new posts members Forum Rules search RSS
  • Pagina 2 din 2
  • «
  • 1
  • 2
Agatha Christie- Crima din Orient Expres
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:30 PM | message # 16
CAPITOLUL IX
MĂRTURIA DOMNULUI HARDMAN
Ultimul dintre pasagerii de clasa întâi, domnul Hardman, era americanul
acela voinic, plin de viaţă, care stătea la masă cu italianul şi cu
valetul, Masterman.
Purta un costum cadrilat, puţin cam bătător la ochi, cămaşă roz, un
ac de cravată strălucitor şi mesteca tot timpul. Pe faţa lui lată, cărnoasă,
cam din topor, se citea buna dispoziţie.
— 'Neaţa, domnilor. Vă stau la dispoziţie.
— Aţi aflat de crimă, domnule... ăă... Hardman?
— Fireşte.
Îşi trecu, cu îndemânare, guma de mestecat pe altă măsea.
— Suntem nevoiţi să punem anumite întrebări tuturor pasagerilor.
— Din partea mea, nici o obiecţie. Cred că e singurul mod de a descurca
treaba.
Poirot aruncă o privire pe paşaportul din faţa lui.
— Sunteţi Cyrus Bethman Hardman, cetăţean al Statelor Unite, patruzeci
şi unu de ani, comis-voiajor al unei firme de panglici pentru maşinile
de scris?
59
— Chiar el în persoană.
— Călătoriţi de la Istanbul spre Paris?
— Exact.
— Motivul?
— Afaceri.
— Mergeţi întotdeauna cu clasa întâi?
— Da, domnule. Firma îmi plăteşte cheltuielile de deplasare. Şi le
făcu cu ochiul.
— Să trecem, domnule Hardman, la evenimentele petrecute astă-
noapte.
Americanul dădu din cap.
— Ce-aţi putea să ne spuneţi?
— Exact nimic.
— Oh, asta-i păcat. Poate vreţi să ne spuneţi, domnule Hardman,
ce-aţi făcut după ce aţi terminat masa de seară?
Pentru prima oară americanul păru că nu are un răspuns gata. Se
hotărî totuşi:
— Scuzaţi-mă, domnilor, dar cu cine am onoarea? Lămuriţi-mă, dacă
sunteţi buni.
— Dânsul e domnul Bouc, director al companiei vagoanelor de
dormit, dânsul e doctorul care a examinat cadavrul...
— Iar dumneavoastră?
— Iar eu sunt Hercule Poirot. La propunerea companiei, anchetez acest
caz.
— Am auzit de dumneavoastră, spuse Hardman. Chibzui câteva secunde.
Cred că e mai bine să joc cinstit.
— E, într-adevăr, recomandabil să ne spuneţi tot ce ştiţi, remarcă
Poirot sec.
— V-aş spune dacă aş şti. Dar nu ştiu. Nu ştiu nimic, v-am mai spus.
Deşi ar fi trebuit să ştiu ceva. Asta mă scoate din sărite, pentru că ar fi
trebuit.
— Fiţi bun şi lămuriţi-ne, domnule Hardman.
Hardman oftă, scoase din gură, calm, guma de mestecat şi o puse
într-un buzunar. Instantaneu, întreaga sa personalitate se metamorfoză
parcă. Dintr-un personaj de teatru deveni un om în carne şi oase. Tonul
nazal al vocii dispăru.
— Paşaportul ăsta e oleacă măsluit, spuse. Iată, de fapt, cine sunt.
Poirot cercetă cartea de vizită pe care acesta i-o întinse. Bouc se
uită peste umărul lui:
DL. CYRUS B. HARDMAN
AGENŢIA DE DETECTIVI McNEIL
NEW YORK
Poirot cunoştea firma. Era una dintre cele mai cunoscute şi mai
reputate agenţii particulare de detectivi din New York.
— Acum, domnule Hardman, spuse el, să auzim ce înseamnă asta.
— Desigur. Se mai întâmplă şi astfel de lucruri. Ajung până în Europa,
tot urmărind un cuplu de escroci... fără nici o legătură cu cazul de faţă.
Termin cu ei la Istanbul. Telegrafiez şefului, care îmi cere să mă reîntorc.
Aş fi luat-o binişor înapoi spre micuţul New York, când primesc asta.
Scoase din buzunar o scrisoare. Purta antetul hotelului Tokatlian.
Dragă domnule, sunt informat că lucraţi pentru Agenţia de detectivi
McNeil. Fiţi bun şi prezentaţi-vă la mine la ora patru, azi după-amiază.
60
Semnat: S. E. Ratchett.
— Eh bien?
— M-am dus la ora anunţată, şi domnul Ratchett m-a pus în temă.
Mi-a arătat două scrisori pe care le primise.
— Era alarmat?
— Zicea că nu, dar îşi pierduse cumpătul. Mi-a făcut propunere: să
iau acelaşi tren cu el, spre Paris, şi să am grijă să nu-i facă cineva de petrecanie.
Ei bine, domnilor, am călătorit cu acelaşi tren şi cu toate astea,
cineva i-a făcut de petrecanie. Sunt, bineînţeles, foarte mâhnit. N-am
prea fost la înălţime.
— Ţi-a spus ce anume să faci?
— Fireşte. A pus singur totul la punct. Mi-a spus să mă instalez în
compartimentul de lângă el, dar era ocupat. Singura cuşetă liberă era
numărul 16, şi a trebuit să mă lupt puţin ca s-o obţin. Cred că
conductorul ţine compartimentul acela în rezervă — dar nu contează.
După ce-am inspectat câmpul de bătaie, mi-am dat seama că numărul
16 era o poziţie strategică ideală. În faţă mai era doar vagonul
restaurant, iar uşa laterală de acces se încuie noaptea. Asasinul putea
deci fie să pătrundă pe uşa de acces din spatele vagonului, fie să vină
din alt vagon. În ambele cazuri tre-buia să treacă prin dreptul
compartimentului meu.
— N-aveaţi nici cea mai mică idee, îmi închipui, în ce priveşte identitatea
eventualului asasin?
— Ba nu, ştiam cum arată. Domnul Ratchett mi-l descrisese.
— Ce?
Ceilalţi trei mai că nu săriseră în picioare. Hardman continuă:
— Un omuleţ negricios, cu voce de femeie, cam aşa mi l-a descris
bătrânul. Mai zicea că nu crede să se întâmple ceva în prima noapte, ci
mai degrabă în a doua sau a treia.
— Ştia el ceva, murmură Bouc.
— Ştia în orice caz mai mult decât i-a spus secretarului, vorbi Poirot,
clătinând din cap. V-a mai dat amănunte despre el? De pildă, de ce îl
ameninţase cu moartea?
— Nu, în privinţa asta s-a arătat mai reţinut. Mi-a spus doar că tipul
e fioros şi că are de gând să-l lichideze.
— Un omuleţ negricios, cu voce de femeie, repetă Poirot, preocupat.
Apoi uitându-se fix la Hardman:
— Ştiţi, desigur, cine era în realitate?
— Cine, domnule?
— Ratchett, fireşte. L-aţi recunoscut?
— Nu vă înţeleg.
— Numele adevărat al lui Ratchett era Cassetti. El a fost acela care
a ucis-o pe fetiţa colonelului Armstrong.
Domnul Hardman scoase un şuierat prelung.
— Asta e o surpriză! Ei bine, domnule, nu-l recunoscusem. Când s-a
întâmplat nenorocirea, eram undeva, prin vest. Cred că i-am văzut nişte
fotografii în ziare, dar pot să vă spun că nu mi-aş recunoaşte nici propria
mea mamă din ele. Acum nu mă mai mir că au vrut să-i vină de hac.
— Cunoaşteţi pe cineva care să fi avut vreo legătură cu cazul Armstrong
şi care să corespundă acestei descrieri?
Hardman chibzui câteva clipe.
— Dificil de dat un răspuns. Aproape toţi care au avut de-a face cu
acest caz au murit.
— Mai era şi fata care s-a aruncat de la fereastră...
61
— Da, aşa e. Asta ar fi o posibilitate. Fata era de undeva din străină-
tate. O fi având nişte rude pe-acolo. Dar nu trebuie să uitaţi că acest
Cassetti a mai fost implicat şi în alte cazuri. S-a ocupat doar un timp de
povestea asta murdară cu răpirile. Nu trebuie să vă concentraţi numai
asupra cazului cu răpirea.
— Avem însă motive să credem că această crimă e legată de
tragedia familiei Armstrong.
Hardman îl privi întrebător. Poirot tăcu însă. Americanul clătină din
cap.
— Nu ţin minte pe cineva cu înfăţişarea asta, care să fie implicat în
cazul Armstrong. Dar, să nu uităm, n-am fost la faţa locului şi, ca atare,
nu ştiu prea multe.
— Bine, să reluăm discuţia noastră, domnule Hardman.
— Nu prea mai am ce să vă spun. Am dormit în timpul zilei, iar
noaptea am stat la pândă. În prima noapte, nimic deosebit. În noaptea
asta, la fel, cel puţin atât cât am observat eu. Ţineam uşa puţin
întredeschisă şi pândeam. N-a trecut nici un străin.
— Sunteţi sigur, domnule Hardman?
— Mai mult ca sigur. Nu s-a urcat nimeni în tren şi n-a venit nimeni
dinspre celelalte vagoane. Pot să jur.
— De la postul dumneavoastră de observaţie îl vedeaţi pe
conductor?
— Bineînţeles. Stătea pe scăunelul lui exact în raza privirilor mele.
— Şi-a părăsit locul după oprirea de la Vincovici?
— Asta a fost ultima gară? Da, cum să nu, a răspuns la vreo două apeluri...
asta cam imediat după ce trenul se oprise definitiv. După aceea
a trecut prin dreptul meu spre vagonul din spate... să fi fost cam unu şi
un sfert atunci. Nu după multă vreme s-a auzit zbârnâitul prelung,
nebunesc, al unei sonerii, şi conductorul s-a întors în fugă. Am ieşit pe
coridor să văd ce se întâmplase — eram puţin nervos, vă daţi seama. Era
americanca bătrână. O apucaseră pandaliile, nu ştiu din ce pricină. Mai
să mă pufnească râsul. Apoi s-a dus la un alt compartiment, s-a întors şi
a luat nişte apă minerală. După ce a terminat şi cu asta, s-a aşezat din
nou la locul lui, până când a fost rugat să facă patul cuiva din celălalt
capăt al vagonului. Pe urmă, cred că nu s-a mai mişcat până la cinci
dimineaţa.
— A moţăit?
— Nu ştiu. Se prea poate.
Poirot dădu din cap. Involuntar, mâinile sale orânduiau hârtiile de pe
masă. Scoase din nou fişa de înregistrare.
— Fiţi bun şi semnaţi aici.
Hardman se supuse.
— Spuneţi-mi, domnule Hardman, e cineva în tren care ar putea să
confirme cine sunteţi?
— În tren? Nu, nu tocmai. Dacă nu cumva tânărul MacQueen. Îl cunosc
destul de bine, l-am văzut la biroul tatălui său, la New York, dar nu
cred să-şi amintească de mine. Nu, domnule Poirot, trebuie să aşteptaţi
să ajungem undeva şi să telegrafiaţi la New York. Dar credeţi-mă, nu vă
spun poveşti. Ei bine, salutare, domnilor. Mi-a făcut plăcere să vă cunosc,
domnule Poirot.
Poirot îi oferi o ţigară.
— Sau poate preferaţi pipă?
— Eu? Nu.
Se servi singur, apoi ieşi.
Cei trei se uitară unul la altul.
62
— Crezi că a spus adevărul? întrebă doctorul Constantine.
— Da. Cunosc genul. Şi-apoi, e o poveste care poate fi foarte uşor
verificată.
— Ne-a dat o informaţie foarte interesantă, spuse Bouc.
— Da, într-adevăr.
— Un bărbat mic, negricios, cu o voce piţigăiată.
— O descriere care nu se potriveşte nimănui din tren, observă
Poirot.
CAPITOLUL X
MĂRTURIA ITALIANULUI
— Şi acum, spuse Poirot, clipind şiret din ochi, spre încântarea prietenului
nostru Bouc, o să-l chemăm pe italian.
Antonio Foscarelli se strecură în vagon, iute şi elastic ca o pisică.
Faţa îi radia de bunăvoinţă; o faţă autentică de italian, surâzătoare,
oacheşă.
Vorbea o franceză curgătoare, curată, cu un uşor accent.
— Numele dumitale e Antonio Foscarelli?
— Da, domnule.
— Eşti naturalizat în America?
Foscarelli zâmbi.
— Da, domnule. E mai bine pentru afaceri.
— Lucrezi ca reprezentant al firmei de automobile Ford?
— Da, să vedeţi...
Urmă o relatare plină de viaţă şi culoare, însoţită de gesturi şi exclamaţii.
La sfârşitul ei, cei trei ascultători docili se puteau socoti aproape
pe de-a-ntregul informaţi asupra modului cum îşi conduce Foscarelli
afacerile, asupra călătoriilor sale, a venitului şi a părerilor sale despre
Statele Unite şi despre majoritatea ţărilor europene. Foscarelli nu era
omul de la care să scoţi cu cleştele informaţii şi amănunte; dimpotrivă,
te sufoca cu ele.
Figura lui blândă, copilăroasă, radia de plăcere când, cu un ultim
gest elocvent, făcu o pauză, scoase batista şi îşi şterse fruntea asudată.
— Aşa că vedeţi, încheie el, fac afaceri pe picior mare. Sunt în pas
cu vremea. Mă refer la vânzări!
— Deci, în ultimii zece ani ai mai fost din când în când în Statele
Unite?
— Da, domnule. Ah, îmi amintesc şi acum prima zi când am luat vaporul
spre America! Maică-mea, surioara mea...
Poirot îl întrerupse, brusc, din reverie:
— În timpul şederii dumitale în Statele Unite, te-ai întâlnit vreodată
cu răposatul?
— Niciodată. Dar cunosc genul ăsta de oameni — şi pocni degetele,
cu înţeles. Foarte respectabil, foarte bine îmbrăcat, dar dedesubt e totul
putred. Pot să vă spun, din experienţă, că era un mare escroc. Asta e
părerea mea.
— Părerea dumitale e întru totul corectă, spuse Poirot sec. Ratchett
este numele fictiv al lui Cassetti, hoţul de copii.
— Ce v-am spus eu? Viaţa m-a învăţat să fiu perspicace, să cunosc
omul după figură. Nici nu se poate altfel. Numai în America înveţi, întradevăr,
cum să vinzi o marfă.
— Îţi aminteşti de cazul Armstrong?
— Deloc. Vreţi să ziceţi de numele ăsta? Mi se pare că era o fetiţă
63
mică, nu-i aşa?
— Da, o întâmplare foarte tragică.
Italianul fu prima persoană care nu împărtăşi această părere.
— Ei, ce să-i faci, astfel de lucruri se mai întâmplă, comentă el
filozofic, într-o ţară atât de mare ca America.
Poirot i-o tăie scurt.
— Ai întâlnit vreodată vreun membru al familiei Armstrong?
— Nu, nu cred. De altfel, nici nu poţi să ştii. Să vă dau, de pildă,
câteva cifre. Numai anul trecut am vândut...
— Domnule, fii bun şi rămâi la subiect.
Mâinile italianului se agitară.
— De o mie de ori iertare.
— Spune-mi, te rog, întocmai — ce ai făcut astă-noapte după cină?
— Cu plăcere. Am rămas în vagonul restaurant cât am putut mai
mult. E mai amuzant. Tăifăsuisem cu americanul de la masa mea. El
vinde panglici pentru maşinile de scris. Apoi m-am dus în
compartimentul meu. Era pustiu. Mizerabilul John Bull care ocupă
cealaltă cuşetă era la stăpânul său. În cele din urmă, s-a întors,
morocănos, ca de obicei. Nu vorbeşte deloc... răspunde doar cu da şi nu.
Păcătoasă rasă, englezii ăştia, deloc simpatici. Stătea într-un colţ, ţeapăn
şi citea o carte. Apoi a venit conductorul şi ne-a făcut paturile.
— Numerele 4 şi 5, murmură Poirot.
— Întocmai, ultimul compartiment. Eu am cuşeta de sus. M-am
băgat sub pled, am fumat şi am citit. Englezul cel mititel avea, mi se
pare, o durere de dinţi. Tot bea dintr-un pahar umplut cu ceva care
mirosea de te trăsnea. Stătea în pat şi gemea. Eu am adormit numaidecât.
De câte ori mă trezeam, îl auzeam gemând.
— Ştii dacă a ieşit în timpul nopţii din compartiment?
— Nu cred s-o fi făcut; aş fi auzit. Ştiţi, lumina de pe coridor te trezeşte
automat, crezi că-s vameşii la frontieră.
— Vorbea despre stăpânul său? Manifesta vreo aversiune faţă de el?
— V-am spus că nu deschidea gura. Nu era deloc simpatic. Un
peşte.
— Ziceai că fumezi... pipă, trabuc?
— Numai ţigări.
Poirot îi oferi una. Italianul o luă.
— Ai fost vreodată la Chicago? îl întrebă Bouc.
— Oh, da, frumos oraş, dar cunosc mai bine New Yorkul, Washingtonul,
Detroitul. Aţi fost în Statele Unite? Nu? Ar trebui să vă duceţi, e...
Poirot îi întinse o foaie de hârtie.
— Dacă eşti bun să semnezi şi să scrii adresa dumitale permanentă.
Italianul scrise cu înflorituri. Apoi se ridică, surâzând ca întotdeauna,
fermecător.
— Asta-i totul? Nu mai aveţi nevoie de mine? Bună ziua, domnilor.
Aş vrea să scăpăm de înzăpezire. Am o întâlnire la Milan... Dădu din cap,
trist: O să pierd afacerea.
Şi ieşi.
Poirot se întoarse spre prietenul său.
— A stat multă vreme în America, observă Bouc, e italian, iar
italienii folosesc cuţitul! Şi mai sunt şi mari mincinoşi! Nu-mi plac
italienii.
— Se vede, zâmbi Poirot. Şi poate că ai dreptate, dar îţi atrag atenţia,
prietene, că nu avem absolut nici o dovadă împotriva lui.
— Şi cum rămâne cu psihologia? Italienii nu înjunghie?
— Fireşte, spuse Poirot, mai ales în focul unei dispute. Dar aici avem
64
de-a face cu un alt fel de crimă. Ceva îmi spune că această crimă a fost
pusă la cale şi realizată cu mult cap. E o crimă lucidă, bine gândită. Nu e,
cum să spun, o crimă latină. E o crimă pusă la cale de o minte calculată,
inteligentă, prudentă... o minte anglo-saxonă, cred.
Luă ultimele două paşapoarte.
— S-o chemăm acum pe domnişoara Debenham.
CAPITOLUL XI
MĂRTURIA DOMNIŞOAREI DEBENHAM
Când o văzu apărând în pragul uşii, Poirot simţi că i se confirmă pă-
rerea ce şi-o făcuse despre ea.
Era foarte îngrijit îmbrăcată, într-o jachetă neagră şi o fustă gri,
după moda franţuzească. Părul negru, ondulat era strâns la spate.
Atitudinea ei era calmă şi netulburată. Se aşeză în faţa lui Poirot şi a
lui Bouc şi îi privi întrebătoare.
— Numele dumneavoastră este Mary Hermione Debenham şi aveţi
douăzeci şi şase de ani, nu-i aşa? începu Poirot.
— Da.
— Englezoaică?
— Da.
— Sunteţi atât de amabilă, domnişoară, să scrieţi aici adresa dumneavoastră
de acasă?
Ea consimţi. Avea un scris clar şi lizibil.
— Ce ne puteţi spune, domnişoară, despre evenimentele din
noaptea trecută?
— Din păcate, nu vă pot spune nimic. M-am băgat în pat şi am adormit.
— Spuneţi-mi, domnişoară, vă afectează foarte mult faptul că s-a
comis o crimă în acest tren?
Întrebarea era, evident, surprinzătoare, Mary Debenham făcu ochii
mari.
— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
— E o întrebare foarte simplă, domnişoară. O să v-o repet. Sunteţi
foarte afectată că s-a comis o crimă în trenul acesta?
— Nu m-am gândit, într-adevăr, din punctul ăsta de vedere. Nu, n-aş
putea spune că mă afectează.
— O crimă vi se pare ceva normal?
— E, bineînţeles, un lucru neplăcut, spuse Mary Debenham cu o
voce calmă.
— Sunteţi foarte anglo-saxonă, domnişoară. Nu vă arătaţi prea emotivă.
Ea zâmbi.
— Îmi pare rău că nu mă pot manifesta isteric pentru a arăta că am
totuşi sensibilitate. Şi, în fond, în fiecare zi mor oameni.
— Mor, într-adevăr. Dar asasinaţi, mai rar.
— Oh, desigur.
— Îl cunoaşteţi pe defunct?
— L-am văzut pentru prima oară ieri, la masă.
— Şi ce impresie v-a făcut?
— De-abia l-am observat.
— Nu v-a făcut impresia unei personalităţi nefaste?
Ea înălţă uşor din umeri.
— Nu mi-a trecut deloc prin cap aşa ceva.
65
Poirot o privi cu multă atenţie.
— Cred că vă cam displace maniera în care conduc ancheta, spuse
el, clipind din ochi. Un englez, vă spuneţi în sinea dumneavoastră, n-ar
lucra aşa. El ar fi pus toate lucrurile la punct, s-ar fi ţinut numai de fapte,
ar fi făcut, cum se spune, o treabă pe cinste. Dar vedeţi, domnişoară, am
şi eu micile mele ciudăţenii. Mai întâi mă uit bine la cel din faţa mea,
încerc să-mi dau seama ce fire e şi pun întrebările în consecinţă.
Adineauri am interogat un domn care nu s-a lăsat până nu mi-a spus tot
ce ştia despre orice îi venea pe limbă. Ei bine, pe el l-am ţinut strict la
subiect. Doream să-mi răspundă doar cu da sau nu, aşa sau nu-i aşa — şi
atât. Apoi aţi venit dumneavoastră. Mi-am dat seama de la început că
sunteţi ordonată şi metodică, că vă veţi limita la problema discutată, că
răspunsurile dumneavoastră vor fi concise şi la obiect. Şi, pentru că,
după cum ştiţi, domnişoară, natura umană e perversă, dumneavoastră
vă pun întrebări cu totul diferite. Vă întreb ce simţiţi, ce credeţi. Nu vă
place această metodă?
— Vă rog să mă iertaţi, dar mi se pare că pierdem timpul. Faptul
că-mi place sau nu figura domnului Ratchett nu cred că e de prea mare
folos în descoperirea asasinului.
— Ştiţi cine era de fapt Ratchett, domnişoară?
Ea dădu din cap afirmativ.
— Doamna Hubbard ne-a spus la toţi.
— Şi ce părere aveţi despre cazul Armstrong?
— A fost ceva cu totul înspăimântător, spuse ea cu o voce dură.
Poirot o privi îndelung
— Veniţi de la Bagdad, mi se pare, domnişoară Debenham?
— Da.
— Şi mergeţi la Londra?
— Da.
— Cu ce v-aţi ocupat la Bagdad?
— Am lucrat ca guvernantă la doi copii.
— Vă reîntoarceţi după vacanţă?
— Nu sunt sigură.
— De ce?
— Bagdadul nu prea îmi e la îndemână. Aş prefera un post la
Londra, dacă aş găsi unul convenabil.
— Înţeleg. Mă gândeam că probabil sunteţi pe cale să vă măritaţi.
Domnişoara Debenham nu răspunse. Se uită, calmă, la Poirot. I se
putea citi clar în ochi: "Sunteţi impertinent".
— Ce părere aveţi despre domnişoara Ohlsson, cu care staţi în compartiment?
— E o fiinţă simplă, cumsecade.
— Ce culoare are capotul pe care-l poartă?
Mary Debenham îl privi mirată.
— Un fel de cafeniu. E de lână naturală.
— Dacă nu sunt indiscret, îndrăznesc să spun că am observat culoarea
capotului dumneavoastră. Pe drumul de la Alep la Istanbul. Un mov
palid, mi se pare.
— Da, aşa e.
— Mai aveţi şi un alt capot, domnişoară? Unul vişiniu, de pildă?
— Nu, acela nu-i al meu.
Poirot se aplecă brusc înainte. Părea o pisică gata să se arunce asupra
şoarecelui.
— Dar al cui e?
Femeia se dădu înapoi, speriată.
66
— Nu ştiu. Ce vreţi să spuneţi?
— Dumneavoastră n-aţi spus "Nu, n-am aşa ceva", ci aţi spus "Acela
nu e al meu", ceea ce înseamnă că acela aparţine altcuiva.
Domnişoara Debenham dădu din cap afirmativ.
— Da.
— Al cui e, atunci? E vorba de cineva din tren? întrebă Poirot.
— V-am spus: nu ştiu. M-am trezit pe la cinci dimineaţa cu impresia
că trenul stătea pe loc de multă vreme. Am deschis uşa şi m-am uitat pe
coridor, crezând că suntem într-o staţie. Atunci am văzut pe cineva
îmbrăcat într-un chimono vişiniu, la celălalt capăt al coridorului.
— Şi nu ştiţi cine era? Avea părul blond, negru, sau cărunt?
— N-aş putea spune. Avea o bonetă pe cap şi n-am văzut-o decât
din spate.
— Şi ca talie?
— Destul de înaltă şi subţire, după câte am putut să-mi dau seama,
dar nu sunt foarte sigură. Chimonoul era brodat cu balauri.
— Da, da, aşa e, cu balauri.
Poirot rămase câteva clipe tăcut.
— Nu reuşesc să înţeleg. Nu reuşesc să înţeleg deloc. Totul parcă
n-are nici un sens, murmură el.
Apoi ridicând capul, spuse:
— Nu vă mai reţin, domnişoară.
— Oh, exclamă ea, luată puţin pe neaşteptate.
Se ridică de îndată în picioare. Ajunsă în pragul uşii, şovăi o clipă, apoi
se întoarse înapoi.
— Suedeza... domnişoara Ohlsson, nu-i aşa... pare puţin îngrijorată.
Zice că i-aţi spus că a fost ultima persoană care l-a văzut pe Ratchett în
viaţă. Are impresia, cred, că o suspectaţi din această cauză. N-aş putea
oare să-i spun că se înşală? Ştiţi, efectiv, e genul de om care nu s-ar
atinge nici de o muscă.
În timp ce rostea aceste cuvinte, zâmbi puţin.
— La ce oră s-a dus să ia aspirina de la doamna Hubbard?
— Puţin după zece şi jumătate.
— Câtă vreme a lipsit?
— Vreo cinci minute.
— A mai părăsit compartimentul în timpul nopţii?
— Nu.
Poirot se întoarse către doctor.
— E posibil ca Ratchett să fi fost omorât aşa devreme?
Doctorul scutură din cap.
— Atunci cred că vă puteţi linişti prietena domnişoară.
— Vă mulțumesc!
Pe neaşteptate îi zâmbi. Avea un zâmbet simpatic.
— E ca o oaie, ştiţi. O apucă frica şi începe să behăie.
Se întoarse şi ieşi.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:31 PM | message # 17
CAPITOLUL XII
MĂRTURIA CAMERISTEI
Bouc privi intrigat înspre prietenul său.
— Nu te prea înţeleg, bătrâne. Ce-ai încercat să faci?
— Căutam o fisură.
— O fisură?
— Da, în armura aceasta de sânge rece a domnişoarei Debenham.
67
Doream să-i zdruncin siguranţa. Dacă am reuşit? Nu ştiu. Dar un lucru
ştiu: că nu se aştepta să procedez aşa cum am procedat.
— O suspectezi, murmură Bouc. Dar de ce? Pare o tânără foarte încântătoare...
ultimul om din lume care să fie amestecat într-o astfel de
crimă.
— Şi eu sunt de aceeaşi părere, interveni doctorul Constantine. E
calmă, neemotivă. N-ar fi înjunghiat un om, l-ar fi târât mai degrabă prin
sălile tribunalelor.
Poirot oftă.
— Trebuie să vă scoateţi, amândoi, din cap ideea că avem de-a face
cu o crimă subită şi nepremeditată. Cât despre motivele pentru care o
bănuiesc pe domnişoara Debenham, ele sunt două la număr. Mai întâi,
din cauza unei conversaţii pe care am surprins-o şi despre care nu v-am
vorbit încă.
Şi le relată curiosul schimb de cuvinte pe care-l auzise, fără să vrea,
în trenul spre Istanbul
— E într-adevăr curios, spuse Bouc după ce Poirot termină. Oricum,
trebuie să găsim o explicaţie. Dacă bănuielile dumitale au un temei,
atunci înseamnă că amândoi sunt amestecaţi, adică atât ea cât şi
englezul acela băţos.
— Or, tocmai acest element nu e confirmat de fapte, îi replică
Poirot. Înţelegi, dacă amândoi ar fi implicaţi, ar trebui să ne aşteptăm ca
fiecare din ei să-i furnizeze celuilalt un alibi, nu-i aşa? Or, tocmai aşa
ceva nu se întâmplă, cum vă spun. Alibiul domnişoarei Debenham ni-l dă
suedeza, pe care n-o mai văzuse niciodată înainte, în vreme ce alibiul
colonelului Arbuthnot e confirmat de către MacQueen, secretarul lui
Ratchett. Nu, această soluţie e prea facilă.
— Spuneai că mai ai şi un alt motiv s-o bănuieşti pe domnişoara Debenham,
îi reaminti Bouc.
Poirot zâmbi.
— Da, dar acesta e doar psihologic. Mă întreb: e posibil ca
domnişoara Debenham să fi pus la cale această crimă? În spatele crimei
se ascunde — sunt sigur de asta — o minte inteligentă, capabilă, care
judecă totul la rece. Această descriere se potriveşte domnişoarei
Debenham.
Bouc clătină din cap.
— Cred că greşeşti, prietene. Eu n-o văd pe această tânără
englezoaică în postură de criminală.
— Ei, şi-acum, spuse Poirot, luând în mână ultimul paşaport, e momentul
să trecem la numele care încheie lista noastră. Hildegarde
Schmidt, camerista.
Chemată de chelner, Hildegarde Schmidt se afla afară şi aştepta,
impresionată, lângă uşă. Poirot o invită să ia loc. Ea se aşeză, cu mâinile
în poală, şi aşteptă cuminte să fie întrebată. Părea o fiinţă foarte
cumsecade, deosebit de respectuoasă şi, probabil, nu prea inteligentă.
De data asta Poirot adoptă o metodă cu totul diferită de cea folosită
cu Mary Debenham. Se arătă cât se poate de amabil şi blând, făcând-o
pe femeie să se simtă în largul ei. După ce o invită să-şi scrie numele şi
adresa, trecu pe nesimţite spre ceea ce-l interesa.
Discuţia avu loc în nemţeşte.
— Am vrea să aflăm cât mai multe despre cele petrecute astă-
noapte. Ştim că dumneata nu ne poţi spune cine ştie ce despre crima
propriu-zisă, dar poate, totuşi, ai auzit sau ai văzut ceva care, deşi
dumitale nu-ţi spune nimic, să ne fie nouă de folos. Înţelegi?
După figura ei se părea că nu. Faţa mare şi blajină avea o expresie
68
prostească, neajutorată.
— Nu ştiu nimic, domnule, îngăimă ea.
— Ştii însă, de pildă, că stăpâna dumitale a trimis după dumneata
astă-noapte? Asta ştii?
— Asta, da.
— Îţi aminteşti pe la ce oră?
— Nu, domnule. Ştiţi, dormeam când a venit chelnerul şi m-a anunţat.
— Aha, da... De obicei erai chemată noaptea?
— Da, domnule. Prea buna doamnă are deseori nevoie de îngrijiri
noaptea. Nu doarme prea bine.
— Eh bien, deci ai fost înştiinţată şi te-ai sculat. Ţi-ai pus un capot
pe dumneata?
— Nu, domnule. Mi-am pus o rochie. N-aş fi vrut să mă duc la excelenţa
sa în capot.
— Oricum, e un capot foarte frumos... vişiniu, nu-i aşa?
Ea îl privi uimită.
— E un capot de flanel, albastru-închis, domnule.
— Aha! Ei, continuă. A fost o mică glumă din partea mea. Deci, te-ai
dus la doamna prinţesă. Şi ce-ai făcut la dânsa?
— I-am făcut masaj, domnule, şi apoi i-am citit ceva. Nu citesc prea
bine, dar excelenţa sa spune că e cum nu se poate mai bine. Asta o
ajută să adoarmă. Când era aproape să aţipească, mi-a spus să mă duc,
aşa că am pus deoparte cartea şi m-am întors în compartiment.
— Ştii cumva cât era ceasul?
— Nu, domnule.
— Bine. Câtă vreme ai stat cu doamna prinţesă?
— Cam vreo jumătate de oră, domnule.
— Bine, continuă.
— Mai întâi i-am adus excelenţei sale o cuvertură din
compartimentul meu. Era foarte frig, deşi caloriferul dogorea. I-am
aranjat cuvertura şi dânsa mi-a spus noapte bună. I-am turnat nişte apă
minerală, apoi am stins lumina şi am ieşit.
— Şi după aceea?
— După aceea, nimic, domnule. M-am întors în compartimentul meu
şi m-am culcat.
— N-ai întâlnit pe nimeni pe coridor?
— Nu, domnule.
— N-ai văzut cumva o doamnă într-un chimono vişiniu cu balauri
brodaţi?
Ochii blajini se holbară la el.
— Nu, nu, domnule. Nu era nimeni în afară de conductor. Toată lumea
dormea.
— Dar pe conductor l-ai văzut?
— Da, domnule.
— Ce făcea?
— Tocmai ieşea dintr-un compartiment, domnule.
— Ce? strigă Bouc, aplecându-se agresiv spre ea. Din care?
Hildegarde Schmidt tresări îngrozită. Poirot se uită cu reproş la
prietenul său.
— Dar bineînţeles, spuse el, conductorul trebuie să răspundă
deseori noaptea la sonerii. Îţi aminteşti din ce compartiment a ieşit?
— Era pe la mijlocul vagonului, domnule. La două sau trei uşi de
compartimentul doamnei prinţese.
— Aha. Spune-ne, acum te rog, cum au decurs exact lucrurile.
69
— Era aproape să dea peste mine, domnule. Tocmai mă întorceam
din compartimentul meu cu cuvertura pentru doamna prinţesă.
— Iar el a ieşit dintr-un compartiment, şi era cât pe-aci să te izbească?
În ce direcţie se ducea?
— Înspre mine, domnule. Şi-a cerut scuze, a trecut pe lângă mine şi
a luat-o înspre vagonul restaurant. Tocmai atunci s-a auzit o sonerie, dar
nu cred că s-a dus să răspundă.
Se opri o clipă, apoi reluă:
— Nu înţeleg. Cum se face că...?
Poirot o linişti.
— E o chestiune de timp, de rutină. Sărmanul conductor, se pare că
a avut o noapte agitată. Întâi te-a sculat pe dumneata, apoi a trebuit să
răspundă la alte sonerii.
— Dar era altul decât cel care m-a sculat pe mine, domnule. Era
altul.
— Ah! Altul? L-ai mai văzut înainte?
— Nu, domnule.
— Crezi că l-ai recunoaşte dacă l-ai vedea?
— Cred că da, domnule.
Poirot şopti ceva la urechea lui Bouc. Acesta se ridică, se duse lângă
uşă şi dădu un ordin.
Poirot continuă cu întrebările, în felul său prietenos, binevoitor.
— Ai fost în America, Frau Schmidt?
— Niciodată, domnule. Trebuie să fie o ţară frumoasă.
— Ai auzit, probabil, că cel ucis era... vinovat de moartea unui copil?
— Da, am auzit, domnule. E îngrozitor... atâta răutate. Bunul Dumnezeu
n-ar trebui să îngăduie asemenea lucruri. La noi, în Germania, oamenii
nu sunt atât de ticăloşi.
Îi dădură lacrimile. Sufletul ei bun, de mamă, era adânc mişcat.
— A fost o crimă îngrozitoare, spuse Poirot, grav.
Scoase o batistă din buzunar şi i-o arătă.
— E a dumitale, Frau Schmidt?
Femeia o examină în tăcere. După câteva clipe ridică ochii. Obrajii i
se îmbujorară puţin.
— Ah, nu, nu e a mea, domnule.
— Am văzut iniţiala H. de aceea m-am gândit c-o fi a dumitale.
— E batista unei cucoane. E o batistă foarte scumpă, brodată de
mână. Cred că e de la Paris.
— Deci nu e a dumitale şi nici nu ştii a cui e?
— Eu? Oh, nu, domnule.
Din cei de faţă, numai Poirot sesiză nuanţa de ezitare din vocea ei.
Bouc îi şopti ceva la ureche. Poirot dădu din cap şi îi spuse femeii:
— Au sosit cei trei conductori. Fii atât de bună şi spune-ne pe care
din ei l-ai întâlnit astă-noapte pe când te duceai cu pledul.
Cei trei bărbaţi intrară. Pierre Michel, apoi solidul conductor din
vagonul Atena-Paris, şi cel din vagonul de la Bucureşti
Hldegarde Schmidt îi privi şi clătină din cap.
— Nu, domnule. Nu-i nici unul dintre ei.
— Bine, dar ei sunt singurii conductori din tren. Trebuie să te fi înşelat.
— Sunt absolut sigură, domnule. Aceştia sunt toţi înalţi, bine făcuţi.
Cel pe care l-am întâlnit eu era mărunt şi negricios şi avea mustăcioară.
Şi avea o voce piţigăiată, ca de femeie. Mi-aduc aminte foarte bine,
domnule.
70
CAPITOLUL XIII
RECAPITULAREA MĂRTURIILOR PASAGERILOR
— Un bărbat mărunt, negricios, cu voce de femeie, spuse Bouc.
Cei trei conductori şi Hildegarde Schmidt ieşiră.
— Nu mai înţeleg nimic, dar absolut nimic, izbucni Bouc, disperat.
Înseamnă deci că duşmanul de care vorbea Ratchett s-a aflat totuşi în
tren? Dar unde e acum? Cum de s-a evaporat aşa, deodată? Mi se
învârteşte capul, pur şi simplu. Spune ceva, prietene, te implor. Arată-mi
cum poate imposibilul să devină posibil!
— Iată o frază inteligentă. Într-adevăr, spuse Poirot. Imposibilul nu
poate să se fi întâmplat, ca atare imposibilul trebuie să fie posibil, în
ciuda aparenţelor.
— Explică-mi atunci, pe scurt, ce s-a întâmplat în tren astă-noapte.
— Nu sunt vrăjitor, mon cher. Sunt, ca şi dumneata, foarte încurcat.
Afacerea asta progresează într-un fel foarte încâlcit.
— Ba nu progresează de fel. Stă pe loc.
Poirot clătină din cap.
— Nu, nu putem spune aşa ceva. Am făcut totuşi câţiva paşi. Ştim
anumite lucruri. Am auzit declaraţiile pasagerilor.
— Şi ce ne spun ele? Absolut nimic.
— Eu n-aş vorbi aşa, prietene.
— Poate exagerez.. Americanul, Hardman şi camerista, ei, da, într-adevăr
ne-au spus câteva lucruri utile. Mai precis, au făcut ca întreaga
afacere să apară şi mai încâlcită decât era.
— Nu, nu, spuse Poirot, liniştindu-l.
Bouc se întoarse spre ei.
— Ei, atunci vorbeşte. Să vedem de ce e în stere înţelepciunea lui
Hercule Poirot.
— Nu ţi-am spus că sunt. ca şi dumneata, foarte nedumerit? Dar cel
puţin, putem să judecăm problema. Putem aranja, în ordine şi metodic,
faptele de care dispunem.
— Te rog continuă, domnule, insistă şi doctorul Constantine.
Poirot îşi drese glasul, în timp ce împăturea o bucată de sugativă.
— Să recapitulăm cazul în faza în care se află acum. În primul rând,
cunoaştem câteva fapte incontestabile. Acest tip, Ratchett, sau Cassetti,
a fost înjunghiat de douăsprezece ori şi a murit noaptea trecută. Iată
faptul numărul unu.
— De acord, de acord, bătrâne, spuse Bouc, ironic.
Hercule Poirot nu se arătă deloc descumpănit. Continuă imperturbabil:
— Voi omite deocamdată anumite aspecte, cam ciudate, pe care leam
discutat cu doctorul Constantine. Voi ajunge şi la ele numaidecât. Al
doilea fapt important, după mine, este ora crimei.
— Asta, din nou, e una din puţinele date certe, spuse Bouc. Crima a
fost comisă la unu şi un sfert noaptea. Totul concură în a arăta acest lucru.
— Nu totul. Există, desigur, dovezi suficiente în sprijinul acestei
supoziţii.
— Mă bucur că recunoşti şi atât.
Poirot continuă, fără să dea atenţie întreruperii:
— Avem în faţă trei posibilităţi. Prima: crima a fost comisă, precum
spui, la unu şi un sfert. Această posibilitate se sprijină pe declaraţiile cameristei
nemţoaice, Hildegarde Schmidt. De asemenea, se potriveşte cu
71
afirmaţia doctorului Constantine.
A doua posibilitate: crima a fost comisă mai târziu, iar ora indicată
de ceas e un truc.
A treia posibilitate: crima a fost comisă mai devreme şi, în acest
caz, problema ceasului se repetă.
Acum, dacă admitem prima posibilitate ca fiind cea mai probabilă,
în sprijinul ei existând cele mai multe dovezi, suntem nevoiţi să admitem
şi unele fapte ce decurg de aici. În primul rând, dacă crima a fost comisă
la unu şi un sfert, criminalul n-a putut să părăsească trenul. Şi atunci, se
pune întrebarea: Unde se află? Şi cine e?
Pentru început, să examinăm cu atenţie dovezile pe care le avem.
Prima oară am auzit de existenţa acestui bărbat — mărunt şi negricios,
cu voce de femeie — din gura lui Hardman. El ne-a spus că Ratchett i-a
vorbit de acest om şi că l-a angajat să-l apere de el. Nu avem nici o
dovadă în acest sens, în afară de cele spuse de Hardman. Să trecem la
următoarea problemă: este oare Hardman ceea ce pretinde că este, şi
anume un detectiv al agenţiei din New York?
Ceea ce mi se pare foarte interesant în acest caz este că nu
beneficiem de nici una din înlesnirile de care ar dispune poliţia. Astfel, nu
putem verifica sinceritatea acestor oameni. Trebuie să ne bazăm numai
pe deducţii. Pentru mine cazul devine, din acest motiv, cu atât mai
interesant. Nu mai e o treabă de rutină, ci de intelect. Mă întreb: Putem
accepta cele spuse de Hardman despre sine ca fiind adevărate? Mă
hotărăsc şi răspund: Da. Cred că putem accepta versiunea lui Hardman.
— Te bazezi pe intuiţie, sau, cum spun americanii, ai o presimţire?
întrebă doctorul Constantine.
— Deloc. Am în vedere numai probabilităţi. Hardman călătoreşte cu
un paşaport fals — deci dă imediat de bănuit. Primul lucru pe care-l va
face poliţia, când va sosi, va fi să-l reţină pe Hardman şi să telegrafieze
pentru a-i verifica identitatea. În cazul multor pasageri va fi dificil de
stabilit buna lor credinţă; pentru cei mai mulţi dintre ei, nici nu se va
încerca pro-babil aşa ceva, mai ales dacă nimic nu dă de bănuit. Dar cu
Hardman totul e simplu. Ori e cel care se dă, ori nu. Ca atare, cred că
spusele lui sunt adevărate.
— Îl absolvi de orice bănuială?
— Nicidecum. M-ai înţeles greşit. După câte ştiu, orice detectiv
american poate avea propriile sale motive de a dori să-l omoare pe
Ratchett. Nu, ceea ce am vrut să spun este că putem accepta, cred,
versiunea lui Hardman în ce priveşte propria-i identitate. Povestea aceea
că Ratchett l-ar fi solicitat şi angajat nu e imposibilă, e chiar foarte
probabilă, deşi, fireşte, nu e sigur adevărată. Dacă am admite că este
adevărată, trebuie să căutăm ceva care s-o confirme. Şi acest ceva îl
găsim exact acolo unde te aşteptai mai puţin, anume în declaraţiile
Hildegardei Schmidt. Modul cum l-a descris pe bărbatul întâlnit pe coridor,
îmbrăcat în uniformă de conductor, se potriveşte perfect cu
relatarea lui Hardman. Mai există vreun element care să sprijine aceste
două declaraţii? Există. Mă gândesc la nasturele găsit în compartimentul
ei de către doamna Hubbard. Şi mai există şi o altă declaraţie în acest
sens, pe care probabil n-aţi luat-o în seamă.
— Care anume?
— E vorba de menţiunea, atât a colonelului Arbuthnot cât şi a lui
Hector MacQueen, potrivit căreia conductorul a trecut prin dreptul compartimentului
lor. Ei nu au acordat nici o importanţă faptului, dar, domnilor,
Pierre Michel a declarat că nu şi-a părăsit locul decât în câteva ocazii,
pe care noi le ştim; nici una însă nu i-a solicitat prezenţa la capătul vago-
72
nului, după compartimentul în care stăteau Arbuthnot şi MacQueen. Prin
urmare, povestea cu omuleţul negricios cu voce de femeie, îmbrăcat în
uniformă de conductor, se bazează pe mărturiile — directe sau indirecte
— a patru persoane.
— Am o mică observaţie, interveni doctorul Constantine. Dacă cele
spuse de Hildegarde Schmidt sunt adevărate, cum se face că adevăratul
conductor nu și-a amintit s-o fi văzut, atunci când s-a dus să răspundă la
soneria doamnei Hubbard?
— Cred că şi asta are o explicaţie. Când conductorul a ajuns la
doamna Hubbard, camerista se afla încă în compartimentul stăpânei
sale. Iar când, în cele din urmă, s-a reîntors în compartimentul ei,
conductorul era înăuntru, la doamna Hubbard.
Bouc aşteptă cu nerăbdare sfârşitul acestei explicaţii.
— Bine, bine, prietene, spuse el. Deşi îţi admir prudenţa cu care faci
fiecare pas înainte, nu mă pot împiedica să nu observ că n-ai atins încă
punctul nevralgic. Toţi suntem de acord că această persoană există.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: unde s-a dus?
Poirot clătină din cap, nemulţumit.
— Greşeşti. Eşti înclinat să pui căruţa înaintea cailor. Înainte de a
mă întreba "Unde a dispărut acest om?" trebuie să mă întreb "Acest om
există, într-adevăr?" Deoarece este un lucru de care e uşor să-ţi dai
seama, dacă omul nostru e o invenţie... o născocire, e cât se poate de
uşor să-l faci să disparu, aşa că încerc să stabilesc, în primul rând. că
această persoană există în carne şi oase.
— Şi ajungând la concluzia că există... eh bien, unde se află în acest
moment?
— La această întrebare, nu se pot da decât două răspunsuri, mon
cher. Sau se mai află încă ascuns în tren, într-un locşor atât de bine ales
încât nici nu ne trece prin cap, sau e vorba, ca să spun aşa, de două persoane.
Adică, este atât el însuşi — omul de care se temea Ratchett — cât
şi un pasager din tren, atât de bine deghizat încât Ratchett nu l-a
recunoscut.
— Asta-i o idee, spuse Bouc, luminându-se la faţă. După câteva
clipe, însă, se întunecă din nou: Există totuşi o obiecţie...
Poirot îi luă vorba din gură.
— Statura individului, asta voiai să spui? Cu excepţia valetului lui
Ratchett, toţi călătorii sunt bărbaţi înalţi, adică — italianul, colonelul Arbuthnot,
Hector MacQueen, contele Andrenyi. Prin urmare, rămâne valetul...
presupunere care nu prea stă în picioare. Dar mai există şi o altă
posibilitate. Nu uita vocea de femeie. Acest element ne permite să
alegem între două alternative: sau individul era deghizat în femeie, sau
este de fapt femeie. O femeie înaltă, îmbrăcată în haine bărbăteşti, pare
scundă.
— Dar Ratchett ar fi ştiut, fără îndoială.
— Poate că a ştiut. Poate că această femeie mai încercase să-l
omoare, îmbrăcată tot în haine bărbăteşti, ca să-şi facă treaba mai bine.
E posibil ca Ratchett să fi bănuit că ea va folosi acelaşi truc şi de aceea ia
atras atenţia lui Hardman că e vorba de un bărbat. Totuşi, a amintit de
vocea femeiască.
— E o posibilitate, spuse Bouc. Dar...
— Ascultă, prietene, cred că e momentul să-ţi relatez unele
contradicţii sesizate de doctorul Constantine.
Şi îi expuse, în amănunţime, concluziile la care ajunseseră amândoi
în ce priveşte natura rănilor descoperite. Bouc mormăi ceva, destul de
neîncrezător.
73
— Ştiu, spuse Poirot îngăduitor, ştiu exact ce simţi. Că ţi se învârte
capul, nu-i aşa?
— Toată povestea e o fantezie, strigă Bouc.
— Întocmai. E absurdă, neverosimilă, imposibilă. Aşa mi-am spus şi
eu. Şi totuşi, prietene, ea există! Faptele nu pot fi ocolite.
— E o nebunie.
— Nu-i aşa? Totul e aşa de lipsit de noimă, încât uneori mă
torturează gândul că, de fapt, trebuie să fie foarte simplu... Dar asta nu-i
decât una din "micile mele idei".
— Doi asasini, gemu Bouc. Şi încă în Orient Expres.
Aproape că-i dădură lacrimile.
— Şi acum, să facem fantezia şi mai fantastică, spuse Poirot bine
dispus. Noaptea trecută s-au aflat în tren doi străini misterioşi. Mai întâi,
conductorul descris de Hardman şi văzut de Hildegarde Schmidt, de colonelul
Arbuthnot şi de domnul MacQueen. Apoi, femeia îmbrăcată întrun
chimono vişiniu — o femeie înaltă, subţire — pe care au văzut-o Pierre
Michel, domnişoara Debenham, domnul MacQueen şi eu însumi, şi a
adulmecat-o, ca să spun aşa, colonelul Arbuthnot! Cine e această femeie?
Nimeni din tren n-a recunoscut că ar avea un chimono vişiniu. Şi
această femeie, la rândul ei, a dispărut. O fi ea una şi aceeaşi persoană
cu falsul conductor? Ori e cu totul altcineva? Şi unde sunt, atunci, aceste
două persoane? Şi, fiindcă veni vorba, unde e uniforma de conductor, şi
unde e chimonoul vişiniu?
— Ah, iată în sfârşit ceva palpabil, se repezi Bouc, înfierbântat.
Trebuie să cercetăm bagajele tuturor pasagerilor. Da, asta poate să ne
aducă ceva.
Poirot se ridică în picioare.
— Îndrăznesc să fac o profeţie, spuse el.
— Ştii unde se află?
— Am o mică idee.
— Ei bine, unde?
— Veţi găsi chimonoul în bagajul unuia dintre bărbaţi, iar uniforma
conductorului în bagajul Hildegardei Schmidt.
— Al Hildegardei Schmidt? Crezi că...?
— Nu ceea ce crezi dumneata. O să-mi formulez ideea în felul urmă-
tor: dacă Hildegarde Schmidt e vinovată, uniforma ar putea fi găsită în
bagajul ei, dar dacă e nevinovată, atunci cu siguranţă, o vom găsi acolo.
— Dar cum se...? începu Bouc şi se opri brusc. Ce e zgomotul acesta
care se apropie? strigă el. Parcă ar fi o locomotivă.
Zgomotul se auzi mai aproape. Erau ţipetele ascuţite ale unei femei,
însoţite de proteste. Uşa de la capătul vagonului restaurant zbură în
lături. Doamna Hubbard dădu buzna înăuntru.
— Asta-i prea de tot, strigă ea. Prea de tot. În geanta mea, în geanta
mea. Un cuţit mare, mânjit de sânge.
Şi deodată, împleticindu-se, leşină în braţele lui Bouc.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:32 PM | message # 18
CAPITOLUL XIV
MĂRTURIA CUŢITULUI
Mai mult brutal decât cavalereşte, Bouc sprijini doamna leşinată de
o masă din apropiere. Doctorul Constantine strigă după unul din
chelneri, care sosi într-un suflet.
— Ţine-i capul aşa, spuse doctorul. Când o să-şi revină, dă-i puţin
co-niac, înţelegi?
74
Apoi se repezi după ceilalţi doi. Crima îl pasiona prea mult, în timp
ce doamnele în vârstă leşinate nu-l interesau câtuşi de puţin.
Se poate ca doamna Hubbard să-şi fi revenit ceva mai repede cu
ajutorul celor prescrise de doctorul Constantine. Fapt e că două-trei
minute mai târziu, stătea bine înfiptă în scaun, sorbind coniac din
paharul adus de chelner. O luase cu povestea de la început.
— Nici nu pot să spun ce îngrozitor a fost. Cred că nimeni de aici nu
poate să mă înţeleagă. De mic copil eram foarte, foarte sensibilă. Numai
când văd sânge... ah... şi acum mi se face rău când mă gândesc.
Chelnerul îi întinse din nou paharul.
— Mai beţi puţin, doamnă.
— Crezi că o să-mi facă bine? De când mă ştiu, nu beau. N-am pus
niciodată gura pe alcool sau pe vin. Toţi din familia mea sunt abstinenţi.
Totuşi, dacă e aşa, ca o doctorie...
Şi mai trase o duşcă.
Între timp, Poirot şi Bouc, urmaţi îndeaproape de doctorul Constantine,
parcurgeau în grabă vagonul, spre compartimentul doamnei
Hubbard. În faţa uşii se strânseseră aproape toţi pasagerii vagonului.
Conductorul, cu o figură răvăşită, de-abia îi mai ţinea în loc.
— Mais il n'y a rien à voir
4
, spunea el în franţuzeşte şi traducea apoi
în alte câteva limbi.
— Fiţi bun şi daţi-mi voie, ceru Bouc.
Şi strecurându-şi rotunjimile printre călătorii curioşi care blocau accesul,
intră în compartiment, urmat de Poirot.
— Mă bucur că aţi venit, domnule, spuse conductorul răsuflând uşurat.
Fiecare voia să intre. Iar doamna Hubbard, Dumnezeule, ce-a mai ţipat!
Am crezut că au omorât-o şi pe ea! Am venit într-un suflet, iar ea
stătea aici şi urla ca scoasă din minţi. O ţinea una şi bună, că se duce
după dumneavoastră, şi a plecat strigând cât o ţinea gura şi povestind
celor întâlniţi pe coridor ce i se întâmplase.
Adăugă apoi, făcând un gest cu mâna:
— E înăuntru, domnule. Nu l-am atins.
De clanţa uşii de acces atârna o geantă voluminoasă, cadrilată, de
muşama. Dedesubt, pe podea, în locul unde căzuse din mâna doamnei
Hubbard, se afla un pumnal cu lama dreaptă, ascuţit în vârf, cu plăsele
de os sculptat, o imitaţie orientală de duzină. Lama avea nişte pete ca
de rugină.
Poirot ridică cu grijă.
— Da, murmură el. Nu mai rămâne nici o îndoială. Asta-i arma noastră,
doctore, ce zici?
Doctorul o examină.
— Nu trebuie să fii atât de precaut, îi spuse Poirot. N-o să găsim
decât amprentele doamnei Hubbard.
— Într-adevăr, aceasta-i arma, spuse doctorul după câteva
momente. Ea ne va explica toate rănile.
— Te implor, prietene, nu te grăbi cu astfel de afirmaţii.
Doctorul îl privi uimit.
— Suntem şi aşa copleşiţi de coincidenţe. Doi oameni se hotărăsc
să-l înjunghie pe Ratchett noaptea trecută. E prea de tot ca fiecare din ei
să fi ales aceeaşi armă.
— În privinţa asta, poate, coincidenţa nu-i atât de mare cum pare,
spuse doctorul. Mii de asemenea imitaţii de pumnale orientale sunt fabricate
şi apoi expediate bazelor din Constantinopol.
— M-ai liniştit puţin, dar numai puţin, spuse Poirot.
4 Dar nu-i nimic de văzut.
75
Privi atent la uşa din faţa lui, apoi ridicând geanta, încercă clanţa. Uşa
nu cedă. Cam la un picior deasupra clanţei se afla pus zăvorul. Poirot
trase zăvorul, împinse din nou uşa, dar aceasta nu se mişcă.
— Am încuiat-o noi pe partea cealaltă, îţi aminteşti? îi atrase atenţia
doctorul.
— Aşa e, spuse Poirot, absent.
Pe faţă i se putea citi o expresie de uluială.
— Se potriveşte, nu-i aşa? spuse Bouc. Omul nostru a trecut prin acest
compartiment. Pe când închidea uşa de acces a dat peste poşetă. Atunci
i-a venit ideea să ascundă în ea cuţitul plin de sânge. Apoi, fără să-
şi dea seama c-o trezise pe doamna Hubbard, a ieşit prin cealaltă uşă, în
coridor.
— Da, da, murmură Poirot. Aşa trebuie să se fi întâmplat.
Figura lui exprima aceeaşi uluială.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Bouc. Ceva te nemulţumeşte, nu-i
aşa?
— Nu te izbeşte şi pe dumneata acelaşi lucru? Nu, bineînţeles că nu.
E aici o mică încurcătură.
Conductorul băgă capul pe uşă.
— Doamna Hubbard se întoarce.
Doctorul Constantine se simţea puţin vinovat. Îşi dădea seama
acum că o tratase cam necavalereşte pe doamna Hubbard. Dar ea nu-i
reproşă nimic. Toată energia şi zelul ei erau concentrate în altă parte.
— Am venit să vă spun ceva, neaparat, zise ea, gâfâind. Eu nu mai
stau în compartimentul ăsta! Nu mai dorm aici la noapte, nici dacă îmi
daţi un milion de dolari!
— Dar, doamnă...
— Ştiu ce-o să spuneţi, dar eu vă anunţ clar că nu mai vreau! Mai bine
stau toată noaptea pe coridor!
Începu să plângă.
— Oh, dac-ar şti fiica mea... dac-ar putea să mă vadă în ce hal sunt.
Poirot o întrerupse hotărât:
— N-aţi înţeles bine, doamnă. Cererea dumneavoastră este cu totul
rezonabilă. Bagajul vă va fi de îndată transportat în alt compartiment.
Doamna Hubbard îşi luă batista de la ochi.
— Da? Oh, mă simt mai bine. Dar, fără îndoială că peste tot e plin,
dacă nu cumva unul dintre domni...
Fu rândul lui Bouc să vorbească:
— Bagajul dumneavoastră, doamnă, va fi dus în alt vagon. Veţi avea
un compartiment în vagonul alăturat, cel de la Belgrad.
— Oh, e minunat. Ştiţi, nu sunt o femeie din cale-afară de nervoasă,
dar să dorm în compartimentul acesta, despărţită doar cu o uşă de un
mort... Se cutremură. Poţi să înnebuneşti de-a binelea aici.
— Michel, strigă Bouc, du acest bagaj într-unul din compartimentele
libere din vagonul Atena-Paris.
— Da, domnule. Să aibă acelaşi număr ca acesta, 3?
— Nu, răspunse Poirot înaintea lui Bouc. Cred că doamna s-ar simţi
mai bine să aibă un alt număr, să zicem 12.
— Bine domnule.
Conductorul ridică bagajul. Doamna Hubbard se întoarse spre Poirot,
recunoscătoare.
— Sunteţi foarte amabil şi delicat. Apreciez asta, vă asigur.
— N-aveţi pentru ce, doamnă. Vă vom însoţi. Vrem să vă vedem
instalată confortabil.
Doamna Hubbard, însoţită de cei trei bărbaţi, se îndreptă radioasă
76
spre noua ei cuşetă.
— E perfect.
— Vă convine, doamnă? Precum vedeţi, e întocmai ca şi cel pe care
l-aţi părăsit.
— Aşa e... numai că-i cu faţa în cealaltă parte. Dar nu contează. Trenurile
astea merg mai întâi într-o direcţie, apoi în alta. Îi spuneam fiicei
mele: Aş vrea un compartiment cu faţa la locomotivă, iar ea îmi zicea:
De ce, mami, ăla nu-i bun pentru tine, că dacă dormi cu capul într-o
parte, o să te trezeşti când trenul e în cealaltă parte. Şi avea întru totul
dreptate. Noaptea trecută am intrat în Belgrad cu faţa şi am plecat cu
spatele.
— Oricum, doamnă, sunteţi mulţumită acum?
— Ei bine, nu. N-aş putea spune asta. Stăm aici înzăpeziţi, nimeni
nu mişcă un deget, iar vaporul meu pleacă poimâine.
— Doamnă, spuse Bouc, nu uitaţi că toţi suntem în aceeaşi situaţie.
— Da, asta-i adevărat, recunoscu doamna Hubbard. Dar nimeni
altcineva n-a avut de-a face cu un asasin care să-i umble prin
compartiment în miezul nopţii.
— Ceea ce mă uluieşte însă, spuse Poirot, este cum a putut asasinul
să intre în compartimentul dumneavoastră, din moment ce uşa de acces,
precum ne aţi spus, era încuiată. Sunteţi sigură că era încuiată?
— Păi cum, suedeza a încercat-o în faţa mea.
— Să reconstituim scena. Stăteaţi întinsă în pat, aşa, şi nu puteaţi
vedea dacă era încuiată sau nu?
— Da, nu vedeam din cauza poşetei. Oh, trebuie să-mi cumpăr una
nouă. Îmi face rău la stomac când o văd pe asta.
Poirot luă poşeta şi o agăţă de clanţa uşii de acces.
— Întocmai, pricep, spuse el. Zăvorul e chiar sub clanţă, iar poşeta îl
acoperă. Din locul în care eraţi, deci, nu puteaţi vedea dacă zăvorul era
pus sau nu.
— Păi, tocmai asta v-am spus!
— Iar domnişoara Ohlsson stătea aici, între dumneavoastră şi uşă. A
verificat zăvorul şi v-a spus că era închis.
— Exact.
— Totuşi, doamnă, e posibil ca dânsa să se fi înşelat. Înţelegeţi ce
vreau să spun? Poirot era nerăbdător să-i explice: Zăvorul acesta nu-i decât
o proeminenţă de metal... aşa. Întors la dreapta, blochează uşa, lăsat
drept, nu. Dânsa, probabil, a împins numai uşa, şi cum uşa era încuiată
de cealaltă parte, a tras concluzia că, de fapt, era încuiată de aici.
— Cred că e cam stupid din partea ei.
— Doamnă, oamenii cei mai buni, cei mai amabili, nu sunt întotdeauna
şi cei mai deştepţi.
— Asta aşa e, fireşte.
— Fiindcă veni vorba, doamnă, aţi călătorit spre Smirna cu trenul?
— Nu. Am luat vaporul direct spre Istanbul. Un prieten de-al fiicei
mele, domnul Johnson (un om cu totul admirabil, pe care mi-ar face
plăcere să-l cunoaşteţi) m-a întâmpinat şi m-a purtat prin tot Istanbulul.
Oraşul m-a dezamăgit foarte mult... Totul îi dărăpănat. Cât despre
moscheile lor şi papucii aceia uriaşi pe care trebuia să ţi-i pui peste
pantofi, ce să mai vorbim... Unde rămăsesem?
— Spuneaţi că domnul Johnson v-a întâmpinat...
— Întocmai. M-a văzut pe puntea unui vapor poştal francez care
mergea la Smirna. Soţul fiicei mele aştepta pe chei. Ce-o să spună când
o să audă ce mi s-a întâmplat! Fiică-mea zicea că asta e cea mai sigură
şi mai comodă călătorie imaginabilă. Nici nu te instalezi bine în
77
compartimentul tău, spunea ea, şi te şi trezeşti la Paris, unde te aşteaptă
American Expresul. Şi, oh — cum o să anulez acum traversarea cu
vaporul? Ar trebui să-i înştiinţez... dar nu pot face nimic. E îngrozitor...
Doamna Hubbard era gata să izbucnească din nou în plâns.
Poirot, care începuse să dea uşoare semne de nerăbdare, profită de
ocazie:
— Aţi suferit un şoc, doamnă. Chelnerul va primi instrucţiuni să vă
aducă ceai şi nişte biscuiţi.
— Nu-mi aduc aminte să mă fi omorât vreodată după ceai, articulă
doamna Hubbard printre lacrimi. Asta e un obicei mai mult englezesc.
— Atunci cafea, doamnă. Aveţi nevoie de un stimulent.
— Coniacul acela m-a înveselit cam prea tare. Cred că aş vrea nişte
cafea.
— Excelent. Trebuie să vă refaceţi forţele.
— Să-mi refac, ce? Ia te uită ce expresie nostimă!
— Dar mai întâi, doamnă, o mică formalitate de îndeplinit. Îmi
permiteţi să cercetez bagajul dumneavoastră?
— Pentru ce?
— Vrem să examinăm bagajele tuturor pasagerilor. N-aş fi vrut să vă
reamintesc o întâmplare neplăcută, dar nu uitaţi poşeta
dumneavoastră...
— Oh, Dumnezeule! Poate aveţi dreptate. N-aş mai suporta încă o
surpriză.
Controlarea bagajului ei dură foarte puţin. Doamna Hubbard nu-şi
luase prea multe lucruri cu ea: o cutie de pălării, o valiză ieftină şi un sac
de voiaj bine burduşit. Toată treaba ar fi durat şi mai puţin dacă nu s-ar fi
amestecat doamna Hubbard, rugându-l să umble cu multă grijă printre
fotografiile "fiicei mele" şi ale unor copii cam urâţei, "copiii fiicei mele,
nu-i aşa că-s scumpi?".
CAPITOLUL XV
MĂRTURIA BAGAJELOR PASAGERILOR
După ce debită câteva minciuni politicoase cu privire la "micuţii" din
fotografie şi o asigură pe doamna Hubbard că va cere să-i fie adusă
cafeaua, Poirot reuşi să se retragă împreună cu cei doi prieteni.
— Va să zică, cu primul bagaj n-am nimerit-o, observă Bouc. Cine
urmează?
— Cred că ar fi mai comod s-o luăm compartiment cu
compartiment. Ceea ce înseamnă că începem cu numărul 16, unde stă
simpaticul nostru domn Hardman.
Hardman, care fuma un trabuc, îi întâmpină binevoitor:
— Intraţi, domnilor... dacă aşa ceva e omeneşte cu putinţă. E cam
strâmt aici pentru o şuetă.
Bouc îi explică scopul vizitei lor, la care solidul detectiv dădu din cap
cu înţelegere.
— E în regulă. Ca să fiu sincer, mă şi miram că n-aţi descins mai devreme.
Astea sunt cheile mele, domnilor, iar dacă doriţi să-mi cotrobăiţi
şi prin buzunare, sunteţi bine veniţi. Să dau cuferele jos.
— Asta o s-o facă conductorul. Michel!
Cele două cufere ale lui Hardman fură repede cercetate şi puse la
loc. Conţineau poate cam multă băutură alcoolică. Hardman le făcu cu
ochiul.
— Nu te prea controlează la graniţă, dacă te aranjezi cu
78
conductorul. I-am strecurat un teanc de bancnote turceşti, şi până acum
n-am avut nici un fel de bătaie de cap.
— Şi la Paris?
Hardman le făcu iarăşi cu ochiul.
— Până ajung eu la Paris, ce mai rămâne intră tocmai bine într-o
sticluţă cu apă de păr.
— Nu sunteţi un adept al prohibiţiei, domnule Hardman, spuse Bouc
zâmbind.
— Cum să vă spun, prohibiţia nu mi-a dat niciodată de furcă.
— Aha, făcu Bouc. Bar clandestin. Articulă cuvintele tacticos, savurându-le. Denumirile voastre americane sunt atât de nostime, de
expresive.
— Mi-ar place mult să mă duc în America, interveni Poirot.
— Aţi avea de învăţat câteva metode moderne acolo, spuse
Hardman. Europa trebuie să se trezească, prea e adormită.
— E adevărat că America e ţara progresului, recunoscu Poirot. Îi admir
în multe privinţe pe americani. Numai că — sau poate nu sunt eu în
pas cu moda — femeile americane mi se par mai puţin fermecătoare
decât compatrioatele mele. Cred că nu e nimic mai cochet şi mai
încântător decât o tânără franţuzoaică sau belgiancă.
Hardman privea îngândurat pe fereastră.
— Poate aveţi dreptate, domnule Poirot, spuse el. Dar eu cred că
fiecărui popor îi plac mai mult femeile din ţara lui.
Clipi repede din ochi, parcă orbit de albul strălucitor al zăpezii.
— Te izbeşte în ochi, nu-i aşa? remarcă el. Vă spun sincer, domnilor,
această poveste a început să-mi calce pe nervi. Crima, şi zăpada, şi
toate celelalte — şi pe deasupra nu putem face nimic. Doar să zaci şi să-
ţi omori timpul. Aş vrea să mă ocup de ceva sau de cineva.
— Iată autenticul neastâmpăr al oamenilor din vest, exclamă Poirot,
zâmbind.
Conductorul puse în ordine bagajele, şi cei trei trecură mai departe.
Colonelul Arbuthnot stătea într-un colţ, trăgând din pipă şi citind o
revistă. Poirot îl puse la curent cu misiunea lor. Colonelul nu avu nimic de
obiectat. Bagajul lui se compunea din două geamantane mari, de piele.
— Restul lucrurilor le-am trimis cu vaporul, le explică el.
Ca majoritatea celor din breasla lui, colonelul ştia să-şi ţină lucrurile
în ordine. Examinarea bagajului luă doar câteva minute. Poirot observă
un pachet de curăţitoare de pipă.
— Folosiţi întotdeauna acelaşi tip? se interesă el.
— De obicei. Bineînţeles, dacă mi le pot procura.
— Aha, făcu Poirot.
Curăţitoarele din bagaj erau identice cu cel găsit în compartimentul
lui Ratchett.
Doctorul Constantine remarcă acelaşi lucru când fură din nou pe coridor.
— Totuşi, murmură Poirot, nu-mi vine să cred. Nu-i genul lui, şi când
ai spus asta, ai spus de fapt totul.
Uşa următoare era închisă. Era compartimentul prinţesei Dragomiroff.
Bătură la uşă. Dinăuntru se auzi vocea mai profundă a prinţesei.
— Intră.
Bouc fu purtătorul lor de cuvânt. Foarte reverenţios, îi explică
prinţesei motivul pentru care îndrăzneau s-o deranjeze.
Prinţesa îl ascultă în tăcere. Faţa ei mică, de broască, era absolut
nemişcată.
— Dacă e necesar, domnilor, spuse ea, calm, după ce Bouc termină,
79
atunci aşa să fie. Camerista mea are cheile. Ea vă va da şi o mână de
ajutor.
— Camerista ţine întotdeauna cheile la ea, doamnă? întrebă Poirot.
— Bineînţeles, domnule.
— Şi dacă, în timpul nopţii, la graniţă, vameşii cer să vadă un bagaj?
Bătrâna doamnă ridică din umeri.
— E foarte puţin probabil. Dar dacă totuşi se întâmplă, conductorul
s-ar duce s-o cheme.
— Asta înseamnă că, implicit, aveţi încredere in ea?
— V-am mai spus acest lucru, rosti prinţesa, calm. Nu angajez oameni
în care să n-am încredere.
— Da, spuse Poirot, absent. Încrederea înseamnă ceva în ziua de
azi. E probabil mai bine să ai o femeie modestă, pe care să te poţi bizui,
decât o cameristă mai șic, vreo pariziancă spilcuită, să zicem.
Poirot observă ochii negri, inteligenţi, întorcându-se încet spre el şi
fixându-l.
— Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule Poirot?
— Eu? Nimic, doamnă, nimic.
— Ba da. Credeţi, nu-i aşa, că ar fi fost mai nimerit să am o franţuzoaică
elegantă, care să se ocupe de toaleta mea?
— Ar fi fost, poate, mai obişnuit, doamnă.
Ea clătină din cap.
— Schmidt îmi e devotată. Articulă încet, zăbovind parcă pe cuvinte:
Devotamentul e de nepreţuit.
Camerista sosi cu cheile. Prinţesa îi vorbi pe nemţeşte. Îi spuse să
deschidă valizele şi să-i ajute pe domni să le cerceteze. Apoi ieşi pe
coridor şi rămase la fereastră, privind afară. Poirot îi ţinu companie,
lăsându-l pe Bouc să se ocupe de bagaje.
Ea îl privi zâmbind răutăcios.
— Nu sunteţi curios să ştiţi ce conţin geamantanele mele?
— E vorba, doamnă, doar de o formalitate.
— Sunteţi aşa de sigur?
— În cazul dumneavoastră, da.
— Şi totuşi, am cunoscut-o şi am îndrăgit-o pe Sonia Armstrong. Ce
aveţi de spus? Că nu mi-am mânjit mâinile omorând o canalie ca acest
Cassetti? Poate aveţi dreptate.
Tăcu câteva clipe, apoi spuse:
— Ştiţi ce mi-ar fi plăcut să-i fac? Mi-ar fi plăcut să-i chem pe
servitorii mei şi să le spun: Biciuiţi-l pe acest om până-şi dă sufletul şi
azvârliţi-l la gunoi. Aşa se rezolvau lucrurile astea pe când eram tânără,
domnule.
Poirot o asculta atent. După ce termină ce avu de spus, prinţesa se
întoarse spre el, enervată.
— Nu spuneţi nimic, domnule Poirot. Mă întreb ce gândiţi.
El o privi în faţă.
— Cred, doamnă, că forţa dumneavoastră stă în voinţă şi nu în
braţe.
Ea îşi coborî ochii înspre braţele subţiri, înveşmântate în negru, înspre
mâinile galbene, nervoase, ca nişte gheare, împodobite cu inele.
— E adevărat, n-am deloc forţă în ele. Nici nu ştiu dacă trebuie să
mă bucur, sau să mă întristez pentru asta.
Apoi, deodată, se întoarse brusc şi intră în compartiment, unde
camerista tocmai punea la loc hainele în geamantane.
Bouc începu din nou cu scuzele, dar prinţesa i-o reteză scurt.
— Nu-i nevoie să vă scuzaţi, domnule. A fost comisă o crimă. De
80
aceea trebuie luate unele măsuri. Asta-i tot.
— Sunteţi foarte amabilă, doamnă.
I-a salutul lor, prinţesa înclină uşor capul.
Uşile următoarelor două compartimente erau închise. Bouc se opri
nehotărât, scărpinându-se în cap.
— La dracu! exclamă el. E cam penibil. Au paşapoarte diplomatice.
Bagajele lor sunt scutite de control.
— De controlul vamal, da. Dar o crimă e cu totul altceva.
— Ştiu. Totuşi, n-aş vrea să avem complicaţii...
— Nu te necăji, prietene. Contele şi contesa ne vor înţelege. Ai
văzut ce amabilă a fost prinţesa Dragomiroff.
— E într-adevăr, o adevărată doamnă. Şi aceştia au acelaşi rang,
dar contele mi-a făcut impresia unui bărbat cam impulsiv. Nu s-a arătat
prea încântat când ai insistat să stai de vorbă cu soţia lui. Iar asta îl va
înfuria şi mai mult. Ce-ar fi... oh, dacă i-am omite pe ei. În fond, nu pot
să aibă vreun amestec în toată tărăşenia asta. De ce să mă leg la cap
când nu mă doare.
— Nu sunt de aceeaşi părere, spuse Poirot. Sunt convins că contele
Andrenyi o să ne înţeleagă. Oricum, nu strică să încercăm.
Şi, înainte ca Bouc să apuce să-i răspundă, ciocăni uşor în uşa compartimentului
cu numărul 13.
Dinăuntru se auzi:
— Intră!
Contele şedea într-un colţ, lângă uşă, şi citea. Contesa stătea
ghemuită în celălalt colţ, lângă fereastră. Capul îi era rezemat de o pernă
şi părea că doarme.
— Scuzaţi, domnule conte, începu Poirot. Vă rog să ne iertaţi pentru
prezenţa noastră inoportună, dar suntem nevoiţi să cercetăm bagajele
tuturor călătorilor. În cele mai multe dintre cazuri e vorba doar de o
simplă formalitate. Domnul Bouc e de părere că, întrucât aveţi paşaport
diplomatic, puteţi pe bună dreptate să cereţi să fiţi scutit de un
asemenea control.
Contele păru să chibzuiască o clipă.
— Mulţumesc, spuse el, dar nu ţin să se facă o excepţie în ce mă
priveşte. Aş prefera ca bagajele noastre să fie controlate la fel ca toate
celelalte.
Se întoarse către soţia lui:
— Cred că n-ai nimic împotrivă, Elena?
— Absolut deloc, răspunse contesa fără să şovăie.
Controlul fu rapid şi cam de mântuială. Poirot părea că încearcă să-
şi ascundă stânjeneala, făcând tot felul de remarci lipsite de noimă, cum
ar fi:
— Cartea de vizită de pe geamantanul acesta e complet muiată,
doamnă, în timp ce ridica de jos o valiză de piele albastră cu iniţialele ei
şi cu o mică coroană nobiliară.
Contesa nu-i răspunse. Părea, într-adevăr, cam plictisită de forfota
din jurul ei, şi rămase ghemuită în colţ, privind visătoare pe fereastră, în
vreme ce ceilalţi îşi vedeau de treabă în compartimentul vecin.
Poirot încheie controlul deschizând dulăpiorul de deasupra chiuvetei
şi aruncând o privire fugară înăuntru: un burete, cremă de faţă, pudră şi
o sticluţă mică cu eticheta "Trional".
Apoi, după ce-şi ceru încă o dată scuze, echipa de anchetatori se retrase.
Urmară, la rând, compartimentul doamnei Hubbard, al lui Ratchett
şi, în sfârşit, al lui Poirot.
81
Se îndreptară apoi spre compartimentele de clasa a doua. Primul —
numerele 10 şi 11 — era ocupat de Mary Debenham, care tocmai citea o
carte, şi de Greta Ohlsson, care dormea. La intrarea lor suedeza se trezi,
tresărind.
Poirot îşi repetă povestea. Suedeza părea tulburată. Mary
Debenham — calmă ca de obicei. Poirot se adresă întâi suedezei.
— Dacă ne daţi voie, domnişoară, vom începe cu bagajul dumneavoastră,
şi apoi poate veţi fi atât de bună să mergeţi să vedeţi cum se
mai simte doamna Hubbard. Am mutat-o într-unul din compartimentele
din celălalt vagon, dar se mai resimte încă serios de pe urma şocului. Am
cerut să i se aducă nişte cafea. Bănuiesc însă că face parte din acei
oameni care au nevoie de cineva cu care să stea de vorbă, aşa cum au
nevoie de apă.
Suedeza se arătă de îndată plină de înţelegere. Se va duce imediat.
Biata doamnă, trebuie să fi avut într-adevăr un şoc teribil, şi apoi şi aşa
era necăjită de pe urma călătoriei şi a faptului că s-a despărţit de fiica ei.
Da, fireşte, o să se ducă imediat — nu, geamantanul nu e încuiat — şi o
să ia cu ea şi nişte săruri de amoniac.
Ieşi grăbită. Lucrurile îi fură repede examinate. Avea foarte puţine.
Se vedea că nu observase încă lipsa plasei de sârmă din cutia de pălării.
Mary Debenham puse, în sfârşit, cartea deoparte şi-l urmări cu privirea
pe Poirot. La rugămintea acestuia, îi întinse cheile. În vreme ce el dă-
dea jos un geamantan şi-l deschidea, îi spuse:
— De ce-aţi trimis-o de aici, domnule Poirot?
— Eu, domnişoară? M-am gândit numai că trebuia să aibă grijă de
doamna Hubbard.
— Un pretext excelent... dar oricum, pretext.
— Nu vă înţeleg, domnişoară.
— Cred că mă înţelegeţi foarte bine.
Îi zâmbi.
— Doreaţi să rămân singură, nu-i aşa?
— Îmi puneţi în gură cuvintele dumneavoastră, domnişoară.
— Şi idei în cap, nu? Nu, nu e chiar aşa. Ideile sunt dinainte acolo.
Am dreptate, nu-i aşa?
— Domnişoară, noi avem un proverb...
— Cine se scuză, se acuză. Asta voiaţi să spuneţi? Trebuie să recunoaşteţi
că am un oarecare spirit de observaţie, ca şi bun simţ de altfel.
Nu ştiu din ce motiv v-aţi băgat în cap că ştiu ceva în legătură cu
această poveste murdară... asasinarea unui om pe care nu-l mai
văzusem niciodată înainte.
— Astea-s fantezii, domnişoară.
— Nu sunt nici un fel de fantezii. Dar mi se pare că se pierde o
groază de vreme nespunându-se adevărul... bătând aşa apa în piuă, în
loc de a da cărţile pe faţă.
— Iar dumneavoastră nu vă place să pierdeţi timpul. Preferaţi să puneţi
punctul pe i. Vă plac metodele directe. Eh bien, vă voi oferi o astfel
de metodă directă. Vă voi ruga să-mi lămuriţi sensul anumitor cuvinte pe
care le-am auzit pe când veneam împreună din Siria. Coborâsem din tren
ca să mă mai dezmorţesc. Asta se întâmpla în gara Konia. Din noapte
mi-a ajuns la ureche vocea dumneavoastră şi a colonelului. Îi spuneaţi:
"Nu acum, nu acum. Când totul se va termina. Când va rămâne undeva
departe, în urma noastră." Ce voiaţi să spuneţi cu aceste cuvinte,
domnişoară?
Ea îi răspunse foarte liniştită.
— Credeţi că mă refeream la... crimă?
82
— Eu sunt acela care întreabă, domnişoară.
Ea suspină, cu gândurile aiurea. Apoi, parcă deşteptându-se din
visare, îi spuse:
— Aceste cuvinte au un înţeles, domnule, pe care însă nu vi-l pot
spune. Pot numai să vă dau în mod solemn cuvântul meu de onoare că
pe acest Ratchett l-am văzut pentru prima oară în viaţă aici, în tren.
— Deci refuzaţi să-mi explicaţi acele cuvinte?
— Da, dacă vreţi s-o luaţi aşa, refuz. Se refereau... la o sarcină pe
care mi-o asumasem.
— O sarcină care a fost îndeplinită?
— Ce vreţi să spuneţi?
— A fost îndeplinită, nu-i aşa?
— Ce vă face să gândiţi astfel?
— Ascultaţi, domnişoară, o să vă reamintesc un alt incident. În ziua
în care trebuia să ajungem la Istanbul, trenul a avut o întârziere. Eraţi
foarte agitată, dumneavoastră de obicei atât de calmă, de controlată. Vă
pierduserăţi calmul.
— Nu voiam să scap legătura.
— Aşa spuneţi dumneavoastră. Dar trebuie să ştiţi că Orient
Expresul pleacă din Istanbul în fiecare zi. Chiar dacă aţi fi scăpat
legătura, întârzierea dumneavoastră ar fi fost de numai douăzeci şi patru
de ore.
Pentru prima oară domnişoara Debenham păru că-şi pierde
răbdarea.
— Se pare că dumneavoastră nu realizaţi că cineva poate avea prieteni
care să-l aştepte la sosirea la Londra şi că o întârziere de o zi îţi dă
peste cap toate aranjamentele şi-ţi creează o groază de neplăceri.
— Aha, deci asta era! Prieteni care vă aşteptau la gară şi pe care nu
voiaţi să-i încurcaţi?
— Bineînţeles...
— Şi totuşi... e curios...
— Ce e curios?
— Acum, în acest tren... avem din nou o întârziere. Şi încă o
întârziere mult mai serioasă, cu atât mai mult cu cât nu există nici o
posibilitate de a trimite o telegramă prietenilor dumneavoastră sau de a
comunica cu ei... la distanţă... la distanţă...
— La distanţă lungă? Vreţi să spuneţi, prin telefon.
— Ah, da, convorbire la depărtare, cum spuneţi dumneavoastră în
Anglia.
Mary Debenham zâmbi fără să vrea.
— Convorbire interurbană, îl corectă ea. Întocmai, precum spuneţi, e
foarte neplăcut să nu poţi trimite o vorbă, prin telegraf sau telefon.
— Şi totuşi, domnişoară, de data asta comportarea dumneavoastră
e cu totul diferită. Nu vă mai manifestaţi neliniştea. Atitudinea
dumneavoastră e calmă şi filozofică.
Mary Debenham se înroşi şi îşi muşcă buzele. Nu mai părea dispusă
să zâmbească.
— Nu răspundeţi, domnişoară?
— Îmi pare rău, dar nu ştiam că ar mai fi ceva de răspuns.
— Să-mi explicaţi schimbarea atitudinii dumneavoastră.
— Domnule Poirot, nu credeţi că vă agitaţi în fond pentru nişte nimicuri?
Poirot ridică braţele într-un gest de scuză.
— Ăsta-i poate păcatul nostru, al detectivilor. Ne aşteptăm ca purtarea
cuiva să fie întotdeauna logică, consecventă. Nu vrem să ţinem
83
seama de schimbările de atitudine.
Mary Debenham tăcu.
— Îl cunoaşteţi bine pe colonelul Arbuthnot, domnişoară?
Poirot avu impresia că această schimbare de subiect o mai linişti.
— L-am întâlnit pentru prima oară în această călătorie.
— Aveţi vreun motiv să credeţi că l-ar fi putut cunoaşte dinainte pe
Ratchett?
Ea scutură din cap cu hotărâre.
— Sunt absolut sigură că nu l-a cunoscut.
— De ce sunteţi atât de sigură?
— Din cele spuse de el.
— Şi totuşi, trebuie să ştiţi, domnişoară, că pe podeaua
compartimentului lui Ratchett am găsit un curăţitor de pipă. Iar colonelul
Arbuthnot este singurul din tren care fumează pipă.
Poirot o urmări atent, dar ea nu se arătă nici surprinsă, nici emoţionată.
Spuse doar:
— E absurd. Colonelul Arbuthnot este ultimul om din lume care să
aibă un amestec în vreo crimă... mai ales într-o crimă teatrală ca
aceasta.
Observaţia ei concorda atât de mult cu opinia pe care şi-o făcuse şi
el, încât Poirot era pe punctul să-i dea dreptate. Îi replică în schimb:
— Trebuie să vă reamintesc că nu-l cunoaşteţi foarte bine,
domnişoară.
Ea înălţă din umeri.
— Cunosc destul de bine genul.
Poirot o întrebă foarte blând:
— Şi tot refuzaţi să-mi spuneţi ce înseamnă aceste cuvinte: "Când
totul va rămâne undeva, departe, în urma noastră"?
— Nu mai am altceva de spus, i-o tăie ea, rece.
— Nu-i nimic, rosti Hercule Poirot. Tot voi afla.
Se înclină şi ieşi din compartiment, închizând uşa după el.
— Crezi c-a fost bine ce-ai făcut? îl întrebă Bouc. Ai pus-o în gardă...
şi pe ea, şi pe colonel.
— Prietene, dacă vrei să prinzi un iepure, vâri o nevăstuică în
vizuină, şi dacă iepurele e acolo, o zbugheşte afară. Asta-i tot ce-am
făcut.
Intrară împreună în compartimentul Hildegardei Schmidt. Aceasta îi
aştepta, respectuoasă, dar deloc emoţionată.
Poirot aruncă o privire în valijoara aşezată pe banchetă, apoi îi făcu
semn conductorului să dea jos geamantanul cel mare aflat pe plasa de
deasupra.
— Cheile, te rog.
— Nu e încuiat, domnule.
Poirot desfăcu închizătoarele şi ridică capacul.
— Aha, exclamă el, întorcându-se spre Bouc. Ţii minte ce ţi-am spus.
Ia priveşte aici o clipă!
Deasupra hainelor, înfăşurată la repezeală, se afla o uniformă
cafenie de conductor.
Nepăsarea femeii dispăru ca prin farmec.
— Ah, strigă ea. Asta nu-i a mea. Nu eu am pus-o acolo. N-am deschis
deloc geamantanul de când am plecat din Istanbul. E aşa cum vă
spun.
Privea speriată când la unul, când la altul.
Poirot o luă cu blândeţe de mână şi încercă s-o liniştească.
— Nu-i nimic, totul e în ordine. Te credem. Nu te frământa. Sunt aşa
84
de sigur că n-ai ascuns dumneata uniforma, pe cât sunt de sigur că eşti
o bună bucătăreasă. Înţelegi? Eşti o bună bucătăreasă, nu-i aşa?
Speriată, femeia surâse fără să vrea.
— Da, aşa e. Toate doamnele la care am lucrat spuneau aşa. Eu...
Se opri, cu gura larg deschisă, din nou speriată.
— Nu, nu, te asigur că totul e în regulă. O să-ţi spun cum s-au întâmplat
de fapt lucrurile. Acest om, vreau să spun cel îmbrăcat în
uniforma de conductor, a ieşit din compartimentul celui asasinat. S-a
ciocnit de dumneata. Asta a fost neşansa lui; sperase că nu-l va vedea
nimeni. Ce să facă atunci? Trebuie să scape de uniforma care nu-l mai
apăra, ci dimpotrivă, îl punea în pericol.
Privirea îi alunecă înspre Bouc şi doctorul Constantine, care-l ascultau
cu atenţie.
— Afară, totu-i înzăpezit, înţelegi. Zăpada îi încurcă toate planurile.
Unde ar putea să ascundă hainele de pe el? Toate compartimentele sunt
ocupate. Ba nu, trece pe lângă unul a cărui uşă e deschisă, semn că
pasagerul lipseşte. Trebuie să fie al femeii de care tocmai se ciocnise. Se
strecoară înăuntru, dă jos de pe el uniforma şi o vârâ în grabă într-un
geamantan din plasa de bagaje. O să mai treacă vreme până o s-o
descopere cineva, şi-o fi spus el.
— Şi apoi? întrebă Bouc.
— La asta mai trebuie să cugetăm, vorbi Poirot, cu o sclipire de
avertizare în ochi.
Luă în mână tunica. Un nasture, al treilea, lipsea. Poirot băgă mâna
în buzunarul tunicii şi scoase un şperaclu.
— Iată cum a putut omul nostru să treacă prin uşi încuiate, remarcă
Bouc. Întrebările pe care i le-ai pus doamnei Hubbard au fost inutile.
Încuiată sau nu, omul a putut trece cu uşurinţă prin uşa de acces. Şi
vorba ceea, dacă e să existe o uniformă de conductor, de ce n-ar exista
şi o cheie de conductor?
— De ce nu, într-adevăr, repetă Poirot.
— Am fi putut de fapt să ştim acest lucru. Îţi aminteşti că Michel
spusese că uşa compartimentului doamnei Hubbard dinspre coridor era
încuiată în momentul când a venit, după ce-l sunase?
— Întocmai, domnule, confirmă conductorul. Iată de ce mi-am spus
că doamna trebuie să fi visat.
— Dar acum e clar, continuă Bouc. Omul nostru intenţiona să încuie
la loc uşa de acces, dar auzind probabil mişcări în pat, s-a speriat.
— Nu ne mai rămâne, observă Poirot, decât să găsim şi chimonoul
vişiniu.
— Într-adevăr. Şi să nu uităm că ultimele două compartimente ră-
mase sunt ocupate de bărbaţi.
— Oricum, ne vom face datoria.
— Oh, bineînţeles. De altfel, îmi amintesc ce ne-ai spus.
Hector MacQueen se arătă foarte binevoitor.
— Şi eu aş fi făcut la fel, spuse el, zâmbind amar. Îmi dau seama că
sunt, fără îndoială, cel mai suspect individ din tren. Nu mai urmează
decât să găsiţi un testament, prin care bătrânul să-mi fi lăsat banii lui şi
totul s-ar lămuri cum nu se poate mai bine.
Bouc îi aruncă o privire bănuitoare.
— E doar o glumă, se grăbi MacQueen să îndrepte lucrurile. În realitate,
nu mi-a dat niciodată un ban. I-am fost pur şi simplu de folos... cu
limbile străine pe care le cunosc, şi cu altele. Eşti în aer, ca să spun aşa,
dacă nu vorbeşti decât limba de-acasă. Nu sunt lingvist, dar mă descurc
binişor cu cele câteva fraze franţuzeşti, nemţeşti sau italieneşti pe care
85
trebuie să le debitezi, cât mai înfipt posibil, când intri într-un magazin
sau hotel.
Vocea îi era mai ascuţită ca de obicei. Părea că nu se simte prea în
largul lui, în ciuda efortului vizibil pe care îl făcea.
Se auzi vocea lui Poirot.
— N-am găsit nimic. Nici măcar un testament compromiţător.
MacQueen răsuflă uşurat.
— Mi-aţi luat o greutate de pe inimă, spuse el mai bine dispus.
În sfârşit, ultimul compartiment. Nici bagajele italianului şi ale valetului
nu conţineau nimic suspect.
Cei trei stăteau la capătul vagonului şi priveau unul la altul.
— Ce facem acum? întrebă Bouc.
— Ne întoarcem în vagonul restaurant, spuse Poirot. Ştim acum tot
ce se poate şti. Avem mărturiile pasagerilor, ale bagajelor lor, ale ochilor
noştri. Nu mai putem aştepta de nicăieri vreun alt ajutor. Acum trebuie
doar să ne punem mintea la lucru.
Cotrobăi în buzunar după pachetul de ţigări. Era gol.
— Vă ajung într-o clipă, le spuse. Mă duc să-mi iau ţigările. Foarte
încurcată şi bizară poveste. Cine o fi purtat acel chimono vişiniu? Şi unde
o fi el acum? Tare mult aş vrea să ştiu. E ceva aici... un element care-mi
scapă! Dar despre asta, mai vorbim noi. Scuzaţi-mă o clipă.
O luă grăbit înspre compartimentul lui. Ştia că mai avea o rezervă
de ţigări într-una din valize. O coborî de pe plasă şi o deschise.
Se dădu surprins înapoi.
Împăturit cu grijă şi aşezat deasupra hainelor lui — un chimono subţire,
de culoare vişinie, cu balauri brodaţi.
— Aşa, care va să zică, murmură el. O sfidare. Prea bine, o accept.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:33 PM | message # 19
PARTEA A TREIA
POIROT SE AŞAZĂ ŞI CUGETĂ
CAPITOLUL I
CARE DINTRE EI?
Intrând în vagonul restaurant, îi zări pe Bouc şi pe doctorul Constantine
stând de vorbă. Bouc părea deprimat.
— Iată-l, spuse el, văzându-l pe Poirot.
Apoi adăugă, în timp ce acesta se aşeza:
— Dacă rezolvi acest caz, mon cher, voi începe într-adevăr să cred
în miracole!
— Te frământă, nu-i aşa?
— Dar bineînţeles că mă frământă. Din păcate, nu pricep nimic.
— De acord cu dumneata, spuse doctorul. Îl privi nerăbdător pe Poirot:
Ca să fiu sincer, nu văd ce ai mai putea face.
— Nu? spuse Poirot absent.
Luă o ţigară din pachet şi o aprinse. Avea o privire visătoare.
— Pentru mine, asta-i toată frumuseţea cazului nostru, începu el. Nu
putem folosi nici una din metodele obişnuite. Aceşti oameni, cărora leam
înregistrat declaraţiile, au spus adevărul, sau au minţit? Nu avem nici
un mijloc de a verifica acest lucru, cu excepţia celor pe care le putem
născoci noi înşine. E şi ăsta un exerciţiu intelectual.
86
— Toate astea-s foarte frumoase, spuse Bouc. Vorba e, pe ce te sprijini?
— O să vă spun de îndată.. Avem mărturiile pasagerilor şi cele ale
propriilor noştri ochi...
— Grozave mărturii, ale pasagerilor! Nu ne spun absolut nimic.
Poirot clătină din cap.
— Nu sunt de părerea dumitale, prietene. Declaraţiile călătorilor
conţin câteva indicii interesante.
— Aşa o fi, spuse Bouc sceptic, dar eu nu le-am observat.
— Pentru că n-ai fost atent.
— Şi ce, mă rog, mi-a scăpat?
— Uite, numai un exemplu: prima declaraţie, cea a tânărului MacQueen.
După părerea mea, o frază de-a lui e foarte importantă.
— Cea despre scrisori?
— Nu, nu aceea. După câte îmi amintesc, cuvintele lui au fost urmă-
toarele: "Călătoream mult. Domnul Ratchett voia să vadă lumea. Îl
stânjenea faptul că nu cunoştea nici o limbă străină. Eram mai mult ghid
decât secretar".
Se uită la doctor, apoi la Bouc.
— Cum? Nu remarcaţi? Oh, dar asta-i de neiertat, cu atât mai mult
cu cât aţi mai avut încă o şansă să pricepeţi, chiar adineauri, când
acelaşi MacQueen ne-a spus: "Eşti în aer, ca să spun aşa, dacă nu
vorbeşti decât limba de-acasă".
— Vrei să spui că...? Bouc părea uluit.
— Într-un cuvânt, avem tot ce voiam să ştim. Ei bine, asta e!
Ratchett nu vorbea deloc franţuzeşte. Şi totuşi, când conductorul s-a
prezentat la el, după ce fusese sunat, o voce i-a spus în franţuzeşte că
era o greşeală şi că nu dorea nimic. De altfel, era o frază perfect
idiomatică, pe care n-ar fi putut-o folosi un om care nu ştia decât câteva
cuvinte franţuzeşti. "Ce n'est rien. Je me suis trompé".
— E adevărat, strigă Constantine, înfierbântat. Ar fi trebuit să ne
dăm seama! Acum îmi amintesc că ne-ai atras atenţia asupra lor, când ni
le-ai repetat. Şi acum înţeleg de ce te-ai ferit să te încrezi în indicaţia
ceasului sfărâmat pe care l-am găsit. Asta înseamnă că la unu fără
douăzeci şi trei de minute, Ratchett era mort...
— Şi că cel care vorbea era asasinul lui! completă Bouc impresionat.
Poirot făcu un gest de dezaprobare.
— Să nu ne pripim. Şi să nu luăm drept bun mai m ult decât ştim în
realitate. Cred că e mai sigur să spunem că la acea oră, adică la unu fără
douăzeci şi trei de minute, altcineva decât Ratchett se afla în compartimentul
acestuia, şi că acest altcineva era fie francez, fie vorbea curent
franţuzeşte.
— Eşti foarte prudent, bătrâne.
— Trebuie să înaintăm pas cu pas. Nu avem nici o dovadă reală că
Ratchett era mort la acea oră.
— După câte îmi amintesc, un strigăt te-a sculat pe dumneata din
somn.
— Da, într-adevăr.
— Într-un fel, spuse Bouc preocupat, această descoperire nu
schimbă prea mult lucrurile. Ai auzit pe cineva mişcându-se alături.
Acest cineva nu era Ratchett, ci celălalt. Îşi spăla, fără îndoială, mâinile
de sânge, ştergea urmele şi ardea scrisoarea compromiţătoare. Apoi a
aşteptat până când s-a făcut complet linişte şi, crezând că e în afară de
orice primejdie şi că drumul e liber, a încuiat şi a zăvorât pe dinăuntru
uşa dinspre coridor, a descuiat uşa de acces spre compartimentul
87
doamnei Hubbard şi s-a strecurat înăuntru. De fapt, aşa ne-am gândit şi
noi, cu diferenţa că Ratchett fusese omorât cam cu o jumătate de oră
mai devreme şi că ceasul fusese pus la unu şi un sfert, pentru a-i da un
alibi.
— Un alibi nu prea grozav, spuse Poirot. Limbile ceasului arătau unu
şi un sfert, adică tocmai momentul când ucigaşul a părăsit de fapt scena
crimei.
— Adevărat, spuse Bouc puţin zăpăcit. Atunci, ce-ţi spune ceasul?
— Dacă limbile au fost mutate, spun dacă, atunci ora la care au fost
puse trebuie să aibă o semnificaţie. Cel mai firesc ar fi să suspectăm pe
oricine are un alibi serios pentru timpul indicat de ceas, adică unu şi un
sfert.
— Da, da, spuse doctorul, raţionamentul e corect
— Trebuie, de asemenea, să acordăm puţină atenţie momentului
când a pătruns asasinul în compartiment. Mai precis — când anume i s-a
oferit ocazia favorabilă pentru a face aceasta? Dacă nu cumva îl bănuim
de complicitate pe adevăratul conductor, atunci putem conchide că
singura ocazie a fost în timpul opririi trenului la Vincovici. După plecarea
trenului din Vincovici, conductorul stătea cu faţa la coridor. Şi dacă în
mod normal, nici unul dintre pasageri nu s-ar fi uitat la un însoţitor de
vagon, singurul care ar fi remarcat prezenţa unui impostor ar fi fost
tocmai adevăratul conductor. Dar în timpul opririi de la Vincovici,
conductorul a coborât pe peron. Deci, calea era liberă.
— Şi, conform raţionamentului nostru anterior, asasinul trebuia să
fie unul dintre călători, spuse Bouc. Deci, ne întoarcem de unde
plecasem — care din ei?
Poirot zâmbi.
— Am întocmit o listă, spuse el. Consultând-o, vă puteţi
reîmprospăta memoria.
Doctorul şi Bouc se aplecară asupra foii de hârtie pe care le-o
întinse Poirot. Era concepută cu grijă, metodic; pasagerii erau trecuţi în
ordinea în care fuseseră anchetaţi.
HECTOR
MACQUEEN
— cetăţean american. Cuşeta numărul 6. Clasa
a doua.
Motiv Poate ruperea cârdăşiei cu cel asasinat?
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (De la miezul
nopţii la 1.30 confirmat de colonelul Arbuthnot,
iar de la 1.15 la 2 confirmat de către
conductor).
Dovezi împotriva
lui
Nici una.
Amănunte
suspecte
Nici unul.
CONDUCTORUL
— PIERRE
MICHEL
— cetăţean francez.
Motiv Nici unul.
88
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Văzut de
H.P. pe coridor, în intervalul în care s-a auzit
vocea din compartimentul lui Ratchett, adică la
12.37. De la 1 la 1.16, confirmat de ceilalţi doi
conductori).
Dovezi împotriva
lui
Nici una.
Amănunte
suspecte
Uniforma de conductor găsită constituie un
punct în favoarea lui, întrucât se pare că era
destinată să arunce bănuiala asupra lui.
EDWARD
MASTERMAN
— cetăţean britanic. Cuşeta numărul 4. Clasa a
doua.
Motiv Probabil ruperea relaţiilor cu decedatul, al cărui
valet era.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de Antonio Foscarelli).
Dovezi împotriva
lui sau amănunte
suspecte
Nici una, exceptând faptul că e singurul bărbat
având înălţimea şi talia potrivite pentru uniforma
de conductor. Pe de altă parte, e puţin
probabil că vorbeşte bine franţuzeşte.
DOAMNA
HUBBARD
— cetăţeană americană. Cuşeta numărul 3.
Clasa întâi.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa — nici unul.
Dovezi împotriva
ei sau amănunte
suspecte
Povestea cu bărbatul din compartimentul ei,
susţinută de declaraţiile lui Hardman şi ale cameristei
Schmidt.
GRETA OHLSSON — cetăţeană suedeză. Cuşeta nr 10. Clasa a
doua.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa (Confirmat
de Mary Debenham). Notă. A fost ultima care la
văzut pe Ratchett în viaţă.
PRINŢESA
DRAGOMIROFF
— cetăţeană franceză naturalizată. Cuşeta nr.
14. Clasa întâi.
Motiv Cunoştinţă intimă a familiei Armstrong, naşă a
Soniei Armstrong.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de conductor şi de cameristă).
Dovezi împotriva
ei sau amănunte
suspecte
Nici una.
CONTELE
ANDRENYI
— cetăţean ungur. Paşaport diplomatic. Cuşeta
nr. 13. Clasa întâi.
Motiv Nici unul.
89
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de conductor, fără să acopere intervalul de la 1
la 1.15).
CONTESA
ANDRENYI
— vezi mai sus. Cuşeta 12.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. A Luat
trional și a dormit. (Confirmat de soţul ei.
Sticluţa cu trional în dulăpiorul din baie).
COLONELUL
ARBUTHNOT
— cetăţean britanic. Cuşeta nr. 15. Clasa întâi.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. Stat de vorbă
cu MacQueen până la 1.30. S-a dus în compartimentul
lui şi nu l-a mai părăsit. (Confirmat
de MacQueen şi de conductor).
Dovezi împotriva
lui sau amănunte
suspecte
Curaţitorul de pipă.
CYRUS HARDMAN — cetăţean american. Cuşeta nr. 16.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de MacQueen şi de conductor).
Dovezi împotriva
lui sau amănunte
suspecte
Nici una.
ANTONIO
FOSCARELLI
— cetăţean american (de origină italiană).
Cuşeta nr. 5. Clasa a doua.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de Edward Masterman).
Dovezi împotriva
lui sau amănunte
suspecte
Nici una, exceptând faptul că arma folosită ar
părea să se potrivească temperamentului său
(a se vedea domnul Bouc).
MARY DEBENHAM — cetăţeană britanică. Cuşeta nr. 11 Clasa a
doua.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de Greta Ohlsson).
Dovezi împotriva
ei sau amănunte
suspecte
Convorbirea surprinsă de H.P. şi refuzul ei de a
o explica.
90
HILDEGARDE
SCHMIDT
— cetăţeană germană. Cuşeta nr. 8. Clasa a
doua.
Motiv Nici unul.
Alibi De la miezul nopţii la 2 dimineaţa. (Confirmat
de conductor şi de stăpâna ei). S-a dus la culcare.
Trezită de către conductor, în jurul orei
12.38, s-a dus la stăpâna ei.
NOTĂ: Mărturiile pasagerilor sunt susţinute de declaraţia
conductorului, potrivit căreia nimeni nu a
intrat sau ieşit în sau din compartimentul lui
Ratchett între miezul nopţii şi ora 1 (când conductorul
s-a dus în celălalt vagon) şi între 1.15
şi 2.
— Înţelegeţi, spuse Poirot, acest document este numai un rezumat
al declaraţiilor pe care le-am auzit, aranjat astfel din motive practice.
Bouc i-l dădu înapoi cu o figură necăjită.
— Nu m-a lămurit, spuse el.
— Poate că acesta e mai pe gustul dumitale, spuse Poirot, zâmbind,
şi-i întinse o a doua foaie de hârtie.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:34 PM | message # 20
CAPITOLUL II
ZECE ÎNTREBĂRI
Pe hârtie era scris:
Lucruri care trebuie lămurite.
1. Batista cu iniţiala H. Cui îi aparţine?
2. Curăţitorul de pipă. Lăsat de colonelul Arbuthnot, sau de cine?
3. Cine purta chimonoul vişiniu?
4. Cine era bărbatul sau femeia travestit(ă) în uniformă de
conductor?
5. De ce indicau limbile ceasului 1.15?
6. A fost crima comisă la acea oră?
7. Sau mai devreme?
8. Sau mai târziu?
9. Putem fi siguri că Ratchett a fost înjunghiat de mai mult de o
persoană?
10. Ar putea exista o altă explicaţie a rănilor sale?
— Bun, hai să vedem ce putem face, spuse Bouc, stimulat de
această punere la încercare a inteligenţei sale. Să începem cu batista.
Trebuie să procedăm foarte ordonat şi metodic.
— Bineînţeles, spuse Poirot, dând din cap satisfăcut.
Bouc continuă oarecum didactic.
— Iniţiala H ne pune pe urmele a trei oameni: doamna Hubbard,
domnişoara Debenham, al cărei al doilea nume e Hermione, şi camerista
Hildegarde Schmidt.
— Ei, şi din acestea trei?
— Greu de spus. Dar cred că aş opta pentru domnişoara Debenham.
91
După cum ştim, s-ar putea foarte bine ca cel de-al doilea nume să fie cel
folosit. De asemenea, mai planează asupra ei şi alte bănuieli, cum ar fi
convorbirea pe care ai auzit-o dumneata, mon cher, şi care e cam
ciudată, ca şi refuzul ei de a da orice explicaţie.
— În ce mă priveşte, eu înclin spre americancă, spuse doctorul Constantine.
Avem de-a face cu o batistă foarte scumpă, iar americanii, precum
toată lumea ştie, nu prea se uită la bani.
— Deci amândoi o excludeţi pe cameristă? întrebă Poirot.
— Da. După cum spunea chiar ea, batista asta aparţine cuiva din lumea
bună.
— Şi acum, a doua întrebare... curăţitorul de pipă. Este vorba de
colonel, sau a lăsat-o altcineva?
— Asta e mai greu. Englezii nu înjunghie, aici ai dreptate. Înclin să
cred că altcineva l-a lăsat, voind să-l compromită astfel pe englezul cel
lungan.
— Aşa cum spuneai, domnule Poirot, începu doctorul, două indicii înseamnă
prea multă neglijenţă. Sunt de aceeaşi părere cu domnul Bouc.
Batista e, într-adevăr, o pură neatenţie, de aceea nimeni nu recunoaşte
că ar fi a lui. În schimb, curăţitorul de pipă e un indiciu fals. În sprijinul acestei
teorii, nu uita că Arbuthnot nu arată deloc încurcat şi recunoaşte
deschis că fumează pipă şi că foloseşte acest tip de curăţitor.
— Raţionamentul e bun, spuse Poirot.
— Întrebarea a treia — cine a purtat chimonoul vişiniu? continuă
Bouc. La acest punct, vă mărturisesc că nu am nici cea mai vagă idee.
Dumneata, doctore Constantine?
— Nici eu.
— Atunci, ne recunoaştem înfrânţi. La următoarea întrebare se pot
da însă unele răspunsuri. Cine era bărbatul sau femeia care s-a travestit
în uniformă de conductor? Ei bine, am putea indica sigur câţiva pasageri
în afară de orice bănuială. Hardman, colonelul Arbuthnot, Foscarelli,
contele Andrenyi şi Hector MacQueen sunt toţi prea înalţi. Doamna
Hubbard, Hildegarde Schmidt şi Greta Ohlsson sunt prea voinice. Rămân,
deci, valetul, domnişoara Debenham, prinţesa Dragomiroff şi contesa
Andrenyi... dar la fiecare din ei pare neverosimil! Greta Ohlsson şi
Antonio Foscarelli au jurat că domnişoara Debenham şi, respectiv,
valetul nu au părăsit deloc compartimentele lor. Hildegarde Schmidt se
jură şi ea că prinţesa a rămas tot timpul în compartimentul ei, iar contele
Andrenyi ne-a spus că soţia lui a luat un somnifer. Prin urmare, pare
imposibil să fi fost cineva... ceea ce e absurd!
— Vorba bătrânului nostru Euclid, murmură Poirot.
— Trebuie să fie totuşi unul din aceşti patru, spuse Constantine. Dacă
nu cumva e cineva din afară care şi-a găsit o ascunzătoare, dar
asupra acestui fapt am convenit că e imposibil.
Bouc trecu la următoarea întrebare de pe listă.
— Numărul 5. De ce arată limbile ceasului ora 1.15? Aş vedea aici
două explicaţii. Fie că e opera asasinului, pentru a-şi stabili un alibi, şi pe
urmă, vrând să iasă din compartiment, a fost împiedicat de forfota de
afară, fie... o clipă... îmi vine o idee...
Ceilalţi doi aşteptară respectuos rezultatul agoniei mentale cu care
se lupta Bouc.
— Am prins-o, spuse acesta în cele din urmă. Nu asasinul travestit
în uniformă a umblat la ceas, ci persoana pe care am denumit-o Al
Doilea Asasin, persoana stângace, cu alte cuvinte, femeia cu chimonoul
vişiniu. Aceasta soseşte mai târziu şi dă înapoi limbile ceasului, pentru a
avea şi ea un alibi.
92
— Bravo, izbucni doctorul Constantine. Bine conceput.
— În realitate, spuse Poirot, Al Doilea Asasin l-a înjunghiat pe întuneric,
nedându-şi scama că era mort, dar a dedus într-un fel oarecare că
trebuie să aibă un ceas în buzunarul de la pijama, l-a scos, a dat limbile
înapoi pe întuneric, şi după aceea l-a izbit, oprindu-l astfel la o anumită
oră.
Bouc îl privi glacial.
— Ai dumneata o altă variantă, mai bună? îl întrebă el.
— Pentru moment... nu, recunoscu Poirot. Totuşi, cred că nici unul
dintre voi nu a luat în considerare cel mai interesant indiciu pe care-l
oferă ceasul.
— Are vreo legătură cu întrebarea numărul 6? se interesă doctorul.
La această întrebare — dacă crima a fost comisă la 1.15 — eu răspund:
Nu.
— De acord cu dumneata, spuse Bouc. Şi iată şi următoarea întrebare:
A fost comisă mai devreme? Răspund: Da. Dumneata, doctore?
Doctorul dădu din cap, afirmativ.
— Da, dar şi întrebarea — a fost comisă mai târziu — poate primi un
răspuns afirmativ. Accept teoria dumitale, domnule Bouc, şi cred că o împărtăşeşte
şi domnul Poirot, deşi dânsul nu vrea să se destăinuiască. Primul
Asasin a venit înainte de 1.15. Al Doilea Asasin — după 1.15. În ce
priveşte faptul că unul din ei era stângaci, n-ar trebui oare să încercăm
să verificăm care din călători e stângaci?
— N-am neglijat complet acest capitol, spuse Poirot. Probabil că aţi
observat că am cerut fiecărui pasager să se iscălească sau să-şi scrie
adresa. E greu de ajuns la o concluzie, deoarece unii oameni execută
anumite acţiuni cu mâna dreaptă, şi altele cu stânga. Unii scriu cu
dreapta, dar joacă golf cu stânga. Totuşi, am remarcat ceva. Fiecare
persoană interogată a luat stiloul cu mâna dreaptă, în afară de prinţesa
Dragomiroff care a refuzat să scrie.
— Prinţesa Dragomiroff? Imposibil! exclamă Bouc.
— Mă îndoiesc că ar fi avut forţa să dea o asemenea lovitură cu
mâna stângă, spuse doctorul Constantine, încrezător. Există o rană care
e rezultatul unei lovituri foarte puternice.
— Mai puternice decât te poţi aştepta de la o femeie?
— Nu, n-aş putea spune aşa ceva. Dar cred că pentru a provoca o asemenea
rană, era nevoie de mai multă forţă decât poate avea o femeie
în vârstă, iar fizicul prinţesei Dragomiroff e deosebit de fragil.
— S-ar putea să fie un caz de influenţare a fizicului de către psihic,
spuse Poirot. Prinţesa Dragomiroff are o personalitate puternică şi o
imensă putere de voinţă. Dar să lăsăm asta, deocamdată.
— Întrebările 9 şi 10. Putem fi siguri că Ratchett a fost înjunghiat de
mai mult decât de o persoană? Şi ce altă explicaţie a rănilor s-ar putea
da? După părerea mea, medical vorbind, nu poate exista nici o altă
explicaţie a acelor răni. A presupune că un bărbat a lovit mai întâi slab şi
apoi cu violenţă, mai întâi cu mâna dreaptă şi apoi cu stânga şi că după
vreo jumătate de oră a mai lovit din nou într-un corp lipsit de viaţă,
pricinuind alte răni — ei bine, mi se pare cu totul absurd.
— Într-adevăr, spuse Poirot, e absurd. Şi crezi că existenţa a doi criminali
nu e un lucru absurd?
— Precum ai spus şi dumneata, ce altă explicaţie s-ar putea găsi?
Poirot privea undeva înaintea lui.
— Asta mă întreb şi eu, spuse el, şi nu încetez să mă tot întreb.
Se lăsă pe speteaza scaunului.
— De acum înainte totul depinde de asta, zise el, ciocănindu-se cu
93
degetul la frunte. Am trecut totul prin ciur. Faptele se află toate în faţa
noastră, aranjate în ordine şi cu metodă. Pasagerii au trecut pe aici, unul
câte unul, şi ne-au spus ce aveau de spus. Cunoaştem tot ce poate fi
cunoscut... din afară, ca să spun aşa...
Îi zâmbi prietenos lui Bouc.
— Am cam făcut noi glume, nu-i aşa, în legătură cu metoda de a te
aşeza şi a cugeta? Ei bine, sunt pe cale să-mi pun teoria în practică, aici,
în faţa voastră. Şi voi trebuie să faceţi acelaşi lucru. Să închidem cu toţii
ochii şi să cugetăm... Unul sau mai mulţi dintre pasageri l-a sau l-au
omorât pe Ratchett. Care dintre ei?
CAPITOLUL III
UNELE FAPTE SEMNIFICATIVE
Trecu un sfert de oră, fără ca nimeni să vorbească.
Bouc şi doctorul Constantine încercară să urmeze sfaturile lui Poirot.
Se străduiau să găsească într-un labirint de detalii contradictorii soluţiei
clare, cea mai bună.
Gândurile lui Bouc se înlănţuiau astfel:
"Bineînţeles, trebuie să mă gândesc. Dar tot timpul numai asta am
făcut... Poirot crede, fără îndoială, că tânăra englezoaică e amestecată.
Nu mă pot împiedica să cred că e cu totul improbabil... Englezii ăştia
sunt deosebit de calculaţi. Poate pentru că nu au deloc imaginaţie. Dar
nu asta e important. Se pare că italianul n-ar fi putut s-o facă. Păcat.
Bănuiesc că valetul nu minte când spune că celălalt nu a părăsit
compartimentul. De ce ar face-o? Nu-i deloc uşor să-i mituieşti pe
englezi, sunt atât de inabordabili... Nu cred că o să-i dăm de capăt.
Trebuie să vină să ne deszăpezească... probabil că sunt pe drum. Sunt
atât de lenţi în părţile astea... trece nu ştiu cât până se hotărăsc să facă
ceva. Iar poliţia de aici... or să fie tare sâcâitori şi plini de importanţă. Şi
or să facă un tărăboi din toată afacerea asta. Nu dă peste ei prea des un
asemenea noroc. Toate ziarele vor urla...".
Şi tot aşa, gândurile lui Bouc parcurseră, în continuare, aceleaşi căi
bătătorite de vreo sută de ori.
Între timp, doctorul Constantine se frământa:
"E ciudat omuleţul ăsta. Un geniu, sau numai un tip excentric? O să
rezolve misterul? Imposibil. Nu văd nici o ieşire. E prea încurcat totul...
Poate că fiecare a minţit... Dar oricum, nu ajută la nimic. Chiar dacă toţi
mint, chiar dacă spun adevărul, nimic nu se schimbă. Dimpotrivă, ră-
mâne la fel de încurcat. Foarte ciudate, rănile acelea. Nu înţeleg deloc...
Ar fi fost mai uşor de priceput dacă l-ar fi împuşcat. După câte ştiu,
gangsterii împuşcă. Curioasă ţară, America. Mi-ar place să mă duc acolo.
Totul progresează într-o asemenea viteză. Când mă întorc acasă, trebuie
să mă duc pe la Demetrius Zagone. El a fost în America şi e plin de idei
moderne... Ce o fi făcând Zia acum? Dacă ar afla nevastă-mea...".
Şi gândurile îi zburară spre problemele sale personale.
Hercule Poirot stătea foarte liniştit.
Ai fi putut crede că doarme.
Apoi, deodată, după un sfert de oră de completă nemişcare, fruntea
începu să i se încreţească. Oftă încet şi murmură:
— În fond, de ce nu? Iar dacă-i aşa, atunci asta ar putea explica
totul.
Deschise ochii. Erau verzi, ca de pisică. Spuse încet:
— Eh bien, am cugetat. Dar voi?
94
Pierduţi în raţionamentele lor, ceilalţi doi tresăriră brusc.
— Şi eu am cugetat, spuse Bouc puţin încurcat, dar n-am ajuns la
nici o concluzie. Lămurirea crimei ţine de meseria dumitale, nu de a
mea.
— Şi eu am reflectat cu cea mai mare seriozitate, spuse doctorul cu
tupeu, revenind de pe unele tărâmuri cam personale. M-am gândit la
unele teorii posibile, dar nici una nu mă satisface.
Poirot dădu din cap înţelegător, vrând parcă să spună: "Perfect. Asta
şi aşteptam să-mi spuneţi. Mi-aţi dat tocmai sfaturile de care aveam
nevoie".
Se ridică în picioare, trase aer în piept, îşi mângâie mustaţa şi le
vorbi ca un orator cu experienţă în faţa unei adunări:
— Prieteni, am revăzut faptele, am verificat de asemenea
declaraţiile pasagerilor şi am ajuns la o concluzie. Întrevăd, nebulos
deocamdată, o anumită explicaţie, care se potriveşte cu faptele, aşa
cum le cunoaştem în momentul de faţă. E o explicaţie foarte îndrăzneaţă
şi deocamdată nu pot fi sigur că este cea adevărată. Pentru a mă
convinge definitiv, trebuie să fac anumite experienţe, să mai verific
unele ipoteze.
Aş vrea, în primul rând, să menţionez anumite fapte care mi se par
semnificative. Să începem cu observaţia prietenului nostru Bouc, făcută
chiar în acest loc cu ocazia primului dejun pe care l-am luat împreună în
tren. Spunea el atunci că suntem înconjuraţi de oameni din toate clasele,
de toate vârstele şi naţionalităţile. Aşa ceva se întâmplă destul de rar în
acest sezon. Vagonul Atena-Paris şi Bucureşti-Paris, spre exemplu, sunt
aproape goale. Nu uitaţi de asemenea pasagerul care n-a mai venit. E un
amănunt semnificativ. Apoi mai sunt şi alte elemente minore care dau de
gândit, ca de pildă poziţia poşetei doamnei Hubbard, numele mamei
doamnei Armstrong, metodele detective ale domnului Hardman, aluzia
lui MacQueen cum că Ratchett însuşi ar fi ars hârtia pe care am găsit-o,
numele de botez al prinţesei Dragomiroff, ca şi pata de grăsime de pe
paşaportul familiei Andrenyi.
Ceilalţi doi se holbară la el.
— Nu vă spun nimic, aceste fapte? întrebă Poirot.
— Nu prea, recunoscu Bouc.
— Domnul doctor ce zice?
— Nu pricep nimic din ce ne-ai spus.
Între timp Bouc, care reţinuse partea concretă a celor spuse de prietenul
său, căuta printre paşapoarte. Mormăind satisfăcut, scoase
paşaportul contelui şi contesei Andrenyi şi-l deschise.
— La asta te referi? La pata asta?
— Da. E o pată de grăsime proaspătă. Observi unde apare?
— Da, la începutul rubricii cu semnalmentele soţiei contelui... mai exact
la numele ei de botez. Dar mărturisesc că tot nu văd legătura.
— O s-o iau altfel. Să ne reîntoarcem la batista pe care am găsit-o la
locul crimei.. După cum aminteam şi adineauri, trei pasageri au legătură
cu litera H. Doamna Hubbard, domnişoara Debenham şi camerista Hildegarde
Schmidt. Să analizăm cazul acestei batiste dintr-un alt unghi. Aveam
de-a face, prieteni, cu o batistă extrem de scumpă, un obiect de
lux, brodată de mână la Paris. Care dintre pasageri, lăsând pentru
moment iniţiala, ar putea avea o astfel de batistă? În orice caz nu
doamna Hubbard, o femeie onorabilă, fără prea mari pretenţii la
îmbrăcăminte. Şi nici domnişoara Debenham: e tipul de englezoaică cu
batiste de bună calitate, dar puteţi fi sigur că n-o să dea niciodată
aproape două sute de franci pe batiste atât de fine. Şi cu atât mai puţin
95
camerista. Dar există două femei în trenul acesta care pot, fără îndoială,
să posede o astfel de batistă. Să vedem deci dacă putem găsi vreo
legătură între ele şi iniţiala H. Cele două femei la care mă gândesc sunt
prinţesa Dragomiroff...
— Al cărei nume de botez e Natalia, interveni Bouc ironic.
— Exact. Şi numele ei de botez, cum v-am mai spus, este fără
îndoială hotărâtor. Cealaltă femeie e contesa Andrenyi. Şi deodată, ceva
ne atrage atenţia...
— Îţi atrage!
— Bine, îmi. Şi anume că numele ei de botez a fost modificat
datorită unei pete de grăsime. Un accident şi nimic mai mult — ai fi
tentat să spui. Dar nu uitaţi numele ei de botez, Elena. Închipuiţi-vă că în
loc de Elena ar fi fost Helena. Majuscula H putea fi preschimbată în
majuscula E, iar e-ul mic următor, asimilat foarte uşor primei litere... şi
apoi o mică pată de grăsime care să acopere modificarea.
— Helena, strigă Bouc. Da, se potriveşte.
— Bineînţeles că se potriveşte! Caut să găsesc vreo confirmare,
oricât de mică, şi o găsesc. Cartea de vizită de pe unul din
geamantanele contesei e uşor umezită şi e tocmai aceea care are prima
iniţială pe capacul geamantanului, iar restul literelor dispuse lateral. De
fapt a fost scoasă, muiată bine şi pusă în alt loc.
— Începi să mă convingi, spus Bouc. Totuşi, contesa Andrenyi... cu
siguranţă că...
— Acum, bătrâne, trebuie să încerci să priveşti cazul dintr-un punct
de vedere cu totul diferit. Cum a fost plănuită să apară în ochii lumii această
crimă? Nu uita că zăpada a dat peste cap toate planurile iniţiale
ale asasinului. Să ne imaginăm pentru o clipă că nu e zăpadă, că trenul
merge normal. Ce s-ar fi întâmplat în acest caz? Crima, după toate
probabilităţile, ar fi fost descoperită dimineaţa la frontiera italiană.
MacQueen ar fi scos la iveală scrisorile de ameninţare, domnul Hardman
şi-ar fi spus povestea lui, doamna Hubbard ar fi fost nerăbdătoare să
spună cum a trecut un bărbat prin compartimentul ei, nasturele ar fi fost
găsit şi el. Îmi închipui numai că două lucruri ar fi arătat altfel. Omul
nostru ar fi trecut prin compartimentul doamnei Hubbard cu puţin înainte
de ora unu... iar uniforma de conductor ar fi fost găsită la una din
toalete.
— Vrei să spui că...?
— Vreau să spun că crima era plănuită să apară ca fiind comisă de
către cineva din afară. S-ar fi dat astfel să se înţeleagă că asasinul a
coborât din tren la Brod, unde trenul trebuia să sosească în mod normal
la 0.58. Lucrurile ar fi fost în aşa fel aranjate, încât cineva să se fi întâlnit
pe coridor cu ciudatul conductor. Uniforma ar fi fost lăsată undeva la
vedere, pentru a arăta limpede cum s-au petrecut lucrurile. Deci, nici o
bănuială nu ar fi planat asupra pasagerilor. Aşa trebuia, în intenţia
asasinului, să apară crima celor din afară. Dar înzăpezirea trenului a
schimbat toate datele problemei. Fără îndoială că asta şi explică de ce a
rămas atât de mult asasinul în compartimentul victimei: aştepta ca
trenul să plece. Dar, până la urmă, şi-a dat seama că trenul n-o să mai
plece. Trebuia să urzească un alt plan. Acum s-ar fi ştiut că criminalul se
mai află în tren.
— Da, aşa e, spuse Bouc nerăbdător. Toate astea le înţeleg. Dar cum
rămâne cu batista?
— Mă întorc şi la ea, deşi pe o cale cam întortocheată. De la bun
început trebuie să vă daţi seama că scrisorile de ameninţare sunt un fel
de farsă. Ele au fost probabil copiate integral din cine ştie ce roman
96
poliţist american. Nu sunt autentice ci, pur şi simplu, destinate poliţiei.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: l-au indus ele în eroare
pe Ratchett? După toate aparenţele, ar trebui să răspundem prin Nu.
Instrucţiunile pe care i le-a dat lui Hardman par să indice un duşman
"personal" precis, a cărui identitate o cunoştea bine. Asta, dacă luăm de
bună declaraţia lui Hardman. Dar Ratchett a primit negreşit o scrisoare
de cu totul altă natură, cea care se referea la copilul Armstrong şi din
care am găsit un fragment în compartimentul lui. În cazul în care
Ratchett nu şi-ar fi dat seama mai devreme, această scrisoare urma să-l
facă să înţeleagă clar motivul pentru care viaţa îi era ameninţată. După
cum v-am repetat tot timpul, această din urmă scrisoare nu era
destinată să fie găsită. Prima grijă a asasinului a fost s-o distrugă. Şi iată,
deci, a doua răsturnare a planurilor sale. Prima a fost zăpada, a doua a
fost reconstituirea de către noi a fragmentului găsit.
Încercarea de a distruge acel bileţel nu poate însemna decât un
singur lucru: că trebuie să fie în tren cineva într-atât de intim legat de
familia Armstrong, încât găsirea acelui bileţel ar fi aruncat de îndată
bănuiala asupra lui.
Ajungem acum şi la celelalte indicii pe care le-am descoperit. Trec
peste curăţitorul de pipă, despre care am vorbit destul de mult. Ajungem
din nou la batistă. Ei bine, descoperirea ei acuză nemijlocit pe cineva, a
cărui iniţială a numelui e H, şi ne spune că ar fi fost pierdută acolo de
acea persoană.
— Exact, spuse doctorul Constantine. Când persoana respectivă
descoperă că şi-a pierdut batista, încearcă imediat să-şi modifice numele
de botez.
— Ce repede mergi. Ajungi la o concluzie mult mai devreme decât
îmi permit eu să o fac.
— Mai există şi o altă posibilitate?
— Bineînţeles că există. Să zicem, de pildă, că ai comis o crimă şi că
vrei să arunci bănuiala asupra altcuiva. Ei bine, ştii că în tren se află o anumită
persoană, legată intim de familia Armstrong — o femeie. Să
presupunem, apoi, că laşi la locul crimei o batistă a acelei femei... Ea va
fi interogată, se va afla de legătura ei cu familia Armstrong... şi gata. În
acelaşi timp, ai şi motiv, şi dovada compromiţătoare.
— Dar atunci, obiectă doctorul, persoana indicată, fiind inocentă, nar
încerca să-şi ascundă identitatea.
— Crezi? Aceasta ar fi, într-adevăr, părerea unei comisii de anchetă.
Dar eu cunosc natura umană, prietene, şi pot să-ţi spun că cea mai nevinovată
persoană, pusă deodată în faţa posibilităţii de a fi judecată
pentru crimă, şi-ar pierde capul şi ar face cele mai absurde lucruri. Nu,
pata de grăsime şi schimbarea cărţii de vizită de pe geamantan nu
dovedesc vinovăţia... ci numai că, din anumite motive, contesa Andrenyi
doreşte să-şi ascundă identitatea.
— Ce legătură crezi că poate avea ea cu familia Armstrong? Ne-a
spus că n-a fost niciodată în America.
— Întocmai. Ba mai mult, are o figură străină pentru noi, neobişnuită,
şi mai vorbeşte şi stricat englezeşte, exagerând chiar. Dar nu-i prea
greu de ghicit cine e. Aminteam adineauri numele mamei doamnei Armstrong.
E vorba de Linda Arden, o foarte celebră actriţă, o foarte bună interpretă
a lui Shakespeare. Gândiţi-vă la "Cum vă place", la pădurea
Arden şi la Rosalinda. De acolo şi-a luat actriţa numele. Dar Linda Arden,
numele sub care a fost cunoscută pretutindeni în lume, nu era numele ei
adevărat. S-ar putea să fi fost Goldenberg, căci se trăgea foarte probabil
din Europa centrală, dintr-o familie evreiască. Multe naţionalităţi au luat-
97
o spre America. Ce-ar fi, domnilor, ca sora mai mică a doamnei
Armstrong, încă un copil când a avut loc tragedia, să fie Helena Goldenberg,
fiica mai mică a Lindei Arden, care s-a măritat cu contele Andrenyi,
pe când acesta era ataşat la Washington?
— Dar prinţesa Dragomiroff spunea că s-a măritat cu un englez.
— Al cărui nume nu şi-l putea aminti. Vă întreb, prieteni, e posibil aşa
ceva? Prinţesa Dragomiroff o iubea pe Linda Arden, aşa cum poate o
adevărată doamnă să iubească o adevărată artistă. A fost naşa uneia
dintre fiicele Lindei Arden. Ar uita ea atât de repede numele soţului
celeilalte fiice? Puţin probabil. Nu cred că putem afirma cu siguranţă că
prinţesa Dragomiroff a minţit. Ştia că Helena e în tren, o văzuse doar. Şia
dat seama, de îndată ce a auzit cine era de fapt Ratchett, că Helena va
fi suspectată. Ca atare, când am întrebat-o despre sora doamnei
Armstrong, a minţit fără să şovăie o clipă... că s-a întâmplat mai de mult,
că nu-şi poate aminti, dar că "Helena s-a măritat pare-se cu un englez".
Ceea ce e cât se poate de departe de adevăr.
Unul din chelneri intră pe uşa din fund şi se apropie de Bouc.
— Pot să servesc masa, domnule? Totul e pregătit.
Bouc privi spre Poirot. Acesta aprobă din cap.
— În orice caz, masa trebuie servită.
Chelnerul ieşi. Curând se auzi clopoţelul sunând şi vocea hotărâtă a
chelnerului:
— Primul serviciu. Masa e servită...



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:35 PM | message # 21
CAPITOLUL IV
PATA DE GRĂSIME DE PE PAŞAPORTUL CONTELUI UNGUR
Poirot se aşeză la o masă cu Bouc şi cu doctorul. Pasagerii din vagonul
restaurant erau foarte liniştiţi. Vorbeau puţin. Până şi guraliva doamnă
Hubbard era neobişnuit de tăcută. Murmură doar când se aşeză:
— Simt că n-am putere să pun ceva în gură.
Ceea ce n-o împiedică să se înfrupte din tot ce i se oferi, încurajată
de către suedeză, care o îngrijea ca pe o bolnavă.
Înainte ca masa să fie servită, Poirot îl trase de mânecă pe chelnerul
şef şi-i şopti ceva la ureche. Doctorul Constantine ghici de îndată despre
ce e vorba, când observă că pe contele şi pe contesa Andrenyi îi servesc
mereu ultimii. Astfel, după ce masa luă sfârşit, mai rămaseră o vreme
până când li se făcu plata. Ca urmare, erau ultimii în vagonul restaurant.
Când, în cele din urmă, se ridicară şi se îndreptară spre uşă, Poirot
se ridică brusc şi-i urmă.
— Iertaţi-mă, doamnă, v-a căzut batista, şi-i întinse batista fină, cu
monogramă.
Ea o luă, o privi, apoi i-o dădu înapoi.
— Aţi greşit, domnule, nu e batista mea.
— Nu e a dumneavoastră? Sunteţi sigură?
— Absolut sigură, domnule.
— Şi totuşi, doamnă, are iniţiala dumneavoastră, H.
Contele făcu o mişcare bruscă. Poirot nu-i dădu atenţie. Privea ţintă
la contesă. Aceasta era foarte calmă.
— Nu vă înţeleg, domnule. Iniţialele mele sunt E.A.
— Cred că nu-i adevărat. Numele dumneavoastră este Helena... şi
nu Elena. Helena Goldenberg, fiica mai mică a Lindei Arden... Helena
Goldenberg, sora doamnei Armstrong.
Se lăsă o tăcere grea. Atât contele cât şi contesa păliră. Poirot spuse
98
pe un ton mai amabil:
— N-are nici un rost să negaţi. Acesta-i adevărul, nu-i aşa?
Contele izbucni furios:
— Vă întreb, domnule, cu ce drept...
Ea îl întrerupse punându-i mâna pe buze.
— Nu, Rudolph, lasă-mă să vorbesc. E inutil să negăm cele afirmate
de acest domn. Ar fi mai bine să luăm loc şi să discutăm deschis.
Vocea i se schimbase. Mai păstra încă plinătatea sudică a tonului,
dar devenise dintr-o dată mai tăioasă, mai hotărâtă. Era, pentru prima
oară, o voce într-adevăr americană.
Contele rămase tăcut. Se supuse dorinţei ei şi se aşezară amândoi
în faţa lui Poirot.
— Cele spuse de dumneavoastră, domnule, sunt întru totul adevărate,
începu contesa. Sunt Helena Goldenberg, sora mai mică a doamnei
Armstrong.
— Nu acelaşi lucru mi-aţi spus şi astăzi dimineaţă, doamnă contesă.
— Nu.
— De fapt, ceea ce soţul dumneavoastră şi dumneavoastră mi-aţi
spus nu a fost altceva decât un lanţ de minciuni.
— Domnule! strigă contele, nemaiputându-se stăpâni.
— Nu te înfuria, Rudolph. Domnul Poirot se exprimă cam brutal, dar
ceea ce spune este incontestabil.
— Mă bucur că recunoaşteţi atât de sincer, doamnă. Aţi vrea să-mi
spuneţi acum de ce procedaţi astfel şi, de asemenea, de ce-aţi modificat
numele dumneavoastră de botez de pe paşaport?
— Numai eu am făcut asta, interveni contele.
Helena vorbi calm:
— Bineînţeles, domnule Poirot, puteţi ghici motivul meu... motivele
noastre. Acest om care a fost asasinat este acelaşi cu cel care mi-a ucis
nepoata, care a omorât-o pe sora mea, care i-a sfâşiat inima cumnatului
meu. Trei dintre oamenii pe care-i iubeam cel mai mult şi care alcătuiau
casa mea... lumea mea!
Vocea îi vibra de emoţie. În aceste momente recunoşteai în ea pe
Linda Arden, a cărei forţă emoţională, pe scenă, mişcase publicul până la
lacrimi.
— Din toţi pasagerii din tren, continuă ea mai liniştită, eu singură,
probabil, aveam cele mai serioase motive să-l ucid.
— Şi nu l-aţi ucis, doamnă?
— Vă jur, domnule Poirot, şi soţul meu ştie şi vă poate confirma, că
deşi am fost tentată serios s-o fac, niciodată nu am ridicat mâna
împotriva acestui om.
— Vă dau cuvântul meu de onoare, domnilor, spuse contele, că
noaptea trecută Helena n-a părăsit compartimentul. După cum v-am
spus, a luat un somnifer. Este absolut nevinovată.
Poirot privi când la unul când la celălalt.
— Pe cuvântul meu de onoare, repetă, contele.
Poirot clătină uşor din cap.
— Şi totuşi, v-aţi asumat răspunderea să modificaţi numele de pe
paşaport?
— Domnule Poirot, începu contele pe un ton energic şi pătimaş,
puneţi-vă în situaţia mea. Credeţi că m-aş fi putut împăca, chiar şi cu
gândul, ca soţia mea să fie târâtă într-o anchetă poliţienească murdară?
E nevinovată, ştiu, dar ea avea dreptate când vă spunea că din cauza
legăturii de rudenie cu familia Armstrong, ar fi fost de îndată bănuită. Ar
fi fost interogată, poate chiar arestată. Nu ştiu ce neşansă ticăloasă ne-a
99
adus în acelaşi tren cu acest Ratchett, dar după cele întâmplate mi-am
dat seama că nu-mi rămâne decât un singur lucru de făcut. Recunosc,
domnule, v-am minţit... cu excepţia unui singur lucru, şi anume că soţia
mea n-a ieşit deloc, astă-noapte, din compartimentul ei.
Vorbea cu atâta ardoare, încât era greu să fie contrazis.
— Nu spun că nu vă cred, domnule, zise Poirot încet. Ştiu că aparţineţi
unei vechi familii nobile. Ar fi fost într-adevăr penibil dacă soţia
dumneavoastră ar fi fost vârâtă într-o afacere poliţienească neplăcută.
Aici vă înţeleg. Dar cum puteţi explica prezenţa batistei soţiei
dumneavoastră în compartimentul lui Ratchett?
— Această batistă nu e a mea, domnule, spuse contesa.
— În ciuda iniţialei H?
— În ciuda iniţialei. Batistele mele seamănă cu aceasta, dar nici una
nu are exact acest model. Ştiu, bineînţeles, că nu pot spera să vă
conving, dar vă asigur că aşa e. Această batistă nu-mi aparţine.
— Ar fi putut fi pusă acolo de cineva pentru a vă compromite?
Ea zâmbi puţin.
— Vreţi să mă forţaţi să recunosc, până la urmă, că e a mea? Dar vă
spun, domnule Poirot, nu e.
Vorbea foarte convingător.
— Dacă batista nu-i a dumneavoastră, de ce aţi modificat atunci numele
de pe paşaport?
De astă dată răspunse contele:
— Pentru că am auzit că a fost găsită o batistă cu iniţiala H pe ea.
Am discutat împreună, înainte de a veni la convorbirea de azi dimineaţă.
I-am atras atenţia Helenei că dacă s-ar observa că numele ei de botez
începe cu H, atunci ar fi de îndată supusă unui interogatoriu mult mai
riguros. Şi, de fapt, a fost atât de simplu să transform Helena în Elena.
— Aveţi stofă de mare criminal, domnule conte, remarcă Poirot, sec.
O ingenuitate foarte naturală şi o hotărâre aparent lipsită de orice
remuşcări de a înşela justiţia.
— Oh nu, nu vorbiţi aşa, se repezi contesa. Domnule Poirot, el n-a
făcut decât să explice cum s-au petrecut lucrurile. Trecuse din franceză
în engleză. Eram speriată... teribil de speriată. A fost atât de îngrozitor...
atunci... şi din nou să fie răscolit totul. Şi să fiu bănuită şi poate aruncată
în închisoare. Eram pur şi simplu înspăimântată, domnule Poirot. Nu ştiu
dacă vă puteţi da seama?
Avea o voce fermecătoare, adâncă, convingătoare, vocea fiicei
Lindei Arden, actriţa.
Poirot o privea grav.
— Dacă vreţi să vă cred, doamnă, şi vreau să vă cred... atunci
trebuie să mă ajutaţi.
— Să vă ajut?
— Da. Motivul crimei se află undeva, în trecut, în acea tragedie care
v-a zdrobit căminul şi v-a amărât viaţa. Introduceţi-mă în trecut,
doamnă, ca să pot găsi veriga care să explice tot ce s-a întâmplat acum.
— Ce-aş putea să vă spun? Toţi au murit. Şi repetă aproape plângând:
Au murit cu toţii, cu toţii... Robert... Sonia... mica şi scumpa Daisy.
Era atât de dulce, de fericită... şi avea nişte bucle minunate. Eram cu
toţii nebuni după ea.
— A mai fost şi o altă victimă, doamnă. O victimă indirectă, s-ar
putea spune.
— Biata Susanne? Da, pe ea o uitasem. Poliţia a interogat-o. Erau
convinşi că ştie ceva. Poate o fi avut vreun amestec, dar fără să vrea. O
fi stat, probabil, la taclale cu cine ştie cine, comunicându-i când ieşea
100
Daisy la plimbare. Ancheta înainta groaznic de încet... şi ea a crezut că o
socotesc vinovată. — O trecu un fior. — S-a aruncat de la fereastră. Oh, a
fost îngrozitor!
Îşi ascunse faţa în mâini.
— Ce naţionalitate avea, doamnă?
— Era franţuzoaică.
— Care era numele ei de familie?
— E caraghios, dar nu-mi amintesc. Toţi îi spuneam Susanne. O fată
destul de veselă. O iubea mult pe Daisy.
— Era îngrijitoare, nu-i aşa?
— Da.
— Şi cine era doică?
— O soră de la spital. O chema Stengelberg. Şi ea ţinea la Daisy... şi
la sora mea.
— Acum, doamnă, aş vrea să vă gândiţi bine înainte de a-mi răspunde.
De când sunteţi în tren, aţi întâlnit pe cineva cunoscut?
Contesa făcu ochii mari.
— Eu? Nu, pe nimeni.
— Dar prinţesa Dragomiroff?
— Ah, pe dânsa o cunosc, fireşte. Credeam că vă referiţi la cineva...
la cineva de atunci.
— Întocmai, doamnă. Gândiţi-vă cu atenţie. Au trecut câţiva ani. E
cineva care, poate, şi-a schimbat înfăţişarea.
Helena reflectă îndelung. În cele din urmă spuse:
— Nu, sunt sigură, nu e nimeni.
— Nu uitaţi că dumneavoastră înşivă eraţi o fetişcană pe atunci. Nu
aveaţi pe cineva care să vă supravegheze lecţiile, sau să aibă grijă de
dumneavoastră?
— Oh, ba da, aveam un cerber, un fel de guvernantă pentru mine şi
secretară pentru Sonia. Era englezoaică, sau mai degrabă scoţiană... o
femeie solidă, cu părul roşu.
— Cum o chema?
— Domnişoara Freebody.
— Tânără sau bătrână?
— Mi se părea tare bătrână. Dar nu cred să fi avut mai mult de
patruzeci de ani. Dar mai mult se ocupa de mine Susanne, şi tot ea avea
grijă şi de îmbrăcămintea mea.
— Altcineva nu mai era?
— Numai servitori.
— Şi sunteţi sigură, absolut sigură, că n-aţi recunoscut pe nici unul
în tren?
Contesa îi răspunse cu toată seriozitatea:
— Pe nici unul, domnule.
CAPITOLUL V
NUMELE DE BOTEZ AL PRINŢESEI DRAGOMIROFF
În timp ce contele şi contesa se îndepărtau, Poirot se întoarse spre
prietenii săi.
— Vedeţi, facem progrese.
— Excelentă treabă, spuse Bouc, încântat. În ce mă priveşte, nici nu
mi-ar fi trecut prin cap vreodată să-i bănuiesc pe contele şi pe contesa
Andrenyi. Recunosc că i-am socotit în afară de orice bănuială. Cred că nu
e nici o îndoială că ea a comis crima? E cam trist. Totuşi, n-o s-o
101
ghilotineze. Există circumstanţe atenuante. Are să ia câţiva ani de
închisoare, şi gata.
— Văd că eşti absolut sigur de vinovăţia ei.
— Dragul meu prieten, crezi că mai există vreo îndoială? Am crezut
că maniera ta calmă de a te purta cu ea era numai pentru a calma
spiritele, până când ne vom deszăpezi şi vom preda cazul poliţiei.
— N-ai încredere în cuvântul de onoare al contelui că soţia lui e
nevinovată?
— Mon cher, fireşte, ce altceva ar fi putut să spună? O adoră şi vrea
s-o salveze! Minte foarte bine, ca un mare senior, dar tot minciună rămâne.
— Ei bine, ştii că mi-a trecut prin cap ideea absurdă că s-ar putea să
nu mintă.
— Nu, nu se poate. Nu uita batista. Batista spune totul.
— Eu nu sunt aşa de sigur în privinţa acestei batiste. Aminteşte-ţi că
ţi-am spus mereu că există două posibilităţi în ce priveşte apartenenţa acestei
batiste.
— Totuşi...
Bouc se opri brusc. Uşa de la capătul vagonului se deschise şi intră
prinţesa Dragomiroff. Veni drept spre ei. Toţi trei se ridicară în picioare.
Ignorându-i pe ceilalţi, prinţesa i se adresă lui Poirot:
— Am impresia, domnule, îi spuse, că aveţi o batistă de-a mea.
Poirot privi triumfător înspre prietenii săi.
— Aceasta este, doamnă?
O scoase şi-o întinse prinţesei.
— Da. Are iniţiala mea în colţ.
— Dar, doamnă prinţesă, aici văd litera H, spuse Bouc. Numele
dumneavoastră de botez, dacă-mi permiteţi, este Natalia.
Ea îl privi cu răceală.
— Exact, domnule. Batistele mele au iniţialele scrise în ruseşte. În
alfabetul rus, H înseamnă N.
Bouc păru cam descumpănit. Era ceva în această bătrână neîmblânzită
care-l tulbura.
— În timpul anchetei de azi dimineaţă, nu ne-aţi spus că batista vă
aparţine.
— Nu m-aţi întrebat, i-o tăie sec prinţesa.
— Fiţi bună şi luaţi loc, doamnă, spuse Poirot.
Ea oftă.
— Cred că ar fi mai bine. Şi, după ce se aşeză, urmă: Nu trebuie să
faceţi prea mult caz de batistă, domnilor. Următoarea dumneavoastră întrebare
va fi: cum a ajuns batista mea lângă cadavru? Răspunsul meu
este: habar n-am.
— Într-adevăr, nu ştiţi?
— Întocmai.
— Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, dar cum putem noi verifica
adevărul spuselor dumneavoastră?
Poirot pronunţă aceste cuvinte foarte încet. Prinţesa Dragomiroff
răspunse dispreţuitor:
— Spuneţi asta, bănuiesc, fiindcă nu v-am informat că Helena
Andrenyi este sora doamnei Armstrong?
— Într-adevăr, ne-aţi minţit cu bună ştiinţă în această privinţă.
— Fireşte. Şi aş face-o din nou. Mama ei îmi era prietenă. Cred,
domnilor, în loialitatea faţă de prieteni, faţă de o familie.
— Şi nu credeţi că e datoria dumneavoastră cea mai înaltă să sprijiniţi
justiţia?
102
— În acest caz cred că justiţia, adevărata justiţie, a fost făcută.
Poirot se aplecă spre ea.
— Căutaţi să înţelegeţi situaţia mea, doamnă. Chiar în ce priveşte
batista, pot să vă cred? Sau, de fapt, vreţi s-o apăraţi pe fiica prietenei
dumneavoastră?
— Oh, înţeleg ce vreţi să spuneţi. Zâmbi răutăcios. Ei bine,
domnilor, declaraţia mea poate fi uşor dovedită. Vă voi da adresa din
Paris a lenjeresei mele. N-aveţi decât s-o arătaţi şi veţi afla că a fost
făcută la comanda mea, cam cu un an în urmă. Batista e a mea,
domnilor.
Se ridică.
— Mai aveţi altceva să mă întrebaţi?
— Camerista dumneavoastră, doamnă, ar fi putut recunoaşte
batista?
— Bineînţeles. A văzut-o şi n-a spus nimic? Ei bine, asta înseamnă
că şi ea poate fi loială.
Se înclină şi ieşi.
— Deci aşa stau lucrurile, murmură Poirot. Observasem eu o uşoară
ezitare la cameristă, când am întrebat-o dacă ştie a cui e batista. Nu era
sigură dacă trebuie să recunoască sau nu că e a stăpânei sale. Dar cum
se potriveşte asta cu teoria mea? Mda, s-ar putea, de ce nu?
— Ah, exclamă Bouc, cu un gest caracteristic, e teribilă bătrâna.
— Ar fi putut să-l omoare pe Ratchett? îl întrebă Poirot pe doctor.
Acesta clătină din cap.
— Loviturile acelea de o mare forţă, care au străpuns muşchii, n-ar
fi putut fi date niciodată de o persoană cu un fizic atât de fragil.
— Dar cele mai slabe?
— Cele mai slabe, da.
— Mă gândesc, spuse Poirot, la întâmplarea de azi dimineaţă, când
i-am spus că forţa ei stă în voinţă mai curând decât în braţe. Era o
capcană, această remarcă. Voiam să văd dacă se va uita la braţul drept,
sau la stângul. S-a uitat la amândouă. Dar mi-a dat un răspuns ciudat.
Mi-a spus: "Nu, n-am putere în ele. Nici nu ştiu dacă trebuie să mă bucur
sau nu". Un răspuns curios... care îmi întăreşte convingerile despre
crimă.
— Nu rezolvă însă problema criminalului stângaci.
— Nu. Apropo, aţi observat că contele Andrenyi îşi ţine batista în buzunarul
drept de la piept?
Bouc făcu semn că nu. Gândurile îi zburau la revelaţiile uimitoare
din ultima jumătate de oră. Murmură:
— Minciuni... şi iarăşi minciuni. Mă uluieşte cantitatea de minciuni
pe care ne-au debitat-o azi dimineaţă.
— Mai sunt încă altele de descoperit, spuse Poirot voios.
— Crezi?
— Aş fi foarte descumpănit dacă n-ar fi aşa.
— Atâta duplicitate... e îngrozitor, spuse Bouc. Dar se pare că nu-ţi
displace, adăugă el reprobator.
— Are următorul avantaj, spuse Poirot. Dacă-l pui pe cel care minte
faţă în faţă cu adevărul, atunci de obicei recunoaşte, adeseori pur şi simplu
pentru că e surprins. Totul e numai să ghiceşti just, şi obţii efectul
scontat. Aceasta e singura metodă de a descurca un caz ca al nostru. Iau
fiecare pasager pe rând, meditez asupra declaraţiilor sale, şi îmi spun:
"Dacă acesta minte, şi celălalt minte, în ce punct minte, şi de ce o
face?". Şi îmi răspund: dacă minte — reţineţi pe dacă — asta se poate
întâmpla numai pentru cutare motiv şi în cutare punct. Această metodă
103
a reuşit foarte bine cu contesa Andrenyi. Să încercăm s-o aplicăm şi altor
persoane.
— Şi presupunând că se întâmplă să nu ghiceşti?
— Atunci o persoană, în orice caz, va fi în afară de orice bănuială.
— Aha, metoda prin eliminare.
— Întocmai.
— Şi cine va fi următorul?
— Acel pukka sahib care e colonelul Arbuthnot.
CAPITOLUL VI
O A DOUA ÎNTREVEDERE CU COLONELUL ARBUTHNOT
Se vedea bine că această a două vizită în vagonul restaurant nu-i
prea făcea plăcere colonelului Arbuthnot. Faţa lui avea o expresie
rebarbativă.
— Ei bine? întrebă el, aşezându-se.
— Toate scuzele mele pentru acest al doilea deranj, începu Poirot.
Dar mai sunt unele informaţii pe care cred că ni le puteţi da.
— Într-adevăr? Nu prea-mi vine să cred.
— Să începem cu acest curăţitor de pipă. Îl vedeţi?
— Da.
— Vă aparţine?
— Nu ştiu. Nu obişnuiesc să le însemn.
— Sunteţi conştient de faptul că sunteţi singurul dintre pasagerii vagonului
Istanbul-Calais care fumează pipă?
— În acest caz, e probabil al meu.
— Ştiţi unde a fost găsit?
— Habar n-am.
— A fost găsit lângă cadavrul lui Ratchett.
Colonelul ridică din sprâncene.
— Puteţi să ne spuneţi, domnule colonel, cum a reuşit să ajungă
acolo?
— Dacă credeţi că l-am lăsat eu acolo, vă înşelaţi.
— Aţi intrat la un moment dat în compartimentul lui Ratchett?
— Nici măcar n-am stat de vorbă cu el.
— N-aţi stat niciodată de vorbă cu el şi nici nu l-aţi ucis?
Sprâncenele colonelului se arcuiră din nou, ironic.
— Dacă aş fi făcut-o, mă îndoiesc că v-aş fi înştiinţat. Dar de fapt,
nu l-am ucis.
— Bine, murmură Poirot. De altfel, n-are nici o importanţă.
— Poftim?
— Spuneam că n-are nici o importanţă.
— Oh!
Colonelul păru surprins. Se uită la Poirot stingherit.
— Înţelegi, continuă Poirot, curăţitorul nu prezintă nici o importanţă.
Eu însumi pot găsi vreo alte unsprezece explicaţii satisfăcătoare ale prezenţei
lui acolo.
Arbuthnot îl privi şi mai uimit.
— De fapt, vă chemasem pentru cu totul altceva, urmă Poirot.
Domnişoara Debenham poate v-a spus că am auzit, fără să vreau,
câteva cuvinte pe care vi le-a adresat în gara Konia?
Arbuthnot nu-i răspunse.
— Vă spunea: "Nu acum... când totul se va termina, când o să rămână
totul undeva în urmă, departe". Ştiţi la ce se refereau aceste cuvinte?
104
— Îmi pare rău, domnule Poirot, dar refuz să răspund la această întrebare.
— De ce?
— Vă sugerez s-o întrebaţi pe domnişoara Debenham însăşi care e
sensul acestor cuvinte, răspunse el rigid.
— Am făcut-o.
— Şi a refuzat?
— Da.
— Atunci, cred că este absolut limpede, chiar şi pentru
dumneavoastră, că gura îmi va fi ferecată.
— Nu vreţi să dezvăluiţi secretul unei doamne?
— Puteţi s-o luaţi şi aşa, dacă vreţi.
— Domnişoara Debenham mi-a spus că era vorba de o chestiune
personală.
— Atunci, de ce n-o credeţi?
— Din cauză că domnişoara Debenham, domnule colonel, este ceea
ce se poate numi o persoană foarte suspectă.
— E absurd, izbucni, colonelul, înfierbântat.
— Nu e deloc absurd.
— N-aveţi nici o probă împotriva ei.
— Doar faptul că domnişoara Debenham a fost guvernantă în casa
Armstrong, pe vremea când a fost răpită micuţa Daisy Armstrong!
Se lăsă o tăcere absolută.
Poirot dădu din cap cu blândeţe.
— Vedeţi, spuse el, ştim mai mult decât bănuiaţi. Dacă domnişoara
Debenham e nevinovată, de ce ascunde acest lucru? De ce mi-a spus că
n-a fost niciodată în America?
Colonelul îşi drese glasul.
— Poate vă înşelaţi.
— Nu mă înşel deloc. De ce m-a minţit domnişoara Debenham?
Colonelul ridică din umeri.
— Ar fi mai bine s-o întrebaţi pe ea. Totuşi, cred că vă înşelaţi.
Poirot chemă pe unul din chelneri.
— Du-te şi roag-o pe doamna de la cuşeta numărul 11 să fie atât de
bună şi să poftească aici.
— Bine, domnule.
Cei patru bărbaţi rămaseră tăcuţi. Figura colonelului, ţeapănă, impasibilă,
părea cioplită în lemn. Chelnerul reveni.
— Am anunţat-o, domnule.
— Mulţumesc.
Peste câteva clipe, Mary Debenham intră în vagonul restaurant.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:37 PM | message # 22
CAPITOLUL VII
IDENTITATEA LUI MARY DEBENHAM
Nu purta pălărie. Ţinea capul foarte drept, parcă într-un gest de
sfidare. Părul strâns la ceafă, nările-i arcuite sugerau imaginea unei
corăbii despicând vajnic valurile agitate ale oceanului. În aceste
momente, era frumoasă.
Se uită o clipă la Arbuthnot, doar o clipă. I se adresă lui Poirot:
— Aţi vrut să mă vedeţi?
— Voiam să vă întreb, domnişoară, de ce ne-aţi minţit azi
dimineaţă?
— V-am minţit? Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi.
105
— Ne-aţi ascuns că pe vremea tragediei ce s-a abătut asupra
familiei Armstrong, eraţi de fapt în America, în casa lor. Mi-aţi spus că naţi
fost niciodată în America.
Observă tresărirea ei de o clipă, apoi efortul de a se stăpâni.
— Da, răspunse ea, e adevărat.
— Nu, domnişoară, e fals.
— Nu m-aţi înţeles. Vreau să spun că e adevărat că v-am minţit.
— Ah, deci recunoaşteţi?
Buzele i se arcuiră într-un zâmbet.
— Desigur. Din moment ce-aţi aflat.
— Sunteţi cel puţin sinceră, domnişoară.
— Ce altceva aş putea face?
— Fireşte. Şi acum, domnişoară aş putea să cunosc motivul
atitudinii dumneavoastră?
— Credeam că sare în ochi, domnule Poirot.
— În ai mei n-a sărit, domnişoară.
Ea continuă cu o voce calmă, egală, puţin aspră:
— Trebuie să-mi câştig existenţa.
— Adică...
Mary Debenham ridică ochii şi-l privi cu seriozitate.
— Ce ştiţi dumneavoastră, domnule Poirot, despre lupta pentru a
obţine şi a păstra o slujbă decentă? Credeţi că o femeie care a fost
reţinută în legătură cu o crimă, al cărui nume şi poate fotografia au
apărut în ziarele englezeşti... în fine, credeţi că o englezoaică din clasa
mijlocie va mai fi dispusă să angajeze această femeie, ca guvernantă a
copiilor ei?
— Nu văd de ce nu... dacă nu sunteţi în nici un fel pătată.
— Oh, pătată! Nu despre asta-i vorba... ci despre publicitate! Până
acum, domnule Poirot, am avut succes în viaţă. Am avut slujbe plăcute,
bine plătite. Nu avea rost să-mi risc poziţia câştigată, când oricum, ceea
ce vă puteam spune nu aducea cine ştie ce lămurire.
— Îndrăznesc să vă atrag atenţia, domnişoară, că eu aş fi fost cel
mai în măsură să apreciez asta.
Ea ridică din umeri.
— M-aţi fi putut ajuta, de pildă, în privinţa identificărilor.
— Nu înţeleg...
— E oare posibil, domnişoară, să nu fi recunoscut în contesa Andrenyi
pe sora mai tânără a doamnei Armstrong, de care aţi avut grijă la
New York?
— Contesa Andrenyi? Nu. Clătină din cap. Poate că vi se va părea
extraordinar, dar n-am recunoscut-o. Era încă destul de mică pe atunci.
Au trecut mai mult de trei ani de la acele evenimente. E drept, contesa
îmi amintea de cineva şi îmi tot băteam capul să aflu. Dar pare atât de
străină, încât n-am făcut deloc legătura între ea şi şcolăriţa americancă.
E adevărat că nu m-am uitat la ea decât întâmplător, în vagonul
restaurant. Îi remarcasem mai mult îmbrăcămintea decât figura... Zâmbi
vag. Aşa sunt femeile! Şi apoi, aveam problemele mele.
— Nu vreţi să-mi dezvăluiţi secretul dumneavoastră, domnişoară?
Vocea lui Poirot era foarte blândă şi convingătoare.
Ea răspunse aproape şoptit.
— Nu pot... nu pot...
Şi deodată, pe neaşteptate, izbucni în plâns, ascunzându-şi faţa
între mâini. Plângea de parcă avea inima zdrobită. Colonelul sări în
picioare şi se apropie stângaci de ea.
— Eu... ascultă-mă...
106
Se opri şi se întoarse ameninţător spre Poirot.
— O să-ţi rup oasele blestemate, maimuţă ticăloasă şi înfumurată,
spuse el.
— Domnule! protestă Bouc.
Arbuthnot se întoarse către Mary Debenham.
— Mary... pentru numele lui Dumnezeu...
Ea se ridică în picioare.
— Nu-i nimic. Mi-am revenit. Nu mai aveţi nevoie de mine, nu-i aşa,
domnule Poirot? Dacă totuşi mai e ceva, mă găsiţi în compartimentul
meu. Oh, ce proastă sunt... ce proastă sunt!
Şi ieşi, fugind aproape. Arbuthnot, înainte de a o urma, se mai
întoarse o dată către Poirot.
— Domnişoara Debenham nu are nici o legătură cu această
poveste, nici una, înţelegi? Iar dacă o să vă mai amestecaţi unde nu
trebuie şi îi amărâţi zilele, o să aveţi de-a face cu mine.
Şi ieşi, trântind uşa,
— Îmi place să văd un englez înfuriat, spuse Poirot. Sunt foarte amuzanţi.
Cu cât sunt mai tulburaţi, cu atât îşi controlează mai puţin
limbajul.
Pe Bouc însă nu-l interesau deloc reacţiile emotive ale englezilor. În
schimb, era plin de admiraţie pentru prietenul său.
— Mon cher, eşti grozav! strigă el. Din nou ai reuşit să ghiceşti.
Extraordinar!
— E nemaipomenit cum îi dibui, spuse doctorul entuziasmat.
— Oh, de astă dată n-am avut nici un merit. N-am ghicit deloc. Contesa
Andrenyi mi-a spus, practic, tot.
— Cum? Nu se poate!
— Vă amintiţi că am întrebat-o despre guvernanta, sau însoţitoarea
ei? Eram convins că dacă Mary Debenham are vreun amestec, atunci
trebuie să fi avut o astfel de slujbă la familia Armstrong.
— Da, dar contesa Andrenyi a vorbit de o persoană cu totul diferită.
— Întocmai. O femeie înaltă, între două vârste, cu părul roşu, cum
să vă spun, într-atât de exact contrariul domnişoarei Debenham, încât
prea bătea la ochi. Apoi a trebuit să născocească la repezeală un nume,
şi asociaţia inconştientă de idei a trădat-o. Ne-a spus că o chema domnişoara
Freebody, nu-i aşa?
— Da.
— Ei bine, s-ar putea să nu ştiţi, dar există un magazin la Londra,
care s-a numit până nu de mult "Debenham şi Freebody". Obsedată de
numele de Debenham, trebuia să găsească repede un alt nume, şi
primul care i-a venit în minte a fost Freebody. Fireşte, mi-am dat seama
imediat.
— Deci, încă o minciună. De ce-o fi făcut-o?
— Din loialitate, poate. Asta însă cam încurcă lucrurile.
— Pe legea mea, izbucni Bouc, dar ce, fiecare persoană din acest
tren minte?
— Tocmai asta, spuse Poirot, va trebui să aflăm.
CAPITOLUL VIII
ALTE DEZVĂLUIRI SURPRINZĂTOARE
— De acum nu mă mai mir de nimic, spune Bouc. De nimic! Chiar
dacă se dovedeşte că fiecare pasager din tren a fost în casa Armstrong,
tot n-o să mă mir.
107
— Asta-i o observaţie foarte înţeleaptă, spuse Poirot. Te-ar interesa
să afli ce mai are de spus suspectul dumitale numărul unu, italianul?
— Vrei să-ţi pui din nou la încercare flerul dumitale infailibil?
— Întocmai.
— E într-adevăr un caz absolut extraordinar, spuse doctorul
Constantine.
— Nu, este foarte normal.
Bouc ridică braţele într-un gest comic de disperare.
— Dacă asta numeşti dumneata normal, prietene...
Nu-şi mai găsea cuvintele.
Între timp, Poirot îl rugă pe chelner să-l poftească pe Antonio Foscarelli.
Italianul cel voinic sosi de îndată. Avea o privire îngrijorată. Se uita
nervos, într-o parte şi-n alta, ca un animal hăituit.
— Ce mai doriţi? N-am nimic să vă spun... nimic, auziţi? Per Dio...
Pocni cu pumnul în masă.
— Ba da, mai ai ceva să ne spui, zise Poirot ferm. Adevărul!
— Adevărul!
Aruncă o privire neliniştită spre Poirot. Siguranţa şi buna lui dispoziţie
dispăruseră.
— Bineînţeles. S-ar putea să-l ştiu de pe acum. Dar ar fi mai bine
pentru dumneata dacă ni l-ai spune aşa, spontan.
— Vorbiţi ca cei de la poliţia americană. "Puneţi cărţile pe masă",
aşa îţi spun, "cărţile pe masă".
— Aha, deci ai avut de-a face cu poliţia din New York?
— Nu, niciodată. N-au găsit nici o dovadă împotriva mea, deşi nu sar
putea spune că nu s-au străduit.
— Asta se întâmpla pe vremea cazului Armstrong, nu-i aşa?
Dumneata erai şoferul?
Întâlni privirea italianului. Nervii acestuia cedară. Arătă deodată ca
un balon dezumflat.
— Dacă ştiţi... de ce mă mai întrebaţi?
— De ce ai minţit azi-dimineaţă?
— Motive de afaceri. În afară de asta, n-am încredere în poliţia iugoslavă.
N-ar fi făcut dreptate unui italian.
— Poate că tocmai, ţi-ar fi făcut!
— Nu, nu. N-am avut nici o legătură cu treaba de astă-noapte. Nici
n-am ieşit din compartimentul meu. Englezul cel morocănos poate să vă
spună. Nu eu l-am omorât pe porcul ăsta... pe Ratchett. N-aveţi nici o dovadă
împotriva mea.
Poirot scria ceva pe o foaie de hârtie. Îl privi pe italian şi îi spuse:
— Foarte bine. Poţi să pleci.
Foscarelli rămase locului, neliniştit.
— Nu vă daţi seama că n-am nici un amestec?
— Am spus că poţi pleca.
— E o conspiraţie. Vreţi să mă compromiteţi? Şi toate astea pentru
un porc de câine care de mult trebuia să fi sfârşit pe scaunul electric! E o
infamie că nu s-a întâmplat aşa. Dacă aş fi fost eu... dacă m-ar fi arestat
pe mine...
— Dar n-ai fost dumneata. Dumneata n-ai nici un amestec în răpirea
copilului.
— Ce tot vorbiţi? Micuţa de ea... era bucuria casei. Tonio, aşa-mi zicea.
Se aşeza în maşină şi lua volanul cu mânuţele. Toţi o adorau! Chiar
şi cei de la poliţie au înţeles asta până la urmă. Ah, drăguţa de ea...
Vocea i se frânse. Avea lacrimi în ochi. Se întoarse brusc şi ieşi din
108
vagon.
— Pietro, strigă Poirot.
Chelnerul veni în fugă.
— Numărul 10, doamna Ohlsson.
— Bine, domnule.
— Alta? strigă Bouc. Ah, nu... nu se mai poate. Îţi spun că aşa nu se
mai poate.
— Mon cher, dar trebuie să aflăm. Chiar dacă până la urmă reiese
că fiecare din tren a avut un motiv să-l ucidă pe Ratchett, noi tot trebuie
să aflăm. Şi odată ce am aflat, putem, în sfârşit, stabili cine-i vinovatul.
— Mi se învârteşte capul, mormăi Bouc.
Chelnerul îi făcu loc să intre, cu multă amabilitate, Gretei Ohlsson,
care plângea amarnic.
Se prăbuşi pe scaunul din faţa lui Poirot şi îşi îngropă faţa într-o batistă
mare.
— Nu trebuie să vă faceţi griji, domnişoară. Poirot o bătu pe umăr.
Să ne spuneţi adevărul în câteva cuvinte, asta-i tot ce vă cerem. Aţi fost
îngrijitoarea micuţei Daisy Armstrong?
— Da, aşa e... e adevărat, articulă printre lacrimi nefericita femeie.
Ah, era un înger, un îngeraş dulce şi plin de viaţă. N-avusese parte decât
de bunătate şi dragoste... şi deodată... răpită de acel ticălos... şi aşa de
crud s-a purtat cu ea... şi sărmana maică-sa... şi cealaltă micuţă care nici
n-a apucat să deschidă ochii. Nu puteţi înţelege... nu puteţi şti... dacă aţi
fi fost acolo ca şi mine... dacă aţi fi văzut toată tragedia aceea
îngrozitoare... Ar fi trebuit să vă spun adevărul despre mine, azidimineaţă.
Dar eram speriată... foarte speriată. M-am bucurat atâta că
ticălosul acela e mort şi că n-o să mai poată omorî sau chinui alţi
copilaşi. Ah! nu pot să vorbesc... nu-mi găsesc cuvintele...
Se cutremura toată de plâns. Poirot o bătea blând pe umăr.
— Vă înţeleg... Înţeleg tot ce mi-aţi spus. N-o să vă mai întreb nimic.
Mi-e suficient că aţi recunoscut. Înţeleg, credeţi-mă.
Suspinând, nefiind în stare să scoată nici un cuvânt, Greta Ohlsson
se ridică şi se îndreptă, împleticindu-se, spre uşă. În dreptul uşii se ciocni
de un bărbat care tocmai intra.
Era valetul, Masterman. Veni drept spre Poirot şi vorbi în felul său liniştit,
fără nici o emoţie.
— Sper că nu vă deranjez, domnule. M-am gândit că e cel mai bine
să vin de îndată şi să vă spun adevărul. În timpul războiului, am fost
ordonanţa colonelului Armstrong, şi apoi i-am slujit ca valet la New York.
Trebuie să recunosc că azi-dimineaţă v-am ascuns acest lucru. A fost
foarte urât din partea mea, domnule, şi m-am gândit că e mai bine să
vin să vă mărturisesc deschis. Dar sper că nu-l bănuiţi pe Tonio. Bietul
Tonio, domnule, nu s-ar atinge nici măcar de o muscă. Şi pot să jur că na
părăsit compartimentul astă-noapte. Aşa că, vedeţi, domnule, el n-ar fi
putut-o face. O fi el străin, dar e un om foarte blând... nu ca italienii
aceia ticăloşi, ucigaşi, despre care tot scriu ziarele.
Se opri. Poirot îl privea fix în ochi.
— Asta-i tot ce ai de spus?
— Tot, domnule.
Văzând că Poirot nu mai spune nimic, se înclină puţin stingherit şi,
ezitând o clipă, se îndreptă spre uşă, la fel de liniştit şi modest cum
venise.
— Asta-i mai fantastic decât toate romanele poliţiste pe care le-am
citit, spuse doctorul Constantine.
— Sunt de aceeaşi părere, vorbi Bouc. Din cei doisprezece pasageri
109
ai acestui vagon, nouă s-au dovedit a avea legătură cu cazul Armstrong.
Ce urmează, te întreb? Sau, mai bine zis, cine urmează?
— Pot să-ţi dau un răspuns aproape sigur, spuse Poirot. Acum o să
sosească detectivul nostru, domnul Hardman.
— Şi el vine să mărturisească?
Poirot n-apucă să-i răspundă, că americanul îşi şi făcu apariţia. Îi privi
cu coada ochiului, şi aşezându-se jos, începu cu o voce tărăgănată:
— Ce se întâmplă de fapt în trenul ăsta? Parcă am fi într-o casă de
nebuni.
Poirot clipi ironic.
— Eşti absolut sigur, domnule Hardman, că n-ai fost grădinar în casa
Armstrong?
— N-aveau grădină, răspunse Hardman prompt.
— Sau majordom?
— N-aveau obiceiuri atât de aristocratice. Nu, n-am avut nici un fel
de legătură cu casa Armstrong, deşi încep să cred că sunt singurul în
această situaţie! Vi se pare verosimil? Spuneţi-mi, da?
— De fapt, e puţin surprinzător, spuse Poirot, descumpănit.
— Asta-i bună! izbucni Bouc.
— Ai vreo părere proprie asupra crimei, domnule Hardman? îl
întrebă Poirot.
— Nu, domnule. Mă depăşeşte. Nu mai ştiu ce să cred. S-ar putea ca
toţi să fie amestecaţi; dar cine e de fapt vinovatul, asta nu mai ştiu. Sunt
curios cum o să ieşiţi din povestea asta.
— Ghicind.
— Atunci, credeţi-mă, sunteţi un ghicitor foarte dibaci. Da, da, o să
le spun tuturor că sunteţi un ghicitor foarte dibaci.
Hardman se aplecă înainte şi-l privi pe Poirot cu admiraţie.
— Vă rog să mă iertaţi, îi spuse, dar nimeni n-ar zice asta, luându-se
numai după aspectul dumneavoastră. Îmi scot pălăria în faţa dumneavoastră.
Într-adevăr, să ştiţi c-o fac.
— Sunteţi prea amabil, domnule Hardman.
— Deloc, deloc. Pur şi simplu, o meritaţi.
— Totuşi, spuse Poirot, problema nu este încă rezolvată în întregime.
Putem spune oare în mod cert că ştim cine l-a ucis pe Ratchett?
— Pe mine să nu mă puneţi la socoteală, spuse Hardman. Eu n-am
spus nimic. Sunt doar plin de admiraţie. Ce-i cu ceilalţi doi pe care încă
nu i-aţi ghicit? Vreau să spun, bătrâna americană şi camerista? Am
putea să le considerăm singurele persoane nevinovate din tren?
— Până când, spuse Poirot zâmbind, le vom putea găsi un loc în
mica noastră schemă ca... ce să spun?... îngrijitoare şi bucătăreasă la
familia Armstrong.
— Ei bine, nimic pe lume n-o să mă mai mire de acum înainte, spuse
Hardman, calm şi resemnat. O casă de nebuni, asta e, o casă de nebuni!
— Ah, mon cher, asta ar însemna să mergem cu coincidenţele puţin
prea departe, spuse Bouc. Nu pot fi toţi amestecaţi.
Poirot îi privi dojenitor.
— Nu înţelegi, îi spuse. Nu înţelegi deloc. Spune-mi, ştii cine l-a
omorât pe Ratchett?
— Dar dumneata? pară Bouc.
Poirot înclină capul.
— Oh, da, spuse el. Ştiu de câtăva vreme. E atât de limpede, încât
mă mir că n-ai observat şi dumneata. Privi înspre Hardman: Dar
dumneata?
Hardman clătină din cap şi-l privi plin de curiozitate.
110
— Nu ştiu, nu ştiu deloc. Care dintre ei?
Poirot râmase câtăva vreme pe gânduri. Apoi spuse:
— Vrei să fii aşa de bun, domnule Hardman, şi să chemi toată lumea
aici? Există două soluţii posibile ale acestui caz. Vreau să vi le expun pe
amândouă, tuturor.
CAPITOLUL IX
POIROT PROPUNE DOUA SOLUŢII
Pasagerii se strânseră în vagonul restaurant şi îşi ocupară locurile obişnuite
în jurul meselor. Aveau toţi aceeaşi expresie, de teamă şi
nerăbdare. Domnişoara Ohlsson mai plângea încă, iar doamna Hubbard
căuta s-o liniştească.
— Încearcă să te stăpâneşti, draga mea. Totul o să fie cum nu se
poate mai bine. Nu trebuie să te pierzi cu firea. Dacă printre noi se află
un criminal ticălos, ei bine, ştim cu toţii că nu dumneata eşti. Ar fi nebun
acela care ar crede aşa ceva. Aşează-te aici, iar eu voi sta lângă
dumneata. Şi nu-ţi mai fă griji degeaba.
Poirot se ridică în picioare. Toate vocile, chiar şi cea a doamnei Hubbard,
amuţiră.
Conductorul, lângă uşă, părea încurcat.
— Îmi daţi voie să stau, domnule?
— Bineînţeles, Michel.
Poirot îşi drese vocea.
— Doamnelor şi domnilor, voi vorbi în englezeşte, întrucât cred că
toţi cei de faţă cunosc puţin această limbă. Ne-am adunat aici pentru a
lămuri cauzele morţii lui Samuel Edward Ratchett, alias Cassetti. Există
două soluţii posibile ale crimei. Vi le voi expune pe amândouă şi voi ruga
apoi pe domnul Bouc şi pe doctorul Constantine, aici de faţă, să
aprecieze care soluţie e cea corectă.
Cu toţii cunoaştem faptele întâmplate. Domnul Ratchett a fost găsit
înjunghiat astăzi dimineaţă. Ştim că se mai afla încă în viaţă azi-noapte
la ora 12.37 când a schimbat câteva cuvinte, prin uşa închisă, cu
conductorul vagonului nostru. În buzunarul pijamalei sale a fost găsit un
ceas, ale cărui limbi se opriseră la ora unu şi un sfert. Doctorul
Constantine, care a examinat cadavrul a doua zi dimineaţă, a situat
intervalul în care s-a putut produce moarteq între miezul nopţii şi ora
două dimineaţa. La o jumătate de oră după miezul nopţii, cum ştim,
trenul s-a înzăpezit. Din acest moment a devenit imposibil pentru oricine
să părăsească trenul.
Potrivit declaraţiilor domnului Hardman, care lucrează la o agenţie
de detectivi din New York (câteva capete se întoarseră spre Hardman),
nimeni n-ar fi putut trece prin dreptul compartimentului său — numărul
16, de la capătul vagonului — fără să fi fost văzut de el. Suntem deci
siliţi să tragem concluzia că criminalul se află printre pasagerii acestui
vagon, vagonul Istanbul-Calais. Aceasta a fost, ca să spun aşa, teoria
noastră.
— Cum? exclamă Bouc uluit.
— Dar vă voi supune atenţiei şi o altă teorie, foarte simplă de altfel.
Domnul Ratchett avea un duşman de care se temea. I l-a descris
domnului Hardman şi i-a mai spus că dacă acesta va încerca până la
urmă să-l omoare, e foarte probabil că o va face în a doua noapte după
plecarea din Istanbul.
Ei bine, doamnelor şi domnilor, vă pot spune acum că domnul Rat-
111
chett ştia mai multe decât a spus. Duşmanul, după cum se aştepta domnul
Ratchett, s-a urcat în tren la Belgrad, sau probabil la Vincovici şi, în
acest din urmă caz, pe uşa lăsată deschisă de colonelul Arbuthnot şi
domnul MacQueen când au coborât pe peron. Avea o uniformă de
conductor, pe care o purta deasupra hainelor obişnuite, precum şi un
şperaclu cu ajutorul căruia a putut să pătrundă în compartimentul
domnului Ratchett, deşi uşa era încuiată. Domnul Ratchett se afla sub
efectul unui somnifer. Asasinul l-a înjunghiat cu o deosebită sălbăticie şi
apoi a ieşit pe uşa care comunică cu compartimentul doamnei Hubbard...
— Aşa e, spuse doamna Hubbard dând din cap.
— A vârât, în trecere, pumnalul pe care-l folosise în geanta doamnei
Hubbard, aflată la îndemână. Fără să ştie, a pierdut tot acolo un nasture
de la uniformă. Apoi s-a strecurat afară din compartiment şi, tiptil, a luat-o de-a lungul coridorului. A ascuns în grabă uniforma într-un
geamantan dintr-un compartiment gol în momentul acela, şi după câteva
clipe, îmbrăcat în haine civile, a coborât din tren puţin înainte de
plecarea acestuia, din nou pe uşa de lângă vagonul restaurant.
Toţi răsuflară uşuraţi.
— Dar ce-i cu ceasul? întrebă Hardman.
— Aici avem explicaţia întregului mister. Domnul Ratchett a uitat
să-şi dea ceasul înapoi cu o oră, cum ar fi trebuit s-o facă, pe când se
afla la Tzaribrod. Ceasul său, deci, înregistra în continuare vremea după
orarul est-european, care are un avans de o oră faţă de cel din Europa
centrală. Prin urmare, Ratchett a fost asasinat la douăsprezece şi un
sfert... şi nu la unu şi un sfert.
— Dar e absurd, strigă Bouc. Cum rămâne atunci cu vocea care s-a
auzit din compartimentul lui la unu fără douăzeci şi trei de minute? Era
fie vocea lui Ratchett... fie a asasinului său.
— Nu neapărat. S-ar putea să fi fost, să zicem, a unei a treia persoane.
Adică a cuiva care a intrat să-i spună ceva lui Ratchett şi l-a găsit pe
acesta mort. A apăsat pe butonul soneriei, voind să-l cheme pe
conductor, apoi, aşa cum spuneai dumneata, i-a intrat deodată frica-n
oase, temându-se să nu fie acuzat de crimă; şi atunci, la întrebarea
conductorului care sosise, a răspuns dându-se drept Ratchett.
— E posibil, recunoscu Bouc, înciudat.
Poirot privi spre doamna Hubbard.
— Da, doamnă, parcă voiaţi să spuneţi ceva...?
— Ei bine, nu mai ştiu ce-am vrut să spun. Credeţi că şi eu am uitat
să-mi dau ceasul înapoi?
— Nu, doamnă. Cred că l-aţi auzit pe asasin trecând, dar eraţi
aproape adormită; mai târziu aţi avut un coşmar, cum că un bărbat se
afla în compartimentul dumneavoastră, v-aţi trezit brusc şi aţi sunat
după conductor.
— Bine, presupun că s-ar putea să fi fost aşa, spuse doamna Hubbard.
Prinţesa Dragomiroff se uita fix la Poirot de câtăva vreme.
— Cum explicaţi declaraţiile cameristei mele, domnule?
— Foarte simplu. Camerista dumneavoastră a recunoscut ca aparţinându-vă batista pe care i-am arătat-o. E adevărat, a încercat oarecum
stângaci să vă apere. Ea l-a întâlnit, după cum spune, pe asasin, dar mai
devreme, pe când trenul se afla în gara Vincovici. A pretins că l-a văzut
cu o oră mai târziu, încercând astfel, fără prea multă pricepere, să vă
furnizeze un alibi inatacabil.
Prinţesa lăsă capul în jos.
— Nu vă scapă nimic, domnule. Vă admir.



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
date: Sâmbătă, 18/02/2012, 6:37 PM | message # 23
112
Urmară câteva momente de tăcere. Doctorul Constantine bătu
deodată cu degetul în masă, şi toţi tresăriră.
— Dar nu, spuse el, nu şi nu! E o explicaţie care nu stă în picioare. Îi
şi găsesc de pe acum vreo douăsprezece cusururi. Crima n-a fost comisă
astfel... şi domnul Poirot ştie foarte bine asta.
Poirot se uită atent la el.
— Mda, văd că trebuie să-ţi expun şi a doua soluţie la care m-am
gândit, spuse el. Dar nu renunţa nici la asta prea repede. S-ar putea să
fii de acord cu ea mai târziu.
Se întoarse din nou spre ceilalţi.
— Mai există şi o altă soluţie posibilă. Iată cum am ajuns la ea. După
ce-am auzit toate mărturiile, am lăsat capul pe spate, am închis ochii şi
am început să cuget. Unele elemente îmi păreau a fi demne de toată
atenţia. Le-am enumerat prietenilor mei. Unele dintre ele le şi elucidasem.
Spre exemplu, pata de grăsime de pe paşaport, etc. Voi trece la
celelalte. Primul şi cel mai important mi-a fost sugerat de o remarcă a
domnului Bouc, pe când ne aflam la masă, în prima zi de călătorie;
dânsul îmi spunea că cei adunaţi în vagonul restaurant formează un grup
interesant, întrucât este atât de variat, reprezentând de fapt toate
clasele şi naţionalităţile.
Am fost de aceeaşi părere, dar după aceea, când mi-am amintit de
ea, am stat să mă întreb dacă e posibil, în genere, în orice alte condiţii,
să întâlneşti un astfel de grup. Răspunsul pe care l-am găsit a fost:
numai în America. Acolo poţi găsi într-o casă, să zicem, atâtea
naţionalităţi: un şofer italian, o guvernantă englezoaică, o educatoare
suedeză, o cameristă franţuzoaică şi aşa mai departe, De aici mi-a venit
şi ideea să "ghicesc", adică să distribui, ca un regizor, fiecărei persoane
câte un rol în tragedia familiei Armstrong. Ei bine, rezultatul a fost
extrem de interesant şi satisfăcător.
Apoi am examinat declaraţiile fiecăruia în parte şi am constatat
unele lucruri curioase. Să luăm mai întâi cele spuse de domnul
MacQueen. Prima mea întrevedere cu dânsul a fost pe deplin
satisfăcătoare. Dar la a doua a făcut o remarcă puţin ciudată. I-am spus
că am descoperit un bileţel în care era menţionat cazul Armstrong. Mi-a
spus: "Dar cu siguranţă...", apoi s-a oprit brusc, după care a continuat:
"Vreau să spun, asta a fost oarecum o neglijenţă din partea bătrânului".
Mi-am dat seama că nu asta începuse să spună domnul MacQueen.
Presupunând că ceea ce voia, de fapt, să spună era: "Dar cu siguranţă că
a fost ars!", înseamnă că MacQueen ştia de bilet şi de distrugerea lui, cu
alte cuvinte el era fie asasinul, fie un complice al acestuia.
Buun. Urmează valetul. El ne-a spus că stăpânul său obişnuia să ia
somnifere când călătorea cu trenul. S-ar putea să fie adevărat, dar se
pune problema: e verosimil ca Ratchett să fi luat un somnifer astă-
noapte? Pistolul automat de sub perna lui infirma presupunerea că ar fi
luat. E limpede că Ratchett avea de gând să vegheze la noapte.
Narcoticul i-a fost administrat, fireşte, fără voia şi fără ştirea lui. De către
cine? Fără doar şi poate, de către MacQueen sau valet.
Ajungem acum şi la declaraţia domnului Hardman. Cred tot ce mi-a
spus despre propria-i identitate. Dar în ce priveşte metodele de care a
uzat pentru a-l păzi pe Rachett, ei bine, descrierea acestora nu e nici mai
mult nici mai puţin decât absurdă. Singurul mod eficient prin care putea
să-l apere pe Ratchett era să fi petrecut noaptea în compartimentul lui,
sau undeva de unde ar fi putut supraveghea uşa acestuia. Singurul lucru
pe care îl dovedeşte clar declaraţia sa este că nimeni din vreo altă parte
a trenului n-ar fi putut să-l ucidă pe Ratchett. Deci, aria se restrânge la
113
vagonul Istanbul-Calais, ceea ce mi se părea a fi un fapt cam curios şi
inexplicabil, drept care l-am lăsat deoparte, pentru a mai reflecta asupra
lui.
Cred că toată lumea a aflat de cele câteva cuvinte schimbate între
domnişoara Debenham şi colonelul Arbuthnot, pe care le-am auzit fără
voia mea. Ceea ce m-a frapat a fost faptul că în timpul acelei convorbiri,
colonelul Arbuthnot i-a spus Mary; de asemenea, reieşea limpede, după
tonul discuţiei, că se afla în termeni intimi cu ea. Dar, în acelaşi timp,
totul părea să indice că o întâlnise doar cu câteva zile înainte... şi eu îi
cunosc bine pe englezii de tipul colonelului. Chiar dacă s-ar fi îndrăgostit
de la prima vedere de domnişoara Debenham, ar fi făcut totul încet,
după etichetă, fără să precipite lucrurile. Am conchis deci că, de fapt,
colonelul Arbuthnot şi domnişoara Debenham se cunoşteau bine şi că,
din anumite motive, ţineau să apară ca străini unul de altul. Un alt
element, de mai mică importanţă, este că domnişoara Debenham mi-a
părut foarte familiarizată cu termenul american "distanţă lungă" pentru
convorbirile telefonice, deşi domnişoara Debenham îmi spusese că nu a
fost niciodată în Statele Unite.
Să trecem la un alt martor. Doamna Hubbard ne-a relatat că, stând
întinsă în pat, n-a putut să vadă dacă uşa de acces dintre compartimente
era încuiată sau nu, drept care a rugat-o pe domnişoara Ohlsson să
verifice acest lucru. Dar această declaraţie ar fi fost perfect adevărată
dacă dânsa ar fi ocupat unul din compartimentele având numere 2, 4
sau 12, sau orice alt număr par, întrucât în aceste compartimente, întradevăr,
zăvorul se află exact sub clanţa uşii; în compartimentele cu
numere impare, cum ar fi 3, să zicem, zăvorul se află însă deasupra
clanţei şi, ca atare, nu poate fi în nici un fel mascat de o poşetă atârnată
de clanţă. Am fost nevoit să trag concluzia că doamna Hubbard a
născocit un incident care în realitate nu s-a petrecut.
Ajunşi aici, daţi-mi voie să spun câteva cuvinte despre timp. După
părerea mea, elementul realmente interesant în legătură cu ceasul
sfărâmat este locul în care a fost găsit... şi anume în buzunarul hainei de
la pijama a lui Ratchett, un loc, veţi fi de acord cu mine, deosebit de
incomod şi ciudat pentru a ţine ceasul, cu atât mai mult cu cât există un
"cârlig" special deasupra patului, pentru ceas. Mi-am dat seama, prin
urmare, că ceasul a fost pus deliberat acolo, cu ora schimbată. Crima nu
a fost deci comisă la unu şi un sfert.
A fost comisă, atunci, mai devreme? Mai exact, la unu fără douăzeci
şi trei de minute? Prietenul meu, domnul Bouc, a sugerat, ca un
argument în favoarea acestei ipoteze, strigătul puternic care m-a trezit
pe mine din somn. Dar dacă Ratchett luase un somnifer, este limpede că
n-ar fi putut striga. Dacă ar fi fost în stare să strige, cu atât mai mult ar fi
fost în stare să se apere într-un fel sau altul. Or, nu există nici o urmă de
împotrivire, de luptă.
Mi-am reamintit că MacQueen menţionase în două rânduri (şi a
doua oară foarte insistent) că Ratchett nu vorbea deloc franţuzeşte. Aşa
am ajuns la concluzia că întreaga poveste de la unu fără douăzeci şi trei
de minute nu a fost altceva decât o comedie care îmi era destinată!
Oricine ar fi remarcat trucul cu ceasul... procedeu destul de obişnuit în
romanele poliţiste. S-a presupus deci că îmi voi da seama despre ce e
vorba şi că, încântat de propria nu deşteptăciune, voi presupune că,
întrucât Ratchett nu vorbea franţuzeşte, vocea pe care am auzit-o la unu
fără douăzeci şi trei de minute nu poate fi a lui şi că deci Ratchett
trebuie să fi fost mort. Sunt convins însă că la unu fără douăzeci şi trei
de minute Ratchett mai zăcea încă adormit.
114
Dar procedeul a reuşit! Am deschis uşa şi am privit afară. Şi am
auzit într-adevăr cuvintele rostite în franţuzeşte. Iar dacă aş fi fost întratât
de obtuz încât să nu înţeleg rostui acelei fraze, era prevăzută să mi
se atragă atenţia. La nevoie MacQueen trebuia să apară în scenă şi să mi
spună: "Scuzaţi-mă, domnule Poirot, nu se poate să fi vorbit domnul
Ratchett. El nu ştia franţuzeşte".
Şi acum când a avut loc într-adevăr crima? La ce oră, adică? Şi cine
a comis-o?
După părerea mea, care rămâne numai o părere, Ratchett a fost
ucis foarte aproape de ora două, adică la limita intervalului specificat de
doctor.
În ce priveşte ucigaşul...
Se opri, uitându-se atent spre ascultători. Nu se putea plânge do
lipsă de atenţie. Fiecare ochi era aţintit asupra lui. Era o linişte atât de
mare, încât se putea auzi şi bâzâitul muştelor. Continuă calm:
— Am fost izbit în mod deosebit de extraordinara dificultate de a
găsi probe compromiţătoare împotriva oricărui pasager, şi de
coincidenţa cam ciudată că în fiecare caz în parte alibiul era furnizat de
către ceea ce aş numi persoane "improbabile". Astfel, domnul MacQueen
şi colonelul Arbuthnot şi-au oferit reciproc alibiuri... adică două persoane
despre care e foarte puţin probabil să se fi cunoscut înainte. Acelaşi
lucru s-a întâmplat cu valetul şi italianul, cu educatoarea suedeză şi
guvernanta englezoaică. Mi-am spus atunci: "E nemaipomenit... doar nu
pot fi toţi amestecaţi!".
Şi atunci, domnilor, am văzut soluţia. Erau toţi amestecaţi. Atâţia
oameni legaţi de cazul Armstrong să călătorească întâmplător în acelaşi
tren — aşa ceva era nu numai improbabil, ci imposibil. Nu putea fi vorba
de o întâmplare, ci de un plan premeditat. Mi-am adus aminte de o
remarcă a colonelului Arbuthnot în legătură cu procesele cu juraţi. Un
juriu este compus din douăsprezece persoane: erau doisprezece
pasageri, iar Ratchett a fost înjunghiat de douăsprezece ori. Şi ceea ce
nu mi-a dat pace tot timpul, anume ciudatul fapt că atâţia oameni
călătoresc cu vagonul Istanbul-Calais pe o vreme atât de nepotrivită, s-a
lămurit deodată.
Ratchett scăpase de pedeapsa justiţiei în America. În privinţa
vinovăţiei sale nu există nici o bănuială. Mi-am imaginat un juriu autoconstituit
din doisprezece oameni, care l-au condamnat la moarte şi care
au fost obligaţi de împrejurări să acţioneze şi în calitate de călăi. Această
ipoteză dădea dintr-o dată întregii întâmplări o înlănţuire clară, evidentă.
Astfel, totul mi-a apărut limpede în faţă, ca un mozaic perfect, în care
fiecare îşi juca rolul ce-i fusese distribuit. Totul fusese aşa fel ticluit, încât
dacă ar fi căzut bănuiala asupra cuiva, mărturiile altcuiva sau ale
celorlalţi să o îndepărteze şi să încurce astfel şi mai mult iţele. Mărturia
lui Hardman era necesară pentru cazul în care cineva, complet
nevinovat, din afară, ar fi fost suspectat şi n-ar fi fost în stare să
găsească un alibi. Pasagerii din vagonul de Istanbul nu erau, în acest
sens, în pericol. Declaraţiile lor fuseseră pregătite dinainte până la cel
mai mic amănunt. Totul fusese inteligent plănuit, ca un joc din acela în
care orice indiciu nou descoperit încurcă şi mai rău lucrurile. Aşa cum
remarcase prietenul meu, domnul Bouc, cazul părea fantastic de absurd!
Aceasta era tocmai impresia pe care voiau s-o creeze autorii lui.
Explică această soluţie totul? Da, explică: natura rănilor, fiecare provocată
de altă persoană; scrisorile de ameninţare atât de artificiale —
artificiale întrucât erau neautentice, scrise doar pentru a fi folosite ca
dovezi. Fără îndoială că au existat şi scrisori autentice, care-l avertizau
115
pe Ratchett de ceea ce-l aşteaptă, dar pe acestea MacQueen le-a
distrus, punând altele în loc. Apoi povestea lui Hardman, cum că ar fi
fost angajat de către Ratchett, era o minciună, fireşte, de la un cap la
altul, iar descrierea acelui fictiv "omuleţ negricios cu voce de femeie" era
foarte convenabilă, deoarece avea avantajul că nu acuza pe nici unul din
conductori şi că se aplica la fel de bine unui bărbat cât şi unei femei.
Ideea înjunghierii pare la prima vedere stranie, dar dacă stăm să ne
gândim mai bine, ne apare cum nu se poate mai potrivită împrejurărilor.
Pumnalul este o armă care poate fi folosită de oricine, fie că e slab sau
puternic şi, în plus, nu face zgomot. Îmi închipui, deşi n-ar putea să
greşesc, că fiecare a intrat prin compartimentul doamnei Hubbard în cel
al lui Ratchett, aflat în întuneric... şi a lovit! Astfel, nimeni n-a ştiut a cui
lovitură l-a omorât de fapt.
Ultima scrisoare, pe care Ratchett a găsit-o probabil pe pernă, a fost
arsă cu grijă. În lipsa oricărui indiciu care să atragă atenţia asupra
cazului Armstrong, n-ar fi existat nici un motiv de a suspecta pe vreunul
din pasagerii trenului. S-ar fi conchis că e vorba de un criminal venit din
afară şi, bineînţeles, "omuleţul negricios cu voce de femeie" ar fi fost
văzut de unul sau mai mulţi pasageri coborând din tren la Brod.
Nu ştiu exact ce s-a întâmplat în momentul când conspiratorii şi-au
dat seama că această parte din planul lor era zădărnicită de înzăpezirea
trenului. A avut loc, îmi închipui, o întrunire grabnică, la care s-a hotărât
să se meargă înainte. E adevărat însă că acum absolut toţi pasagerii puteau
fi bănuiţi — dar şi această posibilitate s-a prevăzut şi s-au luat mă-
suri. Singurul lucru care mai rămânea de făcut era să se încurce şi mai
mult iţele. Două "indicii" au fost "montate" în compartimentul lui Ratchett...
unul incriminându-l pe colonelul Arbuthnot (care avea însă cel
mai puternic alibi şi ale cărui relaţii cu familia Armstrong erau, probabil,
cel mai greu de dovedit) şi un al doilea, batista, incriminând-o pe
prinţesa Dragomiroff, care, însă, în virtutea poziţiei sale sociale, a fragilităţi
fizice şi a alibiului furnizat de către cameristă şi conductor, era
practic intangibilă. Apoi, pentru a face totul şi mai confuz, s-a recurs la o
pistă falsă — femeia fictivă în chimonoul vişiniu. Din nou, trebuia să
particip direct, ca martor, la acest truc. Aud o bufnitură puternică lângă
uşa mea. Mă scol şi privesc afară... şi văd acel chimono vişiniu dispărând
în depărtare. Trei martori aleşi cu multă grijă — conductorul, domnişoara
Debenham şi MacQueen — o vor vedea şi ei. Cineva cu simţul umorului a
pus, după o matură chibzuinţă, chimonoul în valiza mea, în timp ce eu
anchetam în vagonul restaurant. Cui îi aparţine de fapt, nu ştiu. Bănuiesc
că e al contesei Andrenyi, deoarece în bagajul ei am zărit doar un
négligé prea elegant pentru a fi folosit ca simplu capot.
Când MacQueen a aflat, pentru prima oară, că scrisoarea pe care o
arsese cu atâta grijă scăpase în parte distrugerii şi că tocmai cuvântul
Armstrong rămăsese vizibil, i-a înştiinţat de grabă pe ceilalţi. Era limpede
că din acest moment poziţia contesei Andrenyi era periclitată, de aceea
soţul ei a purces de îndată la modificarea paşaportului. Aceasta a fost a
doua neşansă!
Toţi s-au înţeles că trebuie să tăgăduiască vehement orice legătură
cu familia Armstrong. Ştiau că nu am mijloace la îndemână pentru a
descoperi adevărul şi nu credeau că voi cerceta serios până când nu aş fi
avut bănuieli asupra vreunei persoane anume.
Mai rămânea un lucru de elucidat. Admiţând că teoria mea e cea
justă — şi cred că trebuie să fie justă — atunci e limpede că şi
conductorul trebuie să fi fost implicat în complot. Dar dacă aşa stau
lucrurile, am avea atunci treisprezece persoane, în loc de douăsprezece.
116
În locul obişnuitei formule "Din toţi aceştia unul singur e vinovat", se
punea problema de a descoperi care din cele treisprezece persoane e
nevinovată. Cine ar putea fi acea persoană?
Am ajuns la o concluzie tare ciudată. Şi anume că persoana care n-a
avut nici un amestec în făptuirea crimei era cea care ar fi fost cel mai
repede bănuită de aşa ceva. Mă refer la contesa Andrenyi. Am fost
impresionat de felul grav şi solemn cu care şi-a dat contele cuvântul de
onoare că soţia lui n-a părăsit deloc compartimentul în noaptea trecută.
Am dedus că contele Andrenyi a luat, ca să spun aşa, locul soţiei sale.
În aceste condiţii, reieşea că Pierre Michel a fost unul din cei
doisprezece. Dar cum se poate explica complicitatea lui? În fond, e un
om corect, care se află de mulţi ani în slujba companiei şi nu e genul de
om care poate fi mituit pentru a da o mână de ajutor la făptuirea unei
crime. Deci, Pierre Michel trebuia să fi fost implicat în tragedia familiei
Armstrong. O supoziţie, totuşi, foarte puţin probabilă. Atunci mi-am adus
aminte că îngrijitoarea care murise fusese franţuzoaică. Să presupunem
că nefericita fată ar fi fost fiica lui Pierre Michel; aceasta ar explica totul
şi, în plus, şi locul ales pentru realizarea crimei. Mai erau şi alţii al căror
loc în drama Armstrong era încă nelămurit? Pe colonelul Arbuthnot l-am
trecut ca prieten al lui Armstrong. Probabil făcuseră războiul împreună.
Locul cameristei Hildegarde Schmidt în casa Armstrong n-a fost greu de
ghicit. Poate din cauză că sunt gurmand, fapt e că simt când cineva e un
bun bucătar. Am întins cursa... şi s-a prins. I-am spus că ştiu că e o
bucătăreasă destoinică, iar ea mi-a răspuns: "Da, într-adevăr, toate
doamnele la care am lucrat spuneau aşa". Dar dacă eşti cameristă,
stăpânii nu prea au prilejul să afle dacă ştii sau nu să găteşti bine.
Venea apoi la rând Hardman. Se vedea limpede că nu făcuse parte
din personalul casei Armstrong. Nu-mi rămânea decât să-mi închipui că
fusese îndrăgostit de tânăra franţuzoaică. I-am vorbit despre farmecul
femeilor străine... şi din nou am obţinut reacţia pe care o aşteptam. I-au
dat deodată lacrimile. A pretextat că sunt din cauza zăpezii.
Mai rămânea doamna Hubbard. Dânsa, trebuie spus, a jucat cel mai
important rol în toată această înscenare. Întrucât ocupa compartimentul
ce comunica cu cel al lui Ratchett, era cea mai expusă bănuielilor. Prin
însăşi forţa împrejurărilor, ea nu putea avea nici un alibi. Pentru a juca
rolul pe care l-a jucat — de mamă americană foarte iubitoare, puţin
ridicolă, în orice caz foarte naturală — era nevoie de o artistă. Or, exista
o artistă care avea legătură cu familia Armstrong, şi anume mama
doamnei Armstrong. Linda Arden, actriţa.
Se opri.
Cu o voce melodioasă, caldă, visătoare, cu totul alta decât cea pe
care i-o auziseră în cursul călătoriei, doamna Hubbard spuse:
— Mi-am dorit întotdeauna să joc roluri de comedie.
Continuă dusă pe gânduri:
— Greşeala cu poşeta a fost prostească. Ceea ce arată că repetiţiile
trebuie făcute foarte atent. Aici unde am repetat ne aflam într-un
compartiment cu număr par, mi se pare. Nici nu mi-a trecut prin cap că
zăvoarele ar putea fi puse în alt loc.
Îşi mută puţin scaunul şi-l privi pe Poirot drept în ochi.
— Ştiţi totul, domnule Poirot. Sunteţi un om într-adevăr remarcabil.
Dar nici chiar dumneavoastră nu vă puteţi imagina ziua aceea
îngrozitoare, la New York. Am fost înnebunită de durere... la fel servitorii.
Şi colonelul Arbuthnot se afla acolo. Era cel mai bun prieten al lui John
Armstrong.
— Mi-a salvat viaţa în timpul războiului, spuse Arbuthnot.
117
— Am hotărât de îndată — nu ştiu, poate a fost o nebunie — ca pedeapsa
cu moartea, de care Cassetti scăpase, să-i fie totuşi aplicată. Ne
strânsesem doisprezece, mai precis unsprezece, căci tatăl Susannei era
în Franţa. La început ne-am gândit să tragem la sorţi cine să-l omoare,
dar până la urmă am hotărât s-o facem toţi. Şoferul, Antonio, a avut
ideea. Mary a pus la punct toate amănuntele, împreună cu Hector
MacQueen. Hector ţinuse foarte mult la Sonia, fiica mea, şi el ne-a
explicat cum a reuşit Cassetti, cu banii pe care-i avea, să scape.
Ne-a luat multă vreme până am desăvârşit planul. Trebuia mai întâi
să-i dăm de urmă lui Ratchett. Hardman s-a ocupat de asta şi, în cele din
urmă, a reuşit. Apoi am încercat să-i băgăm pe Masterman şi pe Hector
în serviciul lui... sau cel puţin pe unul din ei. Bun, am reuşit şi cu asta.
Apoi am avut o discuţie cu tatăl Susannei. Colonelul Arbuthnot a insistat
foarte mult să fim doisprezece. Credea că aşa va fi, oricum, mai legal.
Nu-i plăcea prea mult ideea înjunghiatului, dar a fost de acord că ea
rezolvă majoritatea dificultăţilor. Tatăl Susannei a acceptat. Susanne
fusese singurul lui copil. Aflasem de la Hector că Ratchett se va întoarce
în Orient, în scurtă vreme, cu Orient Expresul. Pierre Michel lucra pe
acest tren, aşa că şansele erau prea favorabile pentru a nu profita. În
afară de asta, era o bună ocazie de a nu compromite pe nimeni din
afară.
Soţul fiicei mele trebuia, bineînţeles, pus la curent, şi el a insistat so
însoţească. Hector a avut grijă ca Ratchett să aleagă pentru călătorie
ziua când era de serviciu Michel. Ne-am înţeles să ocupăm toate
compartimentele din vagonul Istanbul-Calais, dar, din păcate, un
compartiment ne-a scăpat. Fusese rezervat dinainte pentru un director al
companiei. Domnul Harris, fireşte, era doar o născocire. Dar ar fi fost
foarte penibil să fie un străin în compartimentul lui Hector. Şi, pe urmă,
în ultimul moment, aţi venit dumneavoastră.
Se opri.
— Ei bine, spuse, acum ştiţi totul, domnule Poirot. Ce aveţi de gând
să faceţi? Dacă totul trebuie să fie dat la lumină, atunci n-aţi putea
arunca vina numai asupra mea? Eu l-aş fi înjunghiat fără să clipesc, de
douăsprezece ori, pe-acest criminal. Şi asta nu numai pentru că s-a făcut
vinovat de moartea fiicei mele şi a copilului ei, şi de cea a celuilalt copil
care ar fi putut să trăiască acum şi să fie fericit. E vorba de mult mai
mult decât atât. Au mai fost şi alţi copii înainte de Daisy... şi mai puteau
fi şi alţii în viitor. Societatea l-a condamnat; noi am dus la bun sfârşit
sentinţa. Dar nu cred că e nevoie să-i amestecăm pe toţi. Toate sufletele
astea bune şi credincioase... sărmanul Michel... şi Mary şi colonelul
Arbuthnot care se iubesc...
Vocea ei avea o rezonanţă deosebită în spaţiul acela strâmt, închis.
Era adâncă, vibrantă, era vocea care înfiorase atâţia şi atâţia
spectatori...
Poirot privi spre prietenul său.
— Dumneata eşti unul dintre directorii companiei, domnule Bouc,
spuse el. Ce părere ai?
Bouc îşi drese vocea.
— După părerea mea, domnule Poirot, spuse el, prima teorie pe care
ai expus-o e cea justă. Propun ca asta să fie soluţia pe care s-o
prezentăm poliţiei iugoslave când va sosi. Eşti de acord, doctore?
— Sigur că sunt de acord, spuse doctorul Constantine. În ce priveşte
probele medicale, cred că voi face una sau două sugestii mai excentrice.
— Şi acum, spuse Poirot, întrucât ştiţi care este soluţia mea,
permiteţi-mi să mă retrag.
118
SFÂRŞIT
119



...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...
ElegantFM
Offline
Posts: 1952
respect
[ 15 ]
 
  • Pagina 2 din 2
  • «
  • 1
  • 2
Căutare:

Ported to uCoz - WebStory
Top