie, ca nişte uriaşi soldaţi de plumb, prinşi pe aceeaşi lamă de cositor. - O sută cincizeci şi doi. - O sută cincizeci şi şase, o sută cincizeci şi opt, o sută şaizeci. Oamenii mei îi numără, dar s-au încurcat şi sunt nevoiţi s-o ia de la capăt. Orişan a venit el însuşi, cu patru oameni de-ai lui, cu foi de cort. Nu glumeşte. A şi intrat sub coviltire, să încarce bagaje. Mă gândesc, nedumerit, ce e de făcut. Cei din faţa mea sporesc necontenit şi mi-e cu neputinţă să înţeleg ce vor. Atitudinea lor îmi confirmă însă, în parte, părerea, dedusă din regulamentul serviciului în companie, care spune că avanposturile nu deschid niciodată focul, decât dacă sunt atacate. Îmi dau seama şi care ar fi pericolul: aş începe înainte de oră lupta, înainte ca mişcările de manevră să fie sfârşite, aş angaja astfel trupele noastre, pe jumătate la locul lor numai. - Câţi sunt, mă Dumitre? - Două sute şaizeci, domnule sublocotenent. Ilie Orzaru îl îndreaptă amărât şi păgubos: - De unde? Două sute cincizeci şi şase... acum, uite, sunt două sute cincizeci şi opt, şi acum abia două sute şaizeci. Se corectează unii pe alţii cei care numără. O mitralieră, bine pusă la punct, ar face, măturând în faţa ei, în câteva secunde, două sute şaizeci de morţi. Suntem grupaţi, ca două echipe de fotbal, la distanţă faţă-n faţă, dar parcă am şi mai bine impresia că nu suntem decât, câteva minute înainte de descărcarea revolverelor, cele două grupuri ale unui duel, faţă-n faţă. Cu deosebirea că martori, medici, “spectatori”, toţi sunt aici combatanţi, că distanţa e de patru sute de metri poate şi, mai ales, cu deosebirea că, după primele focuri schimbate, lupta nu va fi oprită, ci abia va începe, până la exterminare, cu intervenţia artileriei şi a tuturor surprizelor posibile - şi mai ales cu sentimentul că şi cei care vor scăpa după zece ore de luptă vor muri poate la noapte, poate mâine, poimâine, săptămâna viitoare, cine ştie când. Cel puţin războaiele vechi se decideau într-o zi, în două, în trei. Dar artileria noastră nici nu se gândeşte să tragă. Agentul de legătură îmi aduce un ordin scris pe un petic de hârtie: ”Batalionul nostru va proteja retragerea diviziei, apoi d-ta vei asigura retragerea batalionului şi după aceea te vei retrage şi d-ta”. Nu mai pricep nimic. Ce sens are această retragere? Şi ce noimă are această protejare, când nici nu suntem atacaţi? Am să cer un nou ordin mai lămurit, dar mai întâi vreau să ştiu ce am în faţă. - Câţi sunt, mă? - Vreo trei sute şi ceva, dar s-au oprit acum. Soldaţii de plumb de pe marginea cealaltă, mai ridicată, a pajiştei, proiectaţi pe cerul gol din spatele lor, aşteaptă ţepeni, ce? Târăsc cu privirea pe agentul de legătură pe cărăruie, jos înspre râpă, să văd dacă îmi confirmă ordinul. Batalionul, într-adevăr, se şi încolonase pe drumul alb. În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive, cu un zgomot de iad, şi am văzut cele două căruţe crescute într-un munte de fum. Orişan trebuie să fi fost făcut praf, cu oamenii lui cu tot. Acum salva de obuze, urlând aprig peste capetele noastre, se prăbuşeşte în mijlocul drumului, departe, în spatele meu, în plină coloană, ridicând, ca nişte brazi, pământ negru. Oamenii fug în toate părţile, ca o adunare în care a lovit trăsnetul. Spre norocul lor, la dreapta, pârâul mocirlos are un mal mai râpos, care îi poate ascunde de vedere. Se năpustesc mulţi acolo. A doua salvă de trăsnete, spintecând năprasnic pe sus aerul, cade tot în drum şi face alte patru morminte circulare. Nu mai zăresc decât câţiva întârziaţi şi pe aghiotantul regimentului, care fuge călare, în galop înnebunit. Goana lui salvează batalionul, căci inamicul, care de sus îl vede alergând, s-a încăpăţânat să-l vâneze şi (poate crezându-l ofiţer superior) trage toate salvele după el. Are totuşi noroc să ajungă la timp, după un dâmb, unde îi pierd urma. Şoseaua crapă în explozii cumplite. Nu pot să-mi dau seama de pierderi, pentru că soldaţii se culcă toţi pe unde găsesc, când vin obuzele. După ce trombele de pământ negru şi fum se risipesc îi vezi cenuşii, lungiţi ici şi colo, fără să ştii care sunt morţi şi care sunt numai culcaţi ca să se ferească de spărturi. Agentul de legătură îmi dă, de pe malul celălalt al râpii, învârtind braţul deasupra capului, semnalul de retragere. Întârziasem puţin, căci soldaţii de plumb au deschis focul şi numaidecât, în urmă, au pornit spre noi... Focurile noastre îi fac să se culce automat. Ne retragem scurt pe muchia râpii şi tragem mereu, senin, fără să ştim ce ne aşteaptă. E un schimb viu de răpăieli şi fâsâituri, când dau şi eu, agitând mâna, semnul retragerii. Acum pornesc iar spre noi. Pesemne că plecarea noastră nu mai e însă conformă planului lor, pentru că trăsnetele de obuze se prăbuşesc acum în plutonul meu. Cădem cu sufletele rupte, în genunchi, ne aruncăm jos, care cum putem, apoi alergăm, coborâm speriaţi, împrăştiaţi, fără să ştim câţi mai suntem, mai ales acoperiţi de pământ şi fum cum arătam acum. E o schimbare de sus în jos, ca şi când ar fi căzut tâmpla cerului şi jumătate din privelişti s-ar fi răsucit ca într-un ochi bolnav, ca într-o oglindă, dintr-o dată întoarsă. O întârziere întinsă, şi pe urmă alte şuierături. Ne prăbuşim odată cu ele. Nervii plesnesc, pământul şi cerul se despică, sufletul a ieşit din trup ca să revină imediat, ca să vedem că am scăpat. Nu îndrăznim totuşi să dezlipim obrazul de pământ. Faţă de cele austriece, obuzele acestea, pe care le bănuiesc nemţeşti, sunt de neasemănat. Trebuie să fie de 105 sau 150, jumătate fuzante şi jumătate percutante. Sunt trase prea de aproape şi urechea înnebunită nu le aude vâjâitura nepământească decât aproape, odată cu prima explozie, cea fuzantă, la trei metri de pământ, după care vine scurt, dar deosebit, a doua catastrofă, care ridică în văzduh o trâmbă de humă şi fum gros, ca o fântână arteziană neagră. Şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier, de venire întinsă, de “direct ameninţător” - atât cât ai timp să auzi din ele - căci plesnesc în detunături metalice, care sunt ca nişte rupturi deasupra omenescului, răcnetul din rărunchi al întregului fier din univers. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:24 AM | message # 19
Ca un zăvor căzut mortal, prăbuşirile mă readuc la realitate, iar seninătatea cretină cu care luptasem în ultimele clipe se transformă într-o durere de cancer al pieptului.
La început caut, cu cei câţiva oameni care se ţin după mine cu ochii scoşi din orbite, albi de groază, vreun adăpost, cât de mic. Dar povârnişul acesta uşor, pe care coborâm după o costişă mai abruptă, deşi scade neregulat, nu oferă nicăieri adâncituri mai mari decât un culcuş de câine sau muchii nisipoase, abia mai ridicate ca o pernă de căpătâi, cu smocurile lor de iarbă. Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnete vin mereu în noi, dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii. Cei care trimit obuzele trag cu socoteală, fără să fie neliniştiţi de către artileria sau focurile noastre, iar de sus, de unde sunt, observatorii lor pot urmări efectul fiecărui obuz şi deci pot modifica tirul, matematic. Exploziile se succed organizat. Unele le aud la câţiva paşi, altele în mine. Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de tetanos. Un vâjâit scurt, pe care urechea îl prinde cu un soi de anticipaţie, încleştezi dinţii, cu mâna îndoită deasupra capului, într-o convulsie epileptică şi aştepţi să fii lovit drept în moalele capului, să fii împrăştiat. Deasupra ta, întâia explozie îţi sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ. Dar prin faptul că le-ai auzit pe amândouă, nu eşti mort. Animalic, oamenii se strâng unii lângă alţii, iar cel de la picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic omenesc în noi. - Domnule sublocotenent, ne-au prăpădit... - E rău, Zamfire. Oamenii se închină neîntrerupt. “Doamne, Maica Domnului, măiculiţă”. Fugim, căci e totuna de stai pe loc. Problema de a şti dacă te opreşti lângă un smoc de iarbă, sau lângă un muşuroi de pământ, e ca de la începutul lumii. Fugim deci la întâmplare, nădăjduind ajungem la râpă. Dar acum au cu noi parcă altă socoteală, cu grijă potrivită. Dacă stăm culcaţi, salvele se răresc şi ele, pândind; în clipa în care fugim însă, vin după noi ca pietrele, prăbuşind tot, vulcanic. Îi văd pe culme, în picioare, urmărindu-ne cu sentimente de vânători, cum trăgeam noi la Bran, de sus pe Măgura. Orice încercare a noastră de a fugi îi îndârjeşte (sau, cine ştie, numai “îi plictiseşte”). Abia pot vorbi, căci mi-e paralizat gâtlejul de atât înghiţit în sec: - Niculae, unde sunt ceilalţi oameni? - Nu... N-apucă să termine, răspunsul se rezolvă în năruire de munţi şi fum. Am sucit gâtul ca un pui bolnav, resemnat, ca pe tocător. N-a fost nici de data asta. Pământul fărâmiţat, ţâşnit în sus, cade acum, cu întârziere, în ploaie pe noi. Îmi pun, înspăimântat şi cu mintea umilită, mănuşile. Mă gândeam uneori la sentimentul groaznic pe care îl încearcă cei condamnaţi, care află numai în ultimul moment că sunt graţiaţi. Toată viaţa lor vor trăi sub impresia acestor clipe. Dar noi, aici, care suntem condamnaţi cu fiecare lovitură şi după fiecare, parcă, graţiaţi. Chiar când merg ceva mai departe, obuzele trec pe lângă tine, stârnind curent şi vâjâind metalic, cum te târăşte un expres când te afli aproape de linie. Un nou salt, dar vâjâitura ne-a luat înainte, explozia e acolo unde vream noi să ne oprim, şi când sosim cădem în groapa de obuz. Mă trântesc jos, cu oamenii care se ţin după mine. Parcă aş suporta totul, dar zgomotul nu. Exploziile, ca prăbuşiri de locomotive înroşite una într-alta, îmi înfig, cu lovituri de baros, cuie în timpane şi cuţite în măduva spinării. S-aud focuri de armă, au început să ne urmărească de aproape. Ştiu că nu mai pot face nimic. - Vin după noi, domnule sublocotenent, geme un om, sfârşit, ca un bolnav de tifos. E un fel de nepăsare parcă, mai curând un soi de nesimţire. Toată voinţa mi s-a consumat în convulsiuni. Vin fâsâituri de gloanţe şi, aşa, amestecate cu exploziile de obuz, mi se par ridicule şi parcă departe de simţurile mele. Încă un salt, pentru că departe, mai jos, e totuşi satul. Iar vâjâituri, explozii şi înaintea noastră ţâşnesc puţuri de păcură. E acuma parcă o clipă de întrerupere. Şoptesc istovit: - Niculae, hai s-o luăm la stânga. Ăştia trag anume la zece paşi înaintea noastră, ca să ne prindă în explozie. Dar în aceeaşi clipă vin, năprasnic, vâjâiturile, căci în afară de tunurile care trag când suntem culcaţi, altele, ochite gata, pare-se, pândesc clipa când ne ridicăm. Desigur, profitând de acest prilej, cei de sus fac exerciţii de tir, aşa cum adineauri făceau exerciţii de defilare. Încercăm, sleiţi, s-o luăm la dreapta. Dar şi acolo obuzele ne ajung înainte, căci se calculează, prevăzând, ca vânătorii de porumbei. Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca nişte sfori putrede. Nu pot nici măcar să-mi dau seama dacă oamenii din jurul meu sunt mereu aceiaşi, dacă au căzut, şi câţi. Acuma nici nu îmi mai vine să alerg. Se spune că pe Marea Caspică furtunile sunt aşa de groaznice, iar unii oameni şi femei suferă atât de mult de răul de mare, încât totul le devine indiferent şi nu fac nici un gest de împotrivire, chiar dacă sunt ridicaţi şi aruncaţi în mare. Aşa, descheiat de toate, mă simt şi eu acum. Nu mai îmi dau seama dacă oamenii au obrazurile murdare de pământ sau de funingine. Abia mai înţeleg bocetul, ca o litanie, ca un blestem apocaliptic, din adâncul adâncurilor parcă. - Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu. Omul cu faţa stinsă, cu mustaţa căzută şi colţurile gurii înspumate, nu poate spune decât atât, şi o spune aproape neîntrerupt. E acum o clipă de linişte. Trag, într-adevăr, peste deal, departe, şi obuzele trec pe sus de tot, ca o uruială de vagonete, căutând pe cine ştie cine. La vreo douăzeci de paşi de noi e un pârâiaş stătut ca o mocirlă. Ne privim o clipă, îmi trec limba secătuită peste buzele arse şi pe urmă o rup la fugă, căci oamenii vin fără altă chemare. Când am ajuns în mocirlă, obuzele lor, pornite odată cu noi, au lovit numai în dâmbul dinainte, l-au săltat parcă zvâcnit şi l-au înnegrit de pământ şi fum. Urechile vâjâie înnebunite şi fără întrerupere, chiar acum, când obuzele nu vin în noi. Dar iată, sunt furioşi de parcă ar fi fost păcaliţi. Ei răriseră puţin loviturile, pentru că, acum înţelegem bine, ne credeau morţi pe toţi. Trag iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că, acolo cel puţin, obuzele lovind în moale nu vor mai exploda toate. E adevărat că numai unele ridică trâmbe de noroi, altele termină îngropându-se fleşcăit. Îmi dau însă acum lămurit seama că grozăvia clipelor e din altă cauză decât a exploziilor. Obuzele înseşi, pe care le ştim cât nişte donicioare, vin izbind de-a dreptul înspre noi, parcă în noi, căutându-ne ca nişte gloanţe. Şi le simţim mari faţă de gloanţe, aşa cum călătorii europeni trebuie să fi simţit când au fost atacaţi, dacă vor fi existat, de muştele veninoase, mari cât vulturii, din alte continente. Lovesc în jurul nostru ca nişte săbii care n-ar izbuti dintr-o singură izbitură să ne reteze capetele şi ar lovi apoi, furioase, vâjâind, în dreapta şi în stânga, înainte şi înapoi, zăpăcit şi orb, căzând şi rupând totul. Ne trântim până în gât în mocirlă, dar nu putem afunda (oricât de mare e groaza) şi capetele, căci ar fi să murim înăbuşiţi. Fugim, cu tâmplele lovite cu ciocane, printre coloanele de noroi şi humă ridicate în faţă, înainte, la câte cinci-şase paşi una de alta. Acum pârâiaşul face o cotitură, iar malul din dreapta, mâncat de şuvoi, e ceva mai drept. Acolo, cu urechile plesnite, chiar dacă nu e adăpost de obuze, cel puţin nu putem fi văzuţi şi e neasemănat lucru această rupere din vederea morţii. Din apă şi noroi nu avem afară decât capetele. Suntem şapte inşi cu feţele paralizate ca nişte bolnavi în agonie. Ceilalţi trag acum cu o înverşunare arzătoare, de oameni cărora nu le-a reuşit, din vina victimelor, o demonstraţie. Ştiu că dacă ar lovi chiar în muchia râpii, dacă pot spune aşa, obuzul ar veni tot în noi şi ne-ar face praf, dar nu-mi pot explica nici acum de ce parcă nu ar fi atât de groaznic, căci ar fi între noi şi el, nu ştiu, în prima fracţiune de secundă, o pernă de pământ, n-ar fi venirea proiectilului drept şi plin, în craniu. Trăiesc, plângând în mine, gândul că Achile cel incomparabil şi viteaz era invulnerabil faţă de săgeţi şi săbii - şi poate că tocmai de aceea era atât de viteaz - în afară de călcâi. Eu aş vrea să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul. Patru tunuri trag în faţa noastră, la zece paşi, ca prin baraj să ne taie drumul şi patru încearcă să dărâme malul (cât un stat de om) de care ne-am lipit. Tot dealul se resimte incnind de izbiturile scurte ca de un neîntrerupt cutremur. După vreo jumătate de ceas, plictisiţi, dezgustaţi, parcă s-au oprit. Răsuflăm încet dar nu putem vorbi de sfârşeală. Din cauza noroiului nu ne mai deosebim unii de alţii, înghesuiţi într-o vatră sub mal, nu mai mare însă ca un pat, unde ne-am târât cu toţi. Doar, cu mustaţa una cu gura, de spumă, Marin Tuchei boceşte întruna, silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început: - Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu... Niculae Zamfir îşi ia cu mâinile mâlul cleios de pe obraji. Îl întreb cu un zâmbet de recent operat: - Ai scăpat, Zamfire? - Mare blestem pe capul nostru... Dar noi ne ţinem de dumneavoastră, domnule sublocotenent... Ce-o fi cu dumneavoastră o fi şi cu noi. Vreo doi şi-au aruncat armele, ca să poată fugi mai uşor. - Unde vă sunt armele, mă Marine? Clatină din cap cu tristeţe... - Armele noastre... Niculae Zamfir îşi priveşte arma cu magazia încărcată de noroi. - Dar parcă ale noastre mai sunt bune de ceva? Nu sunt destule aruncate pe aici? Ia uite. - Ia vezi, mă, cu grijă, nu vin cumva după noi? Zamfir ridică încet capul deasupra şi pe urmă parcă uimit, parcă resemnat: - Vin, domnule sublocotenent, vin. Să tragem câteva focuri să-i mai mirăm puţin şi să fugim. Scot mănuşile murdare, iau arma unui om, Zamfir face la fel, încă doi oameni se ridică şi ei. - Trageţi pe neochite, repede... La răpăitura focurilor noaste, cei care veneau ca la plimbare, fără grijă, se trântesc la pământ. - Eu nu-i pricep, de ce se mişcă aşa de încet?... până acum, mulţi cum sunt, puteau fi de mult aci să ne ia ca din oală, întreabă unul. - Neamţul e om cu socoteală - lămureşte Zamfir - de ce să le piară un om, dacă ne poate răpune cu scula? Tirul artileriei reia brusc, exasperat de furios. Din nou avem otravă în sânge. Ştiam că nu se terminase, dar realitatea revenirii e nouă. Îmi strâng înspăimântat mănuşile. Pe urmă superstiţia mă descompune cu desăvârşire. Arunc pachetul cu scrisori... Mi se pare că ar putea să fie legătura între acele scrisori furate şi insesizabilul joc al întâmplării, care aduce un obuz la o jumătate de metru la stânga sau la dreapta. Arunc şi aparatul fotografic, dar mantaua de cauciuc parcă tot vreau s-o păstrez... atât de mare mi-e groaza de frig. Obuzele care lovesc în mlaştină ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie şi se depărtează. Fiecare explozie ne năuceşte bătându-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi, şi vuieşte groaznic de metalic, ca şi cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt. O explozie de obuz e ca o ciocnire de trenuri. Cine ar putea suporta şase-şapte sute de ciocniri de tren într-o singură zi? Un obuz a lovit în muchie... Mi se pare că, apropiaţi, doi dintre oameni sunt loviţi de rupturi, dar n-am timp să văd, căci ochii mi se închid scurt, corpul mi se încleştează în convulsie epileptică. - Ascultă, Dumitre, azvârle mantaua aia, ca să poţi fugi mai uşor! şi mă arunc înainte, căci simt că stăm într-un mormânt. E o fugă deznădăjduită, prin albia pârâului, ca a aghiotantului călare, mai ales că apa e mai puţin mocirloasă aci. La vreo două sute de metri e o nouă cotitură râpoasă. Ajungem acolo trei inşi, după ce am fost despărţiţi unii de alţii prin fântâni ţâşnitoare, cât un turn, de pământ şi fum. Dăm aci peste un grup de opt-nouă oameni din plutonul meu, care aşteaptă un moment prielnic să fugă. Din urmă mai vin încă doi, dintre cei care fuseseră cu mine. Când ajung, mai mult se prăbuşesc decât se culcă, pe urmă caută cu privirea iscoditor. - Petru Gărlici? Iar celălalt cercetează. - Nu cred, mi se pare că a rămas acolo... A Mariei... Şi pe urmă ne lămuresc: ei au prins de veste că fugim abia o clipă în urmă, aşa că veneau cam după noi; atunci au văzut un obuz care i-a retezat capul lui A Mariei... - ... şi fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule sublocotenent. - A mers ca la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a căzut. Oamenii se închină:”... mamă... ma...” Dacă nu cumva a fost vreo halucinaţie a lor, sabia vâjâitoare a nimerit totuşi. Şi cel care povestea reia, ca să-şi întărească pentru el. - A Mariei a fost. Acum suntem toţi vreo doisprezece. - Haideţi, că aci e capcana morţii. - Ne omoară fără luptă. Dar nu avem totuşi curajul să trecem prin focul de baraj. Dacă artileria inamică ar fi bătând o zonă fixă, nevăzută de cei care conduc focul, calculată doar pe hârtie, parcă hotărârea ar fi mai uşoară.... Ar fi ca un fel de loterie, la care chiar dacă nu ai decât o şansă infimă, trebuie să încerci. Dar barajul acesta e condus de oameni care ne urmăresc ca pe nişte gângănii. Gândul nu ezită, mâna nu le tremură, ochiul alege liniştit ţinta, căci sunt netulburaţi de artileria noastră, ca nişte mecanici de cale ferată obişnuiţi cu rotiţele şi manivelele lor. Totuşi, în loc nu mai putem sta... Un nou salt, o nouă dezlănţuire de trăsnete (căci acum nu mai trag, cât timp nu se vede nimeni, ci tunul aşteaptă ochit gata, până când suntem în fugă). Ajungem totuşi în sat, după ce mai întâlnim pe drum alţi câţiva oameni, din pluton. Poate să fie acum cam pe la prânz. Stăm deci aproape de trei ore sub focul dezlănţuit al artileriei. În sat e ca o arătare de stafii militare. Tudor Popescu stă după o casă, cu plutonul lui tot. - Omule, de când te aştept... Sunt încremenit de nedumerire. Când e o fugă generală, el aşteaptă sub traiectoria artileriei şi a morţii. - Cum era să te las singur pe aici? Asta-i.... Ăia de la regiment sunt nişte câini... Nu părăseşti un om, aşa, cu patruzeci de inşi, în faţa inamicului care a pornit la atac. Nu-l iau în braţe, nu-i strâng mâna, ci surâd idiotizat. La o fântână, mă spăl pe faţă. Oamenii îşi iau mâlul funinginos de pe faţă cu dosul palmelor. - Regimentul, batalionul? Unde sunt?... - Regimentul? Dracu ştie... trebuie să fie la trei ore de marş de aici. A plecat de atunci, din zorii zilei. Compania? o fi şi ea la zece kilometri; iar, către oamenii lui: Hai, mă păcătoşilor... Ieşiţi şi ăia din pivniţă. Printre casele sărace, bolovănoase, se face o răspântie vagă. - O luăm pe drumul ăsta, spre dreapta? - Ce drum, băiatule? acolo sunt nemţii. - Şi-ncolo? - Şi-acolo sunt nemţii. O luăm la deal în sus, într-acolo-i regimentul. Am senzaţia că ne-a cuprins o apă. Urcăm, deci, pe povârnişul dimpotrivă, tot pe o vâlceluşă râpoasă, măruntă şi cu lăstari. Bombardamentul, care în sat slăbise de tot, reîncepe iarăşi. Acum situaţia e însă alta. Vâlceluşa face ocoluri. Când suie în pieptul dealului, nemţii văd până în fundul ei şi acolo nimic nu ne poate adăposti... Dar când o ia la stânga sau la dreapta, malul e paralel cu ei şi ne oferă adăpost sigur. Nu avem deci de trecut decât vreo trei-patru zone de baraj, pe care ei le supraveghează cu grijă. Într-un ceas facem şi aceşti doi kilometri jucând, când e nevoie, ca la un nebunesc joc de noroc al morţii. De două ori întâlnim despărţiţi de văi şi nu ştim încotro s-o luăm. Găsim spânzurat în câte un beţigaş, însă, câte un bileţel: “La dreapta, Orişan”. (L-am întrebat mai târziu, cu o inexplicabilă neînţelegere de ce a şi semnat bileţelele şi mi-a răspuns, cu bună dreptate: Ca să nu credeţi că e vreo cursă a nemţilor.) Deasupra e un mare platou cu şoseaua şi alte sate. Adică, exact, e ţara obişnuită, că Săsăuşul era căzut în albia râpoasă. Acolo dăm peste Orişan... Constituise din oamenii rămaşi în urmă o ariergardă şi ne aştepta. Vine lângă mine cu figura lui, lungă şi rasă, înflorită. - Ai scăpat, măi? - Dar eu pe tine te credeam făcut praf, acolo la căruţe... - Mai scapă omul... m-am ales şi cu cizmele. Zâmbeşte palid. Ce zici? asta a fost artilerie nemţească? - A fost. Mă trântesc jos istovit. Era ca la unu-două după-amiază. E cald, soarele şi lumina albicioasă. Oamenii se adună grămadă... Fac socoteala... Lipsesc numai şaisprezece, cu cei eventual rătăciţi, cu tot. Acest “numai” se referă la sentimentele de groază prin care am trecut şi la risipa de obuze a nemţilor. - Dumitre, e ceva de mâncare? - Avem, dom sublocotenent... ouă şi ciucalată de la căruţele alea. Şi le caută tihnit în sacul de pânză. - N-ai aruncat mantaua?... - Cum o s-o arunc, domnule sublocotenent? că acum încep ploile... Aşa ceva nici domn maior n-are. Dumitru e lung, urecheat, buzat şi practic. Cad sleit şi nemângâiat. Interminabilul bombardament a sfărâmat toate resorturile din mine. Vorbesc rar şi numai când e nevoie neapărat să răspund... Mă simt palid şi când îmi trec mâna peste obraji văd că mi-a crescut o barbă ca de mort. Mă întreb întâi, lungit în şanţul şoselei, dacă nu am fost prea de tot demoralizat de focurile de baraj. E o întrebare care nu m-a slăbit niciodată în război, dar care acum mă chinuie mai stăruitor ca oricând: Altul, în locul meu, s-ar fi purtat mai demn? Dacă nemţii înaintau, mă puteau prinde fără luptă, căci e neîndoios că n-aş fi fost în stare să mă apăr. Dealtminteri, nici nu mai aveam cui comanda, căci nu aveam lângă mine decât şapte oameni. E o problemă, care şi în cealaltă viaţă (care nu e decât paralelă cu cea de acum) m-a obsedat mereu, încă din ultimul an de liceu: Sunt inferior celorlalţi de vârsta mea? În aceleaşi împrejurări, alţii cum s-ar fi comportat? Tudor Popescu fumează un chiştoc gălbui, ţinându-l iscusit între arătător şi degetul cel gros, cu ochi absenţi, căci e gânditor şi el, aci în şanţul cu smocuri de iarbă al şoselei. El de ce a rămas să mă aştepte? Ştiu că din cauza câtorva mici isprăvi, camarazii mei au oarecare admiraţie pentru mine, iar din cauza gesturilor mele prieteneşti, o dragoste de frate. Dar de ce, eu, care cred că îmi iubesc atât soldaţii, n-am stat să adun răniţii căzuţi pe coastă? E adevărat că am fost poate cel din urmă, chiar din plutonul meu, dar eu nu ştiam asta şi nici acum n-o ştiu precis. În sat nu trăgea artileria, şi Popescu nu trecea prin încercările prin care treceam eu, e adevărat, dar poate că ar fi trebuit totuşi să stau să adun din răniţi... Şi unde să-i duc?... cum să-i transport?... când trupele noastre sunt tocmai la zece kilometri. Şi încă altă obsesie, cu rădăcini şi mai adânci. Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi fost la Verdun, sau dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă? Ei nu sunt din carne şi nervi ca noi? Ce suflet au, de pot avea tăria să îndure atâta? Există, pe drept cuvânt, vreo rasă aleasă, care poate suporta ceea ce noi nu putem suporta? şi atunci trebuie să trag consecinţele fireşti pentru toată activitatea neamului meu, pentru raporturile viitoare, pentru gândurile de realizare în viitor, care trebuiesc ajustate mijloacelor modeste. Nu credeam în nimic... nici măcar în Dumnezeu... şi această zi, arătându-mi limitele voinţei şi ale personalităţii în comparaţie cu alţii, mă dovedea într-o inferioritate de epavă. A fost destul să apară nemţii... focul a două baterii. Şi totuşi acum soarele era sus, prietenii mă aşteptau... o companie întreagă strânsă prin grija lui Orişan, toată a noastră, pe răspunderea noastră, creată de el din nimic, ca o casă, ca o statuie, ca o grădină sădită, ne dădea un real orgoliu şi aproape că doream să rămânem în urmă. Încolonăm frumos aceşti o sută şi ceva de oameni, făcuţi dar ţării, lăsăm o ariergardă mică în urmă şi pornim. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:24 AM | message # 20
”Wer kann Rumänien retten?”
Abia când dăm peste un pod care arde mocnit, când vedem pustiul pe care-l întâlnim, sate după sate, alt pod care arde, înţelegem despre ce e vorba în realitate. Orişan zâmbeşte trist, cu înţeles amar, când ocolim prin vad: - Nu mai am speranţe de întoarcere. După aproape treizeci de kilometri de marş istovitor, care mă idiotizează, cu urechile şi capetele mereu întoarse înapoi, ajungem din urmă, pe înserate, în marginea Nagy-Varosului, batalionul, care ne dăruieşte cu indiferenţă de mecanism o seacă surpriză. Vom rămâne în avanposturi. Sunt atât de obosit, sunt atât de sleit de voinţă, încât cu greu mă stăpânesc să nu urlu furios. Căpitanul, îngăduitor şi feminin, mă potoleşte cu prietenie, uimit (ca un ţăran care a vrut să rătăcească prin oraş un câine şi îl găseşte, aproape de casă, sub dricul carului), dar sincer bucuros când mă vede întors din valea unde mă lăsase. Dealtfel, o companie, plecată mult înaintea mea, bătută de artilerie, se împrăştiase, se rătăcise şi încă nu se ştia nimic de ea. - Gheorghidiule, ai răbdare, domnule, s-a dus domnul maior să explice comandantului că e trupa obosită. Răspunsul ne vine tocmai în zorii zilei şi mergem să cantonăm în sat, unde dăm peste un întreg corp de armată poate, peste o divizie cel puţin, în cea mai mare învălmăşeală cu putinţă. După ce, cu chiu cu vai, găsim câteva grajduri şi două odăi pentru odihnă, suntem toată ziua chemaţi la regiment pentru a primi ordine administrative, pentru încheieri de acte. Mi se dau întâile scrisori venite din ţară. Pe un plic e scrisul mare, puţin aplecat, al nevestei mele. O pun ca şi pe cealaltă, a mamei, în veston, fără să le citesc. Întâlnim, după atâta vreme, întâia oară, serviciile regimentului şi toată ziua ne e luată cu diverse completări de rubrici, rapoarte, lămuriri. Nu ne-am luat soldele şi e musai să le luăm, semnând stat. Trimit banii, cu care n-am ce face, pe două adrese cunoscute, la întâmplare aproape. Dumitru mi-aduce vestea că lada cu bagaje a fost spartă... sau s-a stricat... destul că e goală cu totul. Nu mai avem decât ce e pe noi. Venim pe drum spre cantonament; Orişan îmi şopteşte cu gând îngenuncheat: - Wer kann Rumanien retten? - Ce vrei să spui? - Am citit de două ori ziarele. Pierdem războiul. - Şi ce putem face? - Douăzeci şi cinci de mii de prizonieri la Turtucaia. - Dacă generalii noştri nu ştiu un principiu de tactică, elementar: că o bătălie prost angajată nu se continuă, ci provoci alta, ca Joffre la Marna. Mitică Rădulescu e indignat. - Adică voi credeţi prostiile alea despre Turtucaia? E congestionat de mânie. Credeţi toate prostiile nemţeşti?... Şi pleacă aproape întorcându-ne spatele. Orişan se uită lung după el şi pe urmă mă ia de braţ: - Crezi tu că oamenii de ispravă de-acasă, câţi or fi, ştiu cum e condus războiul românesc? Îşi dau seama că nemţii vor ajunge la Bucureşti? - Poate că da... poate că nu. Mă priveşte apăsat, cu trăsăturile prea simple în linii drepte. - Ascultă, Gheorghidiule, unul din noi doi, poate amândoi, trebuie să plece la Bucureşti... Trebuie să găsim acolo oameni care să ne asculte, cât mai e timp. - Cum o să pleci de aci? Se apropie strâns de mine: - Am vorbit cu Dimiu. Poate se va găsi vreo însărcinare. E vorba să se trimită un ofiţer, ca să aducă un transport de la partea sedentară. Surâd cu milă. - Va pleca desigur aghiotantul regimentului sau altcineva. - Maiorul Dimiu va face să plece unul din noi. - Orişan, ce crezi tu că putem face acolo? - Să vorbim cu vreun parlamentar influent, care să le deschidă ochii tuturor. Am rupt o ramură de copac şi-i număr frunzele. - Ascultă Orişan, dacă mergem acolo, nu-i decât un singur leac: revolverele. Ai curajul ăsta? Dacă vrei, dezertăm... Eşti în stare? A rămas îngândurat. - E prea complicat... - Atunci, să lăsăm lucrurile cum sunt. După-masă dorm vreo două ceasuri şi când mă deştept îmi aduc aminte de scrisori. Mama îmi spune că acasă sunt toţi bine şi: “Ştefane, mamă, roagă-te lui Dumnezeu în fiecare seară, că el ne e singura nădejde... şi vezi, fii cuminte... fă şi tu cum fac alţii”. Biata mamă, cum crede ea că “fac alţii”? Nevastă-mea, pe hârtie lungă mov, îmi mulţumeşte pentru donaţie: “A fost o surpriză, m-a uimit... Să te gândeşti acolo, în război, atât de mult la mine.. Îţi mulţumesc încă o dată că ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor, şi-mi pare foarte rău că ultima oară ne-am despărţit puţin cam rece. După plecarea ta am fost tristă şi a treia zi am plecat din Câmpulung. Singură... cu servitoarea... de-abia am găsit locuri în tren. Aici am găsit totul în regulă. Scrie-mi dacă poţi, şi cât poţi mai mult. Scrie-mi unde ai pus cheia de la biroul american, unde sunt actele... Ieri am fost la mama... că sunt singură toată ziua... Te sărut, scrie des cum te afli. E adevărat că înaintaţi mereu? aici e o mare bucurie.” Cheia de la birou, actele, am fost drăguţ (?). Ce pot să fie pentru mine toate astea?... Ei au acolo pe “mâine”. Ce ştiu ei de ce a fost ieri în realitate în satul Săsăuş? Propoziţiunea “că sunt singură toată ziua” mă face să zâmbesc, nu pentru că o recunosc tipică şi atât de maşinal mincinoasă, cât pentru că îmi aduc aminte cât am suferit din cauza ei. Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător. O singură curiozitate, ca de amator de tablouri, am: Cum o fi lumea asta, care ştie că armata e în război? cum e atmosfera străzii, a restaurantelor, cum vorbesc la masă? aş da nespus de mult să văd acum un exemplar măcar din ziarele mari, de dimineaţă, să citesc, dedublat, cu ce literă? cu ce titluri? veştile războiului românesc. - Nu dormi, Gheorghidiule? mă întreabă de pe patul celălalt Tudor. - Ba da... am dormit... Citeam acum scrisori de acasă... - Hai să vedem caii lui Corabu. E un adevărat loc de rendez-vous ofiţeresc grajdul vecin, unde căpitanul Corabu ţine patru cai, prada lui de război. - Ăsta-i din grajdurile lui Esterházy, arăta cu mândrie noul proprietar un roib pintenog, subţire şi nervos ca un cal de curse. I l-am luat unui conte. Corabu, ca să-şi poată face colecţie de cai, a întins cele mai abile curse patrulelor de husari. Adică numai trei a capturat, că pe unul l-a ales dintr-o herghelie întâlnită şi l-a plătit, faţă de martori aduşi anume, cu bani buni şi foarte cinstit socotiţi la preţ. Admirăm cele patru animale subţiri, şi vii ca jocul de izvor, cu dezinteresarea cu care le-am fi privit pictate. - Şi ce faceţi cu ei, domnule căpitan? E sincer uimit. - Cum ce fac cu ei? Dar în timp de pace un cal ca ăsta mă va costa solda pe un an, domnule. - Sigur, un maior are nevoie de cai, îi completează gândul, crezând că glumeşte, un locotenent de administraţie... Dar căpitanul e destul de acru: - Maiori ajungeţi voi, hoţii ăştia de la intendenţă... eu am să fac însă un grajd de cai de curse... - De ce hoţi, domnule căpitan, de ce ne faceţi hoţi? - Uită-te la el, ni-l arată cu dispreţ căpitanul, netezind mereu coama de mătase a roibului. Ne trimit, ori nu ne trimit hrană, ei o trec la ordinar. Ba şi atunci când ne-o trimit, o iau cu japca de prin curţile oamenilor şi o trec apoi gras la socoteală. Râdem toţi, râde galben şi locotenentul, dar până la noi a ajuns zvonul că acei de la etapă au trimis - siguri cum sunt că scapă - câte-o adevărată zestre acasă. Ca să ne împace, locotenentul ne cheamă la magazia diviziei, să ne dea ţigări şi vin bun, înfundat. Pe drum discut cu Orişan şi Tudor Popescu: - Pe locotenent îl înţeleg, e sigur că se întoarce, dar Corabu? - Da, e ciudat... încrederea asta... Corabu îmi dă o spaimă liniştită, ca un bolnav care, spre deosebire de toţi cei din jurul lui, nu ştie că impresia de mulţumire şi bunăstare pe care o are e semnul agoniei apropiate şi face planuri unde să-şi petreacă vara. Pe străzile satului, transformat într-o provizorie capitală de regat militar, e o mişcare de trăsuri, furgoane şi automobile chiar, chesoane şi tunuri trase în marginea drumului, care desfid orice gând de ordine. Curţile sunt toate pline, cum sunt pline de care şi trăsuri curţile hanurilor în zilele de târg, iar oamenii forfotesc în toate părţile. Vinul şi gustările, probabil de la popota diviziei, sunt delicioase. - O săptămână, două, cât mai stăm aici, Vasiliule, suntem muşteriii tăi. Îţi facem vad. Un locotenent scurt, cu mustaţa blondă, întreabă mirat: - Credeţi că stăm aici două săptămâni? - !? - Trei zile, o săptămână cel mult. - Trei zile? Pentru asta ne-au adus la divizie? Ne vizităm cantonamentele şi hotărâm ca seara să luăm masa împreună cu toţi amicii, Tudor Popescu, Orişan, Mitică Rădulescu şi cu mine. Dar se vede că ordonanţele au vorbit despre banchetul nostru, că se mai invită şi alţii. - Tu ce aduci? A nu, pui fripţi avem... Şi sardele avem. - Da?... eu am ardei umpluţi... Ne prăpădim de râs o clipă... ardei umpluţi?... ce idee, aşa seara?... - Dar, ardei umpluţi... că a găsit maşină de gătit. Pe jumătate suntem convinşi... Orişan chiar face reflecţia rezonabilă: - Dragă, ardeii umpluţi sunt o mâncare adevărată, de oameni aşezaţi... cu pat şi masă... nu pui fripţi, de oameni veşnic pe drum. Fireşte că suntem de acord, dar acum, amicul nostru primeşte cu greutate. - De, nu ştiu... dacă o să ajungă... n-am decât o tavă. Constat iar că pe front nu mai sunt acele tipuri “pitoreşti” de care e atât de plină literatura. Toţi cei care sunt “pitoreşti” o vor - şi sunt conştienţi de asta - aşa cum vor să-şi facă un “cap” cei care-şi lasă barbă. În tic, în formula repetată, e ceva de cabotinaj. Dovadă că, dacă pe un chefliu cu ticuri pitoreşti îl scuturi şi îi vorbeşti grav şi serios, nu mai face pe caraghiosul, nici pe actorul. Dar războiul e mai ales sinceritate, aproape de pământ şi piatră. Nu e teatru, chiar când e glumă. Nu există deci tipuri pitoreşti decât la popote, la intendenţă şi la etape. Acolo, când sunt uneori, şi cei de pe front se lasă ispitiţi. Acum suntem numai veseli. Pe înserate a început să burniţeze. În odaia mea, patul cu cearşafuri albe e făcut (n-am dormit în trei zile decât trei-patru ore pe apucate) şi masa e întinsă cum se cuvine pentru şase “persoane”, nu inşi. E un soi de veselie, chiar când masa e încărcată şi paharul plin, cam la fel cu veselia uscată a figuranţilor de teatru, care sunt veseli, strigă şi beau din cupe goale. Dar când aduce castronul cu aburi de supă delicioasă - unde l-o fi găsit? - ordonanţa e oarecum grijulie: - Domn sublocotenent ... nu-mi miroase a bine. - Ce, mă, ardeii lui Vasilescu? întreabă Mitică. - Nu, XY a primit ordin de echipare... Lingurile au căzut în farfurii. Parcă a turnat cineva lături în supă. - Ia vezi, mă... Nicule... Paraschive, ăia de-acolo, ia duceţi-vă să vedeţi ce e... Nu mai mănâncă nimeni. E o enervare joasă, făcută din dezgust şi istovire. Suntem brigadă cu XY. Paraschiv se întoarce cu un chiot de bucurie. - Numai XY... la noi nu e nimic. Dar atât nu e de ajuns ca să ne readucă pofta de mâncare. Nici nu vorbim măcar... Tudor Popescu s-a dus să se trântească pe unul din paturi, în aşteptare. Ţignale prelungite şi, în stradă, comenzi scurte, corectate. XY se formează pentru plecare în seară. - Să vedeţi, dragă, că pe noi ne lasă în pace. Am eu o presimţire a mea... că pe noi ne lasă în pace. Uite, eu mănânc fără grijă... Noi ceilalţi ne mulţumim să fumăm fără să spunem o vorbă. La ora 9 vine ordinul să ne echipăm. Ne încolonăm apoi pe o ploaie rece şi pătrunzătoare de toamnă. - Vedeţi, domnule sublocotenent, dacă aruncam mantaua de cauciuc... - Bravo, Dumitre, eşti o ordonanţă clasică... - Da, dom sublocotenent... - Ce da, mă? - Sunt aşa... cum spuneţi dumneavoastră. - Eşti un prost. Sunt îmbrăcat tot în costumul ofiţeresc subţire (căci abia mai târziu ofiţerii se vor îmbrăca cu aceleaşi haine, vag ajustate, ca şi trupa) cu care am plecat în ajunul Sfântă Măriei. Toţi îmi admiră cu invidie mantaua... Orişan are perechea de cizme de husar lungi, roşii, dar se codeşte să le puie, căci îi e frică să nu fie, într-o eventuală luptă, prea vizibile. Pornim încet după chesoanele de artilerie, ca după un dric. Nu se vede nimic şi, după ce ieşim din sat, drumul, din cauza ploii dese, care desfundă, e o adevărată mlaştină. Credem că nu intrăm chiar azi sau mâine în luptă; ba încă ni se pare sigur, dar drumul ăsta prin noroi, în întuneric beznă, sub palele de ploaie, e îngrozitor. Alunecăm, ne ţinem unii de alţii şi ajungem cu toţi în şanţul din marginea drumului. - Atenţie... pod sfărâmat... se transmite, venind din om în om, înştiinţarea. Dar cum întunericul e prea de nepătruns, cădem toţi, rând pe rând, în mocirlă. Ne scoatem, târându-ne, unii pe alţii. Mai fiecare pas e făcut din trei paşi: unul alunecat spre dreapta, altul îngenuncheat la stânga şi în sfârşit cel bun înainte. Mi-e imposibil să ştiu în ce direcţie mergem. - Atenţie... atenţie... cheson împotmolit. Ocolim aşa ca să ne conformăm indicaţiei, deşi ne întrebăm dacă nu cumva acum greşim. Trecem probabil pe lângă un tun, dar nu ştim unde e... Sunt sleit... mi se îndoaie genunchii uzi... Ghetele de şevro mi-au devenit ca nişte bandaje de noroi rece în jurul picioarelor... Mi le smulg cu greutate, ca şi când pământul mi le-ar suge. Plouă mereu şi întunericul e atât de mare de parcă suntem rătăciţi într-o mină, fără un chibrit, fără o undă de lumină măcar. Între o pâlpâire de ţigară şi soarele tot, e mai mică deosebire, fără îndoială, decât între o lucire de zid alb şi întunericul absolut. Când uneori drumul ocoleşte, întunericul devine şi el mai lichid şi ne spală obrajii. Undeva, înainte, s-a aprins o lumină. Imediat încep urlete: stinge... stinge lumina. Şi e fără noimă, căci o lumină nu poate indica o poziţie, de vreme ce nu i se poate determina locul. Bâjbâim mai departe prin întuneric. - Zamfir... Niculae Zamfir... Nu răspunde nimeni. Zamfir!... Pun mâna pe cel din stânga mea: Tu eşti Zamfir? - Nu sunt, camarade... Zamfir s-a dus pisemne - şi aci îmi trânteşte o porcărie soldăţească. - Mă, cine eşti tu, mă... n-auzi? şi îl iau de gât... Cineva îmi recunoaşte vocea: - Mă, e don sublocotenent de la a noua. - Don... don... sublocotenent... eu sunt dintr-a şaptea. - A şaptea? apuc de raniţă pe cel dinaintea mea... Cine eşti? Din ce companie eşti? - Vasile Tonitu dintr-a şaptea. - Mă, aici sunteţi dintr-a şaptea? - Nu, don sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci o dată. - Dar a noua unde e, mă?... Ei, a noua... - Aici, don sublocotenent, răspunde unul şi parcă îi e vocea fosforescentă, atât de mult o simt. - Unde sunteţi, de aici: înainte... înapoi? - Păi nu ştim unde sunteţi dumneavoastră... - Mă, care are o izmană... o cămaşă albă... Puneţi-le pe spate, ca să ne mai lămurim puţin. În sfârşit, ne regăsirăm... Compania era în urmă. Să tot fie miezul nopţii...mergem parcă de o veşnicie. De repaos nici vorbă nu poate fi... Adică nimeni nu se poate aşeza... căci de stat în picioare, în loc, stăm la nesfârşit. Suntem parcă la sute de metri, îngropaţi în păcură. Frigul nu-l simt încă decât la picioare... când stăm în loc... dar mă gândesc ca la un vis nebun, că aş putea să fiu într-altă parte... că la ora asta există oameni care dorm în pat... sau într-un bordei uscat... că există oameni care se odihnesc într-un grajd, fie şi pe băligar cald. - Loc... loc... loc! Artileria...! Vine din urmă artileria. Ştiu că e artileria numai pentru că acum, în loc să mă lovesc de cei din dreapta şi stânga mea... mă lovesc de boturi de cai şi roate de tun. Oare artileria merge tot aşa de încet ca noi? Oare caii văd mai bine? După un timp, tunurile se împotmolesc şi se descoperă că infanteriştii se aşezaseră pe lanţurile care leagă ante-trenurile. Urlete, înjurături, uruit de fier şi de roţi iar; şi, trimise parcă nu se ştie de unde pe deasupra, strigăte îngrijorate de “tăcere!”. De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară, în şanţul şoselei două ore şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi. Aş vrea să mă las jos, să treacă peste mine bocancii camarazilor, copitele cailor. Măcar dacă aş fi aghiotant de batalion, să merg călare. Mi se pare atât de puţin ceea ce cer. Sute de artilerişti călare, ofiţerii de la căpitan în sus călări, aghiotantul călare, fireşte şi ei aci în iadul acesta de noroi, dar la regiment, la brigadă, la divizie, la toate aprovizionările şi la toate birourile, la toate misiunile şi la toate depozitele, atâţi alţi ofiţeri. Nu voi să fiu departe de foc, ca ei. Nu aş vrea decât un cal, pe care să merg alături de camarazii mei, mai robuşti, pare-mi-se. Mergem toată noaptea şi acum am pierdut absolut măsura timpului, totul capătă pentru mine o senzaţie de veşnicie, de existenţă inumană. De la o vreme începe să plouă din nou, căci stătuse un timp. Zamfir, care mă regăsise (fără să ne vedem faţa) şi voinic mă ajutase să lupt toată noaptea cu noroiul, îmi dă vestea că se va face ziuă. Îl întreb, îndurerat parcă, de unde ştie asta. - Vă spun eu, domnule sublocotenent, dacă începe iar ploaia, e semn că ne apropiem de ziuă. Într-adevăr, peste câtva timp întunericul începe să se încenuşeze. Pe urmă devine ceva mai albicios, ca deasupra mării, aşa încât, deşi au început să se zărească ramuri negre de copaci, oamenii nu se văd încă decât ca prin ceaţă, căci au şi ei uniformele tot cenuşii. Ploaia a devenit vie. Vântul ne repede din când în când în faţă pânze de apă rece. Suflăm greu şi mergem înainte. Când s-a luminat de ziuă, parcă am ieşit dintr-un tunel. Ploaia şi vântul de toamnă reped în copaci şi tufişuri, verzi încă, palele de nori albi care se târăsc pe marginea drumului, căci acum suntem într-o pădure tânără de carpen şi stejăriş. Ne căutăm oamenii şi din mers ne reconstituim unităţile. După un timp coloana s-a oprit. Dar acum începe altceva tot aşa de grozav ca oboseala: frigul care ne amorţeşte... După ce ne-am odihnit ca nişte cai, când pe un picior, când pe celălalt, începem să batem pe loc din tălpi. Îmbrăcămintea e toată leoarcă, lipită cu clei rece de noi, ghetele de şevro mi s-au spart azi-noapte şi acum, cu ciorapi noroioşi şi boturile atârnând, e mai rău decât dacă aş fi desculţ. E un frig care ajunge până la oase... Dealtfel, de-a lungul spinării îmi simt pe piele, alunecând ca melci reci, şiroaie de apă, care tremură încet, ca pe geamul pe care ajunge ploaia. Sunt ploi calde de vară, asta e o ploaie deznădăjduită şi îngheţată de toamnă. Pe la nouă dimineaţa abia, maiorul o ia la stânga pe o vâlceluşă, pe fundul căreia s-a adunat un strat gros de frunze galbene uscate. Mergem acum în fugă. A început acum, sau am crezut-o noi, departe, o luptă vie de artilerie. Câte vâlceluşe ca astea am văzut eu, cândva, în altă viaţă, de la fereastra vagonului-restaurant, între Piteşti şi Slatina! Ajungem într-o vale mai largă puţin, prin fundul căreia trebuie să fie, pe sub răchite plouate, vreun pârăiaş. Departe, la câţiva kilometri în dreapta noastră, pe o coastă largă, urcă, atacând pare-se, batalioane de ale noastre. Noi credem că inamicul ocupă aci dealul mic şi păduros din faţă, al cărui povârniş e bătut şi de artileria lor şi de a noastră. La dreapta, el face îndeosebi un baraj puternic de vreo cincizeci de metri lărgime, socotind, după cât se pare, că pe acolo duce calea noastră. Ploaia a stat iar. - În trăgători... în trăgători. Maiorul porneşte împotriva dealului împădurit din faţă, şi cum crede că acolo e inamicul, dăm în trăgători un adevărat asalt. A fost, poate, şi s-a retras, nu-mi dau seama, dar când pătrundem în pădure urlând: înainte... înainte!... nu găsim pe nimeni. În schimb ne împrăştie focul artileriei noastre, care loveşte în plin. - Să nu mai tragă artileria noastră... să nu mai tragă artileria noastră! urlă disperată toată lumea. Nu ne rămâne decât să alergăm mereu înainte: de partea cealaltă a dealului priveliştea e foarte cuprinzătoare. E un fel de uriaşă strachină verde, de doi-trei kilometri largă, cu mici culmi, bune de păşune, pe toate marginile, cu pădure pe stânga. Prin mijloc, pârâiaşe mici cu tufişuri mărunte, îngălbenite. Nici urmă de inamic. Dar n-am apărut bine şi artileria lor - căci o cunosc, e tot cea de alaltăieri - ridică trombe de păcură şi fum înaintea noastră, trăsnind şi rupând fier. - Înainte, şi fă legătura pe dreapta! îmi strigă maiorul Dimiu. Legătura... legătura... treci prin baraj. Şi cum crede că nu aud bine cauza bubuiturilor, îmi arată cu mâna, şi apoi spre stânga: - Voiculescule, prin pădure... pădure... pădure, n-auzi? ... înainte... Cad lovituri împerecheate de trăsnete. Tot dealul zvâcneşte când e lovit în coastă. Cratere negre cât nişte roţi mari de locomotivă răsar apoi în iarbă. Loviturile sunt întrerupte şi oamenii se opresc îngroziţi. Situaţia e însă mult mai uşoară ca alaltăieri. Barajul e fix şi orb, iar cei care trag sunt desigur foarte departe. Unde ne găsim acum, la douăzeci de paşi de el, nu cade nici un obuz, iar dacă traversăm patruzeci de paşi printre trombele de brazi, de asemeni, nu mai cad obuze. Cu ochii sufletului închişi, în picioare, strig pe nume câţiva dintre oameni... “Zamfir Niculae... Ciorbagiu... haide”. Dar după câţiva paşi oamenii se opresc, şi în carnea şi nervii mei e un consimţământ. Înaintea noastră sunt culcaţi alţi trăgători. Barajul e ca să împiedice sosirea noastră, a rezervei, şi nu avem puterea să ne repezim să trecem prin el. Pământul tot se zguduie. Unul dintre acele animale apocaliptice, mari cât un munte, dar nevăzut acum, râcâie şi azvârle pe o zonă anume pământul, ca un câine sau ca o fiară care cu picioarele şi ghearele îşi face groapă. Cu un genunchi pe pământ, fără armă şi după ce am dat şi mantaua ca să mă simt mai uşor, caut cu privirea un loc de trecut. Pare-se că spre stânga obuzele cad mai ritmic, aşa încât s-ar putea trece. Dar deodată o serie de fâsâituri şuierate, de şarpe întărâtat, şi aliniate ca din nai, trec pe lângă mine. - Mitraliera... trage mitraliera... culcaţi! - Suntem pierduţi, căci culcaţi... neculcaţi... aşa fără adăpost, bătuţi de mitralieră, e moarte sigură. - Zamfir... Grigoriţă... Şi mă năpustesc înainte în baraj. Năruite lângă mine, obuzele sunt parcă prăbuşiri de trăsnete, căzute pe casa alăturată, dintre cele care fac să-ţi plesnească geamurile. Şi trăsnetul nu e nimic pe lângă această dezlănţuire, căci e unul singur şi, odată căzut, te găseşte scăpat... dar aici, tocmai pentru că a venit unul, ştii că mai vin şi altele. Când în plin baraj vine vâjâitura, cad sau cădem poate, căci nu văd nimic, cu anticipaţie... “Nelovit” e constatarea de un sfert de clipă. Din nou o goană înnebunită... Sunt dincolo... în plină bătaie, pentru atacul de baionetă... Parcă am trecut printr-o poartă. Nu mă gândesc la poarta barajului, ci la un fel de poartă nevăzută, înaltă până la cer... a morţii... a lumii celeilalte, dintre spaţiile reci. Totul dă impresia de nou... originar... În faţă, am ajuns din urmă, într-o mică vâlceluşă, un lanţ de trăgători, culcaţi în tufiş şi printre smocurile de copăcei... La dreapta, la câteva sute de metri, un lanţ de trăgători, al nostru, se abate înapoi - văd bine, căci sunt şi ei pe păşunea largă - ca un gard prăbuşit întâi la un capăt... pe urmă la celălalt... nu văd nici un soi de inamic... decât foarte departe la stânga în fund, pe un dâmb, un şir de oameni culcaţi ca nişte mogâldeţe, exact ca ţintele culcate pe câmpul de tir de la regiment. Mă scol în picioare şi strig şi ofiţerului pe care l-am ajuns din urmă: - Domnule căpitan, hai înainte. Toată lumea îmi urlă ca la teatru, când ăi din urmă nu văd: “Jos! jos!” - Stai jos, domnule, că ne iau focurile lor în primire... Vrei să ne descopere aici? Lasă să-i ia prin pădure, pe flanc. Se aud la stânga, unde e restul batalionului nostru, urlete neîntrerupte: “Înainte... înainte...”, deci rămânerea pe loc mi se pare o dezertare. Constat, aşa pentru mine, cu gratuitate, în clipele acestea de moarte, că nici pe departe nu e acea “ploaie” de gloanţe prin care se spune că trebuie să treci la război. Din când în când câte un strop de piuituri, ca vântul toamna pe câmpie, când gloanţele trec mai pe sus... fâsâituri şuierate, de şarpe, când sunt aproape. Pe deasupra trecu anunţate năprasnic, mereu, cum se anunţă uruind trenurile, obuzele. Apoi, izbesc pereche, în dâmbul din spate, cu un fel de titanică nerozie, transformând doar pădurea în ruine şi fum, căci cred că nu mai e nimeni acolo, iar dealul n-au să-l poată dărâma, oricât l-ar zgudui. ”Degeaba” chiar, nu e... Înţeleg că aşa, bătând haotic în dâmbul acela, în afară de faptul că ne-au redus toată artileria la tăcere - căci nu mai trage nici un tun românesc pe aci - ei fac un fel de demonstraţie gratuită ca toate demonstraţiile simbolice, că soarta, nu numai a mea, dar a armatei întregi e pecetluită. Câtă vreme ei pot dezlănţui în linişte un uragan ca ăsta, prin care nici o unitate nu poate trece neînjumătăţită şi nedezorganizată, e înfrângerea. ”Wer kann Rum”nien retten...?” Deodată, cam din dreapta, vine un snop de piuituri, care se înfig printre noi în pământ ca ghearele şi provoacă un urlet de bâlci. - Păziţi... trag ai noştri în noi... păziţi! Un lanţ care a apărut sus pe coastă, neştiind unde se găseşte inamicul, cum n-am ştiut nici noi, crezând că tot ce e după culme e duşman, trage în noi... Fugim urlând şi ne adăpostim, încocârjaţi, în şivoiul vâlceluşei. - Nu mai trageţi... se strigă înapoi... nu mai trageţi! Acum văd că sunt câţiva morţi... cu capul culcat pe braţ, cu faţa în sus, toţi cam în aceeaşi atitudine. Parte sunt desigur loviţi din spate... S-a dus elanul de la Olt... de la Măgura Branului. E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte. Mult la dreapta, se întorc în picioare (nu sunt urmăriţi cu focuri? nu e luptă acolo?) pâlcuri-pâlcuri dintr-ai noştri. E ceva de înmormântare în amurg sărac. Cărţi de citire, articole de gazetă în patruzeci de ani, sunt goale ca nişte sertare, înaintea acestei retrageri care e realitatea... Drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoştea într-un anumit fel. Rămân aşa în vâlceluşă, cu lanţul întreg de oameni plouat până la piele, ros de tristeţe, cam jumătate de ceas. Oamenii privesc cu îngrijorare spre dreapta. “O să ne ia pe flanc.” Dar e o imposibilitate... nimeni nu e pe flanc, nu se vede picior de inamic. Ai noştri trag în mod stupid, în sus, orbeşte - dealtfel, nici nu vedem nimic. E o răpăială asurzitoare. Iată însă că în stânga, în pădure, reîncep iar urletele batalioanelor noastre: “Înainte, înainte...” Nu mai pot sta locului. - Hai înainte, domnule căpitan... hai, că auzi... la stânga... Într-un anumit sens, nu-ţi trebuie prea mult curaj ca să alergi înainte; de vreme ce câmpul e gol, dă, cât de cât, o impresie de manevre. Căpitanul îmi arată cu mâna că în pădure, înapoi, se întâmplă ceva... Cu mustăţi mari, cu obrazul sprijinit în cot, între oamenii lui, căpitanul e o enigmă pentru mine... Când azi tot vom muri - căci azi e ziua, nu mai încape nici o îndoială - ce câştig e să fii plesnit de gloanţe aci, în loc să mergi înainte? Strig cu o frenezie animalică, beat de propriul meu urlet: “Înainte... înainte...” Căpitanul cu oamenii se ridică şi pornim tot lanţul înainte, urlând mereu. Mergem ca la trei sute de metri, în salturi succesive. Acum gloanţele care veneau rare miaună des... O mitralieră toacă, departe, dar loveşte prea scurt. Ridică pământ şi iarbă, la vreo cincizeci de metri în faţa mea. În pădure strigătele româneşti au rămas în urmă. Inamicul lucrează tăcut şi automat ca o maşină de precizie. Căpitanul comandă un foc spre pădure în dreptul nostru, ca eventual să lovim în flancul celor care, crede el, ţin faţă batalionului nostru. Protestez cu îndârjire, căci am certitudinea că tragem într-ai noştri. Dar nu mai pot face nimic, focul s-a dezlănţuit. Mai departe, nu mai mergem. - Lasă, domnule, să aşteptăm aici, să-i ia pe flanc prin pădure. Înţeleg acum că gândul oricărei manevre, în afară de înaintare, pe câmpul de tragere, e moartea şi înfrângerea. Reiau mereu, urlând: “Înainte... înainte” şi urletul însuşi e un stimulent formidabil şi un narcotic în acelaşti timp, ca un pahar de vin, dat dintr-o dată pe gât. Alegerea încinge şi ameţeşte. - Zamfire... Marine... Ciorbagiu... hai. M-am ridicat în picioare... snopul de gloanţe vine aproape, însă nu cade nici unul dintre cei care fug cu mine înainte. Ne oprim după zece paşi, dar ne ridicăm numaidecât: în faţa noastră sunt vreo două gropi de obuz. Alergăm lunecând pe iarba plouată şi ne înghesuim câte patru-cinci într-o groapă. Dar acum e o înverşunare groaznică împotriva noastră, căci s-a întâmplat un lucru neaşteptat. Cât timp eram culcaţi în iarbă, nu eram văzuţi. Ridicându-ne însă ne-am demascat... şi acum, în haine verzi pe negrul groapei de obuz, suntem bine lămuriţi. Fâsâiturile sunt dese, dar pe sus. Vin şi din faţă şi din spate, de la cei rămaşi în vâlceluşă, care trag pe deasupra. Dar mai ales ne caută acum mitraliera. Probabil că nu poate aprecia distanţa exact, căci trage la zece paşi înainte, scormonind iarba şi pământul cu snopul ei de gloanţe ca o gheară de tigru, se apropie din ce în ce, însă părându-i-se că s-a înşelat, iar îşi repede turbat şi metalic snopul la alţi douăzeci de metri. Cei îngrămădiţi cu mine trag ca descreieraţii, fără să scoată capul din groapa de obuz. Şi din nevăzut parcă trage mereu. Fără îndoială, nu-i “ploaie de gloanţe” şi snopul mitralierei e destul de nesigur, dar unul singur dintre gloanţele astea care vin ar fi tot atât pentru oricare dintre noi, cât un naufragiu pe ocean, cât un cutremur catastrofal, cât sfârşitul lumii. O simplă izbitură, scurtă ca de cravaşă, în frunte. Armele celor ghemuiţi înapoia mea în groapă se descarcă lângă urechile mele chiar, cu plesnituri groaznice. Unul şi-a rezemat arma chiar, o clipă, de umărul meu, i-o dau la o parte cu mâna furios, căci îmi sparge urechile. Aş vrea să dau ordin să nu se mai tragă, dar zgomotul e asurzitor, ca într-un aeroplan când porneşte motorul... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:25 AM | message # 21
Trebuie să ieşim din groapa asta, căci e moarte stupidă. În faţă e o nouă cută de teren. Dar mai întâi nu ştiu cum să fac să se oprească focurile... M-am ridicat în genunchi, în marginea gropii, jucând toată cartea, căci pericolul e mai mare din spate. Fac mereu semn să se oprească focurile către cei din vâlceluşă, ca să putem înainta fără să cădem loviţi din urmă. Dau iar la o parte, cu mâna, arma celui din groapă, care trage aiurea, năucindu-mă.
În sfârşit, fac semn cu mâna stângă înapoi, îngenuncheat şi sprijinit cu dreapta în iarbă, dar cineva îmi dă cu o vargă peste mână şi imediat sunt tras de picioare înapoi în groapă, unde cad zăpăcit... - Ce e, mă? - Sunteţi rănit... mâna stângă. Toată mănuşa-i plină de sânge... Un deget atârnă, îmbrăcat şi el în mănuşa lui, în jos, prins parcă numai într-o aţă, dar nu simt nici o durere. Lângă mine, oamenii îmi arată cu privirea pe Ciorbagiu, dar nu pricep din cauza larmei şi mai ales pentru că ei încearcă să-mi spuie nu ştiu de ce în şoapte şi cu un aer tainic ceea ce vor. Pe urmă, înţeleg. Omul şi-a sucit în loc gâtul moale, din gulerul scorţos al mantalei şi are acum obrazul stâng lipit de palmă, întors înapoi, ca şi când n-ar mai vrea să vadă înainte. Din colţul buzei, i se scurge pe bărbie un firişor de sânge. Ochii sticloşi parcă ar vrea totuşi să evite pământul. - Tare mi-e teamă că e lovit în ceafă de cei care trag din spate, îşi spune unul, acum tare, în fundul gropii, părerea. Şi pe dumneavoastră, socot că tot din spate v-a lovit. - Nu. Ieşise şi el cu domnul sublocotenent şi a întors capul înapoi, când a făcut dumnealui semn cu mâna, să vadă dacă opresc ăiă, atunci l-a lovit în ceafă... da tot din faţă... Parcă suntem acum într-un mormânt. Gloanţele nu sunt prea dese, dar în fund, mogâldeţe se ridică... şi trec mereu în fugă, la stânga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decât când se strecoară unul după altul, ca şi când ar traversa un drum, ca să dispară iar. În spate, artileria nemţească a devenit turbată şi pare că a sporit numărul gurilor de foc, căci bate în pădurea care saltă trunchiuri întregi şi aşchii, fumegând; iar unele obuze trec scurt peste deal, căci bat, se vede, şi vâlceaua pe unde am venit noi. Nu mai e nimeni dintre ai noştri înspre dreapta, dar în pădure e un răpăit de arme, care, reluat de ecou, devine hău groaznic. Mă întreb ce am de făcut. De înaintat nu mai poate fi vorba. Nădăjduiesc că ai noştri vor împinge linia inamică atât de mult înapoi, încât să pot aştepta sfârşitul luptei în groapa asta de obuz. Dar, după felul cum se depărtează focurile în pădure, înţeleg cu groază că ai noştri dau înapoi, sau suntem treptat înconjuraţi. La gândul că aş putea fi prins, mă cuprinde o deznădejde rece, ploioasă. Înfrângerea asta, înserarea care cade, mâna pe care o ţin mereu ferită, ca un câine laba zdrobită de automobil, îmi dau o impresie de moarte, de neîndreptat niciodată. Atunci, ca un gând fierbinte, ca o descheiere de moarte, imediată, hotărăsc că voi pleca neîntârziat. Oamenii îngroziţi vor să mă reţie. Dealtminteri, nici nervii nu mai pot suporta nimic. Armele care mi se descarcă, aci în groapă, în urechi, mă năucesc şi mă înfurie. Pornesc înapoi, în picioare, drept peste câmpul verde, singur pe toată întinderea lui, ca un somnambul. Nu mă uit înapoi, nu mă uit în dreapta, nu mă uit în stânga, nu am decât un singur gând, că dacă străbat aceşti cinci-şase sute de metri, aş putea să fiu scăpat. Ştiu bine că numai “dacă” îi străbat şi numai “aş putea” pentru că trebuie să trec din nou prin focul de baraj şi prin pădurea bătută. Pot să cad în fiecare clipă... dar dacă ajung dincolo... În mine pulsează gândul acesta al salvării cum gâlgâie sângele în gâtul tăiat. Ceea ce mă îndeamnă la nebunia asta e durata neted scurtă a jocului. După un sfert de oră sunt scăpat. Am crezut că la ruletă e bine să joci numere în plin. Simplifică. Dacă prin absurd nu se întâmplă nimic, şi dacă merg întins, aşa ca un cadavru ambulant, singur în picioare în tot largul câmpului, fără să mă opresc o clipă, orice s-ar întâmpla, sfertul de ceas trebuie să treacă. Dar nu trebuie să mă opresc sub nici un cuvânt, şi nici să fiu atent la ce e în jurul meu, ca să nu-mi pierd curajul şi să nu ameţesc, ca un acrobat, care nu trebuie să se uite în jos. Şi trec într-adevăr încet, fugind numai prin barajul automat. Totuşi întârziere e. Nu pot să urc dâmbul de cinci-şase metri, spre pădure. Nu mă pot sluji de mâna stângă şi iarba umedă alunecă. Mă socot o clipă pierdut. Acum văd gloanţele care vin, căci le văd înfigându-se în pământ. Sunt mai numeroase decât le credeam. Aproape să ameţesc când mă gândesc că nu voi putea urca, dar îmi vine în minte amintirea husarului în care noi am tras peste două sute de focuri. Mă prind cu mâna dreaptă de iarbă, înfig călcâile pieziş şi tot ajung sus. Dau în pădure peste ordonanţă. Scot mănuşa - şi de pe degetul rupt - şi înfăşur mâna plină de sânge, şi pe care o cred sfâşiată, în batistă. Artileria trage la vreo douăzeci de metri în stânga. Dacă va veni şi aici, s-a isprăvit. Peste un sfert de oră încă, am ieşit din pădure, am traversat vâlceaua, am urcat-o, acum sunt sus, într-o şosea mare. O nouă poartă, nevăzută, se deschide de asta dată spre o altă lume, sau poate e aceeaşi, pe care o trec invers. Ambulanţa ne duce până la jumătatea drumului, unde e un post de ajutor şi de unde vom fi luaţi de ambulanţa-automobil a diviziei. Găsesc printre răniţi, pe jos, şi un grup de nemţi, culeşi în urma noastră când urlam nebuneşte. Uniformele lor, mai sure, mai moi, cu chivere de jandarmi îmbrăcate în stofă, mi se pare ceva miraculos. Când eram mic, auzeam vorbindu-se mereu de stafii şi eu nu văzusem nici una. Luptam mereu cu nemţii şi acum îi vedeam de aproape ca pe oameni, oameni care vorbesc şi suferă. Credeam că sunt numai spirit, obuze, fâsâit de glonţ şi umbre, departe. Au pentru mine prestigiul imens al Lacurilor Mazuriene, al Ypres-ului, al Verdun-ului. Ce n-aş da să ştiu sincer impresia lor despre ziua de azi. Să-mi dea un reper, o singură dată, pe care s-o găsesc şi în dicţionarul experienţei mele, şi apoi, pe baza ei, confruntând, eu mi-aş da seama de valoarea tehnică şi sufletească a întregii campanii, stabilind “linia” aşa cum fac iubitorii de curse de cai, care, prin întrecerea dintre un cal al lor şi altul străin, se pot fixa, ca situaţie, faţă de toate ţările cu cai de curse. Un timp cu faţa lungă şi dură ca o mască stă puţin cam într-o rână. Are ochelari de sârmă şi de bună seamă e gradat, dacă nu ofiţer. Sunt, aliniaţi mai mult sau mai puţin, ca noi toţi, pe marginea şoselei, în şanţ, ca la un bazar de răni de tot soiul... Simte că îl privesc şi întoarce capul. Aş vrea să intru în vorbă cu el, normal, şi n-am un pretext. Sunt stângaci ca şi când aş vrea să acostez o femeie, şi la fel, el, cu morgă, evită să lege “cunoştinţă”. N-am ţigări, căci i-aş oferi. Aş vrea să vorbim ca doi profesori. În timpul acesta, vine şi pleacă - făcând naveta - ambulanţa-automobil a diviziei. Până la noi mai are. Neîndemânatic, un sanitar îmi bandajează mâna. În sfârşit, enervat de propria mea timiditate, îl întreb pe neamţ în franţuzeşte dacă e grav rănit. Mă măsoară o clipă şi pe urmă îmi răspunde scurt, tot în franţuzeşte: - N-am nimic de vorbit cu dumneata. Simt că vorbeşte de la popor la popor, nu de la om la om, cum îi cerusem eu, de la locuitorul Prusiei la mahalagiul bucureştean, de la Kant la Conta. Mă întreb o clipă dacă să-l lovesc, aşa rănit cum e el. Îl simt voit şi acest joc de “faţă-n faţă” trezeşte în mine o mânie larvară. Nici unul dintre motivele invocate obişnuit în campaniile de aţâţare a popoarelor nu m-ar fi putut face să lupt cu ură şi cu dorinţa de a ucide. Faptul de a fi pe front era pentru mine un soi de act de prezenţă moralmente necesar şi numai atât. Nu ideea de patrie, care pentru mine nu se confundă cu cea de stat în tendinţele de cucerire economică, pentru că n-am orgoliul fierului şi tăbăcăriei româneşti, dar nici ideea de administraţie germană, care nu pare chiar aşa de rea, nu m-ar fi făcut să lupt activ, să vreau să ucid. Un singur lucru m-a îmbolnăvit totdeauna, când mi l-am confirmat, de furie. Pretenţia inamicului de a-mi porunci mie ca român în virtutea unei globale superiorităţi de rasă. Afirmaţia asta apărea incertă, în literatura de propagandă, şi nu o credeam autentică. Am avut motive s-o cred, în partea a doua a campaniei, când eram uneori apostrofaţi din tranşeele apropiate şi atunci am tras câteva focuri cu ura şi cu satisfacţia cu care eşti ispitit să apeşi pe trăgaciul unui browning, mic şi gingaş, ca să dobori un atlet obraznic şi grosolan (aşa, ca o demonstraţie). De câte ori un fapt dinafară ajungea până la acest substrat sensibilizat naţional al conştiinţei mele, trezea în mine aceeaşi pornire de furie. Acum mă stăpânesc, totuşi, şi îl privesc stăruitor, ca să-l fac să se întoarcă spre mine, ascultând ca de o poruncă, fără să vrea. - Dumneavoastră, soldaţii germani, aveţi pretenţia de a fi şi curajoşi şi proşti în acelaşi timp. Dumneata văd că nu faci excepţie, nici de la una, nici de la alta. Ridică mantaua de pe pântece şi-mi arată, fără o vorbă, un amestec de sânge şi rupturi. Nu pricep nimic. Dealtfel, pe front nici un fel de rană nu produce impresie. Cel rănit e totdeauna un favorizat, faţă de cel ce rămâne. - Soldaţii... dumneavoastră. Îi arăt, întărâtat, şi eu pe răniţii noştri... - Cum vrei să fie la război? Când vrei să cucereşti lumea... Zâmbeşte amar: - Cu glonţul trecut prin pântece, m-au silit să merg douăzeci de paşi. Îmi dă un fior de oroare. Înţeleg pe urmă că soldaţi de-ai noştri, dintre cei sosiţi în urma liniei de atac, neştiind că e grav rănit, fără îndoială, l-au silit să meargă până la targa cu care l-au adus aci şi în care stă acum lungit... Rog pe un medic sublocotenent, care supraveghea încărcarea în ambulanţe, să vie, şi acesta, plictisit şi fără nici o vorbă, îi face o injecţie. - Când ai fost rănit, şi pe la ce oră? - Acum vreo trei ceasuri; eram în pădure şi am primit focuri din coastă, care ne-au spart tot batalionul. Aşadar, căpitanul mustăcios şi încleştat de pământ a avut dreptate să deschidă focul asupra pădurii. N-am pierdut, nici de data asta, ocazia de a fi convins şi ridicul... şi de a nimeri anapoda, de a nu găsi momentul just... aşa ca de obicei. Neamţul îmi confirmă după ezitări că e dintr-un regiment prusac. E într-adevăr profesor. A luptat în Rusia, a fost şi la Verdun. Vreau să ştiu cum i se pare lupta de azi... - Pentru mine e cea mai grea, de vreme ce am să mor pe aici, iar din alte părţi am scăpat. E o logică pe care o plătesc cu un surâs mieros. - Dar în comparaţie cu alte lupte? - Nu e comparaţie. Întâi iau aceasta ca un răspuns umilitor. Nu e comparaţie între un leu şi un câine. Simt că nu voi putea înţelege nimic pentru viitor, că n-am elementele care să-mi ajute să înţeleg cele ce vor veni, că azi nu pot stabili “linia”. Stărui surâzând: - Totuşi? Acum cred că el nu e atât de inteligent să poată stabili raporturi. I-ar trebui o mai largă vedere şi o mai justă înţelegere a detaliilor caracteristice. Ficţiunile nu se pot compara şi el nu poate crea realităţi. - E altceva... ăsta nu-i război adevărat, şi întorcându-se spre vecinul lui, tot neamţ, ce fuma: So dumme Leute... durch ein solches Trommelfeuer... - Aşadar, găseşti că a fost un bombardament puternic... neobişnuit: am un punct comun în vocabularul logic. E uimit că înţeleg nemţeşte. - Puternic? hm... şi surâde... Ce-am văzut noi la Verdun şi pe Somme... Acolo să fii văzut sute de tunuri trăgând... Azi au tras toate, cine ştie, optzeci, nouăzeci de tunuri. - Nu mai pricep nimic... Ai spus tovarăşului dumitale ceva despre focul puternic al artileriei. Vorbeai de a noastră? Se strâmbă de durere, îşi pipăie burta cu dezgust. Ca toţi cei atinşi de peritonită, are mintea extrem de lucidă. Injecţia l-a făcut vorbăreţ chiar. - Nu, domnule, vorbeam de a noastră. Am să-ţi spun eu dumitale o vorbă... Nouă germanilor ne place mult duelul. Noi prusacii, mai ales, avem toţi tăieturi... Uite, aici, şi-mi arată în faţa urechii o crestătură... Ei bine, noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos... Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu azi aci, ţinându-mi maţele în braţe. Un moment bănuiesc că el socotea că suntem în superioritate tocmai din cauza ignoranţei noastre. - Credeţi că vom câştiga războiul din cauza lipsei noastre de experienţă? - Să câştigaţi războiul?... Nu ştiu zău dacă peste câteva ceasuri cei din 337 nu vor fi aci, unde stăm de vorbă acum. Ştiu că voi muri, altfel am certitudinea că în două săptămâni aş fi fost eliberat de ai noştri, la Bucureşti. Şi acum ştiu că nu glumeşte. - Dar ce ai vrut totuşi să spui cu acel “Trommelfeuer?” - Uite ce, domnule... Are şi războiul regulile lui... ca şi duelul. Noi pe frontul de apus aveam ore când nu trăgeam un foc, chiar dacă englezul juca bridge în poiană... Cum crezi dumneata că se poate trăi? Pe urmă e o regulă iar... Dacă tu stai şi inamicul porneşte la atac, artileria ta trage... Atunci inamicul se opreşte şi începe să tragă artileria lui mai puternic... atunci tu evacuezi poziţia şi laşi pe ai lui să vină s-o ia... Pe urmă trage artileria ta, şi el trebuie să plece lăsând morţii şi răniţii care se cuvin. Pe urmă, dacă vrea, vine din nou, dacă nu, nu... La nevoie, iar se întâmplă ca mai sus. Nu se trece, domnule, niciodată, printr-un foc de baraj. - Bine, dar ai spus singur că nu se poate compara cu bombardamentul de la Verdun şi Somme. - Ce-are a face?... acolo eram la adăpost de beton, adânc sub pământ. - Bine, dar când porneaţi la atac, afară, deasupra, pe pământ?... - Hm... Atunci fugeam înapoi, lăsând jumătate morţi afară, iar comandantul cel mare schimba pe comandatul artileriei care n-a pregătit atacul. - Deci atacul nostru de a trece prin baraj... vi se pare un act de bravură?... Are un surâs de sinceră ironie. - Crezi dumneata serios că dumneavoastră românii sunteţi mai bravi decât noi, sau decât francezii? - Atunci? Tace ascultând lung durerea în el, ca un gând. Şi pe urmă, după ce s-a strâmbat puţin: - Atunci înseamnă că daţi tot concursul armatei germane să ajungă mai repede la Bucureşti... - !? - Ce nevoie aveaţi să treceţi, azi, prin baraj? Ca să salvaţi pe cei dinaintea dumneavoastră, pe care-i atacam noi? Tot erau pierduţi. Noi porniserăm la asalt... Dacă nu ne lăsaţi să ajungem la ei, noi tot plecam înapoi, şi-i încredinţam artileriei, să-i facă înţelegători. Atunci de ce aţi mai venit grămadă, dumneavoastră din urmă? Aţi călcat regula războiului, iar ai noştri s-au retras, nu din laşitate - cred că ştii şi dumneata că germanii nu sunt laşi - încă o dată, ci din calcul... E adevărat că am primit focuri din coastă... şi că, din cauza acestei neaşteptate întorsături, nu ne-am putut culege pe noi, răniţii... Dar ce pierderi aţi avut din pricina asta? Unde mai pui că puţini se vor întoarce dintre cei prinşi dincolo de baraj. - Comandanţii noştri preţuiesc foarte mult atacul la baionetă. - Tocmai de aceea ai noştri vor ajunge la Bucureşti aşa de curând... Pentru că nu găsesc interesante luptele la baionetă. Vă vor face totdeauna ce v-au făcut azi, cu chibzuială, rece. - Ştii dumneata, la romani, Horaţiu s-a prefăcut că fuge ca să-i silească pe curiaţi să se împrăştie pe teren... Ai noştri simulează în faţa batalioanelor dumneavoastră retragerea, ca să veniţi mai bine în câmpul de tragere al artileriei. Şi dumneavoastră aveţi iluzia că biruiţi. - Ne mai păcălim câteodată... Ţi-am spus eu proverbul nostru, că nu e bine să te baţi cu cel care nu cunoaşte duelul, dar la urmă, socoteala tot iese. Ascultă, în Carpaţi aveţi tranşee fortificate? Evident că mint cu grabă. - A, în Carpaţi e altceva... Avem tranşee dinainte pregătite, organizate gata. - Adăposturi bune? - Da, bordeie cu două straturi de buşteni şi un metru de pământ deasupra. - Asta-i tot? Bune pentru obuzele noastre de 75... Nu rezistă însă la obuzele noastre de 105... Nu mai vorbesc de cele de 150... Şi pe urmă, chiar dacă rezistă, totul e de prisos, dacă n-aveţi artilerie de 150, sau mai mare, şi dumneavoastră. - !? - Sigur, vom trage până vom distruge tranşeele şi bordeiele cu tot ce e viaţă în ele... Dacă bordeiele vor rezista totuşi, ca pe Somme, nu vom da timp celor dinăuntru să iasă. Şi atunci, dacă aveţi artilerie ca francezii, faceţi şi dumneavoastră ca francezii... trageţi în ocupanţi... ocupanţii pleacă şi trag apoi cu tunurile, şi aşa “da capo al fine”... cum aţi citit tot timpul verii despre cota Morthomme. Surâd cu o tristeţe de moarte în suflet... Întăriturile noastre din Carpaţi? Şantierele şi bordeiele care, adunate ca într-o bătătură, nu ar putea rezista unor râturi de porci ţigăneşti... - Să sperăm, domnule, că medicii dumneavoastră sunt mai pricepuţi decât generalii dumneavoastră... Dar mi se pare că pentru mine e de prisos... Aş fi vrut poate o fotografie a locurilor acestea... o carte ilustrată... ca să arăt copiilor şi nevestei în ce fel de peisaj am fost omorât... Pentru albumul familiei. Pe urmă am tăcut îndelung... Eu gândindu-mă la moartea tuturor... el numai la a lui. Înserarea asta, după o zi ploioasă, apoi senină, de toamnă, era mereu mohorâtă şi apăsătoare ca o înmormântare... Pădurea de stejar şi tufele mici începuseră să se topească în întuneric. În ambulanţa-automobil, am luat cu autoritate alături pe prizonierul neamţ... Am cerut chiar şoferului să meargă mai încet la şanţuri. Mi-a explicat că e ordin să care toţi răniţii până la miezul nopţii. Mi se face injecţia împotriva tetanosului, sunt culcat într-un pat curat. Târziu de tot, vine alt grup de răniţi din regimentul nostru. Divizia e în retragere. Batalionul nostru e înjumătăţit. Sunt patru ofiţeri morţi, câţiva răniţi, compania mea, înconjurată, e prizonieră cu toţi ofiţerii. Tudor Popescu, pe ce drumuri ai apucat-o? Până în zorii zilei spitalul trebuie evacuat. Se lucrează cu deznădejde la pansamente. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Sâmbătă, 17/03/2012, 4:25 AM | message # 22
Comunicat apocrif
Călătoria în trenul sanitar care ne ducea pe toţi - aproape două sute de răniţi - mi s-a părut ca un fel de călătorie în străinătate, când după restaurantul gării judeci şi despre oraşul corespunzător, când cantonul se desprinde din seria lui (câmp, singurătate, ploaie, sărăcie) şi devine element din seria rapidă (vagon-restaurant, peisaj, doamna elegantă, domnul voiajor)... Veneam într-o lume, care pentru mine nu mai era cea dinainte, aşa cum unui bolnav, care iese întâia oară din casă după luni de zile, oraşul i se pare altul. Prelungeam deci detaliile apropiate, le generalizam. Gara Braşovului împodobită, cu frunze şi steaguri naţionale, rămase, mi-a dat, despre oraşul pe care nu-l cunoşteam, o idee de carte poştală şi decor de zece mai. La Sinaia au năvălit pe înserate în vagoanele noastre cucoane frumoase, cu mâini tot atât de albe şi fine ca olanda halaturilor lor. Ochii, urechile, pipăitul, mai vii, erau într-un fel de hiperfuncţiune. În schimb toţi cei pe care-i văd au parcă un aer fantomatic, până şi în voce şi în privire, în ceea ce e dincolo de ei, parcă un soi de siestă după zbuciumul zilelor de luptă. Între Predeal şi Buşteni, văzusem în jurul cantoanelor gropile de lup şi tranşeele copilăreşti, făcute acolo lângă şosea, când munţii şi pădurile erau libere, cu naivitatea cu care, ca să evite o inundaţie catastrofală, care ameninţă întreg ţinutul, o primărie neserioasă ar face şănţuleţe de scurgere de-a lungul drumului. Când puhoiul vine însă, târăşte nu numai ce-i pe şosea, dar şi casele înalte, şi chiar primăria cu domnul primar. Eram în vagoane speciale, în tărgi lungi pentru dormit. La Bucureşti ni se spune că mergem direct în gara Obor, unde se face triajul bolnavilor. Am intrat într-un lung peron subteran, ca în marile gări occidentale, aşa mi s-a părut cel puţin, căci am aflat apoi că gara n-are astfel de peroane şi imediat au năvălit în vagoane sanitare, ofiţeri administrativi, care, cu registre, dinainte ne-au întrebat ce preferinţe avem. Cei mai mulţi au optat pentru câteva mari spitale din capitală, unde li s-a spus că vor fi îngrijiţi de frumoase doamne din societatea românească. Era adevărat. Dar ceea ce deosebeşte o societate de civilizaţie de una de cultură e că lumea ei imită şi practică pasionat şi cu entuziasm toate formele celei de cultură, fără să aibă însă stăruinţa de a duce lucrurile până la un capăt şi nici curajul de a suporta toate consecinţele. Câtă vreme serviciul în spitale nu contrazicea nici una din înclinările acestor doamne, ba încă le favoriza ocazii noi şi decor inedit, ele au umplut cu surâsuri şi alba lor prezenţă sălile cu răniţi. Atât. Dar am văzut, câteva doar, mai târziu, curăţind în spitalurile de la Iaşi, în după-amiezi pustii de iulie, răni puturoase. M-am gândit, cu un fel de nelinişte, că, dacă voi fi în Bucureşti, voi fi vizitat de ai mei şi că voi fi obligat - acum când eram atât de obosit - să joc un fel de teatru de dragoste şi bucurie. Am cerut deci spitalul din garnizoana regimentului XX. Trebuia să aştept câteva ore şi între timp, vestită de un cunoscut al familiei, improvizat sanitar, a venit la gară mama. A plâns, m-a sărutat, a exagerat gravitatea rănii, a trimis să mi se aducă de-acasă, de la ea, perne, un flacon de apă de colonia, o învelitoare - “căci nu se ştie dacă la spital vei avea ce-ţi trebuie”. Şi totuşi durerea ei îmi era străină. Când a murit unchiu-meu şi ne-a lăsat averea, iar pentru partea mea a început pătimaşa discuţie în ce priveşte împărţeala, nu ştiu dacă aveam sau nu aveam dreptate. Dar mama a stat în ceasul acela ca o străină, s-a crezut “parte” a vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, şi străin am rămas. Am cedat fără îndoială atunci, ea a revenit la tonul de duioşie, dar ireparabilul se săvârşise. Ştiam până unde merge afecţiunea mamei. Mai târziu, am căutat zadarnic să-mi demonstrez că poate avea dreptate, că discuţiile de interes iau cîteodată tonul acesta de proces între străini, şi că aceasta nu exclude o dragoste de ore grele, dar totul era de prisos. Gestul meu larg sporise însă afecţiunea mamei, care de atunci avea pentru mine şi mai multă atenţie drăgăstoasă, dar pentru că eu făcusem sacrificiul cel mare, păstram, fără să vreau, un aer de protecţie, de indulgenţă amabilă, îndepărtată, de surâs limitat şi limitativ. Asupra evoluţiei vieţii mele ea era acum ca un astru răcit, fără influenţă. Îi sărutam zâmbind mâinile, primeam daruri cu demonstraţii tandre şi absente, dar aşteptând, cum aştepţi într-o gară să plece mai repede trenul, pentru că situaţia dintre tine şi cei care te-au petrecut începe să se prelungească stânjenitor. Nu mi-a spus o vorbă despre nevastă-mea şi am respectat ostilitatea lor de totdeauna, evitând o întrebare inoportună. Pentru că era îngrijorată de soarta mea, doctorul, preocupat şi amabil, a asigurat-o că în cincisprezece zile sunt complet vindecat şi bun de întors înapoi pe front. Asta a întunecat-o oarecum. La spitalul judeţean din R. sunt într-o rezervă cu un camarad de regiment, rănit la genunchi. Am cărţi de citit, dar rumoarea tăcută, de efluvii, a oraşului nu-mi dă linişte. După o săptămână de dureri mari, pot ieşi. Sunt foarte înconjurat, căci ofiţerii regimentului sunt într-un complex de rudenii, care îmbrăţişează toată urbea. Neliniştea e mare şi comunicatul oficial e aşteptat la ora patru cu întinsă măcinare. Oraşul, din cauza militarizării (poliţaiul a devenit maior, cu “stele” în loc de grade, dar oricum maior, şeful de poştă a fost asimilat şi el, în sfârşit, afară de pensionarii cafenelelor din “centru” toată lumea a trecut la partea sedentară a războiului şi e deci foarte activă), trăieşte în casele, cu aspect de vile, în grădini, în centrul plin de prăvălii, o viaţă deosebită. Camioanele care trec, furgoanele, detaşamentele sunt cercetate cu atenţie şi interpretate, asemeni cititului în stele. Va veni sau nu evacuarea? căci luptele se dau acum în Carpaţi, la optzeci de kilometri depărtare. Războiul e, dealtfel, o ocupaţie nouă şi provoacă animaţie chiar în ţinuturile retrase, darămite aci. Cu umbrela la subsuoară, profesori bătrâni ies la ora patru la plimbare, renunţând la somnul de după-amiază deci, eveniment caracteristic, pentru ca să citească, afişat pe geamul cafenelei, comunicatul zilei. E redactat foarte sibilinic acest comunicat. “Lupte vii, bombardament intens”, “atacuri puternice în regiunea cutare”. Niciodată un cuvânt despre înfrângere sau retragere. Cei care ţin minte ştiu că numai comparând două comunicate poţi afla ceva. ”Pe înălţimile din pasul Rucărului au loc vii lupte de infanterie”, spune un comunicat, copiat cu litere caligrafice, cu creionul, de patronul cafenelei, probabil. Iar a doua zi, între alte puncte: ”Inamicul a atacat puternic poziţiile noastre de la sud de Dragoslavele”. Dacă ştii că între Rucăr şi sud de Dragoslavele sunt şapte-opt kilometri, atunci ştii şi cu cât s-au retras trupele noastre, de ieri până azi, iar dacă nu, crezi că nu s-a întâmplat nimic. După-amiază, spre seară, centrul se animează, mai ales prin prezenţa femeilor, care ies la plimbare. Ofiţerii de la diverse depozite şi comandamente (e aci cartierul corpului de armată) îşi lasă şi ei serviciul, ca nişte funcţionari conştiincioşi, către orele şase. Eşti tentat să crezi că şi pe front, la această oră, ofiţerii încuie sertarele, se spală pe mâini, îşi potrivesc figura şi ies din tranşee în oraş, fie invitaţi la o partidă de pocker, fie la un rendez-vous cu etape simplificate, din cauza vremurilor tulburi. În realitate, constat şi acum aceeaşi neputinţă a imaginaţiei de a realiza în abstract. Nu există decât o singură lume, aceea a reprezentărilor. Nu putem avea în simţuri, şi deci în minte, decât ora şi locul nostru. Restul îl înlocuim cu imagini false, convenţionale, care nu corespund la nimic, sunt cel mult o simplă firmă provizorie. Nu poţi fi în două locuri deodată. Eu ştiam, când suportam bombardamentul de la Săsăuş, că, teoretic, e posibil ca altă lume, undeva departe, să petreacă, să iubească, să aibă ore de birou şi de masă. Dar nu puteam realiza nici un moment al ei. Acum, dimpotrivă, sunt aci, în această lume, iar aceea a frontului e un vag musafir abstract, nelocalizat în spaţiu şi mai ales în afară de noţiunea timpului. Îmi zic: poate că la ora asta Orişan suportă un bombardament la fel cu cel de la Bărcut. Dar este o simplă ipoteză teoretică, vezi bine, goală de orice emoţie, de durata oricărui sentiment, de culoarea oricărei reprezentări, de irevocabilul întâmplării reale. Sunt privit - aşa cum umblu cu alţi camarazi, cu mâna bandajată - cu destulă curiozitate. Nu-mi displace; senzaţia reală că sunt privit îmi pare ca un fel de gâdilătură, de îndurat oarecum, dar în cele din urmă insuportabilă. - Rămâi aici, mă îndeamnă camaradul meu. Vine generalul A. - De unde ştii? - Vine cu automobilul... Ştiu de la prefectură. Uite pe fostul primar, Vasu... pe avocatul ăla bătrân... toţi îl aşteaptă... Primarul, un medic excelent, care are darul de a fi în tot locul, e acum şi el lângă grădina publică, aşteptând cu toată lumea miracolul. S-a răspândit vestea că “generalul” va trece spre front. - Parcă se spunea că l-a otrăvit, că i-au turnat spionii nemţi, printr-o ordonanţă cumpărată, otravă în cafea? Surâdeam amândoi, căci cunoşteam legenda. Comandant de armată în Dobrogea, generalul A. a oprit câtva timp în loc înaintarea inamicului. Şi e atâta sete de idolatrie, sunt atâtea disponibilităţi de nădejde în poporul acesta, care se simte mereu aruncat de pe scara înaltă a istoriei, încât figura generalului a şi devenit legendară. Eu ştiu însă că salvare, pentru moment, nu mai e. Şi cu toate astea, când pe strada principală apare lângă grădina publică automobilul mare, deschis, stropit tot de noroi, peste vopseaua de culoarea nisipului, am acelaşi fior ca toată lumea de aci. Stă în fund, alături de alt general, tot în mantaua cenuşie care nu indică nici o distincţie, cu capul lui de mucenic cu cioc imperial, cu privirea obosită, care nu se opreşte asupra nimănui. Ştiu ce-ar vrea toată lumea... şi cu ea, însumi eu... Cu mintea lui, încăpută acolo sub chipiu, să înlocuiască tunurile, mitralierele, să redea curaj soldaţilor, să răstoarne situaţia ca o prezenţă supranaturală. Comunicatul de mâine seară să anunţe, de pildă: ”În regiunea Dragoslavele, lupta îndârjită s-a terminat prin înfrângerea duşmanului. Un regiment de infanterie a căzut în spatele inamicului ocupând Cheile Dâmbovicioarei şi şoseaua Giuvala. Am făcut 25 mii de prizonieri, am luat patru tunuri de câmp şi un bogat material de război. Urmărirea inamicului continuă şi diverse unităţi mici care au căutat să-şi facă loc prin munţi, peste vechea frontieră, sunt treptat capturate.” Nădejdea, cu atât mai emoţionantă, cu cât toţi au conştiinţa miracolului, a căscat ochii tuturor celor de pe trotuar, iar ofiţerii fac front ca unui prinţ. Mulţimea asta nu vrea decât să despacheteze bagajele făcute pentru refugiu, să puie mâine seară drapele tricolore la balcoane şi să se agaţe de roţile automobilului, urlându-şi frenezia de recunoştinţă pentru salvator. Maşina s-a oprit o clipă, ofiţerul cu mustaţa mică, de lângă şofer, a întrebat ceva pe sergentul de stradă (întrebare la care au răspuns laolaltă, cu bunăvoinţă grabnică, cinci-şase inşi, care se găseau acolo), dar în tot timpul generalul a avut o absenţă preocupată, de medic chemat, în sfârşit, de familia disperată, la căpătâiul bolnavului a cărui operaţie încercată de alţii n-a reuşit. A venit şi Orişan, rănit la mâna dreaptă de o schijă de obuz. Camaradul din rezerva în care sunt eu a plecat în familie şi acum sunt câteva zile cu Orişan. Între noi e o prietenie definitivă ca viaţa şi moartea. Şi totuşi încerc un sentiment ciudat. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viaţa lui de familie. Îl cunosc cum nu l-a cunoscut nici mama lui - căci numai acolo, în faţa morţii şi a cerului înalt, poţi cunoaşte oamenii - dar nu ştiu absolut nimic despre el. Şi nici despre nici un alt camarad al meu. Acum îmi dau seama cât de puţin am vorbit eu şi camarazii mei de front despre viaţa noastră anterioară. Parcă suntem în “Legiunea străină”. În fiecare noapte îl aud însă pe Orişan, culcat în patul alb, lungit pe spate ca un mort (aşa cum se desprind să doarmă soldaţii din cauza repaosurilor scurte în marşuri), urlând în somn de groază, deznădăjduit ca un câine: “Mamă!... mamă!...” Peste câteva zile, în comunicatul oficial e totuşi o floare de bucurie. Trupele noastre au luat Muntele Roşu, făcând prizonieri, capturând mitraliere şi material. Ştiam că pe acolo s-a retras regimentul nostru. Îi arăt lui Orişan bănuiala că nu poate să fie străină de Corabu asemenea ispravă. El surâde, cu îndoială. Peste alte câteva zile însă, un rănit, abia sosit, îmi întăreşte presupunerea. Dorind să se distingă neapărat, dornic de înaintare, cu ambiţie de general napoleonian, şi simţind mai ales că ar putea muri, inutil, căpitan, a comunicat diviziei că dacă i se dă comanda unui batalion, e gata să cucerească Muntele Roşu. După oarecare codeală, oferta a fost acceptată şi căpitanul Corabu a izbutit să dea acea floare comunicatului nostru. Dar i s-a luat imediat comanda... împrumutată. A doua zi, însă, muntele a fost din nou pierdut... Acum căpitanul Corabu a primit... ordin să-l cucerească iarăşi. Mă întreb, cu gândul prelungit, melancolic, ce ar însemna pentru armata noastră să i se dea acestui ofiţer o comandă mai importantă. Când Orişan e mai bine, ieşim să mâncăm la un birt din oraş, unde cunoaştem două doamne tinere foarte frumoase şi distinse, care ne arată foarte mult interes, dar ne cer să evităm pe unchiul lor, un domn bătrân cu nas aprig şi mustaţa mare. Le-ar certa rău dacă le-ar vedea stând de vorbă cu cineva. Ne fixăm un rendez-vous cu ele şi plecăm repede, căci ni se spune că la spitalul din G. a fost adus Niculae Zamfir, grav rănit. Ne duce cu maşina Iorgu, bărbatul Anişoarei, care e “voluntar” la corpul de armată. Printr-un ordin al Ministerului de Război gradele inferioare, dacă au avere, sunt scutite de front. (Li se cere numai să puie un automobil la dispoziţia cartierului, iar ei, ataşaţi pe lângă automobil, capătă numele de “voluntari”.) Pentru ofiţeri însă acest lucru nu e admis şi deci formula de rămânere trebuie să fie alta, sau altele. Spitalul tip “Regele Carol I” e în marginea şoselei şi are în faţă o grădină de flori, cultivată de medicul-şef, un burlac filozof în felul lui, depărtat de oameni care-i vindecă pe toţi, cu condiţia să-l lase în pace, în singurătatea lui din mijlocul câmpului. Niculae Zamfir e într-un pat de fier alb, cu capul bandajat şi acoperit cu pătura până la gât. Nu-i vine să creadă parcă, văzându-ne, şi, deşi trebuie să aibă febră, zâmbeşte. Nu poate vorbi, nici nu poate încă fuma ţigările pe care le-am adus, iar cele două sticle de vin înfundate vor rămâne multă vreme nedestupate, dar îşi plimbă privirea după gesturile noastre şi surâde cu ochii, cinstit şi sfios ca un câine al pământului. - Eşti rănit rău la cap, Zamfire? Clatină din cap negând şi pe urmă ridică uşor cuvertura şi ne arată picioarele bandajate ca nişte copii înfăşaţi. Unul e retezat de sub genunchi, celălalt de la jumătatea coapsei. Zâmbeşte cald. Cred că am devenit palid ca un mort şi mă clatin. Orişan a încremenit şi el. Niculae Zamfir, cu pătura ridicată, surâde mereu, absent şi bun, ca o icoană care nu ştie cât a fost de sluţită de suliţe. N-aveam ce mai spune... Tăcem aşa îndelung şi pe urmă plecăm, sub pretext că nu trebuie să-l obosim. Pe drum Orişan mă întreabă cu gând inspirat: - Te mai gândeşti la revoluţie? - Nu, ca stareţul Zossima al lui Dostoievski, mă închin, şi eu, în faţa “nenorocirii care va veni”. * Plecarea mea la Bucureşti este inevitabilă. Parcă se apropie un examen dezagreabil. Am scris nevestei mele că sâmbătă seara sosesc. Trenul nu s-a oprit la peron, ci în câmp, pe o linie de garaj; gaura e în întuneric de frica zepelinurilor... Iar când vin pe Calea Victoriei goală, felinarele dau o lumină albăstruie asfaltului pustiu, de par acoperite cu zăbranic de doliu, iar casele de piatră cenuşie. Nicăieri lumini aprinse. Impresia de cavou imens e copleşitoare. M-a aşteptat cu o serie de demonstraţii care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere. Casa e toată luminată (cu storurile căptuşite bine, fireşte, ca să nu se vadă afară) ca pentru sărbătoarea de Paşti, masa e albă, sclipitoare de cristaluri şi flori, vinul rar. E o intenţie de supeu în doi, ca într-o “cameră separată” de restaurant de petreceri. Îmi e imposibil să nu fac socoteala că aş putea avea toate acestea numai cu zece monede de aur şi încă fără obligaţia de a surâde. Mă sărută cu exces, nu vrea să mă lase să mă dezbrac, îmi scoate ea însăşi mantaua... Simt că un singur lucru m-ar fi ispitit aci... şi poate mi-ar fi iluminat indiferenţa. Patul mare alb, camera de baie cu majolică albă şi oglinzile aburitoare. Să am asta, murdar şi pătruns de frig, după un marş ca acel de la Bărcut, ar fi în mine o dospire de recunoştinţă şi voie bună, care s-ar revărsa poate şi asupra acestei femei. Dar la spital făceam baie în fiecare zi, iar rufăria de pe mine e curată. - Mama (nu spunea niciodată: mama, pur şi simplu) nu mi-a spus nimic că eşti rănit (e grav? ah... Dumnezeule!). Vezi, asta nu înţeleg, frate, să fie supărată pe mine, dar chiar dacă nu vorbim... putea să-mi trimită vorbă prin cineva... Te-a durut rău?... Mă întreb, fără să-mi pot reţine surâsul dinăuntru, ironic: “Ar fi murit de durere femeia asta, dacă aş fi fost ucis?” Parcă nu ştie ce poteci de moarte am în suflet, şi tăcerea mea o face să vorbească încontinuu, ca un orator care nu mai poate încheia, şi se avântă inutil, după asociaţia întâmplătoare a frazelor. Îmi taie, cu prea multe gesturi, friptura în farfurie. Şi cum se cunoaşte că a îmbătrânit. Nu simte că, aşa, destul de trupeşă cum a devenit, nu mai prind anumite graţii. Dealtfel, tot armamentul ei cuceritor e parcă demodat şi nefolositor, ca acele tranşee puerile din munţii graniţei. Evit cât mai mult dormitorul, deşi albul de olandă al cearşafurilor tot mă cheamă. O clipă, căldura trupului ei molatic lângă al meu îmi toropeşte trupul şi îmi activează gândurile, dar pe o masă joasă e o fotografie mare, a mea. A pus-o acum, sau e de mult acolo? ridiculă, condamnată infam să asiste la frământarea trupurilor lor, când eu eram la Cohalm?... Şi totuşi îmi trece prin minte, ca un nour de întrebare... Dar dacă nu e adevărat că mă înşală? dacă din nou am acceptat o serie greşită de asociaţii? Dacă e o simplă coincidenţă, ca, de pildă, atunci când am întâlnit pe colonel, ca atâtea în viaţă? Dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată. Cum sunt culcat pe spate, cum sunt fără chef, ea are inspiraţia nefericită să facă singură demersurile îmbrăţişării... Prin cămăşuţa fină, aşa cum stă în genunchi, aplecată deasupra mea, sânii îi atârnă ca două pungi şi pântecul a început parcă să se îngroaşe. Chiar după ce m-am însurat, prietenii mă îmbiau la petreceri cu cocote, dar şi când izbuteau să mă convingă, şi oricât erau de frumoase, aveam impresia că mă culc cu manechine de cârpă, fără acea căldură tainică animală, care, când ţi-e scumpă, te înduioşează şi te deznădăjduieşte în nebunia unei totale îmbrăţişări. Nevasta mea e albă şi cu preziceri de grăsime, iar eu aş vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele şi să descopăr colţuri noi într-un trup de ţigăncuşă subţire şi cu muşchi nervoşi. Aş putea-o avea cu alte zece monede de aur şi fără obositoare obligaţii de a minţi tandru. * A doua zi a fost năvală de cunoscuţi... Fraze goale de conţinut, stupidităţi fără legături de rudenie cu realitatea. În corespondenţă am dat şi peste o scrisoare anonimă... ”Domnule, pe când d-ta lupţi pentru patrie (?) nevasta d-tale te înşală ca o târfă cu un individ Grigoriade, care e la cenzură, vezi bine. Îi poţi găsi oricând între 6-9 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el. Căci poate că acum n-o avea neruşinarea să-l aducă tot la d-ta acasă.” Ce n-aş fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă înşală. Cum aşteptam la pândă, cu fruntea arsă şi pumnii crispaţi! Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată şi bănuitoare, însă când mă vede liniştit, socoate că nu cred. - E o murdărie... Ştii că toţi ne invidiază. Ah, lumea asta rea... Uite ce calomnii mai născoceşte. Dacă ar fi să te iei după toţi... Poftim, să fii fost tu mai bănuitor acum... Ah, mi-e o silă de oameni... Nu mai poţi ieşi... Fireşte, am fost de câteva ori în oraş, nu singură: cu Anişoara, cu Iorgu, şi a venit cu noi şi Grigoriade. Am fost la teatru şi pe urmă la restaurant. Ah, şi dintr-atâta... Vorbeşte mult, platitudini încălecate, asociate la întâmplare, şi zâmbetul meu binevoitor o încurajează... - Ascultă, fată dragă, ce-ai zice tu dacă ne-am despărţi? Parcă i-a despicat cineva ţeasta în două. Altă avalanşă de întrebări gemute, de protestări scâncite. Mă gândesc halucinat că aş fi putut ucide pentru femeia asta... că aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă: - “Vezi, aia blondă de colo...? nu... ailaltă mai grasă puţin, de la masa cu cei doi domni şi două doamne... - Ei? - E nevasta lui Gheorghidiu... Nu-ţi mai aduci aminte...? - A... pentru asta? Ce-a găsit la ea, dragă? să ucidă pentru ea... nu mai putea găsi alta la fel?” A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
