| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Dama cu camelii-Alexadre Dumas fiul |
| Dama cu camelii-Alexadre Dumas fiul |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:43 AM | message # 16
XVI
Aş fi putut să-ţi povestesc în câteva fraze începuturile acestei legături, îmi spuse Armand, dar voiam să ştii bine care au fost întâmplările prin care am ajuns să consimt la tot ceea ce voia Marguerite, iar Marguerite să nu mai poată trăi fără mine. A doua zi, după seara în care venise la mine acasă, i-am trimis volumul Manon Lescaut. Cu începere din acel moment, dat fiind că eu nu puteam schimba viaţa amantei mele, mi-am schimbat-o pe a mea. Voiam, mai înainte de orice, să nu las răgaz minţii să reflecteze asupra rolului pe care îl acceptasem, deoarece, fără voie, o mare tristeţe m-ar fi cuprins. De aceea, viaţa mea, de obicei atât de calmă, luă deodată un aspect zgomotos şi dezordonat. Să nu credeţi cumva că, oricât de dezinteresată ar fi, dragostea ce ţi-o poartă o femeie întreţinută nu te costă nimic. Nimic nu este mai scump decât miile de capricii, flori, loji la spectacole, mese, excursii la ţară, pe care nu poţi niciodată să i le refuzi. După cum ţi-am spus, eu nu aveam avere. Tatăl meu era şi este încă perceptor general la C... Se bucură de o frumoasă reputaţie de om cinstit, graţie căreia a şi găsit garanţia ce trebuia depusă pentru a putea ocupa o asemenea funcţie. Slujba îi aduce patruzeci de mii de franci pe an, şi de zece ani de când ocupă această funcţie, a restituit garanţia şt s-a străduit să pună deoparte banii pentru zestrea surorii mele. Tatăl meu este omul cel mai onorabil pe care îl poţi întâlni. Mama mea, la moartea ei, a lăsat o rentă de şase mii de franci, pe care tatăl meu a împărţit-o între mine şi sora mea în ziua în care a obţinut slujba pe care o ceruse; mai târziu, când am împlinit 21 de ani, a adăugat la acest mic venit o rentă anuală de cinci mii de franci, asigurându-mă că aş putea să trăiesc foarte mulţumit la Paris cu aceşti opt mii de franci dacă ţineam ca, pe lângă această rentă, să-mi mai creez o situaţie, fie în avocatură, fie ca medic. Am venit, prin urmare, la Paris, am urmat Facultatea de drept, m-am înscris ca avocat şi, ca mulţi alţi tineri, mi-am pus diploma în buzunar şi m-am lăsat un pic antrenat de viaţa trândavă a Parisului. Cheltuielile mele erau foarte modeste; numai că în opt luni cheltuiam venitul pe tot anul, iar cele patru luni de vară le petreceam la tatăl meu, ceea ce făcea în total douăsprezece mii de livre rentă, şi îmi creasem şi reputaţia de fiu iubitor. De altminteri, nu aveam o centimă datorii. Aşa stăteau lucrurile când am cunoscută pe Marguerite. Ai să înţelegi, deci, că, fără să vreau, am început să duc o viaţă mult mai largă. Marguerite era o natură foarte capricioasă şi făcea parte dintre acele femei care n-au privit niciodată ca o cheltuială serioasă miile de distracţii din care li se compune viaţa. Rezultatul a fost că, vrând să fie alături de mine cât mai multă vreme cu putinţă, îmi scria dimineaţa că are să ia cina cu mine, dar nu la ea acasă, ci la vreun local, fie din Paris, fie din împrejurimi. Mă duceam s-o iau, cinam, mergeam la vreun spectacol, adeseori ne mai duceam şi după spectacol la vreun restaurant, şi uite aşa cheltuiam într-o seară patru sau cinci ludovici, ceea ce însemna două mii cinci sute sau trei mii de franci pe lună, reducându-mi astfel anul la trei luni şi jumătate şi punându-mă în situaţia sau să fac datorii, sau să o părăsesc pe Marguerite. Or, aş fi acceptat totul, în afară de această ultimă eventualitate. Să mă ierţi dacă îţi dau toate aceste amănunte, dar ai să vezi că ele au fost cauza întâmplărilor ce aveau să urmeze. Ceea ce-ţi povestesc este o istorie adevărată, simplă, căreia îi las neatinsă întreaga naivitate a detaliilor şi toată simplitatea desfăşurărilor. Am înţeles, aşadar, că nimic pe lume nu m-ar fi putut înrâuri să-mi uit iubita, şi ca atare trebuia să găsesc mijloacele necesare pentru a face faţă sumelor ce le cheltuiam cu ea. Apoi, această dragoste mă răscolea şi mă tulbura în aşa măsură, încât toate clipele pe care le petreceam departe de Marguerite însemnau pentru mine ani; am resimţit atunci nevoia să mistui aceste clipe în focul vreunei pasiuni, să le trăiesc atât de repede încât nici să nu-mi dau seama când au trecut. Am început prin a împrumuta cinci sau şase mii de franci în contul micului meu capital, şi m-am apucat să joc, deoarece, de când au fost desfiinţate casele de joc, se joacă pretutindeni. Altădată, când intrai la „Frascati", aveai şansa să dai lovitura şi să te îmbogăţeşti: se juca pe bani peşin, şi dacă pierdeai, aveai cel puţin o consolare spunându-ţi ca ai fi putut câştiga; pe când acum, cu excepţia cercurilor, unde există încă o anumită severitate în privinţa plăţii, ai aproape certitudinea în clipa în care ai câştigat o sumă importantă că n-ai s-o mai primeşti niciodată. Vei înţelege lesne de ce. Jocurile de noroc nu sunt practicate decât de tineri foarte strâmtoraţi şi cărora le lipseşte averea necesară pentru a face faţă vieţii pe care o duc; prin urmare, se apucă de joc, şi în mod firesc se ajunge la următoarea situaţie: în cazul când câştigă, cei ce pierd vor avea de plătit echipajele şi amantele acestor domni, ceea ce este foarte dezagreabil. Se contractează datorii, relaţiile începute în jurul mesei verzi sfârşesc prin certuri, din care onoarea şi viaţa ies întotdeauna un pic şifonate; iar când eşti om cinstit, te vezi ruinat de nişte tineri foarte cumsecade, care nu aveau alt cusur decât acela ca nu posedau un venit de două sute de mii de livre. Nu este nevoie să-ţi mai vorbesc despre cei care trişează la joc. Într-o bună zi afli despre plecarea lor forţată şi despre condamnarea lor în lipsă. M-am aruncat deci în această viaţă tumultuoasă, zgomotoasă, vulcanică, ce mă înspăimânta altădată, când mă gândeam la ea, şi care a devenit pentru mine completarea inevitabilă a dragostei pentru Marguerite. Ce voiai să fac? Dacă nopţile pe care nu le petreceam în rue d'Antin le-aş fi petrecut singur la mine, ar fi însemnat să nu închid ochii o clipă. Gelozia m-ar fi ţinut treaz şi mi-ar fi pârjolit gândurile şi sângele, în timp ce jocul îmi abătea pentru o clipă febra care mi-ar fi năpădit inima, îndreptând-o asupra unei pasiuni care-mi subjuga voinţa, dar numai până la ora când trebuia să mă duc în braţele iubitei mele. Atunci — şi datorită acestui fapt îmi dădeam seama de furia dragostei mele — fie că pierdeam sau câştigam, părăseam neînduplecat jocul, compătimindu-i pe cei care rămâneau, ca nu-i aşteaptă, ca pe mine, fericirea când vor părăsi masa de joc. Pentru cea mai mare parte dintre ei jocul era o necesitate; pentru mine, un remediu. Vindecat de Marguerite, aş fi fost vindecat şi de joc. De aceea, în mijlocul acestei agitaţii, îmi păstram o doză destul de mare de sânge rece; nu pierdeam decât ceea ce puteam plăti, şi nu câştigam decât ceea ce aş fi putut pierde. De altminteri, norocul mă favoriza. Nu făceam datorii şi cheltuiam de trei ori mai mulţi bani decât mai înainte, când nu jucam. Nu era uşor să rezişti la o viaţă care îmi îngăduia, fără să mă strâmtorez, să satisfac miile de capricii ale Margueritei. Iar ea mă iubea tot aşa de mult, ba poate chiar mai mult. După cum ţi-am spus, am început prin a fi primit mai întâi doar de la miezul nopţii până la 6 dimineaţa, apoi am fost admis din când în când în lojă, mai apoi Marguerite a ieşit uneori să cineze fu mine. Într-o dimineaţă am rămas până la 8, iar în altă zi s-a întâmplat să nu mai plec decât la amiază. În aşteptarea schimbării morale, se produsese la Marguerite o schimbare fizică. Mă ocupasem de vindecarea ei, iar biata fată, ghicind ce scop urmăream, se supunea, spre a-mi dovedi recunoştinţa sa. Reuşisem, fără mari eforturi, să o dezbar aproape de vechile ei obiceiuri. Doctorul meu, pe care îl chemasem să o examineze, îmi spusese că numai repaosul şi viaţa liniştită puteau să-i păstreze sănătatea, astfel încât ajunsesem să înlocuiesc supeurile de după spectacol şi insomniile cu un regim igienic şi un somn regulat. Fără să-şi dea seama, Marguerite începuse să se obişnuiască cu această nouă existenţă, resimţindu-i efectele binefăcătoare. Începuse chiar să-şi petreacă unele seri la ea acasă, sau, dacă era vreme frumoasă, se înfăşură într-un şal de caşmir, se acoperea cu un voal şi ne duceam pe jos, ca doi copii, să colindăm, pe înserat, aleile întunecoase de pe Champs-Elysées. Marguerite se înapoia obosită, mânca ceva uşor şi se culca, după ce făcea puţină muzică, sau după vreo lectură, lucru ce nu i se mai întâmplase niciodată. Accesele de tuse, care îmi sfâşiau inima ori de câte ori le auzeam, dispăruseră aproape cu totul. La capătul a şase săptămâni, nu se mai punea problema contelui, definitiv sacrificat; numai ducele mă obliga încă să ţin ascunsă legătura dintre mine şi Marguerite, dar chiar şi el a fost expediat adeseori pe când mă aflam la ea, sub pretext că doamna dormea şi interzisese să fie trezită din somn. Din pricina obişnuinţei şi chiar a nevoii pe care o simţea Marguerite de a mă vedea mereu în preajma ei, am părăsit jocul de cărţi exact în momentul în care l-ar fi părăsit şi un jucător foarte priceput. În concluzie, ca urmare a câştigurilor realizate, mă aflam în posesia a vreo douăsprezece mii de franci, care îmi păreau un capital inepuizabil. Între timp sosise vremea să mă înapoiez acasă la tatăl şi la sora mea, dar eu nu mă urneam din Paris, drept care am început să primesc repetate scrisori, atât de la unul, cât şi de la celălalt, în care mă rugau să vin neîntârziat. La toate aceste rugăminţi stăruitoare răspundeam cum mă pricepeam şi eu mai bine, repetând mereu că eram sănătos şi că nu aveam nevoie de bani, două lucruri care, socoteam eu, puteau să-l consoleze într-o oarecare măsură pe tatăl meu pentru amânarea vizitei mele anuale. Într-o bună dimineaţă, Marguerite, trezită de razele unui soare strălucitor, sări jos din pat şi mă întrebă dacă n-aş vrea să ne petrecem ziua la ţară. Am trimis vorbă Prudencei şi am pornit toţi trei, după ce mai întâi Marguerite a învăţat-o pe Nanine să-i spună ducelui că, vrând să profite de o zi atât de frumoasa, plecase la ţară cu doamna Duvernoy. În afară de faptul că prezenţa prietenei sale era necesară pentru a-l linişti pe bătrânul duce, Prudence era una din acele femei care păreau făcute anume pentru aceste petreceri la ţară. Cu veselia sa inepuizabilă şi cu veşnica sa poftă de mâncare, nu-i lăsa o clipă să se plictisească pe cei din jur, şi se pricepea de minune să comande un meniu variat: ouă, cireşe, lapte, iepure, în sfârşit, tot ceea ce compune dejunul tradiţional din împrejurimile Parisului. Nu ne mai rămânea decât să ne decidem unde mergem. Tot Prudence ne-a scos din încurcătură. — Şi vreţi să mergeţi undeva cu adevărat la ţară? ne întrebă ea. — Da. — Ei bine, haidem la Bougival, la „Zori de zi", la mama Arnould. Armand, du-te de închiriază o caleaşcă. O oră şi jumătate mai târziu, iată-ne ajunşi la mama Arnould. Cunoşti poate acest han, un fel de hotel peste săptămână, iar duminica cârciumă. Din grădina aflată cam la înălţimea unui etaj obişnuit, se deschide o privelişte magnifică. La stânga, apeductul de la Marly închide zarea; la dreapta, privirea se revarsă peste un infinit de coline; apa, aproape nemişcată în acest loc, se desfăşoară ca o panglică lată, albă şi unduioasă, între plaiurile Gabillons şi insula Croissy, veşnic legănată de freamătul plopilor singuratici şi de murmurul sălciilor. Departe, la orizont, scăldate în soare, se înalţă căsuţe albe cu acoperişuri roşii, iar clădirile manufacturilor, care, văzute de departe, nu-şi mai păstrează aspectul aspru şi comercial, întregesc admirabil peisajul. la depărtări se zărea Parisul, pierdut în ceaţă. Cum ne spusese Prudence, eram cu adevărat la ţara şi, trebuie să mărturisesc, a fost şi un adevărat dejun. Nu spun toate acestea din recunoştinţă pentru fericirea pe care i-o datoram, dar Bougival, cu tot numele său îngrozitor, este unul din cele mai încântătoare colţuri de ţară care se pot închipui. Am călătorit mult, am văzut privelişti mai măreţe, dar nu mai încântătoare decât acest cătun, pitulat voios la picioarele colinei care îl străjuieşte. Mama Arnould se oferi să ne aranjeze o plimbare cu barca, ceea ce Marguerite şi Prudence primiră cu bucurie. Totdeauna au fost puse în legătură natura, viaţa în aer liber cu dragostea, şi bine s-a făcut: nimic nu dă un cadru mai frumos femeii pe care o iubeşti decât cerul albastru, miresmele, florile, adierile vântului, singurătatea strălucitoare a câmpurilor sau a pădurilor. Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ca, oricare ar fi siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul ei, eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fost îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţit aceasta nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei inimă ai vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită îşi pierde din parfumul şi din armonia ci în contact cu oamenii şi cu lucrurile. În ce mă priveşte, simţeam aceasta mai bine decât oricare altul. Iubirea mea nu era o iubire asemenea celorlalte; eram îndrăgostit pe cât poate fi îndrăgostită orice fiinţă, însă de Marguerite Gautier, ceea ce însemna că la Paris, la tot pasul, mă puteam izbi de un bărbat care îi fusese amant, sau care putea să-i devină a doua zi. În timp ce la ţară, în mijlocul unor oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată şi cărora puţin le păsa de noi, în sânul unei naturi minunat împodobite de primăvară — această reînviere de fiecare an — şi izolată de vuietul oraşului, puteam să-mi ascund dragostea şi să iubesc fără ruşine şi fără teamă. Puţin câte puţin, curtezana dispărea aici. Aveam lângă mine o femeie tânără, frumoasă, pe care o iubeam, de care eram iubit şi care se numea Marguerite: trecutul nu mai avea contururi, iar viitorul îmi apărea fără pic de nori. Soarele îmi lumina iubita ca şi cum şi-ar fi aruncat razele asupra celei mai caste logodnice. Ne plimbam amândoi prin aceste încântătoare locuri, care păreau făcute anume pentru a-ţi reaminti de versurile lui Lamartine sau de melodiile lui Scudo (Paul Scudo (1806— 1864), muzicolog şi compozitor francez, autorul câtorva apreciate studii de specialitate). Marguerite purta o rochie albă şi se rezema de braţul meu, repetându-mi seara, sub cerul înstelat, cuvintele dragi pe care mi le şoptise şi în ajun, iar lumea îşi urma mai departe viaţa, fără să întineze, cu umbra ei, tabloul surâzător al tinereţii şi iubirii noastre. Era un vis pe care mi-l dăruia, printre desişuri de frunze, soarele arzător al acestei zile, pe când, culcat în iarbă, pe insuliţa unde trăsesem, îmi lăsam gândurile, libere de toate legăturile omeneşti care le încătuşau mai înainte, să alerge şi să culeagă toate speranţele ce le ieşeau în cale. Să mai adăugăm la acestea că, din locul în care mă aflam, vedeam pe mal o căsuţă încântătoare, cu două caturi, cu un grilaj în semicerc, că printre zăbrele zăreai, în faţa casei, o pajişte verde, deasă ca o catifea, iar în spatele casei, o pădurice plină de ascunzişuri tainice, unde în fiecare dimineaţă poteca croită în ajun nu se mai cunoştea sub covor muşchi. Flori agăţătoare ascundeau peronul casei, ce părea nelocuită, şi o îmbrăţişau până la primul etaj. Tot privind întruna la această căsuţă, am ajuns să mă conving că era a mea, într-atât de bine întruchipa visul ce-l trăiam. O vedeam acolo pe Marguerite, împreună cu mine, ziua prin pădurea ce acoperea colina, seara aşezaţi pe pajişte, şi mă întrebam dacă vor fi fost vreodată creaturi pământene atât de fericite ca noi. — Ce casă drăguţă! îmi spuse Marguerite, care îmi urmărise privirea şi poate şi gândurile mele. — Unde? întrebă Prudence. — Colo, jos..., şi Marguerite arătă cu degetul casa de care era vorba. — Ah, încântătoare! replică Prudence. Îţi place? — Mult de tot. — Ei bine, spune ducelui că-ţi place; are s-o închirieze, sunt convinsă. Mă ocup eu de această chestiune, dacă vrei. Marguerite se uită la mine, ca pentru a mă întreba ce gândesc despre această idee. Întregul meu vis îşi luase zborul o dată cu ultimele cuvinte ale Prudencei şi mă azvârlise atât de brutal, iarăşi, în realitate, încât eram cu totul zăpăcit din pricina căderii. — Într-adevăr, ideea este excelentă, m-am bâlbâit eu, fără să-mi dau seama de ceea ce spuneam. — Bine, am să aranjez acest lucru, spuse Marguerite, strângându-mi mâna şi interpretându-mi cuvintele după dorinţa sa. Să mergem numaidecât să vedem dacă este de închiriat. Casa era liberă, iar chiria era de două mii de franci. — Ai să fii fericit aici? mă întrebă ea. — În primul rând, nu ştiu dacă am să am dreptul să vin... — Dar pentru cine crezi ca aş veni să mă îngrop în locurile astea, dacă nu pentru tine? — Atunci, Marguerite, lasă-mă pe mine să plătesc chiria. — Eşti nebun? Nu numai c-ar fi inutil, dar ar fi ţi primejdios; ştii bine că n-am dreptul să primesc decât de la un singur om, prin urmare nu te mai opune, copil ce eşti, şi nu mai spune nimic. — Să ştiţi, când am să am doua zile libere, am să vin să le petrec la voi, spuse Prudence. Am părăsit casa şi ne-am reluat drumul, discutând întruna despre noua hotărâre. O ţineam pe Marguerite strâns în braţe, şi nu ştiu cum, coborând din trăsură, am şi început să privesc propunerea amantei mele cu mai puţine scrupule.  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:45 AM | message # 17
XVII
A doua zi, Marguerite mă rugă să plec mai vreme, deoarece ducele urma să vină dis-de-dimineaţă; îmi făgădui însă să-mi dea de veste de îndată ce acesta va pleca, spre a ne întâlni, ca de obicei. Într-adevăr, peste zi am primit următorul bilet: „Mă duc la Bougival cu ducele; fii astă-seară, la 8, la Prudence." La ora fixată Marguerite era înapoi şi veni să mă întâlnească la doamna Duvernoy. — Află că totul s-a aranjat, zise ea intrând. — A închiriat casa? întrebă Prudence. — Da; a consimţit numaidecât. Nu-l cunoşteam pe duce, dar mi-era ruşine că-l înşel, aşa cum o făceam. — Dar asta nu-i tot! reluă Marguerite. — Ce mai e încă? — M-am îngrijit şi de locuinţa lui Armand. — În aceeaşi casă? întrebă Prudence râzând. — Nu, ci la ,,Zori de zi", unde am luat dejunul ducele şi cu mine. În timp ce admira priveliştea am întrebat-o pe mama Arnould — aşa o cheamă, mama Arnould, nu-i aşa? — dacă nu are vreun apartament potrivit. Mi-a răspuns că tocmai avea unul, cu salon, anticameră şi cameră de culcare. E, cred, tot ce trebuie. Şaizeci de franci pe lună. Şi mobilat în aşa fel încât până şi un ipohondru s-ar înveseli acolo. Am reţinut apartamentul. Am procedat bine, nu-i aşa? De bucurie, am sărit de gâtul Margueritei. — Are sa fie minunat! continuă ca. Vei avea o cheie de la portiţa din dos; ducelui i-am promis o cheie de la poarta principală, pe care însă n-are s-o ia, fiindcă n-o să vină decât ziua, atunci când o să vină. Fie vorba între noi, cred că este încântat de capriciul meu, care mă îndepărtează pentru câtva timp de Paris şi care o sa mai astupe puţin şi gura familiei lui. Totuşi, m-a întrebat cum este cu putinţă că eu, care mă simt aşa de bine la Paris, m-am hotărât să mă îngrop la ţară; i-am răspuns că sunt suferindă şi că mă duc să mă odihnesc. N-a prea dat el crezare spuselor mele. Bietul bătrân, este cumplit de bănuitor! O să luăm, prin urmare, scumpul meu Armand, toate precauţiile, fiindcă ducele are să pună pe cineva să mă supravegheze; şi n-am nici un interes să rup relaţiile cu el, fiindcă, pe lângă chiria casei, trebuie să-mi mai plătească şi datoriile, care, din nenorocire, sunt destule. Îţi convine situaţia asta? — Da, răspunsei eu, silindu-mă să-mi înăbuş scrupulele, pe care mi le trezea din când în când acest fel de viaţă. — Am vizitat casa cu de-amănuntul, o să ne simţim de minune. Ducele se va îngriji de tot. Ah, scumpul meu, adăugă ea zvăpăiată, sărutându-mă, nu poţi să te plângi că eşti nefericit când un milionar îţi aşterne în persoană patul! — Şi când o sa te muţi? întrebă Prudence. — Cât mai repede cu putinţă. — Iei cu tine trăsura şi caii? — Iau cu mine toată casa. Cât am să lipsesc, ai să te ocupi tu de apartamentul meu. Opt zile mai târziu, Marguerite intrase în posesia casei de la ţară, iar eu eram instalat la „Zori de zi". A început atunci o viaţă despre care-mi vine foarte greu să vorbesc. La început, când s-a instalat la Bougival, Marguerite n-a putut rupe complet cu vechile sale obiceiuri, şi cum casa avea veşnic un aer de sărbătoare, toate prietenele ei veneau s-o vadă; timp de o lună n-a fost măcar o zi în care Marguerite să nu aibă opt sau zece persoane invitate la masă. Prudence, pe de altă parte, îşi aducea toate cunoştinţele şi le făcea onorurile de parcă i-ar fi aparţinut ei casa. Totul era plătit cu banii ducelui, cum cred că uşor îţi poţi închipui, şi totuşi se întâmpla din când în când ca Prudence să-mi ceară câte un bilet de o mie de franci, chipurile din partea Margueritei. Cum ştii, câştigasem nişte bani la joc; m-am grăbit, prin urmare, să-i remit Prudencei banii pe care mi-i cerea pentru Marguerite şi temându-mă să nu aibă nevoie de sume şi mai mari, m-am dus la Paris să iau cu împrumut nişte bani. Am împrumutat aceeaşi sumă ca şi rândul trecut, sumă pe care o restituisem foarte punctual. Mă aflam, deci, din nou în fonduri, cu cei zece mii de franci, fără să mai pun la socoteală renta. Totuşi, plăcerea pe care o resimţea Marguerite primindu-şi prietenele se mai potoli un pic din pricina cheltuielilor ivite şi mai cu seamă fiindcă era nevoită uneori să-mi ceară bani mie. Ducele, care închiriase casa spre a-i da posibilitatea Margueritei să se odihnească, nu-şi mai făcu apariţia, temându-se să nu dea ochii cu obişnuita societate veselă şi numeroasă, de care se ferea. Şi asta din ziua când, venind să cineze singur cu Marguerite, a picat în toiul unui dejun de cincisprezece persoane, care se lungise până la ora când sosise el să ia cina. Fără să bănuiască nimic, a deschis uşa sufrageriei, dar întâmpinat de un hohot general de râs, a fost obligat să se retragă brusc în faţa veseliei obraznice a fetelor ce se aflau acolo. Marguerite s-a ridicat de la masă, s-a dus după el în camera vecină şi a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să-l facă să uite aceasta întâmplare; dar bătrânul, rănit în amorul propriu, îi păstrase pică; i-a spus sărmanei fete, cu destulă cruzime, că se plictisise să tot plătească nebuniile unei femei care nu era în stare să-l facă respectat măcar la ea acasă, şi a plecat foarte mâniat. Din acea zi Marguerite n-a mai auzit nimic despre el. Zadarnic şi-a expediat musafirii, zadarnic şi-a schimbat obiceiurile, ducele n-a mai dat nici un semn de viaţă. Din toate astea, câştigasem eu, amanta aparţinându-mi acum cu totul numai mie, iar visul mi se împlinise în sfârşit. Marguerite nu se mai putea lipsi de mine. Fără să se îngrijoreze de ce avea să urmeze, ca afişa în văzul lumii legătura dintre noi, iar eu ajunsesem să nu mai plec de la ea. Servitorii mă numeau „domnul" şi mă considerau în mod oficial drept stăpânul lor. În legătură cu noua situaţie, Prudence i-a făcut multe mustrări Margueritei; dar Marguerite i-a răspuns că mă iubeşte, că nu mai poate trăi fără mine şi că, orice s-ar întâmpla, nu avea de gând să renunţe la fericirea de a mă avea mereu lângă ea, adăugând că toţi cei cărora nu le convenea situaţia, erau liberi să nu mai vină. Auzisem aceste lucruri într-o zi în care Prudence îi spusese Margueritei că vrea să-i comunice ceva foarte important şi când, curios, ascultasem la uşa camerei unde se încinseseră. Câtăva vreme după aceea, Prudence îşi făcu din nou apariţia. Când a venit, eu mă aflam în fundul grădinii, aşa că nu m-a văzut. Bănuiam, după felul în care i-a ieşit în întâmpinare Marguerite, că vor avea o conversaţie asemănătoare cu aceea pe care o surprinsesem mai demult, şi voiam neapărat s-o aud şi eu. Cum cele două femei se închiseseră în budoar, am tras cu urechea. — Ei bine? întrebă Marguerite. — Ei da! L-am văzut pe duce! — Ce ţi-a spus? — Că îţi iartă bucuros prima scenă, dar că a auzit că trăieşti, în văzul lumii, cu domnul Armand Duval, şi că aceasta nu ţi-o mai iartă. „Marguerite să-l părăsească pe acest tânăr, mi-a spus ducele, şi atunci îi voi da, ca şi altădată, tot ce-o să vrea; dacă nu, va trebui să renunţe de a-mi mai cere ceva..." — Şi tu ce i-ai răspuns? — Că am să-ţi comunic hotărârea lui, făgăduindu-i totodată ca o să te sfătuiesc de bine. Gândeşte-te, scumpa mea copilă, la situaţia pe care o pierzi şi pe care Armand niciodată n-o să ţi-o poată oferi. El te iubeşte din tot sufletul, dar nu este destul de bogat ca să-ţi poată da tot ce ai nevoie, şi va veni o zi în care va trebui să te părăsească, dar va fi probabil prea târziu, fiindcă ducele nu va mai voi să te ajute cu nimic. Vrei să vorbesc eu cu Armand? Marguerite păru să reflecteze, deoarece nu răspundea. Inima îmi bătea cu putere în aşteptarea răspunsului. — Nu, relua ea, n-am să-l părăsesc pe Armand, şi nici n-am să mă ascund ca să trăiesc cu el. Poate că este o nebunie ceea ce fac, dar îl iubesc, ce vrei? Şi apoi, acum s-a obişnuit să mă iubească fără să mai întâlnească piedici; ar suferi prea mult dacă l-aş obliga să mă părăsească fie şi numai pentru un ceas. De altminteri, n-o să mai trăiesc cine ştie cât, ca să fiu obligată să satisfac toanele unui unchiaş, pe care doar când îl văd, şi simt că îmbătrânesc. N-are decât să-şi păstreze banii ş o să mă lipsesc de ei. — Dar cum ai s-o scoţi la capăt? — Habar n-am! Fără să mai aştept răspunsul Prudencei, am dat buzna pe uşă şi m-am aruncat la picioarele Margueritei, acoperindu-i mâinile cu lacrimile care izvorau din bucuria de a fi iubit astfel. — Viaţa mea îţi aparţine, Marguerite, tu nu mai ai nevoie de acest om; nu sunt oare eu aici? Te voi părăsi eu vreodată? Cum aş putea să-ţi răsplătesc îndeajuns fericirea pe care mi-o dăruieşti? Să înlăturăm toate piedicile, scumpa mea Marguerite, noi ne iubim! Ce ne mai interesează restul? — Oh, da, te iubesc, scumpul meu Armand! murmură ea, înlănţuindu- mi gâtul cu braţele. Te iubesc aşa cum n-aş fi crezut vreodată că pot iubi. Vom fi fericiţi, o să trăim liniştiţi, iar eu am să spun adio pe veci acestei vieţi, de care roşesc acum. Iar tu niciodată n-ai să-mi reproşezi trecutul, nu-i aşa? Lacrimile mă împiedicară să vorbesc. N-am putut să-i răspund Margueritei decât strângând-o tare la piept. — Aşadar, spuse ea cu o voce gâtuită de emoţie, întorcându-se către Prudence, ai să relatezi ducelui această scenă şi ai să adaugi ca nu mai avem nevoie de el. Din acea zi n-a mai venit niciodată vorba despre duce. Marguerite nu mai era fiinţa pe care o cunoscusem. Evita tot ceea ce ar fi putut să-mi reamintească viaţa în mijlocul căreia o întâlnisem. Niciodată vreo soţie, niciodată vreo soră n-au avut pentru soţul sau pentru fratele ei dragostea şi grija pe care le-a avut Marguerite pentru mine. Această natură plăpândă era receptivă la toate impresiile, cu inima deschisă tuturor sentimentelor. Marguerite rupsese cu prietenele, ca şi cu obiceiurile ei, cu vechiul limbaj, ca şi cu risipa de altădată. Văzându-ne cum ieşim din vilă, ca să ne plimbăm cu barca drăguţă pe care o cumpărasem, nimeni n-ar fi crezut vreodată că această femeie, îmbrăcată într-o rochie albă, pe cap cu o pălărie mare de pai şi purtând pe braţ o simplă pelerină de mătase, care s-o ferească de răcoarea apei, era una şi aceeaşi Marguerite Gautier care, cu patru luni în urmă, provoca atâta larmă cu luxul şi cu scandalurile ei. — Vai! Ne grăbeam într-adevăr să gustăm din fericire, ca şi cum am fi ghicit că ea va fi de scurtă durată. Trecuseră două luni de când nu mai puseserăm piciorul prin Paris. Nimeni nu venise să ne vadă, în afară de Prudence şi de această Julie Duprat, de care ţi-am mai vorbit, şi căreia Marguerite avea să-i remită, mai târziu, emoţionanta povestire pe care o am aici. Petreceam zile întregi la picioarele iubitei mele. Deschideam larg ferestrele care dădeau în grădină şi priveam cum vara se cobora voios peste florile pe care le deschidea năvalnic, sau, aşezaţi la umbra arborilor, gustam alături această viaţă adevărată, pe care nici Marguerite, nici eu n-o înţeleseserăm până atunci. Marguerite se minuna ca un copil de cele mai neînsemnate lucruri. Erau zile în care alerga prin grădină, ca o fetiţă de 10 ani, după vreun fluture sau după vreo libelulă. Această curtezană, pentru care se cheltuiseră numai pe flori mai mulţi bani decât i-ar fi trebuit unei familii ca să trăiască fericită, se aşeza câteodată pe pajişte şi privea o oră întreagă floarea modestă al cărei nume îl purta. În aceasta vreme Marguerite a citit şi recitit de nenumărate ori Manon Lescaut. Am surprins-o de multe ori făcând observaţii pe marginea paginilor. Îmi spunea întotdeauna că o femeie care iubeşte nu poate să facă ceea ce făcea Manon. De două sau de trei ori a primit scrisori de la duce. Ea îi recunoscu scrisul şi îmi dădu mie scrisorile, fără să le desfacă. Unele pasaje din scrisori mă făceau să-mi dea lacrimile. El crezuse că, închizându-şi băierile pungii, o s-o readucă pe Marguerite la el; dar când s-a convins că acest mijloc era zadarnic, n-a mai putut rezista; i-a scris, cerându-i iarăşi, ca odinioară, îngăduinţa de a veni din nou să o vadă, oricare ar fi fost condiţiile puse de Marguerite Citisem, aşadar, aceste scrisori stăruitoare, care se repetau; le-am rupt, fără să-i spun Margueritei ce conţineau, ferindu-mă s-o sfătuiesc să-l revadă pe bătrân, deşi un sentiment de milă pentru durerea bietului om m-ar fi îndemnat poate s-o fac; dar mă temeam ca Marguerite să nu vadă în acest sfat — datorită căruia ducele şi-ar fi reluat vechile vizite — dorinţa mea de a-l obliga să reia cheltuielile casei; mă temeam mai presus de orice ca. Marguerite să nu creadă că fug de răspunderea de a avea grijă de ea, indiferent de situaţia în care ar fi împins-o dragostea ce mi-o purta. Urmarea a fost ca ducele, neprimind nici un răspuns, a încetat să-i mai scrie, iar Marguerite şi cu mine am rămas mai departe împreună, fără să ne pese de viitor. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:46 AM | message # 18
XVIII
Să-ţi dau amănunte despre noua noastră viaţă ar fi un lucru din cale-afară de greu. Viaţa aceasta era alcătuită dintr-o serie de copilării, încântătoare pentru noi, dar fără însemnătate pentru cei cărora li le-aş povesti. Ştii, desigur, ce înseamnă să iubeşti o femeie, ştii cât trec de uşor zilele, şi cu câtă lenevie te laşi în voia zilei de mâine. Cunoşti, desigur, această uitare de tot şi de toate, care izvorăşte dintr-o iubire pătimaşă, încrezătoare şi împărtăşită. Orice fiinţă, alta decât femeia iubită, ţi se pare inutilă pe lumea asta. Regreţi că ai dăruit mai înainte şi altor femei părticele din inima ta, şi nu-ţi închipui cum ai mai putea mângâia vreodată cu dragoste mâna altei femei în afară de aceea pe care o strângi acum în mâinile tale. Creierul nu acceptă nici o activitate, nici o amintire, nimic din ceea ce ar putea să-l abată de la unicul gând ce i se înfăţişează neîncetat. În fiecare zi descoperi iubitei tale un farmec nou, o voluptate necunoscută până atunci. Existenţa nu mai înseamnă decât împlinirea repetată a unei dorinţe continue, inima nu mai este decât vestala chemată să întreţină focul sacru al dragostei. Mergeam adeseori, când se cobora înserarea, să ne aşezăm în păduricea care străjuia casa. Ascultam acolo armoniile voioase ale serii, gândindu-ne amândoi la clipa ce se apropia, care avea să ne arunce pe unul în braţele celuilalt până a doua zi. Alteori rămâneam culcaţi întreaga zi, nelăsând să pătrundă nici măcar razele soarelui în camera noastră. Perdelele erau bine trase, iar lumea dinafară îşi oprea o vreme pentru noi mersul. Doar Nanine avea dreptul să deschidă uşa, dar numai ca să ne aducă mâncare; chiar şi mesele le luam fără să ne sculăm, întrerupte doar de neîncetate râsete şi nebunii. Urma apoi un somn doar de câteva clipe, căci, cufundându-ne în iubirea noastră, eram ca doi înotători îndărătnici, care nu ies la suprafaţă decât pentru a-şi reîmprospăta forţele. Am surprins totuşi unele momente de tristeţe şi câteodată chiar lacrimi în ochii Margueritei. Întrebată care e pricina acestei întristări neaşteptate, mi-a răspuns: — Iubirea noastră nu este o iubire obişnuită, scumpul meu Armand. Tu mă iubeşti ca şi cum n-aş mai fi aparţinut niciodată altuia, şi tremur ca nu cumva mai târziu, căindu-te de dragostea ta şi considerând o crimă trecutul meu, să nu mă sileşti să mă arunc iarăşi în viaţa din mijlocul căreia m-ai scos. Gândeşte-te că acum, când am gustat dintr-o viaţă nouă, aş muri dacă m-aş reîntoarce la cealaltă. Spune-mi, aşadar, că n-ai să mă părăseşti niciodată! — Ţi-o jur! După ce am pronunţat aceste cuvinte, Marguerite m-a privit ca şi cum ar fi vrut să citească în ochii mei dacă jurământul pe care-l rostisem era sincer, apoi s-a aruncat în braţele mele şi, ascunzându-şi capul la pieptul meu, mi-a spus: — Tu nu ştii cât te iubesc! Într-o seară stăteam rezemaţi unul de altul pe pervazul ferestrei, uitându-ne la luna care se ridica alene din culcuşul ei de nori şi ascultând foşnetul viu al arborilor bătuţi de vânt; ne ţineam de mână, iar de aproape un sfert de ceas nu mai scosesem nici o vorbă; deodată Marguerite îmi spuse: — Se apropie iarna, vrei să plecăm? — Încotro? — În Italia. — Prin urmare, te plictiseşti? — Mă tem de iarnă, mi-e teama mai cu scamă de reîntoarcerea noastră la Paris. — De ce? — Din pricina multor lucruri... Şi relua brusc, fără să-mi spună motivele temerilor sale: Vrei să plecăm? Am sa vând tot ce am; vom merge să trăim acolo, n-o să mai rămână în mine nici urmă din ceea ce am fost şi nimeni n-are să ştie cine sunt. Vrei? — Să plecăm dacă îţi face ţie plăcere, Marguerite; haide să facem o călătorie, i-am spus eu, dar nu văd necesitatea să vinzi lucruri pe care ai fi fericită să le regăseşti la întoarcere! N-am atâta avere ca să primesc un asemenea sacrificiu, dar am îndeajuns ca să putem călători confortabil timp de cinci sau şase luni, dacă lucrul acesta te distrează cât de puţin. — De fapt, nu, continuă ea plecând de la fereastra şi ducându-se să se aşeze pe canapea, în întunericul camerei. La ce bun să mergem şi să cheltuim banii acolo? Cheltuieşti şi aşa destui bani cu mine aici! — Tu-mi reproşezi acest lucru, Marguerite? Nu-i prea frumos din partea ta. — Iartă-mă, dragă prietene, spuse ca, întinzându-mi mâna. Furtuna care se apropie mă face foarte nervoasă; nu spun ceea ce vreau să spun... Şi după ce m-a îmbrăţişat, a căzut într-o lungă visare. Scene asemănătoare, a căror cauză n-o cunoşteam, s-au petrecut în mai multe rânduri; surprindeam totuşi la Marguerite un sentiment de îngrijorare pentru viitor. Nu se putea îndoi de dragostea ce i-o purtam, fiindcă pe zi ce trecea iubirea mea devenea mai puternica; o vedeam totuşi adeseori abătută, motivându-şi aceasta tristeţe prin starea şubredă a sănătăţii sale. Temându-mă să nu se plictisească din pricina unei vieţi prea monotone, i-am propus să se înapoieze la Paris, dar Marguerite respingea mereu această propunere şi mă asigura că nicăieri n-ar putea fi mai fericită decât era la ţară. Prudence nu mai venea decât rareori, dar în schimb trimitea scrisori, pe care niciodată nu am cerut sa le văd, deşi, de fiecare dată, lectura lor o cufunda pe Marguerite într-o stare de adâncă preocupare. Într-o zi Marguerite rămase în camera ei. Am intrat. Scria. — Cui scrii? am întrebat-o. — Prudencei. Vrei să-ţi citesc ce-i scriu? Aveam oroare de tot ceea ce ar fi putut să semene a bănuială; i-am răspuns, prin urmare, că nu mă interesa să ştiu ce-i scria, şi totuşi eram convins că această scrisoare mi-ar fi dat posibilitatea să aflu adevărata cauză a tristeţii Margueritei. A doua zi era o vreme splendidă. Marguerite îmi propuse să facem o plimbare cu barca şi să vizităm insula Croissy. Părea foarte veselă; ne-am întors pe la 5. — A venit doamna Duvernoy, spuse Nanine când intrarăm în casă. — Şi a şi plecat? întrebă Marguerite. — Da, cu trăsura dumneavoastră; mi-a spus că aşa v-aţi înţeles. — Foarte bine, spuse cu vioiciune Marguerite. Să ni se servească masa. Două zile mai târziu, sosi o scrisoare de la Prudence, şi timp de cincisprezece zile Marguerite păru ca a rupt cu misterioasele ei melancolii, din pricina cărora nu mai contenea să-mi ceară iertare de când ele dispăruseră. Totuşi, trăsura nu se mai întorcea. — Dar de ce Prudence nu-ţi trimite înapoi cupeul? am întrebat-o într-o zi pe Marguerite. — Unul dintre cai este bolnav, şi trebuie făcute şi unele reparaţii la cupeu. Este mai bine ca lucrurile astea să fie făcute acum, când suntem încă aici, unde nu avem nevoie de trăsură, decât să aşteptăm să ne întoarcem la Paris. Prudence veni să ne vadă, câteva zile mai târziu, şi îmi întări cele spuse de Marguerite. Amândouă se plimbară singure prin grădină, iar când le-am reîntâlnit mai târziu, schimbară subiectul discuţiei. Seara, când să plece, Prudence se plânse că-i este răcoare şi o rugă pe Marguerite să-i împrumute un şal de caşmir. Se scurse astfel o lună, timp în care Marguerite a fost mai voioasă şi mai drăgăstoasă ca niciodată. Totuşi, cupeul nu se înapoiase şi nici şalul nu fusese restituit; toate acestea mă intrigau, şi cum ştiam în ce sertar îşi ţinea Marguerite scrisorile primite de la Prudence, am profitat de o clipă când Marguerite se afla în grădină, am dat fuga la sertar şi am încercat să-l deschid; dar a fost zadarnic, deoarece era încuiat cu grijă. Am răscolit atunci sertarele unde se aflau de obicei bijuteriile şi diamantele. Sertarele astea se deschiseră fără nici o rezistenţă, dar cutiuţele dispăruseră, cu conţinut cu tot, bineînţeles. O teamă sfâşietoare îmi strânse inima. M-aş fi dus la Marguerite să mă lămurească asupra acestor dispariţii, dar cu siguranţă că nu mi-ar fi spus nimic. — Draga mea Marguerite, i-am zis eu, vin să-ţi cer permisiunea să mă reped până la Paris. La mine acasă nimeni nu ştie unde mă găsesc, şi trebuie să fi sosit scrisori de la tatăl meu; fără îndoială că-i neliniştit; trebuie să-i răspund. — Du-te, dragul meu prieten, dar să te înapoiezi devreme. Am pornit. Am alergat imediat la Prudence. — Haide, i-am spus eu fără altă introducere, răspunde-mi sincer, unde sunt caii Margueritei? — Vânduţi. — Caşmirul? — Vândut. — Diamantele? — Amanetate. — Şi cine a vândut şi amanetat aceste lucruri? — Eu! — Pentru ce nu m-ai înştiinţat despre toate acestea? — Pentru că m-a oprit Marguerite. — Şi pentru ce nu mi-ai cerut mie bani? — Pentru că nu voia ca. — Şi la ce-au folosit aceşti bani? — La plăţi. — Are, prin urmare, atât de multe datorii? — Încă treizeci de mii de franci, sau pe aproape. Ah, dragul meu, degeaba ţi-am tot spus! N-ai vrut să mă crezi. Ei bine, acuma te-ai convins. Tapiţerul faţă de care garantase ducele a fost dat pe uşă afară când s-a prezentat la duce, care i-a şi scris a doua zi că nu mai este dispus să facă nimic pentru domnişoara Gautier. Omul a vrut sa fie plătit, i s-au dat ceva bani drept aconto, care sunt cele câteva mii de franci pe care ţi le-am cerut; apoi, suflete miloase l-au înştiinţat că datornica lui, părăsită de către duce, trăieşte cu un băiat fără avere; ceilalţi creditori, preveniţi şi ci, la fel, şi-au cerut banii şi au făcut popriri; Marguerite a vrut să vândă tot, dar nu mai are timp, şi, de altminteri, m-aş fi opus eu. Trebuia neapărat sa plătească, şi ca să nu-ţi ceară bani, şi-a vândut caii, şalurile şi şi-a amanetat bijuteriile. Vrei chitanţele cumpărătorilor şi recipisele de la "Muntele de pictate"? Şi Prudence, deschizând un sertar, îmi arătă hârtiile. — Ah, voi credeaţi — continuă ca cu insistenţa femeii care are dreptul să spună: „Aveam dreptate!" — ah, voi credeaţi ca era de-ajuns să vă iubiţi şi să vă duceţi să trăiţi la ţară o viaţă pastorală şi diafană?! Nu, prietene, nu! Alături de viaţa sufleteasca se află şi cea materială, şi sentimentele cele mai curate sunt prinse bine de pământ, cu fire ridicole, este adevărat, dar de fier, pe care nu-i chiar aşa de uşor să le rupi. Dacă Marguerite nu te-a înşelat până acum de douăzeci de ori, aceasta se datoreşte faptului că este o fiinţă cu totul deosebită. Eu nu socot un păcat faptul că am sfătuit-o să te înşele, fiindcă mi-era milă văzând-o cum îşi vindea lucrurile. Dar ea n-a vrut! Mi-a răspuns că te iubeşte şi că nu te-ar înşela pentru nimic în lume. Toate acestea sunt foarte frumoase, foarte poetice, dar nu cu acest gen de monedă se plătesc creditorii, iar astăzi ca nu mai poate să iasă la liman fără treizeci de mii de franci, ţi-o repet încă o dată. — Bine, am să-i dau eu această sumă. — Ai să te împrumuţi? — Doamne! Da! — Mare ispravă ai să faci! Ai să te cerţi cu tatăl dumitale şi ai să-ţi secătuieşti resursele, că nu se găsesc aşa treizeci de mii de franci, de azi pe mâine. Crede-mă, scumpul meu Armand, eu le cunosc mai bine pe femei decât le cunoşti dumneata; să nu faci nebunia asta, de care ai să te căieşti într-o bună zi. Fii cu scaun la cap. Eu nu-ţi spun s-o părăseşti pe Marguerite, dar trăieşte cu ea cum trăiai la începutul verii. Las-o pe ea să găsească mijloacele prin care să iasă din încurcătură. Ducele, încetul cu încetul, are să se întoarcă la ea. Contele de N..., dacă ea o să-l accepte, chiar ieri îmi spunea, are să-i plătească toate datoriile şi are să-i dea patru sau cinci mii de franci pe lună. Poate nu ştii că are două sute de mii de livre rentă. Ar fi o situaţie pentru ea, în timp ce dumneata va trebui oricum s-o părăseşti; nu aştepta pentru acest pas să te ruinezi mai întâi, cu atât mai mult cu cât acest conte de N... este un imbecil, şi nimic nu te-ar împiedica să fii amantul Margueritei. Are să plângă ea un pic la început, dar are să se obişnuiască cu această idee şi are să-ţi mulţumească într-o zi pentru ceea ce ai făcut. N-ai decât sa presupui că Marguerite este măritată şi ca-l înşeli pe bărbatu-său, asta-i tot... Eu ţi-am mai spus o dată lucrurile astea; numai că pe vremea aceea nu însemnau decât un sfat, pe când astăzi ele înseamnă aproape o necesitate. Prudence avea, din păcate, dreptate. — Asta-i situaţia, continuă ea, punând la loc hârtiile pe care mi le arătase. Femeile întreţinute prevăd întotdeauna că au să fie iubite, dar niciodată că vor iubi şi ele, altminteri ar pune bani deoparte, şi la treizeci de ani ele şi-ar putea plăti luxul de a avea un amant pe nimica toată. Dacă aş fi ştiut eu altădată ce ştiu acum! În fine, nu spune nimic Margueritei şi adu-o înapoi la Paris. Ai petrecut patru sau cinci luni singur cu ea, e foarte bine; închide ochii, atât ţi se cere. După cincisprezece zile, o să pună mâna pe contele de N..., are să facă economii în iarna asta, iar în vara viitoare o luaţi de la început. Uite aşa se procedează, scumpul meu! Prudence părea încântată de sfaturile ei, pe care le-am respins cu indignare. Nu numai că dragostea şi demnitatea mea nu mi-ar fi permis să mă port astfel, dar, în afară de asta, eram absolut convins că, aşa cum mă iubea acum Marguerite, mai degrabă ar fi murit decât să accepte o împărţeală. — Am glumit destul, i-am spus Prudencei. În concluzie, de câţi bani are nevoie Marguerite? — Ţi-am spus, de treizeci de mii de franci... — Şi când îi trebuie această sumă? — Înainte de două luni. — Are s-o aibă. Prudence ridică din umeri. — Am să-i dau banii, am continuat eu, dar vei jura că n-ai să-i spui Margueritei că eu ţi i-am dat. — Fii liniştit. — Şi dacă îţi mai trimite altceva să vinzi sau să amanetezi, dă-mi numaidecât de ştire. — Nu e nici un pericol, nu mai are nimic de vândut... Am trecut apoi pe la mine, să văd dacă îmi sosiseră scrisori de la tatăl meu. Mă aşteptau patru... ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:47 AM | message # 19
XIX
În primele trei scrisori tatăl meu se arăta nemulţumit din pricina tăcerii mele şi mă întreba care este motivul; în ultima mă lăsa să întrevăd că fusese informat despre schimbarea ivită în viaţa mea şi îmi vestea apropiata sa sosire. Am avut întotdeauna un mare respect şi o sincera afecţiune faţă de tatăl meu. I-am răspuns, prin urmare, că tăcerea mea se datoreşte faptului că fusesem plecat într-o scurtă călătorie şi că îl rugam să mă înştiinţeze despre ziua sosirii, pentru a-i putea ieşi în întâmpinare. l-am dat apoi valetului adresa mea de la ţară, cerându-i să-mi aducă neîntârziat tot ce va purta ştampila oraşului C..., după care am plecat de îndată spre Bougival. Marguerite mă aştepta în poarta grădinii. Privirea sa exprima îngrijorare. Îmi sări de gât şi nu se putu stăpâni să mă întrebe: — Ai văzut-o pe Prudence? — Nu! — Ai stat cam multişor la Paris! — Am găsit scrisori de la tatăl meu, la care a trebuit să răspund. Doar câteva clipe după aceea, intră pe uşă Nanine, gâfâind. Marguerite se ridică şi se duse să vorbească cu ea în şoaptă. După ce Nanine plecă, Marguerite se aşeză din nou lângă mine şi, luându-mi mâna, îmi spuse: — Pentru ce m-ai înşelat? Te-ai dus la Prudence. — Cine ţi-a spus? — Nanine. — Şi de unde ştie ca? — Te-a urmărit. — Ai pus-o, aşadar, sa mă urmărească? — Da. M-am gândit că trebuia să fie vorba de un motiv puternic care să te facă să pleci la Paris pe tine, care nu m-ai părăsit de patru luni încoace. Mă temeam să nu ţi se fi întâmplat vreo nenorocire, sau să nu te duci poate să vezi o altă femeie. — Copil ce eşti! — Acum m-am liniştit, ştiu ce-ai făcut, dar nu ştiu încă ce-ai vorbit. I-am arătat Margueritei scrisorile primite de la tatăl meu. — Nu asta te-am întrebat; ceea ce mă interesează e să ştiu de ce te-ai dus la Prudence. — S-o văd. — Minţi, scumpul meu. — Ei bine, m-am dus s-o întreb dacă îi merge mai bine calului şi dacă ea mai are nevoie de şalul şi de bijuteriile tale. Marguerite se roşi, dar nu-mi răspunse. — Şi, am continuat eu, am aflat ce s-a întâmplat şi cu caii, şi cu şalul, şi cu diamantele. — Şi eşti supărat pe mine? — Sunt supărat că nu te-ai gândit să-mi ceri mie banii de care aveai nevoie. — Într-o legătură ca a noastră, dacă femeia mai are încă puţină demnitate, trebuie să-şi impună orice sacrificiu cu putinţă decât să ceară bani amantului, întinându-şi iubirea cu lucruri meschine. Tu mă iubeşti, sunt convinsă de acest lucru, dar nu ştii cât de fragil este firul de care atârnă dragostea pentru fiinţe ca mine. Cine ştie? Poate că într-un moment de plictiseală sau ide strâmtorare, ai fi putut vedea în legătura noastră un calcul făcut cu dibăcie. Prudence este o flecară. Ce nevoie aveam cu oare de aceşti cai? Vânzându-i, am realizat o economie; pot foarte bine să mă lipsesc de ei, şi nici nu mai cheltuiesc un ban pentru ei; numai tu să mă iubeşti, asta este tot ce-ţi cer, iar tu ai să mă iubeşti tot atât de mult şi fără cai, şi fără şaluri, şi fără diamante... Nu-i aşa? Toate acestea erau spuse pe un ton atât de natural, încât ascultând-o îmi dăduseră lacrimile. — Dar, draga mea Marguerite, răspunsei eu, luându-i mâinile şi strângându-i-le cu dragoste, ştiai bine că într-o zi am să aflu de acest sacrificiu, iar în ziua în care am să aflu, nu-l voi accepta. — Şi de ce? — Deoarece, copila mea scumpă, nu înţeleg ca iubirea pe care mi-o porţi să te lipsească nici măcar de o bijuterie. Nu vreau nici eu ca, într-o clipă de plictiseală sau de strâmtorare, să-ţi poată trece prin minte gândul că dacă ai fi fost iubita altui bărbat, acele clipe n-ar fi existat. Nu vreau să te căieşti, nici chiar un moment, că ai trăit cu mine. Am să-ţi înapoiez în câteva zile echipajul, diamantele, şalurile. Îţi sunt la fel de necesare ca şi aerul, şi poate să-ţi pară caraghios, dar eu te iubesc mai mult strălucitoare şi elegantă decât simplă şi modestă. — Înseamnă că nu mă iubeşti. — Vorbeşti prostii. — Daca m-ai iubi, m-ai lăsa să te iubesc aşa cum înţeleg eu; dar tu, dimpotrivă, continui să vezi în mine doar o femeie pentru care luxul este absolut necesar şi pe care te crezi mereu obligat s-o plăteşti. Ţi-e ruşine să accepţi dovezile dragostei mele. Fără să-ţi dai seama, te gândeşti să mă părăseşti într-o bună zi şi ţii să te pui la adăpost de orice bănuială. Ai dreptate, draga prietene, dar mă aşteptam la mai mult de la tine. Şi Marguerite dădu să se ridice; reţinând-o, i-am spus: — Vreau să fii fericită şi să n-ai nimic ce-mi reproşa, asta-i totul. — Şi ne vom despărţi! — Pentru ce, Marguerite? Cine poate să ne despartă? am strigat eu. — Tu, care nu vrei să mă laşi să înţeleg situaţia în care te afli şi care ai vanitatea să mi-o menţii pe a mea; tu, care, întreţinându-mă mai departe în luxul de odinioară, vrei să păstrezi distanţa morală care ne separă; tu, în sfârşit, care nu-mi crezi iubirea destul de dezinteresată ca să împarţi cu mine avutul tău, cu care am putea trăi fericiţi împreună, şi preferi să te ruinezi, sclav al unei prejudecăţi ridicole. Crezi tu oare că pot pune trăsura şi bijuteriile alături de dragostea ta? Crezi că fericirea înseamnă pentru mine vanităţile deşarte cu care te mulţumeşti când nu ţii la nimic, dar care ţi se par atât de meschine când iubeşti? Ai să-mi plăteşti datoriile, ai să-ţi prăpădeşti averea şi, în sfârşit, ai să mă întreţii! Cât timp o să dureze toate astea? Două sau trei luni, dar atunci are să fie prea târziu ca să mai poţi duce viaţa pe care ţi-o propun, fiindcă ar trebui să primeşti totul de la mine, ceea ce un om de onoare nu poate să facă. În timp ce acum tu ai opt sau zece mii de franci venit, cu care putem trăi. Am să vând lucrurile ce-mi prisosesc, şi cu ce scot de pe urma lor voi avea un venit de două mii de livre pe an. O să închiriem un apartament mic şi drăguţ, unde o să locuim noi doi. Vara o să mergem la ţară, dar n-o să stăm într-o casă mare ca asta, ci într-o căsuţă buna pentru noi amândoi. Tu n-ai să dai socoteală la nimeni, eu sunt liberă, suntem tineri; în numele cerului, Armand, nu mă azvârli iarăşi în viaţa pe care am fost nevoită să o duc altădată! Nu puteam să răspund nimic, lacrimi de recunoştinţă şi de iubire îmi scăldau ochii, şi mă aruncai în braţele Margueritei. — Voiam să aranjez totul, reluă ea, fără să-ţi spun nimica, să-mi plătesc toate datoriile şi să-mi pregătesc noul apartament. În luna octombrie ne-am fi întors la Paris, şi te-aş fi lămurit atunci; dar din moment ce Prudence ţi-a povestit totul, trebuie să-ţi dai consimţământul înainte, şi nu după. Mă iubeşti îndeajuns ca să faci acest lucru? Era cu neputinţă să rezişti la atâta devotament. I-am sărutat Margueritei mâinile cu nespusă căldură şi i-am spus: — Am să fac tot ceea ce vei voi! M-am învoit, prin urmare, la ceea ce decisese Marguerite. Într-o clipită Marguerite deveni de o veselie nebună, dansa, cânta, se bucura grozav de simplitatea noului ei apartament, ba mai mult, începu să se consulte cu mine despre cartierul unde aveam să locuim şi despre felul în care ne vom aranja apartamentul. O vedeam fericită şi mândră de această hotărâre, care părea că avea să ne apropie definitiv unul de altul. De aceea, n-am vrut să rămân mai prejos decât ea, Mi-am hotărât soarta într-o clipă. Mi-am socotit averea şi m-am decis să-i cedez Margueritei renta pe care o aveam de la mama, dar care mi s-a părut tare neîndestulătoare pentru a răsplăti sacrificiul pe care îl acceptam. Îmi rămâneau cei cinci mii de franci pe care îi primeam de la tatăl meu; orice s-ar mai fi întâmplat, acest venit anual mi-ar fi ajuns ca să mă descurc. Nu i-am spus nimic Margueritei despre ceea ce hotărâsem, convins fiind că ar fi refuzat această donaţie. Renta de care vorbeam provenea de la o ipotecă în valoare de şaizeci de mii de franci asupra unei case pe care nici măcar nu o văzusem vreodată. Tot ceea ce ştiam era că la sfârşitul fiecărui trimestru notarul tatălui meu, vechi prieten al familiei noastre, îmi înmâna şapte sute cincizeci de franci doar pe baza simplei mele chitanţe. În ziua în care Marguerite şi cu mine ne-am înapoiat la Paris, ca să ne căutăm casă, m-am dus la notarul meu şi l-am întrebat cum trebuia să procedez ca să transfer renta pe numele altei persoane. Îndatoritorul meu notar mă crezu ruinat şi mă întrebă care era cauza acestei hotărâri. Or, cum mai devreme sau mai târziu tot trebuia să-i spun cui făceam donaţia, am preferat să-i povestesc numaidecât cum stăteau exact lucrurile. Nu mi-a făcut nici una dintre obiecţiile pe care situaţia sa de notar şi de amic al familiei l-ar fi îndreptăţit să le facă şi m-a asigurat că are să aranjeze lucrurile cât mai bine cu putinţă. I-am recomandat, natural, cea mai mare discreţie faţă de tatăl meu şi m-am dus să o reîntâlnesc pe Marguerite, care mă aştepta la Julie Duprat; preferase să tragă la ca, ca să nu mai asculte predica Prudencei. Am pornit apoi să căutăm locuinţă. Pe cele pe care am apucat să le vedem, Marguerite le găsea prea scumpe, iar eu, prea simple. Totuşi, până în cele din urmă am căzut amândoi de acord şi ne-am decis asupra unui mic pavilion, izolat de corpul principal, într-unul din cartierele cele mai liniştite ale Parisului. În spatele pavilionului se întindea o grădină fermecătoare, care ţinea de casă. Zidurile ce înconjurau grădina erau destul de înalte pentru a ne despărţi de vecini şi destul de scunde pentru a nu ne stânjeni perspectiva. Era mai bine decât sperasem. În timp ce mă duceam la vechea locuinţă, sa liberez apartamentul, Marguerite s-a dus la un misit, care, după cum spunea ea, mai aranjase înainte pentru una dintre prietenele ci ceea ce voia să-i ceară ca acum. Hotărâsem să ne reîntâlnim în rue de Provence, Marguerite se reîntoarse încântată. Misitul îi promisese să-i plătească toate datoriile, să-i dea chitanţă la mână şi să-i mai dea şi douăzeci de mii de franci în schimbul mobilelor. Am văzut, după suma la care s-a ridicat vânzarea lucrurilor, că preacinstitul personaj ar fi câştigat mai mult de treizeci de mii de franci de pe urma clientei sale. Foarte voioşi, am luat înapoi drumul spre Bougival, împărtăşindu-ne fără încetare unul altuia proiectele de viitor, pe care, datorită nepăsării şi mai cu seamă marii noastre iubiri, îl vedeam în culorile cele mai trandafirii. Opt zile mai târziu, pe când ne aflam la dejun, Nanine intră şi mă anunţă că valetul meu dorea să-mi vorbească. I-am spus să-l poftească înăuntru. — Domnule, îmi spuse el, tatăl dumneavoastră a sosit la Paris şi vă roagă să veniţi numaidecât acasă la dumneavoastră, unde vă aşteaptă. Această ştire era lucrul cel mai simplu din lume, şi totuşi, când am aflat-o, Marguerite şi cu mine ne-am privit lung unul pe altul. Am presimţit că ne paşte o nenorocire. Şi deşi ea nu-mi destăinuise nimic despre impresia pe care t-o făcuseră aceste vorbe, i-am luat mâna şi i-am spus: — Nu-ţi fie teamă. — Întoarce-te cât poţi mai repede, murmură Marguerite îmbrăţişându-mă. Te voi aştepta la fereastră. L-am trimis pe Joseph să-i dea de ştire tatălui meu că aveam sa vin. Într-adevăr, două ore mai târziu mă aflam în rue de Provence. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:48 AM | message # 20
XX
Tatăl meu se afla în salon, îmbrăcat într-un halat de casă, şi scria. Am înţeles numaidecât, după felul în care şi-a ridicat ochii spre mine când am intrat, că era vorba de lucruri grave. L-am întâmpinat, totuşi, ca şi cum n-aş fi citit nimic pe figura lui şi l-am îmbrăţişat. — Când ai sosit, tată? — Ieri seară. — Ai tras la mine, ca de obicei? — Da. — Îmi pare tare rău că nu m-ai găsit acasă, spre a te primi. Mă aşteptam să văd explodând încă de la aceste cuvinte morala pe care mi-o promitea figura sa rece; dar nu-mi răspunse nimic, împături şi lipi scrisoarea pe care o terminase de scris şi i-o înmână lui Joseph, ca să o ducă la poştă. Când rămaserăm singuri, tatăl meu se ridică şi, sprijinindu-se de cămin, îmi spuse: — Scumpul meu Armand, avem de vorbit lucruri serioase. — Te ascult, tată. — Îmi promiţi că ai să fii sincer? — Acesta mi-e obiceiul. — Este adevărat că trăieşti cu o femeie numită Marguerite Gautier? — Da. — Ştii cine a fost femeia asta? — O femeie întreţinută. — Pentru ea ai uitat oare anul acesta să vii să ne vezi, pe sora ta şi pe mine? — Da, tată, recunosc. — Prin urmare, o iubeşti pe această femeie?... — Vezi bine, tată, deoarece m-a făcut să nu-mi respect o îndatorire sfântă, lucru pentru care îţi cer astăzi smerit iertare. Tatăl meu nu se aştepta, fără îndoială, la răspunsuri atât de categorice, deoarece păru să reflecteze un moment, după care continuă: — Ai înţeles, desigur, că nu vei putea sa trăieşti aşa mereu. — Mi-era teamă că ai să mă întrebi acest lucru, tată, dar nu înţeleg de ce. — Dar ar fi trebuit totuşi să înţelegi, continuă tatăl meu pe un ton ceva mai aspru, că nu voi îngădui eu acest lucru! — Mi-am spus că atâta timp cât nu voi făptui nimic care să fie împotriva respectului pe care-l datorez numelui dumitale şi cinstei tradiţionale a familiei, voi putea trăi aşa cum trăiesc, ceea ce m-a liniştit puţin asupra temerilor pe care le aveam. Pasiunile te întăresc împotriva sentimentelor. Eram gata pentru orice luptă, chiar împotriva tatălui meu, pentru a o păstra pe Marguerite. — Atunci, să ştii că a sosit momentul să trăieşti altfel. — Eh! Pentru ce, tată? — Pentru că te afli pe punctul de a săvârşi lucruri care ştirbesc respectul pe care crezi că-l porţi familiei tale. — Aceste cuvinte nu-s prea lămurite pentru mine! — Am să ţi le lămuresc eu. Ca ai o amantă, e foarte bine; că o plăteşti aşa cum un bărbat din lumea bună trebuie să plătească dragostea unei femei întreţinute, e cum nu se poate mai bine; dar ca să uiţi, din pricina ei, îndatoririle cele mai sfinte, ca să îngădui ca ecoul vieţii tale scandaloase să răzbată până în colţul de provincie unde trăiesc eu şi să arunce umbra unei pete pe numele onorabil pe care ţi l-am dat, iată ceea ce nu poate să se întâmple, iată ceea ce nu se va întâmpla. — Îngăduie-mi, tată, să-ţi spun că cei care ţi-au vorbit pe socoteala mea au fost prost informaţi. Sunt iubitul domnişoarei Gautier, trăiesc cu ea, este lucrul cel mai simplu din lume. Nu dau domnişoarei Gautier numele pe care l-am moştenit de la dumneata. Cheltuiesc cu ea ceea ce îmi îngăduie mijloacele mele să cheltuiesc, n-am făcut nici o datorie şi nu m-am găsit, în sfârşit, în nici una din acele situaţii care să îndreptăţească pe un tată să spună fiului său ceea ce mi-ai spus adineauri. — Un tată este întotdeauna îndreptăţit să-şi readucă fiul pe calea cea bună. N-ai făptuit încă nimic rău, dar o să vină vremea când ai s-o faci. — Tată! — Domnule, cunosc viaţa mai bine decât dumneata. Nu există sentimente cu totul pure decât la femei cu totul caste. Orice Manon poate crea un Des Grieux, dar timpurile şi obiceiurile s-au schimbat. Ar fi zadarnic dacă lumea ar îmbătrâni fără să se îndrepte. Ai să-ţi părăseşti prietena! — Sunt mâhnit că nu-ţi pot da ascultare, tată, dar acest lucru este cu neputinţa. — Am să te silesc. — Din nenorocire, tată, nu mai există insule ca Sfânta Margareta, unde să fie trimise curtezanele, şi chiar de-ar fi să mai existe încă, aş urma-o chiar şi acolo pe domnişoara Gautier, dacă ai izbuti să fie trimisă pe o astfel de insulă. Ce vrei? Poate că greşesc, dar nu pot fi fericit decât dacă rămân mai departe iubitul acestei femei. — Haide, Armand, deschide-ţi ochii, ascultă-l pe tatăl tău, care te-a iubit întotdeauna şi care nu-ţi vrea decât fericirea. Îţi face oare cinste să trăieşti ca soţ şi soţie cu o femeie pe care a avut-o toată lumea? — Ce-mi mai pasă, tată, de ce-a fost dacă nu o va mai avea nimeni de aici încolo? Ce mă mai priveşte, din moment ce această fată mă iubeşte şi a devenit alta graţie dragostei ce mi-o poartă şi graţie dragostei ce i-o port eu? În sfârşit, ce mă mai interesează ce-a fost dacă a apucat-o pe calea cea bună? — Eh! Crezi, prin urmare, domnule, că menirea unui om de onoare este de a aduce femeile uşoare pe calea cea bună? Crezi, aşadar, că Dumnezeu a dat vieţii acest ţel grotesc, şi că inima nu trebuie să aibă şi un alt clan? Care o să fie urmarea acestei vindecări miraculoase, şi ce-ai să gândeşti despre vorbele pe care le rosteşti astăzi când ai să ai patruzeci de ani? Ai să râzi de iubirea ta, dacă îţi va mai fi îngăduit să râzi şi dacă nu va fi lăsat urme prea adânci în trecutul tău. Ce-ai fi oare în clipa aceasta dacă tatăl dumitale ar fi avut ideile pe care le ai dumneata şi s-ar fi lăsat pradă tuturor acestor toane amoroase, în loc să-şi fi clădit o viaţă temeinică, bazată pe onoare şi lealitate? Chibzuieşte bine, Armand, şi nu mai spune asemenea prostii. Haide, părăseşte această femeie, te imploră tatăl tău! N-am răspuns nimic. — Armand, continuă tatăl meu, în numele sfintei tale mame, crede- mă, renunţă la această viaţă, pe care ai s-o uiţi mai repede decât îţi închipui, şi de care te ţin înlănţuit nişte principii — imposibile. Ai douăzeci şi patru de ani, gândeşte-te la viitor. N-ai s-o iubeşti veşnic pe această femeie, care nici ea nu te va iubi mereu. Amândoi credeţi că ţineţi mai mult unul la altul decât ţineţi în realitate. Îţi închizi drumurile spre orice carieră. Un pas mai mult, şi n-ai să mai poţi părăsi drumul pe care ai apucat, iar remuşcările tinereţii au să te urmărească toată viaţa. Pleacă de lângă ea, vino să petreci o lună sau două lângă sora ta. Odihna şi dragostea curată a familiei te vor tămădui repede de aceste friguri ale iubirii, fiindcă altceva nu sunt. În acest timp, iubita ta are să se consoleze, îşi va lua un alt amant, şi când ai să vezi pentru cine erai să te cerţi cu tatăl tău, din pricina cui era să-ţi pierzi dragostea lui, ai să recunoşti că bine am făcut venind la tine să-ţi vorbesc şi ai să mă binecuvântezi. Aşadar, pleci, nu-i aşa, Armand? Simţeam că tatăl meu avea dreptate în privinţa tuturor femeilor, dar eram convins că în ceea ce o privea pe Marguerite, nu avea dreptate. Totuşi, tonul cu care rostise ultimele cuvinte era atât de blând, atât de rugător, încât nu îndrăzneam să-i răspund. — Ei bine? întrebă el cu o voce plină de emoţie. — Ei bine, tată, nu pot să-ţi promit nimic, am rostit eu în cele din urmă. Ceea ce îmi ceri este peste puterile mele. Crede-mă, am continuat eu văzându-l cum face o mişcare de nerăbdare, dumneata exagerezi consecinţele acestei legături. Marguerite nu este femeia pe care o crezi. Această iubire, departe de a mă arunca pe o cale greşită, este în stare, dimpotrivă, să cultive în mine cele mai cinstite sentimente. Iubirea adevărată te face întotdeauna mai bun, oricare ar fi femeia care o inspiră. Dacă ai cunoaşte-o pe Marguerite, ai înţelege că nu mă expun la nimic. Este tot atât de nobilă ca şi cele mai nobile femei. Dar pe cât sunt de lacome celelalte, pe atât este ea de dezinteresată. — Ceea ce nu o împiedică, totuşi, să-ţi accepte întreaga ta avere, întrucât cei şaizeci de mii de franci pe care îi ai de la mama ta, şi pe care i-i dai, reprezintă, ţine bine minte ceea ce îţi spun, singura ta avere. Tatăl meu păstrase probabil această peroraţie, ca şi ameninţarea, pentru a-mi da lovitura de graţie. Eram însă mai puternic în faţa ameninţărilor sale decât în faţa rugăminţilor. — Cine ţi-a spus că va trebui să-i cedez această sumă? reluai eu. — Notarul meu. Ar fi putut oare un om cinstit să facă un asemenea act fără să mă prevină? Ei bine, am venit la Paris ca să te împiedic să te ruinezi pentru o stricată. Mama ta ţi-a lăsat la moartea ei să ai cu ce trăi în mod onorabil, şi nu ca să faci pe generosul cu amantele tale. — Îţi jur, tată, Marguerite nu ştia nimic despre această donaţie. — Atunci pentru ce-o făceai? — Pentru că Marguerite, această femeie pe care o calomniezi şi pe care vrei s-o părăsesc, îşi sacrifică tot ce are ca să trăiască împreună cu mine. — Şi dumneata accepţi acest sacrificiu? Dar ce fel de om eşti, domnule, ca să permiţi unei oarecare domnişoare Marguerite să-ţi facă vreun sacrificiu? Gata, asta le întrece pe toate! Ai s-o părăseşti pe această femeie. Adineauri te rugam, acum îţi ordon; nu vreau asemenea murdării în familia mea. Fă-ţi bagajele şi pregăteşte-te să mă urmezi! — Iartă-mă, tată, am rostit eu atunci, dar n-am să plec. — De ce? — Pentru că am împlinit vârsta la care nu mai asculţi de un ordin. La acest răspuns, tatăl meu păli. — Bine, domnule, reluă el. Ştiu ce-mi rămâne de făcut. Sună. Joseph îşi făcu apariţia. — Să mi se ducă cuierele Ia „Hotel de Paris", se adresă el valetului. Şi imediat trecu în camera sa, spre a se îmbrăca. Când se reîntoarse, i-am ieşit înainte. — Îmi promiţi, tată, i-am spus eu, că n-ai sa faci nimic care ar putea să-i pricinuiască Margueritei vreo neplăcere? Tatăl meu se opri, mă privi cu dispreţ şi se mulţumi să-mi răspundă: — Cred că eşti nebun! După care ieşi, închizând cu violenţă aşa în urma lui. Am coborât şi eu, am luat o gabrioletă şi am pornit spre Bougival. Marguerite mă aştepta la fereastră. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:49 AM | message # 21
XXI
— În sfârşit! strigă ea, sărindu-mi de gât. Iată-te! Cât eşti de palid! I-am povestit atunci scena petrecută între mine şi tatăl meu. — Ah, Doamne, presimţeam asta! rosti ea. Când a venit Joseph să ne anunţe sosirea tatălui tău, am tresărit ca la vestea unei nenorociri. Bietul meu prieten! Eu îţi pricinuiesc toate necazurile acestea. Poate că ai face mai bine să mă părăseşti decât să te cerţi cu tatăl tău. Şi, totuşi, eu nu i-am făcut nimic! Noi trăim foarte liniştiţi, o să trăim încă şi mai liniştiţi. Ştie bine că trebuie să ai o amantă, şi ar trebui să fie bucuros că eu sunt aceea, deoarece te iubesc şi nu râvnesc la mai mult decât ţi-o îngăduie situaţia ta. I-ai spus ce planuri am făcut pentru viitor? — Da, şi lucrul acesta l-a iritat cel mai mult, deoarece a văzut în această hotărâre dovada iubirii ce ne-o purtăm unul altuia. — Ce este de făcut atunci? — Să rămânem împreună, scumpa mea Marguerite, şi să lăsăm să treacă această furtună. — Va trece oare? — Trebuie să treacă. — Dar tatăl tău are să se oprească oare aici? — Dar ce vrei să facă? — Ce pot să ştiu eu? Tot ce este în stare să facă un tată pentru ca să-i dea ascultare copilul lui. Îţi va reaminti despre viaţa mea trecută şi îmi va face poate onoarea sa inventeze vreo nouă istorie ca să mă părăseşti. — Tu ştii prea bine cât te iubesc. — Da, dar ştiu, de asemenea, că mai curând sau mai târziu trebuie să-ţi asculţi tatăl, şi tu vei sfârşi poate prin a te lasă convins. — Nu, Marguerite, eu am să-l conving pe el. De bună seamă că bârfelile câtorva prieteni ai lui i-au provocat mânia asta grozavă; el este însă bun şi drept, şi are să-şi schimbe prima impresie. Şi apoi, la urma urmei, puţin îmi pasă! — Nu spune asta, Armand; aş prefera orice altceva decât să se creadă că te-am pus rău cu familia ta; lasă să treacă ziua de astăzi, şi mâine reîntoarce-te la Paris. Tatăl tău va fi reflectat şi el la rândul lui, cum ai făcut şi tu, şi poate că o să vă înţelegeţi mai bine. Nu-i jigni principiile, ia aerul că-i faci concesii şi dă-i impresia că nu ţii atât de mult la mine, şi el o să lase lucrurile în starea în care sunt. Să ai speranţă, dragul meu prieten, şi să fii pe deplin convins de un lucru: orice s-ar întâmpla, Marguerite a ta nu te va părăsi. — Mi-o juri? — Mai este oare nevoie să ţi-o jur? Cât este de dulce să te laşi convins de glasul iubit! Ne-am petrecut întreaga zi, Marguerite şi cu mine, depănându-ne iarăşi planurile de viitor, ca şi cum am fi simţit nevoia de a le aduce cât mai grabnic la îndeplinire. Amândoi ne aşteptam în fiecare clipă la vreun alt eveniment, dar, din fericire, ziua se scurse fără să mai aducă nimic nou. A doua zi am plecat la 10 şi am ajuns la hotel pe la 12. Tatăl meu ieşise între timp în oraş. M-am repezit la mine acasă, sperând că poate se dusese într-acolo. Nu venise. Am trecut pe la notarul meu. Nimeni! M-am reîntors la hotel şi am aşteptat până la 6. Domnul Duval încă nu se întorsese. Am luat drumul înapoi spre Bougival. Am găsit-o pe Marguerite nu ca în ajun, aşteptându-mă la fereastră, ci aşezată în faţa căminului, în care ardea focul din pricina vremii reci care se lăsase. Era tare cufundată în gânduri, astfel încât am putut să mă apropii de fotoliul ei fără să mă audă şi fără să se întoarcă. Când i-am atins fruntea cu buzele, a tresărit, ca şi când această sărutare ar fi trezit-o brusc. — M-ai speriat, îmi spuse ea. Şi tatăl tău? — Nu l-am văzut. Nu ştiu ce poate să însemne asta. Nu l-am găsit nici la el, nici în vreunul din locurile unde ar ii putut să fie. — Atunci o să-l cauţi mâine din nou. — Aş prefera să aştept până mă va. chema el. Am făcut, cred, tot ceea ce trebuia să fac. — Nu, dragul meu, nu este nicidecum de-ajuns, trebuie să te duci din nou la tatăl tău chiar mâine. — Pentru ce chiar mâine, de ce nu într-o altă zi? — Pentru că, spuse Marguerite, care mi se păru că roşeşte puţin la întrebarea pusă, pentru că va fi mai evidentă insistenţa ta, iar iertarea noastră va urma în acest chip mai repede. Tot restul zilei Marguerite a fost preocupată, distrată, tristă. Eram nevoit să-i repet de două ori ceea ce-i spuneam până când să-mi răspundă. Marguerite punea starea ei de surescitare pe seama temerilor ce le avea pentru viitor, în urma celor întâmplate de două zile încoace. Mi-am petrecut noaptea încercând s-o liniştesc; a doua zi ea insistă s-o pornesc la drum, mânată de o îngrijorare pe care nu mi-o puteam explica. Întocmai ca şi în ajun, tatăl meu era absent; însă, la plecare, îmi lăsase scrisoarea următoare: „Dacă revii să mă vezi astăzi, aşteaptă-mă până la 4; dacă nu m-am întors până la 4, vino mâine seară să iei masa cu mine: trebuie să-ţi vorbesc." Am aşteptat până la ora indicată. Tatăl meu nu reapăru; am plecat. Dacă în ajun o găsisem pe Marguerite tristă, de astă dată am găsit-o cuprinsă de friguri şi agitată. Când m-a văzut intrând, s-a aruncat de gâtul meu şi mi-a plâns îndelung în braţe. Am întrebat-o ce înseamnă durerea aceasta neaşteptată, a cărei înteţire continuă mă îngrijora profund. Nu mi-a dat un răspuns precis, pretextând tot ceea ce poate să pretexteze o femeie când nu vrea să spună adevărul. Când s-a mai liniştit puţin, i-am povestit rezultatele călătoriei mele; i-am arătat apoi scrisoarea ce mi-o lăsase tatăl meu şi am făcut reflecţia că o puteam socoti drept un semn bun. La vederea scrisorii şi auzindu-mi cuvintele, lacrimile i se înteţiră atât de mult, încât am chemat-o pe Nanine, şi temându-mă de o criză de nervi, am culcat-o în pat pe biata fată, care plângea în hohote, fără să scoată măcar o silabă, ţinându-mi mâinile într-ale ei şi sărutându-le necontenit. Am întrebat-o pe Nanine dacă în timpul cât am lipsit, stăpâna sa nu primise cumva vreo scrisoare sau vreo vizită care ar fi putut să explice starea în care o găseam; Nanine îmi răspunse că nu venise nimeni şi nici nu se primise vreo scrisoare. Cu toate acestea, se petrecuse ceva din ajun, şi cu atât mai îngrijorător cu cât Marguerite îmi ascundea acest lucru. Spre seară păru ceva mai calmă; însă după ce m-a rugat să mă aşez pe pat, la picioarele ei, mi-a reîntărit, de nenumărate ori, credinţa în dragostea ce mi-o purta. Apoi îmi surâse, dar cu efort, căci, fără să vrea, ochii i se acopereau mereu de lacrimi. Am întrebuinţat toate mijloacele ca s-o fac să-mi mărturisească adevărata pricină a profundei sale tristeţi, dar Marguerite se încăpăţâna să vină cu aceleaşi pretexte vagi pe care le-am pomenit mai înainte. Într-un târziu reuşi să adoarmă în braţele mele, dar somnul îi era dintre acelea care mai mult zdrobesc trupul decât îl odihnesc; din timp în timp scotea câte un ţipăt, se trezea brusc, şi după ce se convingea că mă găseam într-adevăr lângă ea, mă punea să jur că o voi iubi veşnic. Nu înţelegeam nimic din toate aceste torente de durere, care o ţinură până spre dimineaţă. În zori Marguerite căzu într-un fel de somnolenţă. Nu închisese ochii de două nopţi. Odihna nu i-a fost prea lungă. Cam pe la 11, Marguerite se trezi şi, văzându-mă şi pe mine treaz, aruncă o privire în jur şi strigă speriată: — Ai şi plecat? — Nu, i-am răspuns eu, luându-i mâinile, dar am vrut să te las să dormi. Este încă devreme. — La ce oră pleci la Paris? — La patru. — Aşa de repede? Până atunci ai să rămâi cu mine, nu-i aşa? — Bineînţeles, ca de obicei. — Ce fericire! Mergem să mâncăm? reluă ea cu un aer distrat. — Dacă vrei... — Şi pe urmă ai să mă îmbrăţişezi mult, mult, până în clipa plecării? — Da, şi am să mă întorc cât mai repede cu putinţă. — Ai să te întorci? rosti ea, privindu-mă cu nişte ochi rătăciţi. — Bineînţeles! — Desigur, ai să te reîntorci deseară, şi eu te voi aştepta ca de obicei, şi mă vei iubi, şi vom fi fericiţi, aşa cum suntem de când ne cunoaştem. Toate aceste cuvinte rostite pe un ton atât de sacadat păreau să ascundă acelaşi şir neîntrerupt de gânduri dureroase, încât tremuram de frică, în fiece clipă, să n-o văd căzând în delir. — Ascultă, Marguerite, i-am spus eu, tu eşti bolnavă, nu pot să plec şi să te las astfel. Am să scriu tatălui meu să nu mă mai aştepte. — Nu, nu! strigă ea brusc. Să nu faci asta. Tatăl tău m-ar acuza, pe lângă altele, că te împiedic să te duci la el când vrea să te vadă; nu, nu, trebuie sa te duci la el, trebuie! De altminteri, nu sunt bolnavă, mă simt minunat. Am avut un vis urât, şi nu mă trezisem bine, asta-i tot. Din acest moment, Marguerite încercă să pară mai veselă. Nici nu mai plânse. Când sosi ora la care trebuia să plec, am îmbrăţişat-o şi apoi am întrebat-o dacă n-ar vrea să mă întovărăşească până la gară: nădăjduiam că plimbarea o va mai distra puţin, iar aerul are să-i facă bine. Ţineam, mai cu seamă, să rămân cât mai mult timp cu putinţă alături de ea. Marguerite acceptă, îşi luă o mantilă pe ea şi mă întovărăşi împreună cu Nanine, ca să nu se întoarcă singură. De douăzeci de ori am fost pe punctul de a nu mai pleca. Dar speranţa de a mă reîntoarce curând şi teama de a nu-l supăra din nou pe tata mă întăriră în hotărâre, şi până în cele din urmă mă urcai în tren. — Pe deseară, i-am spus Margueritei în clipa despărţirii. Nu mi-a răspuns. S-a mai întâmplat o dată ca Marguerite să nu-mi răspundă exact la aceleaşi cuvinte, şi contele de G..., îţi aminteşti, petrecuse noaptea la ea; dar aceste timpuri erau atât de îndepărtate, încât mi se păreau şterse din memorie, şi dacă mă temeam de ceva, în nici un caz nu-mi era teamă că Marguerite ar putea să mă înşele. Cum am sosit la Paris, ara dat fuga la Prudence, s-o rog să vină să-i ţină de urât Margueritei; speram că verva şi veselia ei o vor distra. Am intrat fără să mă anunţ şi am găsit-o pe Prudence făcându-şi toaleta. — Ah! exclamă ea pe un ton neliniştit. Marguerite e cu dumneata? — Nu! — Cum se simte? — E suferinda. — Prin urmare, n-o sa vină? — Trebuia să vină? Doamna Duvernoy se roşi şi îmi răspunse, puţin încurcată: — Voiam să spun... deoarece ai venit la Paris, n-o să vină şi ea să vă întâlniţi aici? — Nu. M-am uitat la Prudence; şi-a plecat ochii, iar pe figura ei mi s-a părut că citesc teama ca nu cumva vizita mea să se prelungească prea mult. — Veneam chiar să te rog, scumpa mea Prudence, dacă n-ai altceva de făcut, să te duci s-o vezi pe Marguerite în astă-seară; ai să-i ţii de urât şi poţi să rămâi peste noapte la ea. Niciodată n-am mai văzut-o în starea în care se afla astăzi, şi tremur de teamă sa nu se îmbolnăvească. — Iau masa în oraş, îmi răspunse Prudence, aşa ca n-am s-o pot vedea astă-seară pe Marguerite; am s-o văd în schimb mâine. Mi-am luat ziua bună de la doamna Duvernoy, care mi s-a părut la fel de preocupată ca şi Marguerite, şi am pornit spre tatăl meu, care, când m-a văzut, mi-a aruncat o privire scrutătoare. Apoi mi-a întins mâna. — Cele două vizite ale tale mi-au făcut plăcere, Armand, îmi spuse el, şi m-au făcut să sper că vei fi reflectat la cele discutate, după cum şi eu, la rândul meu, am reflectat... — Pot să-mi îngădui, tată, să te întreb, care este rezultatul reflecţiilor dumitale? — Rezultatul la care am ajuns, prietene, este că am exagerat importanţa informaţiilor primite şi mi-am permis să fiu mai puţin sever cu tine. — Ce spui, tată?! am strigat eu, plin de bucurie. — Spun, scumpul meu copil, că trebuie ca orice tânăr să-şi aibă o iubită, iar după noile informaţii, prefer să te ştiu amantul domnişoarei Gautier decât al alteia. — Ce minunat eşti, tată! Cât mă faci de fericit! Mai vorbirăm astfel câtva timp şi apoi ne aşezarăm la masă. Tot timpul cât a durat cina tata a fost încântător. Ardeam de nerăbdare să mă reîntorc la Bougival, să-i povestesc Margueritei fericita întorsătură. În fiecare clipă priveam la pendulă. — Te uiţi într-una la ceas, îmi spuse tata, eşti nerăbdător să mă părăseşti. Oh! Voi, tinerii! Jertfiţi, aşadar, întotdeauna iubirile sincere pentru iubirile îndoielnice? — Nu spune asta, tată! Marguerite mă iubeşte, sunt convins. Tatăl meu nu-mi răspunse; nu avea aerul nici să se îndoiască, nici să-mi dea crezare. A insistat mult de tot să rămân cu el toată seara şi să nu mă întorc decât a doua zi; dar i-am spus că Marguerite nu se simţea prea bine şi i-am cerut permisiunea să mă întorc la ea devreme, promiţându-i să revin a doua zi. Era o vreme foarte frumoasă; tata a ţinut să mă întovărăşească până la gara. Niciodată nu fusesem atât de fericit. Viitorul îmi apărea acum aşa curta îl întrevăzusem eu mai înainte. Îl iubeam pe tatăl meu mai mult decât îl iubisem vreodată. În momentul plecării, a mai insistat pentru ultima oară să rămân; am refuzat. — Prin urmare, o iubeşti mult de tot? mă întrebă el. — Ca un nebun! — Du-te atunci! şi îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi vrut să gonească un gând, apoi deschise gura, parcă pentru a-mi spune ceva; dar s-a mulţumit să-mi strângă mâna şi, părăsindu-mă brusc, strigă: Pe mâine, prin urmare! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:50 AM | message # 22
XXII
Aveam impresia ca trenul stă pe loc. Am ajuns la Bougival la 11. În casă nu era lumină la nici o fereastră; am sunat, dar nu mi-a răspuns nimeni. Pentru prima dată mi se întâmpla aşa ceva. În sfârşit, apăru grădinarul. Am intrat. Nanine îmi ieşi în cale cu o lampă. M-am îndreptat spre camera Margueritei. — Unde este doamna? — Doamna a plecat la Paris, îmi răspunse Nanine. — La Paris? — Da, domnule. — Când? — O oră după ce aţi plecat dumneavoastră. — Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine? — Nimic. Nanine ieşi. „Marguerite o fi avut bănuieli, mi-am zis eu, şi s-o fi dus la Paris să se convingă dacă nu cumva vizita pe care am făgăduit s-o fac tatii nu era doar un pretext pentru a avea o zi de libertate. Sau poate i-o fi scris Prudence despre vreo afacere importantă", mi-am spus eu când am rămas singur; o văzusem însă pa Prudence la sosire şi nu mi-a spus nimic din care sa presupun că i-ar fi scris Margueritei. Deodată mi-am amintit de întrebarea pe care mi-o pusese doamna Duvernoy: „Prin urmare, n-o să vină azi?" când îi spusesem că Marguerite era bolnavă. Mi-am reamintit totodată şi de aerul încurcat al Prudencei când am privit-o după ce rostise cuvintele acelea, ce păreau că trădează o întâlnire aranjată dinainte. La aceste amintiri se mai adăuga şi imaginea lacrimilor de pe obrajii Margueritei, pe care primirea călduroasă a tatii mă făcuse să le mai uit. Din clipa aceea, toate întâmplările de peste zi se adunară în jurul primei mele bănuieli şi mi-o întăriră în aşa măsură, încât totul, până şi clemenţa tatălui meu, mi-o confirma. Marguerite aproape că mă obligase să mă duc la Paris; calmul ei fusese desigur simulat atunci când i-am propus să rămân lângă ea. Căzusem cumva într-o cursă? Mă înşela oare Marguerite? Socotise că se va înapoia destul de devreme pentru ca lipsa ei să treacă neobservată, dar hazardul o făcuse sa în-târzie? Pentru ce nu spusese nimic Naninei, sau de ce nu mi-a lăsat câteva rânduri? Ce însemnau lacrimile ei, ce însemna această absenţă, ce era cu misterul în care pluteam? Iată ce fel de întrebări îmi puneam îngrozit, în mijlocul camerei goale, cu ochii aţintiţi asupra pendulei, care, arătând miezul nopţii, voia parca să mă convingă că era prea târziu să mai sper că iubita mi se va reîntoarce. Şi, totuşi, după hotărârile pe care le luasem împreună, după acel sacrificiu oferit de ea şi acceptat de mine, mai era oare posibil să mă înşele? Nu! Am încercat să înlătur primele mele presupuneri. Biata fată, o fi găsit vreun cumpărător pentru mobile şi s-o fi dus la Paris să încheie târgul. N-o fi vrut să mă prevină; deşi acceptasem această vânzare, absolut necesară fericirii noastre, ea ştia că acest lucru îmi era totuşi din cale-afară de neplăcut, aşa ca s-o fi temut, probabil, să-mi vorbească despre astfel de treburi ca sa nu-mi rănească amorul propriu şi susceptibilitatea. Mai mult ca sigur că nu se va întoarce decât după ce-şi va fi isprăvit cu totul treburile. Sigur că în acest scop o aştepta şi Prudence, care s-a trădat fără să vrea faţă de mine. Mai mult ca sigur că Prudence n-a putut încheia târgul astăzi, aşa că o fi rămas peste noapte la ea, sau cine ştie, poate sa sosească dintr-un moment într-altul, cu atât mai mult cu cât bănuie în ce stare de nelinişte mă aflu şi n-o să aibă inima să mă lase să mă frământ atât. Dar atunci, pentru ce acele lacrimi? Probabil pentru că nu se putuse hotărî, cu toată dragostea pe care mi-o purta, să-şi abandoneze luxul în mijlocul căruia trăise până atunci şi care o făcuse atât de fericită şi de invidiată. Îi iertam, cu dragă inimă, Margueritei toate aceste regrete. O aşteptam cu nerăbdare, ca să-i spun, copleşind-o de sărutări, că ghicisem cauza misterioasei sale absenţe. Între timp se făcuse noapte, târziu, şi Marguerite nu mai venea. Îngrijorarea mea creştea din ce în ce, strângându-mi mintea şi inima ca într-o menghină. Poate că i se întâmplase ceva! Poate că era rănită, bolnavă, moartă! Poate că nu peste mult timp cineva va veni să-mi aducă la cunoştinţă cine ştie ce accident tragic! S-ar putea ca zorii zilei să mă găsească zbătându-mă în aceeaşi nesiguranţă, chinuit de aceleaşi temeri! Nici nu-mi trecea prin minte că în timp ce eu o aşteptam, copleşit de toate spaimele pe care mi le pricinuia absenţa ei, Marguerite m-ar fi putut înşela. Trebuia să existe o cauză independentă de voinţa ei care o ţinea departe de mine, şi cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât eram mai convins că această cauză nu putea fi decât vreo nenorocire. O, vanitate bărbătească, în cât de felurite chipuri te poţi înfăţişa! Bătu ora 1. M-am gândit să mai aştept un ceas, iar dacă la 2 Marguerite nu va fi sosit încă, s-o pornesc spre Paris. În aşteptare, căutai o carte, fiindcă n-aveam curajul nici să mai gândesc. Manon Lescaut stătea deschisă pe masă. Mi se păru că pe alocuri paginile erau ude de lacrimi. După ce-am răsfoit cartea, am închis-o; prin vălul îndoielilor ce mă stăpâneau, personajele îmi păreau lipsite de sens. Timpul înainta mult prea încet. Cerul era acoperit de nori. O ploaie de toamnă biciuia geamurile. Patul gol mi se părea că ia uneori înfăţişarea unui mormânt. Mi se făcu frică. Am deschis uşa. Am ascultat, dar n-am auzit nimic altceva decât vuietul vântului care gonea printre arbori. Nici o trăsură nu trecea pe drum. În clopotniţa bisericii ceasul bătu trist unu şi jumătate. Tremuram de frică să nu bată cineva la uşă. Căci la acest ceas târziu din noapte, şi pe o vreme atât de mohorâtă, doar vestea unei nenorociri putea să mai ajungă. Bătu şi ora 2. Mai aşteptai puţin. Singură pendula tulbura liniştea cu zgomotul ei monoton şi cadenţat. În sfârşit, părăsii încăperea, în care până şi acela mai mici obiecte căpătaseră acel aer plin de tristeţe pe care îl ia tot ce înconjoară neliniştea unui suflet stingher. În camera de alături am găsit-o pe Nanine, care adormise cu lucrul în mână. Trezită de zgomotul uşii, —m-a întrebat dacă i se întorsese stăpâna. — Nu, dar dacă se întoarce, să-i spui că n-am mai putut să îndur neliniştea şi că am plecat ia Paris. — La ora asta? — Da. — Dar cum? N-o să găsiţi trăsură. — Am să merg pe jos. — Dar plouă. — Ce are a face? — Doamna are să se întoarcă, sau dacă nu se întoarce, aveţi timp destul să vă duceţi şi dimineaţa, pe lumină, ca să vedeţi ce anume a reţinut-o. Altfel, o să vă omoare bandiţii pe drum. — Nu-i nici o primejdie, scumpa mea Nanine. Pe mâine! Devotata Nanine se duse să-mi caute pelerina, mi-o aruncă pe umeri şi se oieri s-o scoale pe mama Arnould, ca s-o întrebe dacă nu era cu putinţă să capăt o trăsură; dar m-am opus, fiind convins că aş fi pierdut cu această încercare, poate infructuoasă, mai mult timp decât mi-ar fi trebuit ca să fac jumătate din drum. Şi apoi aveam nevoie de aer, de o oboseală fizică spre a-mi mai potoli starea de surescitare în care mă găseam. Am băgat în buzunar cheia de la apartamentul din rue d'Antin, mi-am luat rămas bun de la Nanine, care m-a condus până la poartă, şi am pornit spre Paris. La început am alergat, dar cum pământul era proaspăt udat de ploaie, obosii de două ori mai repede. După o jumătate de oră de alergat, lac de sudoare, a trebuit să mă opresc. Mi-am mai tras sufletul şi am pornit mai departe. Noaptea era atât de întunecoasă încât mă temeam la tot pasul să nu mă izbesc pe drum de arborii iviţi atât de neaşteptat în faţa ochilor, încât îmi păreau nişte fantome uriaşe»care se năpusteau spre mine. Am întâlnit pe drum vreo două camioane cu mărfuri, pe care le-am lăsat curând în urmă. O caleaşcă gonea în trap întins spre Bougival. În clipa în care a trecut pe lingă mine, m-am gândit că Marguerite ar putea fi înăuntru. M-am oprit şi am început să strig: „Marguerite! Marguerite!" Dar nimeni nu mi-a răspuns, şi caleaşca şi-a continuat drumul. Am privit-o cum se îndepărta şi-am pornit-o apoi din nou la drum. Mi-au trebuit două ore ca să ajung la bariera Etoile. Vederea Parisului mi-a redat forţele şi am parcurs alergând lunga alee pe care o străbătusem de atâtea ori. În noaptea aceea nu se vedea pe ea ţipenie de om. Ai fi zis că-i locul de promenadă al unui oraş mort. Începuse să mijească de zi. Când am sosit în rue d'Antin, marele oraş tocmai începuse să se trezească, înainte de a se deştepta cu totul. În clipa în care am pătruns în casa Margueritei, la biserica Saint-Roch bătea de ora 5. Mi-am spus în grabă numele portarului, căruia îi dădusem destule piese de douăzeci de franci ca să ştie că aveam dreptul să vin la 5 dimineaţa !a domnişoara Gautier. Am trecut deci mai departe, fără nici o piedică. Aş fi putut să-l întreb dacă Marguerite era acasă; s-ar fi putut însă să-mi răspundă negativ, şi eu preferam să mai plutesc în îndoială încă două minute în plus, deoarece îndoindu-mă, mai speram încă. Am ascultat la uşă, încercând să surprind vreun zgomot, vreo mişcare. Nimic. Liniştea de la ţară se întindea parcă până aici. Am deschis uşa şi am intrat. Toate draperiile de la ferestre erau trase. Le-am dat la o parte pe cele din sufragerie şi m-am îndreptat apoi spre dormitor, împingând cu putere uşa. M-am repezit la şnurul draperiilor şi am tras violent de el. Draperiile se deteră în lături; o lumină palidă pătrunse în încăpere; am alergat spre pat. Era gol! Am deschis uşile unele după altele, am inspectat toate camerele. Nimeni. Simţeam că-mi pierd minţile, nu altceva. Am trecut în camera de toaletă, am deschis fereastra şi am strigat-o pe Prudence de mai multe ori. Dar nimeni nu deschise fereastra la doamna Duvernoy. Atunci am coborât la portar, pe care l-am întrebat dacă domnişoara Gautier venise acasă în cursul zilei. — A fost, îmi răspunse portarul, împreună cu doamna Duvernoy. — Şi n-a lăsat nici o vorbă pentru mine? — Nici una! — Ştii cumva ce au mai făcut după aceea? — Ş-au urcat într-o trăsură. — Ce fel de trăsură? — Un cupeu particular. Ce însemnau oare toate acestea? Am sunat la poarta vecină. — Unde vă duceţi, domnule? mă întrebă portarul după ce mi-a deschis. — La doamna Duvernoy. — Nu s-a înapoiat. — Eşti sigur? — Da, domnule; iată aici o scrisoare care a fost adusă ieri seară pentru dânsa şi pe care încă nu i-am dat-o. Şi portarul îmi arătă o scrisoare pe care îmi aruncai fără voie ochii. Recunoscând scrisul Margueritei, am luat soarea. Adresa suna astfel: Doamnei Duvernoy, pentru a fi înmânată domnului Duval. — Această scrisoare este pentru mine, i-am spus portarului, şi i-am arătat adresa. — Dumneavoastră sunteţi domnul Duval? mă întrebă el. — Da! — Ah, vă recunosc! Veneaţi deseori pe la doamna Duvernoy. Ajuns în stradă, am rupt plicul. De mi-ar fi căzut un trăznet la picioare, n-aş fi fost mai îngrozit decât la citirea acestei scrisori: „În momentul în care vei citi această scrisoare, Armand, eu voi fi amanta unui alt bărbat. Prin urmare, totul s-a sfârşit între noi. Întoarce-te lângă tatăl tău, dragă prietene, du-te să-ţi revezi sora, tânăra neprihănită ce nu cunoaşte nici una din nenorocirile noastre, şi alături de care ai să uiţi foarte repede de suferinţa pe care ţi-a pricinuit- o această fată pierdută, numită Marguerite Gautier, pe care ai binevoit s-o iubeşti o clipă şi căreia i-ai dăruit singurele momente fericite dintr-o viaţă care, aşa cum speră ea, nu va mai dura mult de aici înainte." Când am citit ultimul cuvânt, am crezut că am să-mi pierd minţile. O clipă mi-a fost chiar teamă cu adevărat că am să mă prăbuşesc pe caldarâmul străzii. Un nor mi se lăsase pe ochi, iar sângele îmi zvâcnea cu putere la tâmple. În sfârşit, mi-am mai revenit, am privit în jur, foarte mirat, văzând cum viaţa celorlalţi îşi urmează cursul, fără să le pese de nenorocirea mea. Nu eram destul de puternic spre a putea suporta singur lovitura pe care mi-o dăduse Marguerite. Mi-am amintit atunci că tatăl meu se afla în acelaşi oraş cu mine, că în zece minute puteam fi lingă el şi că oricare ar fi fost cauza durerii mele, desigur el avea să mi-o împărtăşească. Am alergat ca un nebun, ca un hoţ, până la „Hôtel de Paris"; la apartamentul tatii, cheia era în uşă. Am intrat. Citea. După cât de puţin mirat s-a arătat văzându-mă, ai fi spus că mă aştepta. M-am aruncat în braţele lui fără să-i spun un cuvânt, i-am dat să citească scrisoarea Margueritei, şi căzând apoi în genunchi la picioarele patului său, am plâns cu lacrimi fierbinţi. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:51 AM | message # 23
XXIII
Când viaţa îşi reluă cursul, nu puteam crede că ziua care începea avea să fie pentru mine altfel decât cele de mai înainte. Erau clipe în care îmi închipuiam că o împrejurare oarecare, pe care nu mi-o aminteam, mă făcuse să-mi petrec noaptea departe de Marguerite, dar, dacă m-aş înapoia la Bougival, aş găsi-o neliniştită, aşa cum fusesem şi eu neliniştit, întrebându-mă ce anume mă reţinuse atâta vreme departe de ea. Când te-ai deprins în viaţă cu un obicei, aşa cum mă deprinsesem eu cu această dragoste, îţi pare cu neputinţă să renunţi la el fără să sfărâmi în acelaşi timp toate celelalte resorturi ale vieţii. Eram silit, aşadar, să recitesc, din când în când, scrisoarea Margueritei, ca să mă conving de-a binelea că nu visasem. Trupul meu, cedând sub lovitura morală, era incapabil să facă cea mai mică mişcare. Zbuciumul, marşul nocturn, vestea primită în zori mă epuizaseră. Tatăl meu profită de faptul că eram zdrobit sufleteşte şi sleit fiziceşte şi-mi ceru să-i promit formal că am să plec cu el. I-am făgăduit tot ce-a vrut. Eram incapabil să susţin vreo discuţie şi aveam nevoie, după tot ce se întâmplase, de o afecţiune reală, care să mă ajute să trăiesc. Eram foarte bucuros că tatăl meu se străduia să mă consoleze în nenorocire. Tot ceea ce-mi amintesc este că în acea zi, cam pe la 5, m-am urcat alături de el într-o diligenţă. Fără să-mi spună nimic, dăduse dispoziţii să mi se pregătească cuferele şi să fie legate la spatele diligenţei, alături de ale sale. Mi-am dat seama de ce se întâmplă cu mine doar când am văzut dispărând oraşul, şi când singurătatea drumului îmi reaminti de golul din inimă. Atunci mă podidiră din nou lacrimile. Tata, înţelegând că vorbele, chiar venite de la el, n-ar fi putut să mă consoleze, mă lăsă să plâng fără să-mi spună un cuvânt, mulţumindu-se să-mi strângă uneori mâna, ca pentru a-mi reaminti că aveam alături un prieten. Noaptea am închis ochii doar câteva clipe. Am visat-o pe Marguerite. M-am trezit deodată, speriat, neînţelegând pentru ce mă găseam într-o diligenţă. Apoi mi-am amintit şi, trist, mi-am lăsat capul să-mi cadă pe piept. Nu îndrăzneam să vorbesc cu tata de teamă să nu-l aud spunându- mi: „Vezi câtă dreptate aveam când nu mă încredeam în dragostea acestei femei?" Dar el n-a abuzat de acest succes, aşa că iată-ne sosiţi în oraşul G... fără să-mi fi spus altceva decât cuvinte cu totul străine de întâmplarea care mă determinase să plec. In clipa în care mi-am îmbrăţişat sora, mi-au venit în minte cuvintele din scrisoarea Margueritei privitoare la ea; dar am înţeles îndată că, oricât de bună ar fi sora mea cu mine, nu mă va putea face să-mi uit iubita. Cum tocmai se deschisese sezonul de vânătoare, tatăl meu se gândi că aşa ceva ar putea să mă distreze. Începu deci să organizeze partide de vânătoare împreună cu vecinii şi prietenii. Luam parte la ele fără silă, dar şi fără entuziasm, cu acea apatie care, de la plecare, îmi caracteriza toate acţiunile. Vânam cu gonaci. Mi se desemna un loc. Puneam puşca descărcată alături de mine şi visam. Priveam cum trec norii. Îmi lăsam gândurile să rătăcească peste câmpiile solitare, şi din timp în timp mă auzeam strigat de vreun vânător, care îmi arăta un iepure la zece paşi de mine. Nici unul din aceste amănunte nu-i scăpară tatălui meu, care nu se lăsa înşelat de calmul meu exterior. Înţelegea bine că, oricât de abătut aş fi fost, inima mea avea să aibă într-o zi o răbufnire teribilă, poate chiar primejdioasă; de aceea, ferindu-se să pară că mă consolează, făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să mă distreze. Sora mea, fireşte, nu ştia nimic din cele întâmplate şi nu-şi putea explica de ce eu, aşa de vesel altădată, devenisem deodată atât de dus pe gânduri şi de trist. Uneori, cufundat în mâhnirea mea, eram surprins de privirea îngrijorată a tatii; îi luam atunci mâna într-a mea, ca pentru a-i cere discret iertare de tot răul pe care i-l făceam, fără voie. S-a scurs astfel o lună de zile, dar după aceasta lună n-am mai putut să îndur să fiu departe de Marguerite. Amintirea ei mă urmărea fără încetare. O iubisem prea mult şi o mai iubeam încă nebuneşte pe această femeie pentru ca să-mi poată deveni deodată indiferentă. Trebuia sau s-o iubesc, sau s-o urăsc. Trebuia mai ales, indiferent ce sentimente aş fi nutrit pentru ea, s-o văd, şi asta numaidecât. Această dorinţă, o dată încolţită în minte, mi se fixă cu toată puterea asupra voinţei, care în cele din urmă reapăru în trupul meu de multă vreme inert. Simţeam nevoia s-o văd pe Marguerite nu în viitor, nu peste o lună, nu peste o săptămână, ci chiar a doua zi; aşa că m-am dus la tatăl meu să-l anunţ că plec la Paris după nişte treburi, dar că aveam să mă întorc repede înapoi. Fără îndoială că a ghicit motivul pentru care plecam, deoarece a stăruit multă vreme să rămân; văzându-mă însă în ce stare de surescitare mă aflam, şi-a dat seama că nesatisfacerea acestei dorinţe ar putea să aibă pentru mine urmări fatale, aşa încât m-a îmbrăţişat şi m-a rugat, aproape cu lacrimi în ochi, să mă întorc cât mai neîntârziat. N-am închis ochii până la Paris. Ce aveam să fac o dată ajuns acolo? Nu ştiam; dar mai înainte de orice trebuia să mă interesez de Marguerite. M-am dus acasă să-mi schimb hainele, şi cum era un timp foarte frumos şi încă destul de devreme, am pornit spre Champs-Elysées. După vreo jumătate de oră am zărit, de departe, trăsura Margueritei, între rond şi Place de la Concorde. Îşi răscumpărase caii; trăsura era la fel ca odinioară, însă Marguerite nu se afla înăuntru. Aruncându-mi ochii în jur, o văzui pe Marguerite plimbându-se pe jos, însoţită de o femeie pe care n-o văzusem niciodată. Trecând pe lângă mine, a devenit albă la faţă, şi un surâs nervos i-a crispat buzele. Cât despre mine, inima îmi bătea cu putere, gata să-mi spargă pieptul; dar am reuşit să-mi iau o expresie nepăsătoare şi am salutat-o cu răceală pe fosta mea amanta, care se îndreptă imediat spre trăsură, unde se urcă împreună cu prietena ei. O cunoşteam bine pe Marguerite. Întâlnirea neaşteptată cu mine de bună seamă că o tulburase profund. Fără îndoială că aflase de plecarea mea, care o liniştise asupra urmărilor rupturii dintre noi; dar văzând că m-am reîntors şi găsindu-se faţă în faţă cu mine, palid cum eram, înţelesese că reîntoarcerea mea avea un scop, întrebându-se desigur ce putea să urmeze. Dacă aş fi regăsit-o pe Marguerite nenorocită, dacă, spre a mă răzbuna pe ea, i-aş fi putut sări în ajutor, poate că aş fi iertat-o, şi cu siguranţă că nu m-aş mai fi gândit să-i fac vreun rău; dar o vedeam fericită, cel puţin în aparenţa; un altul îi oferise acum luxul pe care eu nu fusesem în stare să i-l asigur; ruptura noastră, pornită de la ea, îmbrăca prin urmare caracterul celui mai josnic interes; eram umilit în amorul meu propriu, cât şi în dragostea mea, trebuia neapărat să-mi plătească pentru tot ceea ce suferisem. Faptele acestei femei nu mă puteau lăsa nepăsător; prin urmare, ceea ce de bună seama avea să-a facă cel mai mult rău era indiferenţa mea; trebuia deci să mă prefac indiferent nu numai faţă de ea, ci şi faţă de toţi ceilalţi. Am încercat să iau o figură surâzătoare şi am pornit-o spre Prudence. Camerista se duse să mă anunţe şi mă lăsă să aştept câteva clipe în salon. În sfârşit, doamna Duvernoy apăru şi mă pofti în budoarul ei; în momentul în care luam loc, am auzii deschizându-se uşa de la salon şi un pas uşor făcu să scârţâie parchetul, apoi uşa de la vestibul fu închisă cu violenţă. — Te deranjez? am întrebat-o pe Prudence. — De loc. Marguerite a fost şi ea aici. Când a auzit că ai venit să mă vezi, a fugit; ea e persoana care a plecat adineauri. — Aşadar, am ajuns acum s-o sperii? — Nu, dar se teme că ţi-ar fi neplăcut s-o revezi. — De ce? am întrebat eu, făcând eforturi să respir normal, deoarece emoţia mă sugruma. Biata fată, m-a părăsit ca să-şi recapete trăsura, mobilele şi diamantele, a procedat bine şi nu trebuie să-i port pică din această pricină. Am întâlnit-o astăzi, am continuat eu nepăsător. — Unde? se interesă Prudence, care mă privea întrebându-se parcă dacă acest om era cu adevărat unul şi acelaşi cu cel pe care îl ştiuse odinioară atât de îndrăgostit. — Pe Champs-Elysées; era împreună cu o altă femeie, foarte frumoasă. Cine-i femeia aceea? — Cum arată? — O blondă subţirică, cu bucle lungi, ochi albaştri, foarte elegantă. — Ah, asta-i Olympe! Într-adevăr, e o fată foarte frumoasă. — Cu cine trăieşte? — Cu nimeni şi cu toată lumea. — Şi unde locuieşte? — Rue Tronchet, numărul... Aa, aşa, vrei să-i faci curte? — Nu se ştie ce se poate întâmpla! — Şi Marguerite? — Dacă ţi-aş spune că nu mă mai gândesc de loc la ea, ar însemna să mint; dar fac parte dintre oamenii pentru care contează foarte mult modul în care te desparţi de cineva. Or. Marguerite m-a expediat într-un chip atât de nesocotit, încât m-am considerat un neghiob de a fi fost aşa de îndrăgostit de ea, fiindcă într-adevăr am fost foarte îndrăgostit de această fată. Îţi imaginezi pe ce ton m-am silit să rostesc aceste cuvinte: sudoarea îmi şiroia pe frunte. — Nu mai vorbi aşa, ea te-a iubit mult de tot, şi te iubeşte şi acum; dovadă ca după ce te-a întâlnit astăzi, a venit numaidecât să-mi spună. Când a sosit la mine, tremura toată, gata să i se facă rău. — Ei bine, şi ce ţi-a spus? — Mi-a spus: „Cu siguranţă că are sa vină să te vadă", şi m-a rugat să te implor s-o ierţi. — Am iertat-o, poţi să-i spui asta. E o femeie de treabă, dar o femeie uşoară; trebuia să mă aştept la ceea ce mi-a făcut. Îi sunt chiar recunoscător pentru hotărârea luată, fiindcă mă întreb astăzi unde ne-ar fi dus ideea mea de a nu mă mai despărţi de ea. Ar fi fost desigur o nebunie. — Marguerite are să fie foarte mulţumită aflând că te-ai resemnat şi ai înţeles situaţia grea în care se afla. Sosise momentul să te părăsească, dragul meu. Nemernicul acela de misit căruia Marguerite îi propusese să-i vândă toate mobilele s-a dus pe la creditorii ei ca să-i întrebe cât le datorează; creditorii, speriindu-se că nu vor fi plătiţi, au scos totul la mezat în două zile. — Şi acum au fost achitate datoriile? — Aproape. — Şi cine a scos banii? — Contele de N... Ah, scumpul meu, există oameni născuţi anume pentru aşa ceva! Pe scurt, i-a dat douăzeci de mii de franci, dar şi-a atins scopul urmărit. Ştie foarte bine că Marguerite nu ţine la el, ceea ce nu-l împiedică să fie foarte drăguţ cu ea. Ai văzut, i-a răscumpărat caii, i-a scos bijuteriile de la „Muntele de pietate" şi îi dă atâţia bani cât îi dădea şi ducele; dacă s-ar hotărî să ducă o viaţă mai liniştită, omul ăsta ar rămâne multă vreme cu ea. — Şi-acum ea ce face? Stă numai la Paris? — Marguerite n-a mai vrut să se mai ducă la Bougival de când ai plecat. M-am dus eu după lucrurile ei şi chiar după ale dumitale, din care am făcut un pachet, pe care poţi să-l ridici de aici. Sunt toate lucrurile, afară de un mic portofel, cu iniţialele dumitale, la care Marguerite ţine foarte mult. Daca vrei neapărat, am să i-l cer înapoi. — Să-l păstreze, am îngăimat eu, simţind cum mi se umezeau ochii la amintirea satului unde fusesem atât de fericit şi la gândul că Marguerite ţinea să aibă un lucru de-al meu, care să-i reamintească de mine. Dacă Marguerite ar fi intrat pe uşă în acel moment, toate hotărârile mele de răzbunare s-ar fi risipit şi m-aş fi aruncat la picioarele ei. — Do altminteri, reluă Prudence, n-am văzut-o niciodată în starea de acum: nu mai doarme aproape de loc, aleargă de la un bal la altul, supează la restaurante, ba chiar se îmbată. Nu de mult, după un supeu, a stat opt zile în pat; iar când doctorul i-a permis să se scoale, a luat-o de la capăt, cu riscul de a se prăpădi. Ai sa te duci s-o vezi? — La ce bun? Am venit să te văd pe dumneata, pentru că ai fost totdeauna foarte binevoitoare faţă de mine şi pentru că te-am cunoscut mai înainte de a o cunoaşte pe Marguerite. Dumitale îţi datorez faptul că am fost amantul Margueritei, după cum dumitale îţi datorez şi faptul că nu mai sunt, nu-i aşa? — De! Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te părăsească, şi cred că mai târziu n-ai să-mi porţi pică clin această pricină. — Îţi păstrez o îndoită recunoştinţă, am adăugat eu, ridicându-mă să plec, pentru că resimţeam un adevărat dezgust faţă de femeia asta când o vedeam cum ia în serios tot ceea ce-i spuneam. — Pleci? — Da. Aflasem destul. — Când te mai văd? — În curând. La revedere. — La revedere. Prudence mă conduse până la uşă; m-am înapoiat acasă cu lacrimi de furie în ochi şi cu inima însetată de răzbunare. Aşadar, Marguerite era indiscutabil o stricată, la fel cu celelalte; aşadar, cu toată dragostea profundă pe care o avea pentru mine, nu reuşise să-şi învingă dorinţa de a-şi relua viaţa de orgii, nu putuse lupta împotriva nevoii de a avea o trăsură şi de a se destrăbăla. Toate acestea mi le spuneam în chinul insomniilor; căci dacă aş fi judecat cu răceala pe care o afectam, aş fi înţeles că existenţa aceasta zgomotoasă a Margueritei era de fapt un mijloc de a-şi înăbuşi gândurile ce o obsedau, amintirile pe care nu şi le putea goni din minte. Din nefericire, o răutate pătimaşă pusese stăpânire pe mine, şi nu mă mai preocupa decât mijlocul de a-i produce cât mai multă suferinţă. Oh, cât sunt de mici şi de josnici bărbaţii când le este rănită vreuna din meschinele lor pasiuni! Această Olympe cu care o văzusem, daca nu-i era chiar prietenă Margueritei, era în orice caz cunoştinţa cu care se vedea cel mai des după ce se reîntorsese la Paris. Ea urma să dea un bal, şi cum presupuneam că Marguerite avea să vină şi ea, m-am străduit să obţin o invitaţie, şi am izbutit. Când am sosit, copleşit de dureroasele mele emoţii, balul era în toi. Se dansa, se vorbea tare, aproape că se striga; în timpul unui cadril, am zărit-o pe Marguerite dansând cu contele de N..., care, foarte mândru de a se arăta alături de ea, părea că spune lumii întregi: „Această femeie îmi aparţine!" M-am dus şi m-am rezemat de cămin chiar în faţa Margueritei şi am început s-o privesc cum dansează. De-abia m-a zărit, şi s-a şi tulburat. M-am uitat la ea şi am salutat-o distrat, cu privirea şi cu un gest al mâinii. Când m-am gândit că după bal avea să plece nu cu mine, ci cu acest imbecil bogat, şi când mi-am închipuit ce avea desigur să urmeze după ce se vor întoarce la ea acasă, sângele mi s-a suit în obraji şi am simţit brusc nevoia să le tulbur amorul. După contradans, m-am dus s-o salut pe stăpâna casei, care etala în faţa invitaţilor nişte umeri splendizi şi jumătatea unor sâni ameţitori. Fata era frumoasă, iar în ceea ce privea trupul, mai frumoasă chiar decât Marguerite. Acest lucru l-am înţeles şi mai bine după anumite priviri pe care Marguerite i le arunca Olympiei în timp ce-i vorbeam. Bărbatul care ar fi fost amantul acestei femei putea fi tot atât de mândru pe cât era şi domnul de N..., iar ea era destul de frumoasă ca să inspire o pasiune la fel cu cea pe care mi-o inspirase Marguerite. În acea vreme Olympe n-avea nici o legătură. N-ar fi fost greu să devin amantul ei. Totul era să arunci banii în dreapta şi în stânga, ca să fii remarcat. Hotărârea mea fu luată. Femeia aceasta avea să-mi fie amantă. Am început să-mi joc rolul de adorator dansând cu Olympe. O jumătate de oră mai târziu, Marguerite, palidă ca o moartă, îşi punea blana şi părăsea balul. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:52 AM | message # 24
XXIV
Înseamnă şi aceasta ceva, dar nu era de-ajuns. Îmi dădeam seama de puterea pe care o exercitam asupra acestei femei şi de faptul că abuzam de ea în mod laş. Când mă gândesc că acum e moartă, mă întreb dacă Dumnezeu îmi va ierta vreodată tot răul pe care i l-am făcut. După supeu, care a fost foarte zgomotos, începu jocul de cărţi. M-am aşezat alături de Olympe: şi am pontat cu atâta îndrăzneală, încât era exclus ca ea să nu observe, într-o clipă, am câştigat o sută cincizeci sau două sute de ludovici, pe care i-am etalat în faţa mea şi asupra cărora Olympe pironise nişte priviri aprinse. Eram singurul pe care jocul nu-l absorbise complet şi care se ocupa de Olympe. Tot restul nopţii am câştigat şi i-am dat bani ca să poată juca, deoarece pierduse tot ce avusese în faţa ei pe masă, ba chiar mai mult ca sigur că şi ce avusese în casă. La 5 dimineaţa jocul se sparse şi invitaţii plecară. Câştigasem trei sute de ludovici. Toţi jucătorii ajunseseră la uşă, numai eu rămăsesem în urmă, fără să observe cineva, deoarece nu eram prieten cu nici unul dintre ei. Olympe tocmai se pregătea să-mi lumineze scara, urmând sa cobor şi eu, când deodată, întorcându-mă spre ea, i-am spus: — Trebuie să vă vorbesc. — Mâine, îmi spuse ea. — Nu, acum! — Ce aveţi să-mi spuneţi? — Veţi vedea. Şi am intrat din nou în apartament. — Ai pierdut, i-am spus eu. — Da... — Toţi banii pe care îi aveai? Ea ezită să răspundă. — Fii sinceră. — Ei bine, da! — Am câştigat trei sute de ludovici, iată-i, dacă accepţi să rămân peste noapte aici. Şi, în acelaşi timp, am aruncat aurul pe masă. — Şi pentru ce această propunere? — Pentru că te iubesc, la naiba! — Nu, ci pentru că eşti îndrăgostit de Marguerite şi pentru că vrei să te răzbuni pe ea, devenind amantul meu. Pe o femeie ca mine nu poţi s-o înşeli, aşa uşor, scumpul meu; din nefericire, sunt încă prea tânără şi prea frumoasă ca să accept rolul pe care mi-l propui. — Aşadar, refuzi? — Da! — Preferi să mă iubeşti pe degeaba? Asta n-aş primi eu. Gândeşte-te puţin, scumpa mea Olympe; dacă ţi-aş fi trimis o persoană oarecare spre a-ţi înmâna aceste trei sute de ludovici din partea mea, în condiţiile despre care ţi-am vorbit, ai fi acceptat. Am preferat sa tratez direct. Acceptă, fără să mai cercetezi motivele care mă determină să procedez astfel 5 spune-ţi că eşti frumoasă şi că nu-i de mirare să fiu îndrăgostit de tine. Marguerite era, ca şi Olympe, o fată întreţinută, şi totuşi n-aş fi îndrăznit niciodată să-i spun, de la prima vedere, ceea ce-i spusesem Olympei. Şi asta fiindcă pe Marguerite o iubeam, fiindcă ghicisem în ea simţăminte ce lipseau celeilalte, şi chiar în momentul în care îi propuneam Olympei acest târg, în ciuda deosebitei sale frumuseţi, nu simţeam pentru ea decât dezgust. Bineînţeles că Olympe sfârşi prin a accepta, iar la amiază, când am plecat, devenisem amantul ei; dar îi părăseam patul fără să duc cu mine amintirea mângâierilor şi a şoaptelor cu care se crezuse obligată să mă copleşească în schimbul celor şase mii de franci pe care i-i lăsasem. Şi totuşi erau bărbaţi care se ruinaseră pentru această femeie. Începând din aceeaşi zi, am supus-o pe Marguerite unor persecuţii cumplite, ceas de ceas, clipă de clipă. Olympe şi cu Marguerite încetară să se mai vadă, şi e lesne de înţeles pentru care motiv. I-am dăruit noii mele amante o caleaşcă, bijuterii, am jucat, am făcut, în fine, toate nebuniile care se cădea să le facă un bărbat îndrăgostit de o femeie ca Olympe. Zvonul despre noua mea pasiune se răspândi cât ai bate din palme. Însăşi Prudence se lăsă înşelată, ajungând să creadă că o uitasem cu totul pe Marguerite. Aceasta, fie că ghicise motivul care mă făcea să mă port astfel, fie că se înşela o dată cu ceilalţi, dar răspundea cu o rară demnitate la jignirile pe care i le aduceam zi de zi. Părea însă că suferă cumplit, deoarece, pretutindeni unde o întâlneam, o vedeam din ce în ce mai palidă, din ce în ce mai tristă. Dragostea pe care i-o nutream, exaltată în aşa măsură încât părea că se transformase în ură, se desfăta la priveliştea acestor dureri de zi de zi. De mai multe ori, în împrejurări în care am fost de o cruzime infamă, Marguerite a ridicat spre mine nişte priviri atât de rugătoare, încât am roşit din pricina rolului pe care îl jucam, şi eram gata să-i cer iertare. Dar aceste păreri de rău ţineau exact cât lumina fulgerului, iar Olympe, căreia nu-i mai rămăsese nici cea mai mică umbră de amor propriu şi care înţelesese că, făcându-i rău Margueritei, avea să obţină de la mine tot ce voia, mă aţâţa fără încetare împotriva ei şi o insulta ori de câte ori găsea prilejul, cu acea persistentă laşitate a femeii care se simte susţinută de un bărbat. Marguerite ajunsese să nu mai meargă nici la baluri, nici la spectacole, de teamă să nu ne întâlnească pe Olympe şi pe mine. Şi atunci scrisorile anonime au luat locul obrăzniciilor făţişe, şi câte lucruri ruşinoase nu mi-am îndemnat amanta să povestească despre Marguerite; ba mai mult, le povesteam chiar eu însumi. Trebuie să fi fost într-adevăr nebun ca să ajung atât de departe. Eram ca un om care, îmbătat cu vin prost, cade într-una din acele exaltări în care mâna este în stare sa făptuiască o crimă, fără ca mintea să aibă nici cel mai mic amestec. În tot acest tumult, înduram totuşi cele mai cumplite chinuri. Calmul fără indignare, demnitatea fără dispreţ cu care Marguerite răspundea tuturor atacurilor, şi care mi-o făceau, de fapt, superioară, mă îndârjeau şi mai mult împotriva ei. Într-o seară, Olympe s-a dus nu ştiu bine unde şi s-a întâlnit cu Marguerite, care de data aceasta a învăţat-o minte pe netrebnica ce-o insulta, dar în aşa fel încât Olympe a fost nevoită să dea bir cu fugiţii. Olympe se întoarse tremurând de furie, iar Marguerite a fost dusă acasă leşinată. Povestindu-mi ce se petrecuse, Olympe, convinsă că Marguerite voise să se răzbune fiindcă îmi era amantă, mi-a cerut să-i scriu de îndată câteva rânduri, în care să-i cer s-o respecte pe femeia pe care o iubeam. Nu-i nevoie să mai spun că am acceptat pe loc acest lucru şi că i-am scris Margueritei tot ce mi-a trecut prin minte mai jignitor, mai ruşinos şi mai crud, iar scrisoarea i-am trimis-o chiar în aceeaşi zi. De data aceasta lovitura era prea brutală pentru ca nenorocita s-o suporte fără să mai spună nimic. Bănuiam că voi primi un răspuns, şi de aceea m-am hotărât să rămân acasă toată ziua. Cam pe la orele 2 cineva sună, şi o văzui pe Prudence intrând. Am întrebat-o cu aerul cel mai indiferent din lume cărui fapt îi datoram vizita; dar în ziua aceea doamnei Duvernoy nu-i ardea de glume, şi cu un ton grozav de emoţionat îmi spuse că de la reîntoarcerea mea, adică de vreo trei săptămâni încoace, n-am scăpat nici un prilej ca să nu-mi bat joc de Marguerite; mi-a mai spus ca Marguerite era bolnavă, iar că scena din ajun şi mai ales scrisoarea primită în dimineaţa aceea o făcuseră să cadă la pat. Pe scurt, fără să-mi facă reproşuri, Marguerite o trimitea să-mi ceară îndurare, spunându-mi că nu mai avea nici forţa morală, nici forţa fizică să rabde chinurile la care o supuneam. — Dacă domnişoara Gautier m-a părăsit, era în dreptul ei s-o facă, îi spusei Prudencei, dar ca să insulte o femeie pe care o iubesc, pe motiv că această femeie îmi este amantă, lucrul acesta nu-l voi îngădui niciodată. — Dragul meu, îmi spuse Prudence, dumneata eşti sub influenţa unei stricate fără inimă şi fără minte; eşti îndrăgostit de ea, este adevărat, dar ăsta nu-i un motiv ca să torturezi o femeie care nu se poate apăra. — Domnişoara Gautier să-mi trimită pe contele de N... al dumneaei, şi atunci partida va fi egală. — Ştii prea bine că ea nu va face acest lucru. Aşadar, dragă Armand, las-o în pace; dac-ai vedea-o, ţi-ar fi ruşine de modul în care te porţi cu ea. E palidă, tuşeşte mereu, n-o s-o mai ducă mult... Şi Prudence îmi întinse mâna adăugând: Vino s-o vezi, vizita dumitale are să-i facă mare plăcere. — N-am nici o poftă să-l întâlnesc acolo pe domnul de N... — Domnul de N... nu vine niciodată la ea. Nu poate să-l sufere. — Dacă Marguerite ţine să mă vadă, ştie unde stau, să vină; eu nu voi mai pune niciodată piciorul în rue d'Antin. — Şi ai s-o primeşti bine? — Fără îndoiala că da. — Ei bine, sunt sigură că are să vină. — Să vină. — Ieşi în oraş azi? — Am să fiu acasă toată seara. — Mă duc să-i spun. Prudence plecă. Nici măcar nu i-am scris Olympei să nu mă mai aştepte. De altfel, nu prea mă sinchiseam eu de femeia asta. De-abia dacă petreceam la ea o noapte pe săptămână. Cred, de altfel, că se consola cu un actor de la nu ştiu ce teatru de pe bulevard. Am ieşit să iau masa şi m-am întors aproape imediat. Am poruncit să se facă focul în toate sobele şi i-am spus lui Joseph că în seara aceea era liber. Mi-ar fi greu să-ţi redau stările sufleteşti atât de deosebite pe care le-am trăit în intervalul acelei ore de aşteptare; când însă, pe la ceasurile 9, am auzit sunând, m-a cuprins o asemenea emoţie, încât, ducându-mă să deschid uşa, am fost nevoit să mă sprijin de pereţi ca să nu cad. Din fericire, anticamera nu era prea bine luminată, aşa că emoţia întipărită pe figura mea era greu de observat. Marguerite păşi înăuntru. Era îmbrăcată toată în negru, iar faţa îi era acoperită de o voaletă. Abia dacă i-am recunoscut chipul sub dantelă. Marguerite trecu în salon şi îşi ridică voaleta. Era albă ca marmora. — lată-mă, Armand, rosti ea. Ai dorit să mă vezi, am venit. Şi lăsându-şi capul între mâini, izbucni în plâns. M-am apropiat de ea. — Ce ai? i-am spus eu cu o voce sugrumată. Marguerite îmi strânse mâna fără să-mi răspundă, deoarece lacrimile îi înecau încă glasul. Dar câteva clipe mai târziu, după ce se mai calmă puţin, îmi spuse: — Mi-ai făcut tare mult rău, Armand, fără ca eu să-ţi fi făcut nimic. — Nimic? am replicat eu cu un surâs amar. — Nimic altceva decât ce m-au silit împrejurările să fac. — Nu ştiu dacă ai încercat sau vei încerca vreodată în viaţă ceea ce am simţit eu privind-o pe Marguerite. Ultima dată când venise la mine, se aşezase tot pe locul unde sta şi acum; numai că de atunci ea fusese amanta altuia; alte sărutări decât ale mele îi atinseseră buzele, după care gura mea tânjea atâta, şi totuşi simţeam că o iubesc pe această femeie tot atât, ba poate chiar mai mult decât o iubisem vreodată. Cu toate acestea, îmi venea foarte greu să deschid discuţia despre motivul care o aducea la mine. Marguerite a înţeles fără îndoială acest lucru, deoarece îmi spuse: — Am venit să te plictisesc, Armand, deoarece am să-ţi cer două lucruri: iertare pentru ceea ce i-am spus ieri domnişoarei Olympe şi îndurare pentru ceea ce eşti poate gata să-mi mai faci. Cu bună-ştire sau nu, de când te-ai reîntors, mi-ai făcut atâta rău, încât n-aş mai fi în stare să suport de aci înainte nici un sfert din emoţiile pe care le-am suportat până azi-dimineaţă. Are să-ţi fie milă de mine, nu-i aşa? Şi ai să înţelegi că pentru un om de suflet există preocupări mai nobile decât să se răzbune pe o femeie bolnavă şi tristă ca mine. Uite, ia-mi mâna. Mă scutură frigurile; m-am sculat din pat ca să vin să-ţi cer nu prietenia, ci indiferenţa ta. Într-adevăr, mâna Margueritei ardea; biata femeie tremura sub veşmântu-i de catifea. Am împins lângă focul din cămin fotoliul în care stătea. — Crezi că eu n-am suferit în noaptea aceea în care, după ce te-am aşteptat la Bougival, am pornit să te caut la Paris, unde n-am găsit decât scrisoarea ta, care a fost gata să mă scoată din minţi? Cum ai putut să mă înşeli, Marguerite, pe mine, care te iubeam atât? — Să nu vorbim de asta, Armand, nu pentru asta am venit. Am vrut să te văd cu alţi ochi decât ca pe un duşman, asta-i tot, şi am vrut să-ţi mai strâng o dată mâna. Ai o amantă tânără, frumoasă, pe care se spune că o iubeşti: fii fericit cu ea şi uită-mă pe mine. — Şi tu, tu eşti fericită, nu-i aşa? — Am eu oare înfăţişarea unei femei fericite, Armand? Nu-ţi bate joc de durerea mea, tu, care cunoşti mai bine decât oricine pricina durerii mele şi ştii cât e ea de profundă. — Nu depindea decât de tine ca să nu mai fii niciodată nefericită, dacă eşti într-adevăr aşa cum spui. — Nu, dragul meu, împrejurările au fost mai puternice decât voinţa mea. Am ascultat nu de instinctele mele de cocotă, cum s-ar părea că vrei să spui, ci de o necesitate imperioasă şi de motive pe care ai să le afli într-o zi şi care te vor face să mă ierţi. — Pentru ce nu-mi spui acum care sunt aceste motive? — Pentru că ele n-ar restabili o apropiere imposibilă între noi şi pentru că te-ar îndepărta poate de unele fiinţe de care nu trebuie să te îndepărtezi. — Şi cine sunt aceste fiinţe? — Nu pot să-ţi spun. — Atunci, minţi. Marguerite se ridică şi se îndreptă spre uşă. Nu puteam să asist la această durere mută şi totodată grăitoare fără să fiu profund mişcat când o comparam, în minte, pe această femeie palida şi înlăcrimată cu fata nebunatică ce-şi bătuse joc de mine la „Opéra-Comique". — Nu te las să pleci, am rostit eu, aşezându-mă în faţa uşii. — Pentru ce? — Pentru că te iubesc încă, cu toate câte mi-ai făcut, şi vreau să rămâi aici, la mine. — Ca să mă goneşti mâine, nu-i aşa? Nu, e cu neputinţă! Destinele noastre s-au despărţit, să nu încercăm să le unim din nou; ai să ajungi să mă dispreţuieşti, poate, în timp ce acum nu poţi decât să mă urăşti. — Nu, Marguerite! am strigat eu, simţind cum mi se redeşteaptă întreaga dragoste şi toate dorinţele în prezenţa acestei femei. Nu, am să uit totul, şi vom fi fericiţi, aşa cum ne făgăduisem că vom fi. Marguerite dădu din cap în semn de îndoială şi spuse: — Nu sunt eu oare sclava ta, câinele tău? Fă din mine ce vrei, ia-mă, sunt a ta. Şi scoţându-şi mantoul şi pălăria, le azvârli pe canapea, după care începu să-şi descheie grăbită corsajul rochiei, deoarece, datorită unei reacţii atât de frecvente în boala ei, sângele îi năvălea de la inimă spre cap şi o înăbuşea. Urmă o tuse seacă şi răguşită. — Trimite vorbă vizitiului meu, rosti ea apoi, să ducă trăsura acasă. Am coborât eu însumi să-i dau aceasta poruncă. Când m-am întors, Marguerite era întinsă în faţa focului, iar dinţii îi clănţăneau de frig. Am luat-o în braţe, am dezbrăcat-o fără ca ea să facă vreo mişcare, şi, îngheţată cum era, am dus-o în patul meu. M-am aşezat apoi alături şi am încercat s-o încălzesc cu mângâierile mele. Marguerite nu scotea o vorbă, însă îmi surâdea. Oh, a fost o noapte stranie! Toată viaţa Margueritei părea că se concentrase în sărutările cu care mă acoperea, şi eu simţeam c-o iubesc atât, încât, în mijlocul pasiunii dezlănţuite a dragostei ei înfierbântate, mă întrebam dacă nu cumva o voi ucide, pentru ca niciodată să nu mai fie a altuia. După o lună numai de dragoste ca aceasta, împărtăşită şi de trup şi de inimă, nu mai eşti decât un cadavru. Zorii zilei ne găsiră treji pe amândoi. Marguerite era albă ca varul. Nu rostea nici un cuvânt. Lacrimi mari şi grele îi curgeau din când în când din ochi şi se opreau pe obraji, strălucitoare ca nişte diamante. Braţele sale, lipsite de vlagă, se deschideau din timp în timp spre a mă cuprinde, şi cădeau apoi fără putere pe pat. O clipă am crezut că aş putea uita tot ceea ce se petrecuse după plecarea mea din Bougival şi i-am spus Margueritei: — Vrei să plecăm, să părăsim Parisul? — Nu, nu, îmi spuse ea aproape înspăimântată, am fi prea nenorociţi, eu n-aş mai putea contribui la fericirea ta, dar atâta timp cât îmi va mai rămâne un strop de viaţă în mine, voi fi sclava capriciilor tale. La orice oră din zi sau din noapte mă vei voi, vino, voi fi a ta; dar nu-ţi mai lega viitorul de al meu, ai fi din cale-afară de nenorocit şi m-ai face şi pe mine la fel de nenorocită. Voi mai fi o bucată de vreme femeie frumoasă, aşa că profită de asta, dar nu-mi cere altceva. Când a plecat, m-am înspăimântat de singurătatea în care mă lăsase. Două ore după plecarea ei, mă aflam încă aşezat pe patul pe care îl părăsise, privind pernele ce-i mai păstrau urmele trupului şi întrebându-mă ce se va alege de mine, sfâşiat cumplit între dragoste şi gelozie. La 5, fără să ştiu bine ce aveam să fac, mi-am îndreptat paşii spre rue d'Antin. Mi-a deschis Nanine. — Doamna nu poate să vă primească, îmi spuse ea încurcată. — De ce? — Deoarece domnul conte de N... este înăuntru şi fiindcă mi-a poruncit să nu las pe nimeni să intre. — Adevărat, bâiguii eu, uitasem. M-am reîntors acasă ca un om beat şi ştii ce am făcut în acele câteva momente de delir al geloziei, suficiente pentru a comite o faptă ruşinoasă ca aceea pe care am comis-o? Ştii ce am făcut? Mi-am spus că această femeie îşi bate joc de mine şi mi-o înfăţişam în cea mai netulburată intimitate cu contele, repetându-i aceleaşi cuvinte pe care mi le şoptise şi mie în noaptea care trecuse; şi atunci, luând o hârtie de cinci sute de franci, i-am trimis-o, însoţită de următoarele cuvinte î „Ai plecat atât de repede azi de dimineaţa, încât am uitat să te plătesc. Iată preţul nopţii tale."' Apoi, după ce am expediat scrisoarea, am plecat de acasă, ca şi când aş fi vrut sa fug de remuşcarea ce m-a cuprins imediat din pricina infamiei pe care o făptuisem. M-am dus la Olympe, pe care am găsit-o probându-şi nişte rochii şi care, după ce-am rămas singuri, a început să-mi cânte nişte cântece obscene ca să mă distreze. Olympe întruchipa foarte bine tipul curtezanei fără ruşine, fără inimă şi iară minte, cel puţin după părerea mea, căci, cine ştie, poate că pentru un alt bărbat întruchipa acelaşi vis pe care îl întruchipa Marguerite pentru mine. Mi-a cerut bani, şi după ce i-am dat, m-am întors acasă. Marguerite nu-mi răspunsese nimic. Cred că nu-i nevoie să-ţi spun în ce stare de agitaţie am fost toată ziua următoare. La şase şi jumătate, un comisionar îmi aduse un plic în care se aflau scrisoarea mea şi biletul de cinci sute de franci, fără nici un cuvânt în plus. — Cine ţi-a dat plicul? l-am întrebat pe comisionar. — O doamnă care pleca, împreună cu camerista ei, cu diligenta de Boulogne şi care mi-a spus să nu-l duc decât după ce va porni diligenţa. Am alergat la Marguerite într-un suflet. — Doamna a plecat în Anglia astăzi la şase, îmi răspunse portarul. Nimic nu mă mai reţinea la Paris, nici ură, nici iubire. Tot acest zbucium mă epuizase. Unul dintre prietenii mei urma să pornească într-o călătorie în Orient; m-am dus să-i spun tatălui meu că doream să plec cu el; tata mi-a dat câteva poliţe şi recomandaţii, iar opt sau zece zile mai târziu mă îmbarcam la Marsilia. La Alexandria am aflat de la un ataşat de ambasadă, care o vizita uneori pe Marguerite, că biata fată e grav bolnavă. I-am scris atunci o scrisoare, la care am primit răspuns la Toulon şi al cărui cuprins îl cunoşti. Am pornit numaidecât spre Paris şi ştii ce-a urmat, Nu-ţi mai rămâne acum decât să citeşti cele câteva foi pe care mi le-a înmânat Julie Duprat şi care reprezintă completarea absolut necesară a celor ce ţi-am povestit. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:57 AM | message # 25
XXV
Obosit de lunga lui istorisire, adeseori întrerupta de lacrimi, Armand, după ce mi-a dat paginile scrise de mâna Margueritei, îşi duse mâinile la frunte şi închise ochii, fie ca să se gândească, fie ca să încerce sa adoarmă. Câteva clipe mai târziu, o respiraţie ceva mai iute îmi arăta că Armand adormise, dar era un somn dintr-acelea nespus de agitate, căruia cel mai neînsemnat zgomot îi pune capăt. Iată rândurile pe care le-am citit şi pe care le transcriu fără să adaug sau să şterg măcar o silabă. „Astăzi este 15 decembrie. Sunt suferindă de trei sau patru zile. Dimineaţa am rămas în pat; timpul e mohorât, sunt tristă; nimeni nu se află lângă mine; mă gândesc la tine, Armand. Şi tu unde eşti oare în clipele în care eu aştern aceste rânduri? Departe de Paris, tare departe, mi s-a spus, şi poate că ai şi uitat-o pe Marguerite. În sfârşit; îţi doresc să fii fericit, Armand, căci ţie îţi datorez singurele clipe de bucurie din viaţa mea. N-am putut să rezist dorinţei de a-ţi explica purtarea mea şi ţi-am scris o scrisoare; dar scrisă de o fiinţă ca mine, o asemenea scrisoare ar putea fi privită ca o minciună, afară numai dacă moartea n-o va sfinţi prin pecetea ei şi dacă în loc să fie o scrisoare, nu va fi cumva o spovedanie. Sunt bolnavă; pot să mor de pe urma acestei boli, deoarece am avut întotdeauna presimţirea că voi muri tânără. Mama a murit şi ea tot de piept, şi felul în care am trăit până acum n-a putut decât să-mi înrăutăţească boala, singura moştenire pe care mi-a lăsat-o; însă nu vreau să mor înainte de a te fi lămurit în privinţa mea, dacă totuşi, când ai să te întorci, are să-ţi mai pese cumva de sărmana fată pe care o iubeai înainte de plecare. Iată ce conţinea scrisoarea pe care voi fi fericită s-o rescriu numai ca să-ţi fac dovada nevinovăţiei mele. Îţi reaminteşti, Armand, cât de mult ne-a surprins, la Bougival, sosirea tatălui tău; îţi aminteşti de groaza pe care mi-a provocat-o, fără să vreau, venirea lui, de scena care a avut loc între tine şi el şi pe care mi-ai povestit-o în seara aceea. A doua zi, în timp ce te aflai la Paris şi îţi aşteptai tatăl, care nu se mai întorcea, s-a prezentat la mine o persoană, care mi-a remis o scrisoare din partea domnului Duval. În scrisoarea pe care o alătur la cea pe care ţi-o scriu acum eram rugată, în termenii cei mai gravi, să te îndepărtez a doua zi din Bougival, sub un pretext oarecare, şi să-l primesc pe tatăl tău; dorea să-mi vorbească, şi îmi recomanda, mai cu seamă, să nu-ţi pomenesc nimic despre demersul lui. Ştii cu câtă insistenţă te-am sfătuit, când te-ai întors, să te duci din nou la Paris a doua zi. Plecaseşi de o oră, când a sosit tatăl tău. Te scutesc să-ţi mai spun ce impresie mi-a făcut înfăţişarea sa severă. Tatăl tău era pătruns de vechile teorii, după care orice curtezană este o fiinţă fără inimă, fără raţiune, un fel de maşină care înghite aur, totdeauna gata, ca şi maşinile, să zdrobească mâna care îi întinde ceva şi să sfâşie fără milă, fără alegere, pe acela care o îngrijeşte şi o face să funcţioneze. Tatăl tău îmi trimisese un bilet foarte cuviincios, rugându-mă să consimt a-l primi. La început mi-a vorbit cu atâta dispreţ, pe un ton atât de necuviincios şi chiar ameninţător, încât m-a silit să-i atrag atenţia ca mă aflam la mine acasă şi că nu aveam să-i dau socoteală de viaţa mea decât din pricina sincerei afecţiuni pe care o nutream fiului său. Domnul Duval s-a liniştit puţin, dar a început totuşi să-mi spună că nu mai putea suporta ca fiul său să se ruineze din cauza mea; că eram frumoasă, este adevărat, dar oricât de frumoasă aş fi fost, nu trebuia sa mă slujesc de frumuseţea mea ca să distrug viitorul unui tânăr prin cheltuieli ca acelea pe care le făceam. La toate astea nu exista decât un răspuns de dat, nu-i aşa? Acela de a-i dovedi că de când eram iubita ta, n-am precupeţit nici un sacrificiu spre a-ţi rămâne credincioasă, fără ca să-ţi cer mai mulţi bani decât ai fi putut să-mi dai. I-am arătat recipisele de la «Muntele de pietate», chitanţele de la persoanele cărora le vândusem obiectele pe care nu putusem să le amanetez, i-am împărtăşit tatălui tău hotărârea de a-mi vinde toate mobilele spre a-mi plăti datoriile şi spre a trăi alături de tine, fără ca să-ţi fiu o povară. I-am vorbit de fericirea noastră, de revelaţia pe care am avut-o, graţie ţie, că pot duce o viaţă mai liniştită şi mai fericită. În cele din urmă, tatăl tău şi-a dat seama de adevăr şi mi-a întins mâna, cerându-mi iertare pentru modul în care se prezentase la început. Apoi mi-a spus: — Atunci, doamnă, nu prin mustrări şi ameninţări, ci prin rugăminţi am să încerc să obţin de la dumneata un sacrificiu şi mai mare decât toate acelea pe care le-ai făcut până acum pentru fiul meu. Am început să tremur la această introducere. Tatăl tău s-a apropiat de mine, mi-a luat mâinile într-ale sale şi a continuat pe un ton afectuos: — Copila mea, nu-mi lua în nume de rău ceea ce am de gând să-ţi spun; înţelege numai că viaţa cere uneori jertfe dureroase, cărora trebuie să li te supui. Eşti bună, şi sufletul dumitale a dat dovadă de o generozitate necunoscută multor altor femei, care poate că te desconsideră, dar nu preţuiesc cât dumneata. Gândeşte-te însă că pe lângă iubită mai există şi familia; că în afară de dragoste sunt şi datoriile; că după vârsta pasiunilor urmează vârsta la care bărbatul, pentru a fi respectat, trebuie să aibă o poziţie socială bine consolidată. Fiul meu nu are avere, şi totuşi este gata să-ţi cedeze moştenirea primită de la mama sa. Dacă ar accepta sacrificiul pe care eşti gata să-l faci, ar fi de datoria şi de demnitatea lui să-ţi facă în schimb această donaţie, care te-ar pune pentru totdeauna la adăpost de vremuri grele. Dar acest sacrificiu Armand nu-l poate accepta, deoarece lumea care nu te cunoaşte ar pune la baza unui asemenea consimţământ un motiv necinstit, care nu trebuie să întineze numele pe care îl purtăm. Lumea nu se va întreba dacă Armand te iubeşte, dacă îl iubeşti, dacă această dragoste împărtăşită este pentru el o fericire şi pentru dumneata o reabilitare; toţi n-ar vedea decât un singur lucru, anume că Armand Duval a admis ca o femeie întreţinută — să mă ierţi, copila mea, pentru tot ceea ce sunt nevoit să-ţi spun — să vândă pentru el tot ceea ce avea. Apoi, fii sigură de aceasta, ar sosi şi ziua reproşurilor şi a regretelor pentru dumneata, la fel ca şi pentru familia lui, şi veţi avea de purtat amândoi un lanţ pe care nu-l veţi mai putea sfărâma. Ce-o să faceţi atunci? Tinereţea dumitale va fi pierdută, viitorul fiului meu distrus; iar eu, tatăl său, n-aş avea decât de la unul din copii răsplata pe care o aşteptam de la amândoi. Dumneata eşti tânără, eşti frumoasă, viaţa are să te consoleze; ai un suflet nobil, şi amintirea unei fapte frumoase îţi va răscumpăra multe din trecutul dumitale. De şase luni încoace, de când te cunoaşte, Armand m-a uitat. De patru ori i-am scris, fără să se gândească o dată să-mi răspundă. Aş fi putut să şi mor, fără ca el să ştie! Oricare ar fi hotărârea dumitale de a trăi altfel decât ai trăit până acum, Armand, care te iubeşte, nu va consimţi să duci viaţa izolată la care te-ar condamna modesta sa situaţie şi care nu-i făcută pentru frumuseţea dumitale. Cine ştie de ce-ar fi în stare atunci! A jucat, ştiu; fără să-mi fi spus nimic, ştiu şi asta; dar într-o clipă de beţie el ar fi putut să piardă o parte din ceea ce adun, de ani şi ani de zile, pentru zestrea fetei mele, pentru el şi pentru liniştea bătrâneţelor mele. Ceea ce nu s-a întâmplat încă se mai poate întâmpla. În afară de asta, eşti oare sigură că viaţa pe care o părăseşti, de dragul lui, n-ar putea să te atragă din nou? Eşti sigură oare, dumneata, care îl iubeşti, că n-ai să mai iubeşti pe un altul? În sfârşit, crezi că n-ai să suferi din pricina piedicilor pe care legătura voastră le va pune în viaţa iubitului dumitale şi pe care, cine ştie, nu-l vei mai putea consola dacă, o dată cu vârsta, ambiţia de a reuşi în viaţă va lua locul viselor de iubire? Gândeşte-te la toate acestea, doamnă; dumneata ţii la Armand, dovedeşte-o prin singurul mijloc ce-ţi rămâne spre a i-o proba încă o dată: jertfindu-ţi iubirea pentru viitorul lui. Nu s-a întâmplat încă nici o nenorocire, e adevărat, dar are să se întâmple, şi poate şi mai mare decât toate acelea pe care le prevăd. Armand poate deveni gelos pe un bărbat care te-a iubit; poate să-l provoace la duel, poate să se bată, în fine, poate să fie ucis, şi gândeşte-te cât vei avea de suferit atunci în faţa acestui tată, care îţi va cere socoteală pentru viaţa fiului său. În sfârşit, copila mea, află întregul adevăr, deoarece nu-ţi spusesem totul până acum. Află, prin urmare, ce m-a adus la Paris. Am o fiică, după cum ţi-am spus, tânără, frumoasă, curată ca un înger. E îndrăgostită şi, întocmai ca şi dumneata, şi-a făurit şi ea din această iubire visul vieţii ei. I-am scris toate acestea lui Armand, dar, preocupat cu totul de dumneata, nu mi-a răspuns nimic. Ei bine, fiica mea urmează să se mărite. Se căsătoreşte cu bărbatul pe care-l iubeşte, intră într-o familie onorabilă, care vrea ca şi în familia mea totul să fie onorabil. Familia celui care trebuie să-mi devină ginere a aflat în ce chip îşi petrece viaţa Armand la Paris şi mi-a declarat că-şi ia cuvântul înapoi dacă Armand mai continuă acest fel de viaţă. Soarta unei copile care nu ţi-a făcut nici un. rău şi care e îndreptăţită să aibă încredere în viitor se află în mâinile dumitale. Ai oare dreptul, te simţi oare în stare să-i distrugi acest viitor? În numele iubirii dumitale şi al pocăinţei dumitale, Marguerite, dăruieşte-mi fericirea copilei mele. Plângeam pe tăcute, dragul meu, auzind aceste lucruri, care adeseori îmi trecuseră şi mie prin minte, şi care, rostite de tatăl tău, dobândeau acum o realitate şi mai gravă. Îmi spuneam în gând tot ceea ce tatăl tău nu îndrăznea să-mi spună, şi ceea ce-i plutise pe buze desigur, de douăzeci de ori: că, la urma urmei, eu nu eram decât o femeie întreţinută, şi orice argument aş fi invocat în sprijinul legăturii noastre, s-ar fi zis că-l invoc din calcul; că trecutul meu nu-mi dădea nici un fel de drept să visez la un asemenea viitor, şi că îmi asumam răspunderi pentru care obiceiurile şi reputaţia mea nu prezentau nici o garanţie. Apoi, te iubeam, Armand. Tonul părintesc cu care îmi vorbea domnul Duval, sentimentele pure pe care le redeştepta în mine, stima pe care aveam s-o dobândesc în ochii acestui bătrân cinstit, stima ta, pe care eram convinsă că o voi căpăta mai târziu, toate acestea îmi trezeau în suflet gânduri nobile, care mă înălţau în propriii mei ochi, dând glas unor orgolii pioase, necunoscute mie până atunci. Când mă gândeam că într-o zi acest bătrân, care mă implora pentru viitorul fiului său, avea să-i spună fiicei sale ca în rugile ei să rostească si numele meu, al unei prietene misterioase, mă transfiguram şi eram mândră de mine. Exaltarea momentului exagera poate realitate acestor simţăminte, dar acestea erau, dragă prietene, stările sufleteşti prin care treceam, iar sentimentele noi pe care le încercam mă făceau surdă la sfaturile pe care mi le dădeau amintirile zilelor fericite petrecute cu tine. — Bine, domnule, i-am spus eu tatălui tău, ştergându-mi lacrimile. Credeţi că-l iubesc pe fiul dumneavoastră? — Da, zise domnul Duval. — Că este vorba de o iubire dezinteresată î — Da. — Credeţi că-mi făurisem din această iubire speranţa, visul şi iertarea vieţii mele? — Sunt pe deplin convins. — Bine, domnule, sărutaţi-mă o singură dată aşa cum v-aţi săruta propria fiică, şi vă jur că această sărutare, singura cu adevărat castă pe care am pripit-o până acum, îmi va da puteri să rezist împotriva iubirii mele, şi în mai puţin de opt zile fiul dumneavoastră se va întoarce la familia sa, poate nefericit pentru câtăva vreme, dar vindecat pentru totdeauna. — Eşti o fiinţă nobilă, mi-a răspuns tatăl tău, sărutându-mă pe frunte, şi încerci să făptuieşti un lucru pentru care Dumnezeu te va răsplăti; dar mă tem foarte mult că nu ai să obţii nimic de la fiul meu. — Oh, fiţi liniştit, domnule, are să mă urască! Trebuia să existe între noi un obstacol de netrecut, atât pentru unul, cât şi pentru celălalt. I-am scris Prudencei ca acceptam propunerile domnului conte de N... şi că o rugam să-i transmită că aveam să iau masa împreună cu ea şi cu el. Am lipit plicul şi, fără să-i spun ce conţinea scrisoarea, l-am rugat pe tatăl tău ca la sosirea în Paris s-o trimită la destinaţie. M-a întrebat totuşi ce cuprindea scrisoarea. — Fericirea fiului dumneavoastră, i-am răspuns eu. Tatăl tău m-a sărutat pentru ultima dată. Am simţit pe frunte picurându-mi două lacrimi de recunoştinţă, care mi-au părut ca un botez ce venea să-mi spele păcatele de odinioară, iar în clipa în care tocmai consimţisem să fiu a altui bărbat, radiam de mândrie gândindu-mă ce răscumpăram prin această nouă greşeală. Era foarte firesc, Armand: mi-ai spus doar că tatăl tău era omul cel mai cinstit pe care puteai să-l întâlneşti. Domnul Duval s-a urcat în trăsură şi a plecat. Totuşi, eu nu eram decât o femeie, şi când te-am prevăzut, nu m-am putut opri să nu izbucnesc în plâns, dar m-am ţinut tare. Am făcut oare bine ce-am făcut? Iată ce mă întreb astăzi, când, doborâtă de boală, am căzut la patul pe care nu-l voi mai părăsi poate decât moartă. Ai fost martor la tot ceea ce am îndurat pe măsură ce se apropia clipa inevitabilei noastre despărţiri; tatăl tău nu se mai afla acolo spre a mă încuraja şi a existat o clipă în care am fost gata să-ţi mărturisesc totul, într-atât eram de înspăimântată la gândul că aveai să mă urăşti şi să mă dispreţuieşti. Află, Armand, un lucru căruia poate că ai să-i dai crezare: l-am rugat pe Dumnezeu să mă întărească, iar dovadă că el mi-a primit jertfa e că mi-a dat această forţă pe care i-o imploram. La masa ce-a urmat mai târziu, am avut iarăşi nevoie de ajutor, deoarece gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut, din nou m-am temut să nu mă părăsească curajul. Cine ar fi putut să-mi spună mie, Margueritei Gautier, că am să sufăr atât de mult doar la gândul că voi avea un nou amant? Am băut ca să uit, şi când m-am deşteptat a doua zi, mă aflam în patul contelui. Iată adevărul şi numai adevărul, dragul meu, judecă-mă şi iartă-mă, aşa cum ţi-am iertat şi eu tot răul pe care mi l-ai făcut de atunci încoace." ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 8:58 AM | message # 26
XXVI
„Ştii la fel de bine ca şi mine ce-a urmat după acea noapte fatală, dar ceea ce nu ştii, ceea ce nu poţi să bănuieşti este cât am suferit eu după despărţirea noastră. Aflasem că tatăl tău te luase cu el, dar mă îndoiam că ai să poţi trăi mult timp departe de mine, aşa că în ziua în care te-am întâlnit pe Champs- Elysées, am fost, e adevărat, grozav de emoţionată, dar nu mirată. Atunci a început şirul acelor zile care-mi aduceau fiecare o nouă insultă din partea ta, insulte pe care le primeam aproape cu bucurie, deoarece, în afară de faptul că dovedeau că încă mă mai iubeai, mi se părea că, cu cât mă vei persecuta mai mult, cu atât voi creşte în ochii tăi în ziua în care vei şti tot adevărul. Să nu te mire, Armand, că înduram cu bucurie acest martiriu. Dragostea ce mi-ai purtat-o mi-a deschis inima pentru cele mai nobile avânturi. Totuşi, n-am fost dintru început atât de tare. Între împlinirea sacrificiului făcut pentru tine reîntoarcerea ta s-a scurs un timp destul de lung, timp în care m-am văzut silită să recurg la felurite mijloace ca să nu-mi pierd minţile, şi ca să uit ororile vieţii în care mă aruncam din nou. Prudence ţi-a spus, nu-i aşa? că eram nelipsită de la toate petrecerile, de la toate balurile, de la toate orgiile? S-ar fi zis că nutream speranţa să mă omor repede, graţie atâtor excese, şi cred că această speranţă nu va întârzia să se realizeze. În chip firesc, starea sănătăţii mele se înrăutăţi din ce în ce mai mult, şi în ziua în care am trimis-o pe doamna Duvernoy să te roage să mă cruţi, eram la capătul puterilor, trupeşte şi sufleteşte. N-am să-ţi reamintesc, Armand, în ce chip ai răsplătit ultima mărturie de dragoste pe care ţi-am dat-o şi cu ce grozavă jignire ai izgonit din Paris pe femeia care, aproape pe moarte, nu putuse rezista la chemarea ta când i-ai cerut o noapte de iubire, şi care, ca o nesocotită, a crezut, o clipă, că ar putea lega iar firul trecutului cu cel al prezentului. Aveai dreptul să faci ceea ce ai făcut, Armand: nu mi s-au plătit întotdeauna atât de scump nopţile! Am părăsit atunci totul! Olympe m-a înlocuit pe lângă domnul de N... şi mi s-a spus că şi-a luat sarcina să-i aducă la cunoştinţă motivul plecării mele. Contele de G... se afla la Londra. Face parte dintre acei bărbaţi care, neacordând dragostei cu femei ca mine decât exact atâta importanţă câtă trebuie pentru ca amorul să constituie o distracţie agreabilă, rămân prietenii femeilor pe care le-au avut şi nu cunosc ura pentru că n-au ştiut niciodată ce este gelozia; el este, în sfârşit, unul dintre acei mari seniori care nu ne deschid decât o parte a inimii lor, dar care ne deschid cu amândouă mâinile băierile pungii lor. La el m-am gândit numaidecât. M-am dus să-l întâlnesc. M-a primit minunat, dar cum avea acolo o amantă ce făcea parte din lumea bună, s-a temut să nu se compromită arătându-se în compania mea. M-a prezentat prietenilor, care m-au invitat seara la o masă, după care unul dintre ei m-a luat cu el. Ce voiai să fac, dragul meu? Să mă omor? Ar fi însemnat să-ţi împovărez cu remuşcări inutile viaţa, care trebuie să-ţi fie fericită; apoi, la ce bun să mă mai omor, când sunt atât de aproape de moarte? Devenisem un trup fără suflet, un obiect lipsit de cugetare; am dus câtva timp această viaţă de automat, apoi m-am reîntors la Paris şi m-am interesat de tine; am aflat că plecaseşi într-o lungă călătorie. Nu mai era nimic care să mă susţină. Viaţa îmi deveni la fel de goală ca în urmă cu doi ani, înainte de a te cunoaşte pe tine. Am încercat să-l recâştig pe duce, dar prea îl rănisem, iar bătrânii n-au răbdare, pentru că îşi dau seama, fără îndoială, că nu sunt nemuritori. Boala mă măcina din zi în zi tot mai mult, eram palidă, tristă, devenisem încă şi mai slabă. Bărbaţii care cumpără amorul examinează marfa înainte de a încheia târgul. Se găseau la Paris atâtea femei mai sănătoase, mai voinice decât mine; am început deci să fiu dată uitării. Astea s-au întâmplat până mai ieri. Acum sunt bolnavă de-a binelea. I-am scris ducelui, cerându-i câţiva bani, deoarece nu mai am de loc, iar creditorii au revenit şi îmi prezintă notele cu o îndârjire lipsită de orice milă. Are să-mi răspundă oare ducele? De ce nu eşti la Paris, Armand! Tu ai veni să mă vezi, şi vizitele tale mi-ar aduce multă alinare. 20 decembrie Afară este o vreme îngrozitoare, ninge, sunt singură în casă. De trei zile încoace am o asemenea febră, încât n-am fost în stare să-ţi scriu nici un singur rând. Nimic nou, dragul meu; în fiecare zi trag nădejdi deşarte că voi primi o scrisoare de la tine, dar scrisoarea nu mai soseşte, şi fără îndoială că nu va mai sosi niciodată. Numai bărbaţii au puterea să nu ierte. Ducele nu mi-a răspuns nimic. Prudence şi-a reînceput drumurile la «Muntele de pietate». Scuip într-una sânge. Oh, ţi-ar face atât de rău dacă m-ai vedea! Cât de fericit eşti că te afli sub un cer cald şi că nu te apasă pe piept, ca pe mine, grozăvia unei ierni, cu zăpezi şi gheţuri. Astăzi m-am ridicat puţin din pat şi am privit dinapoia perdelelor de la fereastră cum Parisul îşi duce înainte viaţa, de care cred că cu m-am despărţit pentru totdeauna. Am văzut trecând pe stradă câteva chipuri cunoscute, grăbite, vesele, fără griji. Nimeni nu şi-a ridicat privirile-spre fereastra mea. Totuşi, câţiva tineri au venit să se intereseze de soarta mea şi şi-au lăsat numele. Altădată, când am mai fost bolnavă, tu, care nu mă cunoşteai, de care mi-am bătut joc când te-am văzut pentru prima oară, veneai în fiecare dimineaţă ca să afli cum mă mai simt. Iată-mă din nou bolnavă. Am petrecut împreună şase luni. Ţi-am purtat o dragoste nemărginită, atât cât poate să cuprindă şi să dăruiască inima unei femei, iar tu eşti departe, şi mă urăşti, şi nu-mi trimiţi nici o vorbă de alinare. Sunt convinsă că doar întâmplarea face să fiu acum părăsită, altminteri, dacă te-ai afla la Paris, n-ai mai pleca nici o clipă de la căpătâiul meu, din camera mea. 25 decembrie Doctorul îmi interzice să mai scriu în fiecare zi. Într-adevăr, cortegiul de amintiri ce mi se perindă prin faţa ochilor îmi sporeşte febra; ieri, însă, am primit o scrisoare care mi-a făcut bine, mai mult prin sentimentele pe care le exprima decât prin ajutorul material pe care mi-l aducea. Aşadar, astăzi mă simt în stare să-ţi scriu. Scrisoarea era de la tatăl tău, şi iată ce cuprindea: «Doamnă, Am aflat chiar acum că sunteţi bolnavă. Daca aş fi la Paris, aş veni eu însumi să mă interesez de starea dumneavoastră, iar dacă fiul meu s-ar găsi lângă mine, l-aş trimite pe el; dar eu nu pot să plec din oraşul în care mă aflu şi Armand se găseşte la şase sau şapte sute de leghe de aici; îngăduiţi-mi, aşadar, doamnă, să vă mărturisesc cât sunt de mâhnit din pricina acestei boli şi să-mi exprim cele mai sincere urări pentru grabnica dumneavoastră însănătoşire. Unul dintre bunii mei prieteni, domnul H..., are să vină la dumneavoastră; vă rog să-l primiţi. Este însărcinat din partea mea cu o misiune al cărei rezultat îl aştept cu nerăbdare. Vă rog să primiţi, doamnă, asigurarea sentimentelor mele cele mai deosebite.» Acesta era cuprinsul scrisorii pe care o primisem. Tatăl tău are un suflet nobil, să-l iubeşti, dragul meu, fiindcă sunt puţini oameni pe lume care merită să fie iubiţi ca el. Biletul acesta, semnat de el, mi-a făcut mai bine decât toate reţetele reputatului meu medic. Azi-dimineaţa s-a prezentat domnul H... Părea foarte încurcat din pricina delicatei misiuni pe care i-o încredinţase domnul Duval. Venea pur şi simplu să-mi aducă o mie de scuzi din partea tatălui tău. Mai întâi am vrut să-i refuz, dar domnul H... mi-a spus că acest refuz l-ar ofensa pe domnul Duval, care îl autorizase să-mi dea mai întâi această sumă, urmând ca apoi să-mi remită tot ceea ce îmi va mai trebui. Am acceptat acest serviciu, care, venind din partea tatălui tău, nu poate fi luat drept o pomană. Daca atunci când ai sa te întorci n-ai să mă mai găseşti în viaţă, arată-i tatălui tău ceea ce am scris despre el şi spune-i că pe când aşternea aceste rânduri, sărmana fată căreia avusese bunăvoinţa să i le scrie vărsa lacrimi de recunoştinţă şi se ruga lui Dumnezeu pentru el. 4 ianuarie Am trecut prin nişte zile nespus de dureroase. Nu ştiam că trupul te poate face să suferi atât. Oh, trecutul meu îl plătesc îndoit astăzi! M-au vegheat noapte de noapte. Nu mai puteam să respir. Delirul şi tusea îşi împărţeau ce mai rămăsese din biata mea viaţă. Sufrageria îmi este plină de bomboane, de tot felul de daruri pe care mi le-au adus prietenii. Fără îndoială că printre aceşti oameni se găsesc şi unii care speră că mai târziu am să le fiu amantă. Dacă ar vedea în ce stare m-a adus boala, ar fugi înspăimântaţi. Prudence împarte daruri de Anul nou din cadourile primite de mine. Afară a început să îngheţe, şi doctorul mi-a spus că aş putea să ies din casă peste câteva zile dacă are să continue să fie timp frumos. 8 ianuarie Am ieşit ieri în trăsură. Era un timp splendid. Champs-Elysées foia de lume. Ai fi putut spune că era primul surâs al primăverii. Totul în jurul meu avea un aer de sărbătoare. Niciodată până ieri n-am bănuit că o rază de soare poate ascunde atâta bucurie, dulceaţă, mângâiere. Mi-am întâlnit aproape toţi cunoscuţii, mereu veseli, veşnic preocupaţi de plăcerile lor. Câţi fericiţi care nici nu-şi dau seama de acest lucru! Am văzut-o pe Olympe trecând într-o caleaşca elegantă, pe care i-a dat-o domnul de N... A încercat să-mi arunce insulte din privire. Ea nici nu ştie cât de departe sunt eu acum de toate vanităţile astea. Un tânăr cumsecade, pe care îl cunosc de multă vreme, m-a întrebat dacă n-aş vrea să iau masa cu el şi cu unul dintre prietenii iui, care, spunea el, doreşte foarte mult să mă cunoască. Am surâs trist şi i-am întins mâna, arzând de febra. N-am văzut niciodată o figură mai mirată. M-am reîntors la 4 şi am mâncat cu destulă pofta. Plimbarea mi-a făcut bine. Dacă m-aş vindeca! Cum de se redeşteaptă setea de a trăi — în faţa spectacolului vieţii şi al fericirii altora — la cei care abia în ajun, în singurătatea sufletului lor şi în întunecimea camerei lor de suferinţa, îşi doreau cât mai neîntârziat sfârşitul? 10 ianuarie Speranţa de însănătoşire n-a fost decât un vis, Iată-mă din nou zăcând la pat, cu trupul acoperit de plasturi care mă ard. Mai du-te de oferă cuiva corpul acesta, atât de scump plătit altă dată, şi ai să vezi cât îţi mai dă pe el astăzi! Trebuie să fi făptuit tare mult rău înainte de a ne naşte, sau de bună seamă că ne vom bucura de o imensă fericire după moarte, pentru ca Dumnezeu să poată îngădui să înduri în această viaţă toate chinurile ispăşirii şi toate durerile suferinţei. 12 ianuarie Sufăr îngrozitor... Contele de N... mi-a trimis ieri bani; nu i-am primit. Nu vreau nimic de la omul acesta. Din pricina lui nu eşti acum lângă mine. Oh, frumoasele noastre zile din Bougival, unde sunteţi? Dacă mai ies vie din această încăpere, am să fac un pelerinaj acolo, la casa unde am locuit împreună... dar n-am să mai ies decât moartă. Cine ştie dacă am să pot să-ţi mai scriu mâine? 25 ianuarie S-au scurs unsprezece nopţi de când n-am închis ochii, de când mă înăbuş şi de când cred, în fiecare clipă, că-mi dau sfârşitul. Doctorul a dat dispoziţie să nu mai fiu lăsată să iau pana în mână. Julie Duprat, care veghează la căpătâiul meu, mi-a îngăduit să-ţi mai scriu aceste câteva rânduri. N-ai să te mai întorci oare înainte ca eu să închid ochii pentru totdeauna? Oare s-a sfârşit totul între noi pentru vecie? Mi se pare că dacă ai veni, m-aş vindeca. Dar la ce bun să mă vindec? 28 ianuarie Azi-dimineaţa am fost trezită de o mare zarvă. Julie, care dormea în camera mea, s-a dus repede în sufragerie. Am auzit voci de bărbaţi împotriva cărora vocea ei lupta în zadar. S-a întors plângând. Veniseră să pună sechestru. I-am spus Juliei să-i lase să facă ceea ce ei numesc justiţie. Portărelul a intrat în cameră la mine, fără să-şi ia pălăria de pe cap. A deschis toate sertarele, a înregistrat tot ce a văzut şi a avut aerul că nu observă ca o muribundă zace în patul pe care, din fericire, mila legii mi-l mai lăsa. Plecând, a binevoit să-mi spună că pot să lac contestaţie în termen de două zile, dar a lăsat un paznic! Ce-o să se mai întâmple cu mine. Dumnezeule! Scena aceasta mi-a înrăutăţit şi mai mult boala. Prudence voia să se ducă să ceară bani de la prietenul tatălui tău, dar n-am lăsat-o. Azi-dimineaţă am primit scrisoarea ta. Câtă nevoie aveam de ea! Răspunsul meu are să-ţi mai sosească la timp? Ai să mă mai vezi oare? Iată o zi fericită, care mă face să le uit pe toate celelalte ce s-au scurs de şase săptămâni încoace. Mi se pare că-mi merge mai bine, cu tot sentimentul de tristeţe care mă, copleşeşte şi sub impresia căruia ţi-am răspuns. La urma urmei, nu trebuie să fii totdeauna nenorocit. Când mă gândesc că s-ar putea întâmpla să nu mor şi să te întorci, să văd din nou primăvara, să mă iubeşti iarăşi şi să reîncepem viaţa noastră de anul trecut! Nebună ce sunt! Abia dacă mai pot să ţin în mână pana cu care îţi mărturisesc acest vis nesăbuit al inimii mele. Orice s-ar întâmpla, te-am iubit atâta, Armand, că aş fi fost de multă vreme moartă dacă nu m-ar fi întărit amintirea acestei iubiri şi umbra speranţei de a te mai vedea lângă mine! 4 februarie Contele de G... s-a reîntors. Amanta l-a înşelat. E foarte trist, căci o iubea mult. A venit să-mi povestească toate amănuntele. Bietul tânăr, stă destul de prost cu banii, ceea ce nu l-a împiedicat, însă, să-mi plătească portărelul şi să mă scape de paznic. I-am vorbit despre tine, Armand, iar el mi-a promis că are să-ţi vorbească despre mine. Uitam în acele clipe că fusesem amanta lui, şi se străduia şi el, de asemenea, să mă facă să uit acest lucru! Are un suflet cu totul deosebit. Ducele a trimis ieri pe cineva să se intereseze cum îmi merge, iar azi-dimineaţă a venit să mă viziteze. Nu ştiu ce-l mai ţine în viaţă pe bătrânul acesta. A rămas trei ore lângă mine şi nu mi-a spus nici douăzeci de vorbe. Când m-a văzut atât de palidă, două lacrimi mari i s-au prelins din ochi. Fără îndoială că plângea amintindu-şi de moartea fiicei sale. Era ca şi când o vedea murind a doua oară. Spinarea îi este încovoiată, capul plecat, buzele îi atârnă, privirea îi este stinsă. Vârsta şi durerea îi apasă, cu îndoita lor povară, trupul sleit. Nu mi-a făcut nici o mustrare. S-ar fi putut chiar spune că se bucura în sinea lui de ravagiile pe care le făcuse boala în trupul meu. Părea mândru că el se ţine pe picioare, pe când eu, încă tânără, eram zdrobită de suferinţă. Vremea rea s-a întors. Nimeni nu vine să mă vadă. Julie veghează la căpătâiul meu mai mult decât îi îngăduie puterile. Prudence, căreia nu mai pot să-i dau atâţia bani ca altădată, a început să găsească tot felul de pretexte ca să nu se mai arate. Acum, când sunt pe pragul morţii, în ciuda celor ce-mi spun medicii — acum văd mai mulţi doctori la căpătâi, ceea ce dovedeşte că boala progresează — aproape că regret că l-am ascultat pe tatăl tău; dacă aş fi ştiut că nu-ţi răpesc decât un an din viaţă, n-aş fi putut rezista dorinţei de a petrece acest an cu tine, şi acum cel puţin aş muri strângând mâna unui prieten. Adevărat este însă că dacă am fi trăit împreună acest an, eu n-aş fi murit atât de curând. Facă-se voia Domnului! 5 februarie Oh! vino, Armand, vino, sufăr îngrozitor, am să mor, Dumnezeule! Eram atât de tristă ieri, încât am vrut să plec de acasă, să-mi petrec undeva seara care se anunţa la fel de nesfârşită ca şi cea din ajun. Ducele fusese de dimineaţă la mine. Mi se pare că vederea acestui bătrân, uitat de moarte, mă face să mă apropii mai repede de clipa din urmă. Cu toată febra puternică ce mă dogorea, am rugat să fiu îmbrăcată şi condusă la «Vaudeville». Julie mi-a dat cu roşu pe obraji, altminteri aş fi arătat ca un cadavru. M-am dus în loja unde ţi-am dat prima întâlnire; tot timpul mi-am aţintit ochii asupra fotoliului în care stăteai tu în seara aceea şi care era ocupat ieri de un bădăran ce râdea zgomotos la toate inepţiile spuse de actori. M-au adus acasă pe jumătate moarta. Toată noaptea am tuşit şi am scuipat sânge. Astăzi nu mai pot vorbi, de-abia dacă mai sunt în stare să-mi mişc braţele. Doamne, Doamne, mi se apropie ultimele clipe! Mă aşteptam să mor, dar nu pot să mă obişnuiesc cu ideea că aş putea să sufăr mai mult decât sufăr acum, şi dacă..." Începând de la acest cuvânt, cele câteva litere pe care Marguerite mai încercase să le aştearnă erau cu neputinţă de desluşit; mai departe scrisese Julie Duprat. 18 februarie „Domnule Armand, Din ziua în care Marguerite a ţinut să meargă la teatru, starea ei s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. Şi-a pierdut cu totul graiul, apoi n-a mai putut să-şi mişte nici mâinile, nici picioarele. Este cu neputinţă de spus ceea ce suferă sărmana noastră prietenă. Eu nu sunt obişnuită cu acest fel de emoţii, şi o duc numai într-o spaimă. Cât de mult aş vrea să fiţi lângă noi! Aproape tot timpul aiurează, dar fie că delirează, fie că este lucidă, când mai poate să scoată un cuvânt, numai numele dumneavoastră îl pronunţa. Doctorul mi-a spus că nu mai are mult de trăit. De când este atât de grav bolnavă, ducele n-a mai venit pe aici. I-a spus doctorului că priveliştea aceasta tragică îl răscoleşte peste măsură. Doamna Duvernoy nu se poartă de loc frumos. Femeia aceasta, care spera să stoarcă cât mai mulţi bani de la Marguerite şi pe spinarea căreia trăia aproape tot timpul, a contractat tot felul de angajamente pe care nu poate să le respecte. Văzând că vecina sa nu-i mai este utilă la nimic, nici măcar nu mai vine să o vadă. Toată lumea o părăseşte. Domnul de G..., hărţuit pentru datorii, a fost silit să plece din nou la Londra. Înainte de a pleca, ne-a trimis ceva bani; a făcut tot ceea ce a putut, dar iarăşi ni s-a pus sechestru, şi creditorii nu aşteaptă decât să moară Marguerite ca să scoată totul în vânzare. Am vrut să-mi dau ultimele mele economii ca să împiedic toate sechestrele astea, dar portărelul mi-a spus că ar fi un lucru zadarnic, întrucât mai erau şi alte hotărâri judecătoreşti pe care trebuia să le execute. Deoarece Marguerite tot se va prăpădi, mai bine să abandoneze totul decât să salveze ceva pentru familia pe care ea n-a vrut s-o vadă niciodată, fiindcă această familie n-a iubit-o câtuşi de puţin. Nu vă puteţi închipui în mijlocul cărei sărăcii aurite se stinge biata fată. Ieri n-am avut nici un ban. Tacâmuri, bijuterii, şaluri, toate sunt amanetate, iar restul a fost vândut sau este sechestrat. Marguerite îşi dă seama de ceea ce se petrece în jurul ei, şi o chinuieşte şi trupul, şi mintea, şi inima. Lacrimi mari îi şiroiesc pe obrajii aşa de slăbiţi şi de palizi, încât dacă aţi vedea-o, nici n-aţi mai recunoaşte chipul aceleia pe care aţi iubit-o atât de mult. Marguerite m-a pus să-i făgăduiesc că am să vă scriu eu când n-are s-o mai poată face ea, şi acum vă scriu în faţa ei. Îşi îndreaptă ochii spre mine, dar nu mă vede; vălurile negre ale morţii au şi început să-i întunece privirea; totuşi mai surâde, şi sunt convinsă că toate gândurile ei sunt îndreptate către dumneavoastră, că inima îi mai bate doar pentru dumneavoastră. De fiecare dată când se deschide uşa, ochii i se luminează şi crede mereu că aţi sosit; când vede însă că s-a înşelat, nu mai citeşti pe figura ei decât durere adâncă, o sudoare rece îi acoperă faţa şi obrajii îi devin purpurii. 19 februarie, miezul nopţii Ce tristă a fost ziua de astăzi, sărmane domnule Armand! Azi de dimineaţă Marguerite se sufoca, doctorul i-a luat sânge, iar vocea i-a revenit un pic. Doctorul a sfătuit-o apoi să cheme un preot. Marguerite a spus că primeşte, aşa că s-a dus chiar el să aducă un preot de la biserica Saint-Roch. Între timp, Marguerite m-a chemat lângă patul ei, m-a rugat să deschid şifonierul, şi arătându-mi o bonetă şi o cămaşă lungă numai în dantele, mi-a spus cu o voce stinsă: — După ce am să mă spovedesc, am să mor şi atunci să mă îmbraci cu lucrurile astea; e cochetăria unei muribunde. Apoi m-a îmbrăţişat plângând şi a adăugat: — Pot să vorbesc, dar mă înăbuş prea tare ori de câte ori deschid gura; mă înăbuş! Aer! Am izbucnit în lacrimi, am deschis fereastra, şi peste câteva clipe a sosit şi preotul. M-am dus să-l întâmpin. Când a aflat la cine se găsea, părea că se teme că va fi prost primit. — Intraţi fără sfială, părinte, i-am spus eu. A rămas puţină vreme în camera bolnavei; pe când ieşea, mi-a spus: — A trăit ca o păcătoasă, dar va muri ca o creştină. S-a întors puţin mai târziu, însoţit de un copil din cor, ce ducea un crucifix, şi de un paracliser, ce mergea înaintea lor, sunând dintr-un clopoţel, vestind astfel ca Dumnezeu se pogora la cea care avea să moară. Au intrat toţi trei în această cameră de culcare, în care altădată răsunaseră atâtea vorbe ciudate, dar care acum devenise un lăcaş sfânt. Am căzut în genunchi. Nu ştiu câtă vreme are să-mi rămână întipărită în minte impresia pe care mi-a făcut-o priveliştea la care am fost martoră, dar până la ceasul din urmă, nu cred să mai existe pe lume vreun lucru care să mă impresioneze mai mult. Preotul mirui cu uleiuri sfinţite picioarele, mâinile şi fruntea fiinţei ce se stingea, rosti o scurtă rugăciune, şi Marguerite era acum gata să se înalţe spre ceruri, unde fără îndoială că va merge dacă Dumnezeu va fi văzut toate câte le-a îndurat în viaţa, ca şi sfinţenia morţii sale. Din acea clipă Marguerite n-a mai rostit nici un cuvânt şi n-a mai făcut vreo mişcare. De douăzeci de ori aş fi crezut-o moartă dacă nu i-aş fi auzit răsuflarea zbuciumată. 20 februarie, orele 5 seara Totul s-a sfârşit. Marguerite a intrat în agonie astă-noapte pe la 2. Nu cred să fi fost martir care să fi suferit asemenea torturi, judecând după ţipetele pe care le scotea. De două sau de trei ori s-a ridicat în capul oaselor, ca şi cum ar fi vrut să apuce din nou cu mâinile viaţa care i se înălţa spre Domnul. La fel, de două sau de trei ori v-a şoptit numele, apoi totul s-a acoperit de tăcere şi a căzut înapoi, sleită, pe pernă. Lacrimi tăcute au început să-i curgă din ochi şi s-a stins. Atunci m-am apropiat de ea, am strigat-o, şi cum nu mi-a mai răspuns, i-am închis ochii şi am sărutat-o pe frunte. Sărmană, scumpă Marguerite, în acea clipă aş fi vrut să fiu o sfântă, pentru ca această sărutare să-ţi fie o chezăşie înaintea lui Dumnezeu. După aceea am îmbrăcat-o aşa cum mă rugase, m-am dus să caut un preot la Saint-Roch, am aprins două lumânări pentru sufletul ei şi m-am rugat la biserică vreme de un ceas. Banii pe care îi aveam de la ea i-am dat la săraci. Nu mă pricep prea bine în cele ale religiei, dar mă gândesc că bunul Dumnezeu are să ştie că lacrimile mele erau adevărate, ruga fierbinte, milostenia sinceră, şi are să aibă milă de aceea care, moartă atât de tânără şi frumoasă, nu m-a avut decât pe mine ca să-i închid ochii şi s-o îngrop. 22 februarie Astăzi a avut loc înmormântarea. Multe dintre prietenele Margueritei au venit la biserică. Câteva plângeau sincer. Când a pornit convoiul spre cimitirul Montmartre, numai doi bărbaţi urmau dricul: contele de G..., care se înapoiase special de la Londra, şi ducele, care mergea susţinut de doi valeţi. Vă scriu toate aceste amănunte de la ea de acasă, printre lacrimile ce mă podidesc mereu şi în faţa lămpii care arde trist lângă o cină de care nu mă ating, cum cred că lesne vă închipuiţi, dar pe care Nanine mi-a adus-o, deoarece n-am luat nimic în gură de mai bine de douăzeci şi patru de ore. Ştiu că n-am să pot păstra multă vreme aceste jalnice amintiri, întrucât existenţa mea nu-mi aparţine mai mult decât îi aparţinea Margueritei viaţa ei, şi de aceea vă scriu toate aceste amănunte chiar aici, în locul unde s-au petrecut, de teamă ca nu cumva, scurgându-se un timp mai îndelungat între săvârşirea lor şi întoarcerea dumneavoastră, să nu vi le mai pot împărtăşi în toata trista lor exactitate." ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Vineri, 10/02/2012, 9:03 AM | message # 27
XXVII
— Ai citit totul? mă întrebă Armand când am terminat lectura manuscrisului. — Înţeleg, dragă prietene, cât trebuie să fi suferii dacă tot ceea ce am citit este adevărat. — Tatăl meu mi-a confirmat totul într-o scrisoare. Am mai vorbit încă o bucată de vreme despre tristul destin al cărui ultim act se încheiase, şi m-am înapoiat la mine, să mă odihnesc puţin. Armand, tot trist, dar oarecum mai uşurat după destăinuirile făcute, s-a restabilit repede şi ne-am dus împreună să facem câte o vizită Prudencei şi Juliei Duprat. Prudence fusese declarată insolvabilă. Ne-a spus că din pricina Margueritei; că i-a împrumutat mulţi bani în timpul bolii, pentru care a semnat poliţe pe care mai târziu nu le-a mai putut achita, iar Marguerite a murit fără să-i restituie banii sau să-i dea chitanţe. Cu ajutorul acestei născociri, pe care doamna Duvernoy o povestea peste tot, în gura mare, ca să explice astfel încurcăturile urâte în care intrase, a reuşit să scoată o hârtie de o mie de franci de la Armand, care nu credea o iotă din cele auzite, dar care s-a prefăcut că-i dă crezare, într-atât respecta tot ce o înconjurase pe iubita sa. Ne-am dus apoi la Julie Duprat. Ne-a povestit tristele întâmplări la care fusese martoră, vărsând lacrimi sincere la amintirea prietenei sale. În sfârşit, ne-am dus la mormântul Margueritei, pe care se iviseră cele dintâi frunze în lumina primelor raze ale soarelui de aprilie. Lui Armand îi mai rămăsese o singură îndatorire de împlinit: să se ducă să-l vadă şi pe tatăl sau. A ţinut să-l întovărăşesc şi aici. Am sosit în oraşul C..., unde l-am văzut pe domnul Duval, aşa cum mi-l închipuiam după portretul pe care mi-l făcuse fiul său: înalt, demn, binevoitor. L-a întâmpinat pe Armand cu lacrimi de bucurie şi mi-a strâns mâna afectuos. Mi-am dat numaidecât seama ca simţămintele părinteşti le copleşeau pe toate celelalte în inima domnului Duval. Fiica sa, Blanche, avea o limpezime a ochilor şi a privirii, o seninătate a gurii care mărturiseau că în sufletul ei nu sălăşluiesc decât gânduri pioase, iar buzele ei nu rostesc decât cuvinte curate. Surâdea suav, bucurându-se de reîntoarcerea fratelui ei, neştiind, casta fecioară, ca departe de ea o curtezană îşi sacrificase fericirea doar la simpla invocare a numelui ei. Am rămas câtva timp în mijlocul acestei familii fericite, ale cărei gânduri se îndreptau toate către cel ce se înapoiase cu sufletul vindecat. M-am reîntors apoi la Paris, unde am scris această istorisire, aşa cum îmi fusese povestită. Ea nu are decât un merit, care îi va fi poate contestat: acela de a fi adevărată. Nu trag concluzia din această istorisire că toate fiinţele de felul Margueritei sunt în stare să facă ceea ce a făcut ea; departe de mine acest gând, dar ştiu că una dintre ele a încercat o dragoste adevărată în viaţă, din pricina căreia a suferit şi din pricina căreia a murit. Am povestit cititorului ceea ce am aflat. Era pentru mine o datorie. Nu sunt apostolul viciului, dar mă voi face ecoul nenorocirii nobile oriunde o voi auzi pocăindu-se. Povestea Margueritei, repet, este o excepţie; dacă ar fi fost ceva obişnuit, nici n-ar fi meritat osteneala de a fi scrisă. --------------------------- ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
