| new posts members Forum Rules search RSS |
   |
| Forum BIBLIOTECA ONLINE Proza Emily Bronte-La rascruce de vanturi |
| Emily Bronte-La rascruce de vanturi |
|
date: Joi, 21/07/2011, 8:51 PM | message # 16
CAPITOLUL 23
După o noapte ploioasă urmă o dimineaţă ceţoasă— jumătate 150 îngheţ, jumătate burniţă—iar drumul a fost întretăiat de pâraie vremelnice care se scurgeau, gâlgâind, pe coasta dealurilor. Picioarele îmi erau complet ude. Eram supărată şi prost dispusă; exact dispoziţia potrivită pentru a resimţi şi mai adânc lucrurile neplăcute! Am intrat la fermă prin bucătărie ca să ne convingem că, într-adevăr, domnul Heathcliff lipsea deacasă, căci eu dădusem destul de puţină crezare spuselor lui. Joseph stătea în faţa focului, care duduia, şi părea că se află într-un fel de paradis; pe masă, aproape de el, avea o cană cu bere, înconjurată de bucăţi mari de turtă de ovăz, iar în gură pipa lui neagră, scurtă. Catherine se apropie în grabă de cămin să se încălzească. Eu l-am întrebat dacă stăpânul e-acasă. Întrebarea mea rămase atât de multă vreme fără răspuns, încât am crezut că omul asurzise şi am repetat-o mai tare. — Nu... nu! mârâi el — sau mai bine zis îmi răcni pe nas. Nu... nu! Vă puteţi duce de unde-aţi venit. — Joseph! strigă o dată cu mine, din camera dinăuntru, un glas arţăgos. De câte ori trebuie să te chem? Nu mai e decât un pic de jar, Joseph! Vino imediat! Nişte pufăieli puternice şi câteva priviri hotărâte, azvârlite spre grătarul căminului, mărturisiră că n-are urechi pentru această chemare. Menajera şi Hareton nu se vedeau pe nicăieri. Probabil plecaseră, una la târguieli, celălalt la munca lui. Noi am recunoscut glasul lui Linton şi am intrat. — Oh, oh, îţi doresc să mori de foame într-un pod! zise băiatul neştiind că, în locul nepăsătorului săe servitor, intraserăm noi. Dându-şi seama de eroare, se opri. Verişoara lui zbură spre el. — Dumneata eşti, domnişoară Linton? zise el, ridicându-şi capul de pe braţul fotoliului mare în care zăcea. Nu... nu mă săruta, mi se taie răsuflarea. Dumnezeule! Tăticu' mi-a spus c-ai să vii, continuă el după ceşi reveni puţin din îmbrăţişările bietei Catherine, care stătea lângă el şi-l privea foarte mâhnită. Eşti aşa de bună să închizi uşa? Aţi lăsat-o deschisă. Şi fiinţele acelea... fiinţele acelea ticăloase nu vor să pună cărbuni pe foc. E-atât de frig! Eu am răscolit cenuşa şi-am adus o căldare de cărbuni. Bolnavul s-a plâns că l-am acoperit cu cenuşă; dar cum avea o criză obositoare de tuse — părea că are fierbinţeală şi e bolnav — nu l-am dojenit pentru ieşirea lui. — Bine, Linton, murmură Catherine, după ce fruntea lui se mai descreţi, nu te bucuri că mă vezi? Pot să-ţi fiu de folos cu ceva? — Pentru ce n-ai venit mai demult? întrebă el. Ar fi trebuit să vii, în loc să-mi scrii. Scrisorile acelea lungi m-au obosit îngrozitor. Preferam să-ţi vorbesc. Acum nu mai pot vorbi, nu mai pot face nimic. Mă întreb unde-o fi Zillah! Nu vrei, zise el uitându-se la mine, să te duci până-n bucătărie s-o cauţi? Cum nu primisem mulţumiri pentru serviciul făcut mai înainte şi nefiind dispusă să alerg încoace şi încolo, i-am răspuns: — Nu-i nimeni acolo, în afară de Joseph. — Mi-e sete! exclamă el pe un ton arţăgos, întorcându-mi spatele. De când a plecat tăticu', Zillah îşi face mereu de lucru la Gimmerton! E oribil! Am fost silit să cobor aici, căci se hotărâseră să nu mă audă niciodată de-acolo, de sus. — Tatăl dumitale se poartă frumos cu dumneata, domnule 151 Heathcliff? l-am întrebat observând că manifestările de prietenie ale micii Catherine încetaseră. — Dacă se poartă frumos? Cel puţin îi face pe ăia să se poarte ceva mai frumos! strigă el. Nemernicii! Ştii, domnişoară Linton, că bruta aceea de Hareton îşi bate joc de mine? Îl urăsc! De fapt îi urăsc pe toţi! Sunt nişte făpturi odioase. Cathy începu să caute apă; găsi un ulcior în bufet, îi umplu un pahar şi i-l aduse. El o rugă să-i adauge o lingură de vin dintr-o sticlă de pe masă şi, după ce înghiţi puţin, păru mai liniştit şi-i spuse că e foarte amabilă. — Te bucuri că mă vezi? zise ea repetând întrebarea. Şi avu plăcerea să descopere o urmă vagă de zâmbet. — Da, mă bucur. E o noutate pentru mine să-ţi aud glasul! răspunse el. Dar am fost supărat pentru că n-ai vrut să vii pe-aici. Şi tăticu' jura că e vina mea. Mi-a spus că sunt o fiinţă demnă de milă, prăpădită şi fără valoare, mi-a spus că mă dispreţuieşte şi că, dacă ar fi în locul meu, până acum ar fi el stăpânul moşiei de la Grange, nu tatăl dumitale. Dar dumneata nu mă dispreţuieşti, nu-i aşa, domnişoară... — Aş dori să-mi spui Catherine sau Cathy, îl întrerupse tânăra mea stăpână. Să te dispreţuiesc? Nu! După tăticu' şi Ellen, te iubesc mai mult decât orice altă fiinţă din lume. Totuşi eu nu-l iubesc pe domnul Heathcliff şi nu voi îndrăzni să vin aici după ce se va întoarce. E plecat pentru mai multe zile? — Nu multe, răspunse Linton. Dar pleacă adeseori pe dealuri, deoarece a început sezonul de vânătoare şi, cât lipseşte el, poţi sta câteva ceasuri cu mine. Spune-mi c-ai să vii! Cred că n-am să te mai necăjesc, iar tu n-ai să mă mai întărâţi, ai să fii întotdeauna gata să mă ajuţi, nu-i aşa? — Da, zise Catherine, mângâindu-i părul lung, mătăsos. De l-aş putea face pe tăticu' să mă lase, aş petrece jumătate din timpul meu cu tine, frumosul meu Linton! Aş vrea să fii fratele meu. — Atunci m-ai iubi tot atât cât îl iubeşti pe tatăl tău? zise el ceva mai vesel. Dar tăticu' zice că dacă ai să fii soţia mea, mă vei iubi mai mult decât pe tatăl tău şi decât orice pe lume. Aşa că eu aş prefera să-mi fii soţie. — Nu, n-am să iubesc pe nimeni mai mult decât pe tăticu', răspunse ea pe-un ton grav. Iar oamenii îşi urăsc uneori soţiile, dar niciodată fraţii şi surorile. Dacă mi-ai fi frate, ai locui la noi, şi tăticu' te-ar iubi tot atât de mult cât mă iubeşte şi pe mine. Linton o contrazise, susţinând că oamenii nu-şi urăsc niciodată soţiile; dar Cathy susţinea că ea are dreptate şi, înţeleaptă cum era, îi aminti de aversiunea pe care-o avusese tatăl lui faţă de mătuşa ei. Eu am încercat să opresc aceste vorbe nesăbuite, dar n-am izbutit până când n-a spus tot ceea ce ştia. Domnul Linton Heathcliff, foarte iritat, afirmă că ceea ce spunea ea nu era adevărat. — Tăticu' mi-a povestit, şi tăticu' nu spune minciuni, răspunse ea cu îndrăzneală. — Tăticu' meu îl dispreţuieşte pe-al tău! strigă Linton. Zice că-i un prostănac şi-un laş. — Al tău e un nelegiuit, răspunse Catherine, şi eşti foarte răutăcios dacă îndrăzneşti să repeţi ceea ce spune el. Trebuie să fie rău dacă a făcut-o pe mătuşa Isabella să-l părăsească aşa cum l-a părăsit. 152 — Nu l-a părăsit, zise băiatul, şi n-ai să mă contrazici! — Ba da, l-a părăsit! strigă tânăra mea domnişoară. — Ei bine, am să-ţi spun ceva! zise Linton. Mama ta l-a urât pe tatăl tău. Aşa, ca să ştii! — Oh! exclamă Catherine; dar era prea furioasă ca să continue. — Şi l-a iubit pe-al meu, adăugă el. — Mincinos mic ce eşti! Acum te urăsc! zise ea gâfâind, iar faţa i se roşi de mânie. — Ba l-a iubit! Ba l-a iubit! repetă Linton ghemuindu-se în fotoliu şi rezemându-şi capul de spetează, pentru a se bucura de enervarea Catherinei care stătea în dosul fotoliului. — Taci, domnule Heathcliff! i-am spus. Asta, probabil, e tot o poveste de-a tatălui dumitale. — Nu-i o poveste, iar dumneata ţine-ţi gura, răspunse el. L-a iubit pe tăticu' meu, l-a iubit, auzi, Catherine?! L-a iubit, l-a iubit! Cathy, scoasă din fire, îmbrânci fotoliul cu putere, iar Linton căzu într-o rână. Îl apucă imediat o tuse sufocantă, care puse capăt victoriei lui. Criza dură atât de mult, încât m-a speriat chiar şi pe mine... iar verişoara lui plângea din răsputeri, înspăimântată, de răul ce-i făcuse, deşi nu scotea nici o vorbă. Eu l-am susţinut până când s-a sfârşit criza. Apoi m-a împins de lângă el şi, tăcut, şi-a lăsat capul în piept. Catherine îşi înăbuşi plânsul, se aşeză pe un scaun în faţa lui şi începu să se uite la foc cu un aer solemn. — Cum te simţi, domnule Heathcliff? l-am întrebat după o aşteptare de zece minute. Aş vrea să se simtă ea aşa cum mă simt eu, răspunse; ce fiinţă haină şi brutală e! Hareton nu se atinge de mine niciodată, nu m-a lovit în viaţa lui. Şi azi mă simţeam mai bine, dar iată... apoi glasul i se stinse într-un vaiet. — Nu te-am lovit! mârâi Catherine muşcându-şi buzle ca să oprească o nouă explozie de plâns. Linton ofta şi gemea ca un om care suferă din greu, şi o ţinu aşa cam un sfert de ceas. Pare-mi-se numai pentru a-şi impresiona verişoara, căci, ori de câte ori o auzea hohotind înăbuşit, văicărelile reîncepeau cu patos şi reînnoită durere. — Îmi pare rău că te-am supărat, Linton, zise ea în cele din urmă, nemaiputând răbda. Dar dacă cineva îmi împingea atât de puţin fotoliul, mie nu mi s-ar fi intâmplat nimic, aşa că eu nu mi-am închipuit că-ţi fac vreun rău. Nu te-ai lovit prea tare, Linton, nu-i aşa? Nu mă lăsa să plec acasă cu gândul că ţi-am făcut un rău. Răspunde! Vorbeşte-mi! — Nu pot să-ţi vorbesc, murmură el; m-ai lovit atât de tare, încât nam să închid ochii toată noaptea din pricina tusei care mă îneacă. Dacă ai suferi şi tu de tusea asta, ai şti ce înseamnă... dar tu ai să dormi liniştită, în timp ce eu am să mă chinuiesc, şi nimeni n-o să şadă lângă mine. Mă întreb cum ai petrece tu astfel de nopţi îngrozitoare! Şi începu să se vaite cu glas tare de mila propriei lui fiinţe. — De vreme ce eşti obişnuit să petreci nopţi îngrozitoare, am zis eu, nu poţi pretinde că domnişoara e cea care-ţi tulbură odihna. Ai să fii în aceeaşi stare în care ai fi fost şi dacă ea n-ar fi venit deloc. În orice caz, Catherine n-o să te mai tulbure din nou, şi poate că vei fi mai liniştit după 153 plecarea noastră. — Trebuie să plec? întrebă Catherine îndurerată, aplecându-se asupra lui. Vrei să plec, Linton? — Nu poţi schimba ceea ce-ai făcut, răspunse el răutăcios, ferinduse de ea, dacă nu vrei cumva s-o schimbi în mai rău, enervându-mă până mi-o creşte fierbinţeala. — Bine, atunci trebuie să plec? repetă ea. — Lasă-mă-n pace, măcar atât, zise el; nu mai suport vorbăria asta a ta. Cathy zăbovi, rezistând destul de multă vreme la insistenţele mele de a pleca. Dar deoarece Linton nici nu se uita la ea şi nici nu vorbea, se îndreptă în cele din urmă spre uşă, iar eu am urmat-o. Am fost însă rechemate de un ţipăt. Linton alunecase de pe fotoliu şi căzuse pe piatra căminului, unde zăcea zvârcolindu-se cu perversitatea unui copil răsfăţat, hotărât să fie cât mai sâcâitor şi mai enervant cu putinţă. Eu i-am ghicit intenţiile şi mi-am dat seama că-i curată nebunie să încercăm a-l potoli. Dar Catherine nu era de aceeaşi părere. Fugi înapoi, înspăimântată, îngenunche lângă el, plânse, îl mângâie, îl imploră, până când el, sleit de puteri, se linişti; dar în nici un caz pentru că-i părea rău c-o supărase. — Am să-l ridic eu pe bancă, i-am spus, şi-acolo se poate tăvăli cât îi place. Noi nu putem sta aici să-l păzim. Te-ai convins, sper, domnişoară Cathy, că nu dumneata eşti persoana care-l poate ajuta şi că starea sănătăţii lui nu-i pricinuită de dragostea ce-ţi poartă. Acum l-am aşezat! Hai, haide să plecăm. De îndată ce va vedea că nu mai e nimeni care să-şi bată capul cu prostiile lui, va fi încântat să poată zăcea liniştit. Catherine îi aşeză o pernă sub cap şi-i oferi nişte apă. Linton dădu apa la o parte şi îmbrânci perna de parc-ar fi fost o piatră sau o bucată de lemn. Ea încercă să i-o aşeze mai bine. — Nu pot sta pe ea, zise el; nu-i destul de înaltă. Catherine îi aduse încă una şi-o puse peste cea dintâi. — Asta-i prea înaltă, murmură fiinţa aceea enervantă. — Atunci cum să ţi-o aşez? întrebă cu disperare. Cum ea şedea în genunchi lângă bancă, Linton se ridică şi se sprijini de umerii ei. — Nu, aşa nu se poate, am zis eu. Mulţumeşte-te cu perna, domnule Heathcliff. Domnişoara a pierdut şi-aşa prea multă vreme cu dumneata. Nu mai poate zăbovi nici cinci minute. — Ba putem, putem! răspunse Cathy. Acum e cuminte şi potolit. Începe să înţeleagă că la noapte voi suferi mult mai mult decât el, dacă voi rămâne cu convingerea că vizita mea i-a făcut atât de rău; şi nu voi mai îndrăzni să vin să-l văd. Spune-mi adevărul, Linton, căci, dacă ţi-am făcut rău, înseamnă că nu mai trebuie să vin pe-aici. — Trebuie să vii ca să mă vindeci, răspunse el. Trebuie să vii tocmai pentru că mi-ai făcut rău; ştii prea bine că mi-ai făcut foarte rău! Când aţi intrat voi pe uşă nu mă simţeam aşa de prost... nu-i aşa? — Dar ţi-ai făcut singur rău, plângând şi enervându-te. — Ba deloc; nu mi-am făcut singur rău, zise vărul ei. — Totuşi, acum hai să fim prieteni. Vrei să mă vezi, vrei cu-adevărat să mă vezi din când în când? Să vin pe la tine? — Ţi-am spus că da, răspunse el enervat. Aşează-te pe bancă şi lasămă să pun capul pe genunchii tăi. Aşa făcea mămica; şedeam aşa 154 împreună după-amieze întregi. Şezi liniştită, nu vorbi; dacă ştii să cânţi, poţi să-mi cânţi un cântec, ori poţi să-mi reciţi o baladă lungă şi frumoasă... una din baladele acelea pe care mi-ai făgăduit să mi le spui... sau o poveste. Ba nu, mai bine o baladă. Începe... Catherine i-a recitat cea mai lungă baladă pe care o ştia. Îndeletnicirea aceasta le-a plăcut amândurora peste măsură de mult. Linton voi încă una, după aceea alta, fără a ţine seama de protestele mele energice. Continuară aşa până când ceasul bătu ora douăsprezece şi l-am auzit prin curte pe Hareton, care venise acasă pentru prânz. — Şi mâine, Catherine, mâine vii? întrebă tânărul Heathcliff ţinând-o de fustă în timp ce ea se ridica, şovăind. — Nu, i-am răspuns eu; şi nici poimâine. Ea însă îi dădu, fireşte, alt răspuns, căci fruntea lui se lumină imediat ce Catherine se aplecă spre el şi-i şopti ceva la ureche. — N-ai să vii mâine, ia aminte, domnişoară! am început eu după ce ieşirăm din casă. Nu-i aşa că nici prin gând nu-ţi trece una ca asta? Cathy zâmbi. — Oh, atunci voi avea eu grijă, am continuat; am să pun să se dreagă broasca aceea, şi-altă cale de a fugi nu-i. — Pot să sar peste zid, zise ea râzând. Grange nu-i o temniţă, iar tu nu eşti paznicul meu. În afară de asta, am aproape şaptesprezece ani; sunt o femeie. Şi sunt convinsă că Linton s-ar vindeca repede de tot dacă l-aş îngriji eu. Sunt mai mare decât el, o ştii prea bine, şi mai înţeleaptă, mai puţin copilăroasă. Nu-i aşa? Şi foarte curând va face ceea ce-i voi spune eu, dacă-l voi mângâia un pic. E un copil admirabil când e cuminte. De-ar fi al meu, l-aş răsfăţa cum nu se mai poate! Niciodată nu ne-am certa, nu-i aşa, după ce ne-am obişnui unul cu altul? Ellen, tu nu-l iubeşti? — Să-l iubesc! am exclamat eu. Cel mai urâcios slăbănog bolnăvicios din câţi au văzut vreodată lumina zilei. Din fericire, după cum a prezis domnul Heathcliff, n-are să apuce douăzeci de ani. Drept să-ţi spun, mă îndoiesc chiar că apucă primăvara. O pierdere neînsemnată pentru familia lui, indiferent când se va prăpădi. Norocul nostru a fost că l-a luat tatăl său, căci, cu cât ar fi fost tratat mai bine, cu atât ar fi devenit mai plicticos şi mai egoist. Sunt fericită că n-ai nici o şansă să-l iei de bărbat, domnişoară Catherine. Tovarăşa mea luă un aer serios auzind aceste vorbe. Uşurinţa cu care vorbeam despre moartea lui îi rănea sentimentele. — E mai tânăr decât mine, răspunse ea după ce se gândi câtva timp, şi trebuie să trăiască mai mult. Va trăi, va trăi atât cât voi trăi şi eu. Acum e tot atât de puternic cum era când a venit la noi, sunt absolut convinsă. N-are decât o răceală, exact ca tăticu'. Tu spui că tăticu' se va face bine; atunci de ce nu s-ar putea vindeca şi el? — Bine, bine! am strigat eu. De altfel nici nu trebuie să ne batem capul cu asta, căci ascultă, domnişoară, şi ia seama, eu mă ţin de cuvânt... dacă încerci să te duci încă o dată la Wuthering Heights, am să-i spun totul domnului Linton şi, atâta vreme cât el n-o permite, prietenia cu vărul dumitale nu trebuie să reînceapă. — A şi reînceput, mârâi Cathy îmbufnată. — Atunci nu trebuie să continue, am zis eu. — O să vedem, îmi răspunse şi porni înainte în galop, lăsându-mă să 155 mă târăsc în urma ei. Am ajuns acasă înainte de ora prânzului. Stăpânul credea c-am hoinărit prin parc, aşa că nu ne-a întrebat unde am fost. Cum am intrat în casă, ma-am grăbit să-mi schimb ghetele şi ciorapii, uzi leoarcă — căci şederea aceea atât de îndelungată la Heights, cu încălţămintea udă, îmi făcuse rău. În dimineaţa următoare nu m-am putut scula din pat, şi vreme de trei săptămâni am fost incapabilă să-mi îndeplinesc îndatoririle — o calamitate pe care n-o cunoscusem până atunci şi, spre fericirea mea nici dc-atunci încoace. Mica mea stăpână s-a purtat ca un înger, venind să mă îngrijească şi să-mi înveselească singurătatea. Izolarea aceasta m-a deprimat peste măsură. Pentru o fiinţă agitată şi activă, izolarea e foarte plicticoasă, dar de fapt nu aveam de ce mă plânge. În clipa când părăsea camera domnului Linton, Catherine apărea la căpătâiul meu. Îşi împărţea ziua între noi doi; nu pierdea nici un moment cu vreo distracţie; mânca pe apucate, nu-şi vedea de învăţătură şi nici de joacă şi era cea mai devotată infirmieră care-a îngrijit vreodată un bolnav. Trebuie să fi avut o inimă caldă dacă, iubindu-l aşa de mult pe tatăl ei, mai găsea atâta gingăşie şi pentru mine. Am spus că-şi împărţea ziua între noi, dar stăpânul se retrăgea la culcare devreme, iar eu, în general, nu mai aveam nevoie de nimic după ora şase. Aşa că seara făcea ceea ce voia. Sărmana copilă! Nu m-am întrebat niciodată ce făcea după ora ceaiului! Dar deseori, când intra la mine să-mi spună noapte bună, observam că are obrajii îmbujoraţi şi degetele ei subţiri sunt roşii; în loc să-mi închipui însă că roşeaţa aceea e provocată de o plimbare călare peste dealuri, o puneam pe seama focului din bibliotecă. CAPITOLUL 24 După trei săptămâni m-am simţit iar în stare să ies din camera mea şi să mă mişc prin casă; şi chiar în prima seară în care nu m-am culcat devreme am rugat-o pe Catherine să-mi citească ceva, deoarece ochii îmi erau obosiţi. Eram în bibliotecă, stăpânul se culcase. Consimţi mai mult de nevoie decât de voie, după câte mi s-a părut, dar eu, crezând că nu-i plac cărţile care mă interesează pe mine, am rugat-o să aleagă o carte din cele pe care le citea ea. A ales una care-i plăcea şi mi-a citit fără întrerupere cam un ceas; apoi începu să-mi pună fel de fel de întrebări. — Nu eşti obosită, Ellen? N-ar fi mai bine să te culci? Are să-ţi facă rău dacă te culci aşa de târziu, Ellen. — Nu, nu, scumpa mea, nu sunt obosită, îi răspundeam eu mereu. Văzând că n-am de gând să mă mişc, încercă o nouă metodă ca sămi dea a înţelege că se săturase de asemenea îndeletnicire. Începu să caşte, să se întindă, şi-apoi spuse: — Ellen, sunt ostenita. — Atunci nu mai citi; hai să stăm de vorbă, i-am răspuns. Asta fu şi mai rău; se mişca tot timpul pe scaun, suspina, se uita tot timpul la ceas, până când la ora opt, s-a dus în sfârşit în odaia ei; iar dacă te luai după privirile ei răutăcioase şi întunecate, şi după faptul că se freca 156 mereu la ochi, ai fi crezut că-i moartă de somn. A doua seară mi se păru şi mai nerăbdătoare, iar a treia, ca să scape de tovărăşia mea, se plânse că o doare capul şi mă părăsi. Purtarea ei mi se păru ciudată, şi, după ce-am stat singură câtva timp, m-am hotărât să mă urc sus şi s-o întreb dacă se simte mai bine şi-apoi s-o chem să se întindă pe canapea, în loc să stea sus, în întuneric. Dar Catherine nu era nicăieri: nici sus, nici jos. Servitorii susţineau că n-o văzuseră. Am ascultat la uşa domnului Edgar, dar acolo era tăcere. M-am întors iar în camera ei, am stins lumânarea şi m-am aşezat în faţa ferestrei. Luna strălucea, luminoasă; un strat subţire de zăpadă acoperea pământul, şi mi-am închipuit că s-a dus poate să ia puţin aer plimbându-se prin grădină. Apoi am zărit o siluetă care se strecura de-a lungul zidului interior al parcului, dar nu era tânăra mea stăpână; şi când umbra ieşi la lumină, am recunoscut pe unul din băieţii de la grajd. Rămase acolo destulă vreme, privind spre drumul de căruţe de pe moşie, apoi porni cu pas grăbit, ca şi cum zărise pe cineva, şi-1 văzui reapărând cu poneiul domnişoarei; iar alături de el, după ce abia descălecase, venea şi ea. Băiatul duse calul la grajd pe furiş, peste peluză. Cathy intră pe uşa cu geamuri a salonului şi se strecură încetişor sus, unde o aşteptam eu. A închis uşa uşor, şi-a scos ghetele pline de zăpadă, şi-a dezlegat pălăria şi, nebănuind prezenţa mea iscoditoare, a dat să-şi scoată paltonul; atunci mam ridicat brusc şi i-am apărut în faţă. Surpriza o încremeni pentru o clipă. Exclamă ceva neînţeles, apoi rămase nemişcată. — Scumpa mea domnişoară Catherine — am spus eu, prea puternic impresionată de bunătatea ei din ultima vreme pentru a începe printr-o ceartă — unde-ai putut călări până la ora asta? Şi cum ai putut încerca să mă păcăleşti spunându-mi poveşti? Unde-ai fost? Spune! — Până la marginea parcului, bâlbâi ea. Nu ţi-am spus poveşti. — Şi nicăieri altundeva? am întrebat eu. — Nu, fu răspunsul ei mârâit. — Oh, Catherine! am strigat îndurerată. Ştii c-ai făcut un lucru rău, căci altfel nu te-ai simţi silită să-mi spui un neadevăr. Şi asta mă doare. Aş prefera să fiu bolnavă trei luni decât să te aud născocind, cu bună-ştiinţă, o minciună. Sări spre mine şi, cu faţa scăldată de lacrimi, îşi aruncă braţele în jurul gâtului meu. — Bine, Ellen, dar mi-e atât de frică să nu te superi, zise ea. Făgăduieşte-mi că nu te superi, şi-am să-ţi spun tot adevărul. Am oroare să-ti ascund ceva. Ne-am aşezat pe banca din faţa ferestrei şi-am asigurat-o că n-am so cert, oricare i-ar fi secretul, pe care, fireşte, îl ghicisem; apoi începu: — Am fost la Wuthering Heights, Ellen; şi n-a existat zi în care să nu mă fi dus de când te-ai îmbolnăvit, în afară de cele trei seri de la început, şi de astea două, după ce-ai ieşit din camera ta. I-am dat lui Michael cărţi şi poze ca să mi-o pregătească pe Minny în fiecare seară şi s-o ducă la loc în grajd. Bagă de seamă să nu-l cerţi nici pe el. Soseam la Heights cam pe la şase şi jumătate, şi de obicei stăteam acolo până la opt şi jumătate; după aceea mă întorceam acasă în galop. Nu m-am dus ca să mă. distrez, de cele mai multe ori eram amărâtă tot timpul, şi numai din când în când fericită, poate o dată pe săptămână. La început mi-am închipuit c-o să fie 157 tare greu să te conving să mă laşi să-mi ţin cuvântul faţă de Linton, căci la plecare îi făgăduisem să merg iar a doua zi; dar cum a doua zi tu ai stat sus, am scăpat de încurcătura asta. În timp ce Michael repara broasca de la poarta parcului, în după-amiaza aceea, am pus mâna pe cheie şi i-am spus cât de mult dorea vărul meu să mă duc pe la el, căci era bolnav şi nu putea veni la Grange, şi că tăticu' se opunea să mă duc acolo. Apoi am vorbit cu el despre ponei. Îi place foarte mult să citească şi crede că, în curând, va pleca de la noi, căci vrea să se căsătorească. Atunci mi-a spus că dacă-i împrumut cărţi din bibliotecă, va face tot ceea ce-i cer; dar am preferat să-i dau din cărţile mele, şi a fost şi mai mulţumit. Când m-am dus a doua oară, Linton părea foarte vioi, iar Zillah, menajera lor, ne-a curăţat o cameră şi a făcut un foc bun şi ne-a spus că, deoarece Joseph era la capelă pentru rugăciune şi Hareton Earnshaw plecase cu câinii să fure fazani din pădurile noastre — după cum am aflat mai târziu —putem face ce ne place. Mi-a adus vin cald şi turtă dulce şi părea foarte binevoitoare. Linton şedea în fotoliu, eu în scaunul cu leagăn de lângă cămin şi-am râs şi-am povestit atât de vesel, aveam atâtea să ne spunem! Apoi am făcut planuri pe unde-o să ne ducem şi ce-o să facem la vară. Astea nu ţi le mai repet, căci ai să spui că sunt prostii. O dată însă era cât pe-aci să ne certăm. El mi-a spus că felul cel mai plăcut de a petrece o zi caldă, dogoritoare, de iulie e să stai culcat de dimineaţă până seara pe deal într-un culcuş de ierburi; albinele să zumzăie ca-n vis printre flori, cicârliile să cânte sus, deasupra capului, corul fără nori să fie albastru şi soarele strălucitor. Iată cum îşi închipuia el raiul pe pământ. Eu mi-l închipuiam altfel; să mă legăn într-un copac verde, în foşnetul frunzelor mişcate de vântul care bate dinspre apus; nori albi să zboare iute deasupra capului meu, şi sus, nu o ciocârlie, ci ciocârliile, sturzii, mierlele, pietroşeii şi cucii toţi să cânte de pretutindeni; să văd în depărtare dealurile întretăiate de văi reci şi întunecoase, iar lângă ele deluşoare cu iarbă înaltă, legănată în valuri bătute de vânt; păduri şi ape cântătoare şi lumea întreagă să fie trezită şi înnebunită de fericire. El dorea ca totul să zacă într-un extaz de nemişcare, eu doream ca totul să freamăte şi să joace într-o lumină strălucitoare. I-am spus că paradisul lui era numai pe jumătate viu, iar el a spus că al meu era cam beat. I-am spus că eu aş adormi în paradisul lui; el mi-a spus că n-ar putea respira în al meu, şi a-nceput să se îmbufneze. În cele din urmă ne-am învoit să le gustăm pe rând pe amândouă, cum se va face vreme bună; apoi ne-am sărutat şi-am fost iarăşi prieteni. După ce-am stat nemişcaţi un ceas, m-am uitat la odaia aceea mare, cu pardoseala netedă şi fără covoare şi m-am gândit că, mutând masa din loc, ar fi foarte bună pentru joacă. L-am rugat pe Linton s-o cheme pe Zillah ca să se joace cu noi de-a baba-oarba; ea să fie cea care ne prinde, ştii, Ellen, aşa cum făceai tu. El n-a vrut. Mi-a spus ca nu-i face plăcere, dar a consimţit să ne jucăm cu mingea. Am găsit două mingi într-un dulap, printre o grămadă de jucării vechi, cercuri şi titirezi, rachete şi zmei. Una era însemnată cu un C, iar cealaltă cu un H; eu am vrut s-o iau pe cea cu C, pentru că se potrivea cu Catherine, iar el s-o ia pe cea cu H, căci se potrivea cu Heathcliff, numele lui; dar din cea cu H curgeau tărâţe, şi lui Linton nu i-a plăcut. La joacă îl băteam tot timpul, şi iarăşi s-a îmbufnat, l-a apucat tusea şi s-a întors în fotoliul lui. Totuşi, în seara aceea şi-a 158 recăpătat uşor buna dispoziţie, a fost încântat de două sau trei cântece frumoase... cântecele tale, Ellen; iar când a trebuit să plec, m-a rugat şi ma implorat să viu şi în seara următoare. Eu i-am făgăduit. Minny şi cu mine am zburat acasă uşoare ca vântul, iar eu am visat până dimineaţa că sunt la Wuthering Heights cu vărul meu scump şi drag. A doua zi eram tristă, pe de o parte pentru că tu te simţeai rău, pe de alta pentru că aş fi vrut ca tata să ştie şi să fie de acord cu plecările mele. Dar după ceai răsări o lună splendidă; şi în timp ce călătoream spre Heights, tristeţea mi se risipi. O să petrec iar o seară fericită mi-am zis; şi ceea ce mă încânta mai mult era că şi frumosul meu Linton va petrece o seară plăcută. Am urcat în trap prin grădina lor şi pe când ocoleam casa ca să intru prin dos, mi-a ieşit Earnshaw în cale, a prins hăţurile calului şi mi-a spus să intru pe uşa principală. A mângâiat-o pe Minny pe gât, a spus că e un animal frumos şi mi s-a părut că doreşte să intre în vorbă cu mine. Eu nu i-am spus decât să-i dea pace calului, căci, de nu, îi va trage o copită. El mi-a răspuns pe tonul lui vulgar: — Şi de-ar da, nu m-ar durea prea tare; apoi, zâmbind, s-a uitat la picioarele calului. Mie-mi venea să-l pun la încercare, dar el se duse să deschidă uşa; şi când puse mâna pe ivăr, ridică privirea spre inscripţia de deasupra şi zise pe un ton prostesc, cu o naivitate în care se îmbinau stângăcia şi mândria: — Domnişoară Catherine, acum ştiu s-o citesc. — Admirabil! am exclamat eu. Citeşte-mi-o, te rog; ia să vedem cât de deştept te-ai făcut! El silabisi, tărăgănând o silabă după alta: — Hareton Earnshaw. — Şi cifrele? am strigat eu punându-l la încercare, căci îmi dădeam seama că mai departe nu ştia. — Încă nu ştiu să le zic, răspunse el. — Eşti un prostănac! i-am spus eu râzând cu poftă de înfrângerea lui. Nerodul îşi holbă ochii, rânjind cât îl ţinea gura, apoi se încruntă. Nu ştia ce să facă: să râdă cu mine ori ba, căci nu înţelegea bine ce înseamnă râsul meu, o familiaritate plăcută sau ceea ce era în realitate: dispreţ. Eu iam risipit îndoiala reluându-mi brusc gravitatea şi spunându-i să-şi caute de drum, căci am venit să-l văd pe Ltinton, nu pe el. El roşi— am văzut-o la lumina lunii—luă mâna de pe ivăr şi o şterse cu o mutră pe care se citea orgoliul rănit. Cred că deorece ştia să-şi silabisească propriul său nume s-a socotit tot atât de învăţat ca Linton şi a fost profund dezamăgit când eu nu m-am arătat de aceeaşi părere. — Opreşte-te, domnişoară Catherine, scumpa mea! am intervenit eu. N-am să te cert, dar mie nu-mi place cum te-ai purtat. Dacă ţi-ai fi reamintit că Hareton e tot vărul dumitale, ca şi domnul Heathcliff, ţi-ai fi dat seama cât de puţin se cuvenea să te porţi aşa. Trebuie să recunoşti cel puţin că era o ambiţie demnă de laudă să dorească a fi învăţat ca Linton şi sunt sigură că nu s-a străduit să citească acel nume numai pentru a se făli în faţa dumitale; nu mă îndoiesc că tot dumneata trebuie să-l fi făcut să-i fie ruşine de ignoranţa lui, iar acum dorea să îndrepte răul şi să-ţi fie pe plac. Faptul c-ai râs de încercarea lui nereuşită dovedeşte o foarte proastă creştere. Dacă dumneata ai fi fost crescută în aceleaşi condiţii, ai fi fost 159 mai puţin bădărancă? În copilărie era tot atât de ager la minte şi deştept ca şi dumneata. Pe mine mă doare că-i atât de dispreţuit acum şi asta numai pentru că mişelul acela de Heathcliff a fost aşa de nedrept faţă de el. — Vai, Ellen, sper că n-ai să plângi din cauza asta, nu-i aşa?! exclamă ea surprinsă de seriozitatea mea. Dar aşteaptă şi-ai să judeci singură dacă a învăţat abc-ul pentru a-mi plăcea mie şi dacă merită să fiu politicoasă cu bruta aceea. Am intrat. Linton era culcat pe bancă şi s-a ridicat pe jumătate ca să mă salute. — Sunt bolnav în seara asta, iubita mea Catherine, zise el, de aceea tu trebuie să vorbeşti tot timpul, iar eu te voi asculta. Haide, aşează-te lângă mine. Eram sigur c-ai să te ţii de cuvânt şi, înainte de plecare, am să-ţi cer să-mi făgăduieşti din nou că vei veni. Eu ştiam că nu trebuie să-l supăr, deoarece era bolnav. Am vorbit cu blândeţe şi nu i-am pus nici o întrebare, căutând să nu-l enervez nicicum. Îi adusesem câteva dintre cele mai frumoase cărţi ale mele; m-a rugat să-i citesc puţin dintr-una, şi eram pe cale să încep, când Earnshaw deschise uşa dintr-o smucitură— tot chibzuind la cele întâmplate se strânsese fiere în el—veni drept la noi, îl prinse pe Linton de braţ şi-l trânti de pe bancă. — Du-te-n odaia ta! i-a spus cu un glas aproape răguşit de mânios ce era, iar faţa îi părea umflată de furie. Du-te cu ea în odaia ta dacă a venit la tine! Din odaia asta n-ai să mă dai afară. Plecaţi de-aici amândoi! Ne-a înjurat şi pe unul şi pe altul şi, fără a-i da lui Linton timp să răspundă, îl îmbrânci până-n bucătărie. Când m-am dus după Linton, Hareton şi-a strâns pumnii de parcă voia să dea în mine. Pentru o clipă mam speriat şi-am scăpat o carte din mână: el i-a tras una cu piciorul, azvârlind-o cât colo în urma mea, şi a închis uşa. Atunci am auzit lângă foc un râs răutăcios şi scârţâit şi, când am întors capul, l-am văzut pe odiosul ăla de Joseph frecându-şi mâinile osoase şi tremurătoare. — Eram sigur că vă pofteşte afar'! Grozav băiat! Are minte, nu glumă! El, ştie... da, ştie tot atât de bine ca şi mine cine-ar trebui să fie stăpân aici... He, he, he! V-a făcut s-o ştergeţi de aici aşa cum se cuvine! He, he, he! — Unde să mergem? l-am întrebat pe vărul meu, fără a lua în seamă batjocura ticălosului bătrân. Linton era alb ca varul şi tremura. În clipa aceea nu era frumos, Ellen. Oh, nu! Arăta îngrozitor, căci faţa-i slabă şi ochii mari se urâţiseră din pricina furiei frenetice şi neputincioase care-l stăpânea. Puse mâna pe clanţă şi scutură; era încuiată pe dinăuntru. — Dacă nu mă laşi înăuntru, te omor!... Dacă nu mă laşi înăuntru, te omor!... spunea, mai bine zis, ţipa. Diavole! Diavole!... Te omor... te omor! Şi iarăşi am auzit râsul scârţâit al lui Joseph. — Auzî-l pe tat'su! strigă el. Asta-i de la tat'su! Aşa-i, moştenim şi dintr-o parte, şi din ailaltă. Nu-l băga-n seamă, băiete... nu te speria... nu poate s-ajungă la tine!  ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze...   |
|
date: Joi, 21/07/2011, 8:53 PM | message # 17
Am prins mâinile lui Linton şi-am încercat să-l trag de la uşă, dar el
ţipa atât de îngrozitor, încât n-am mai îndrăznit să mă mişc. În cele din urmă ţipetele i se înecară într-o criză groaznică de tuse, sângele îi ţâşni din gură şi căzu la pământ. Am fugit în curte, bolnavă de spaimă, şi-am strigat-o pe Zillah cât mă ţinea gura. M-a auzit imediat, căci mulgea vacile 160 într-un şopron din dosul magaziei. Îşi lăsă lucrul şi veni în grabă mare, întrebându-se ce se întâmplase. N-aveam grai să-i explic, dar am tras-o în casă şi-am început să-l caut pe Linton. Earnshaw ieşise să vadă ce ispravă făcuse, şi tocmai îl ducea pe bietul băiat sus. Zillah şi cu mine ne-am urcat după el; dar la capul scării Earnshaw m-a oprit şi mi-a spus să nu intru, ci să plec acasă. Am strigat că l-a omorât pe Linton şi că "am” să intru. Joseph încuie uşa şi strigă să nu fac zarvă; apoi mă întrebă dacă şi eu eram "tot aşa de nebună ca el”. Am rămas acolo plângând, până când reapăru menajera. M-a încredinţat că în curând o să-i fie mai bine, dar că n-avusese nici un rost ca Linton să ţipe şi să urle aşa. Apoi m-a luat de mână şi m-a dus jos, aproape cu sila. Ellen, îmi venea să-mi smulg părul din cap! Am plâns cu sughiţuri, de nu mai vedeam cu ochii; iar nemernicul acela, pentru care tu ai atâta simpatie, stătea în faţa mea, încercând din când în când să-mi spună câteun "psst!” şi să nege c-ar fi vinovat. În cele din urmă, speriat de ameninţările mele c-am să-l spun lui tăticu' şi c-o să-l bage la-nchisoare şio să-l spânzure, a-nceput să plângă şi el şi a ieşit iute, ca să-şi ascundă laşitatea şi emoţia. Totuşi n-am scăpat de el căci, într-un târziu, când m-au silit să plec şi ajunsesem la câteva sute de iarzi de fermă, Earnshaw apăru brusc din umbra de la marginea drumului, o opri pe Minny şi mă prinse de mână. — Domnişoară Catherine, sunt foarte necăjit, începu el, dar e din cale-afară de păcat... Eu i-am tras una cu biciul, crezând că vrea să mă omoare. Dar mi-a dat drumul răcnind una din înjurăturile lui oribile, iar eu m-am întors acasă în galop aproape scoasă din minţi. În seara aceea nu ţi-am spus noapte bună, iar a doua zi nu m-am dus la Wuthering Heights. Doream tare mult să mă duc, dar eram foarte emoţionată; uneori mă temeam ca nu cumva să mi se spună că Linton a murit, alteori mă cutremuram la gândul că l-aş putea întâlni pe Hareton. A treia zi însă am prins curaj. Nu mai puteam îndura incertitudinea, aşa că iar am plecat pe furiş. Am plecat la ora cinci pe jos, sperând să pot intra în casă pe ascuns şi să mă urc în camera lui Linton fără a fi văzută. Dar câinii îmi semnalară apropierea. Zillah mă primi, spunând: "Băiatul se reface binişor”, şi mă introduse într-o odăiţă mică şi curată, acoperită cu covoare, unde, spre nespusa mea bucurie, l-am găsit pe Linton culcat pe-o canapeluţă, citind una din cărţile mele. Dar el nici nu mi-a vorbit şi nici nu s-a uitat la mine timp de un ceas întreg, Ellen. Vai, ce fire nenorocită are! Şi ceea ce m-a uimit şi mai mult a fost faptul că, după ce-a deschis gura, a spus o minciună: că eu pricinuisem scandalul şi că Hareton n-avea nici o vină! Cum eram incapabilă să-i răspund altfel decât înfuriată, m-am ridicat şi am ieşit din odaie. El strigă în urma mea, slab: "Catherine!” Nu se aştepta să reacţionez astfel, dar nu m-am întors; iar în ziua următoare am rămas acasă pentru a doua oară, apoape hotărâtă să nu mă mai duc la el. Dar era atât de greu să mă culc şi să mă scol fără să am măcar o veste din partea lui, încât hotărârea mea s-a risipit încă înainte de-a fi fost luată în mod definitiv. În ajun mi se păruse c-ar fi o greşeală să merg din nou la el, dar a doua zi mi se părea o greşeală să nu merg. Michael veni să mă întrebe dacă trebuie să pună şaua pe Minny; i-am răspuns "da”; şi pe când mă ducea peste dealuri, mi se părea că-mi fac datoria. Am fost silită să 161 trec pe sub ferestrele din faţa casei; de altfel n-avea nici un rost să încerc să-mi ascund prezenţa. — Tânărul stăpân e în sală, zise Zillah, văzându-mă că pornesc spre salon. Am intrat. Earnshaw era şi el acolo, dar părăsi imediat încăperea. Linton şedea în fotoliul cel mare, pe jumătate adormit; în timp ce mă îndreptam spre cămin, am început pe un ton serios, convinsă în parte că spun exact ceea ce credeam: — Deoarece nu mă iubeşti, Linton, şi deoarece crezi că vin aici cu intenţia de a-ţi face rău şi pretinzi c-aşa fac de fiecare dată, asta este ultima noastră întâlnire. Hai să ne luăm rămas bun. Spune-i domnului Heathcliff că nu doreşti să mă vezi şi că nu trebuie să mai inventeze minciuni în această privinţă. — Aşază-te şi scoate-ţi pălăria, Catherine, răspunse el. Tu eşti mult mai fericită decât mine şi-ar trebui să fii mai bună. Tăticu' îmi vorbeşte îndeajuns despre cusururile mele şi-mi arată destul dispreţ pentru ca, în mod firesc, să mă îndoiesc de mine însumi. Mă întreb chiar dacă nu cumva sunt într-adevăr atât de lipsit de valoare cum îmi spune el adeseori, şi atunci mă simt aşa de mânios şi de amărât, încât urăsc pe toată lumea! Sunt lipsit de valoare şi am o fire urâtă şi sunt prost dispus aproape tot timpul. Aşa că, dacă vrei, poţi să-ţi iei rămas bun de la mine; scapi astfel de o plictiseală. Un singur lucru te rog, Catherine, să fii dreaptă cu mine şi să crezi că, dacă aş putea, aş fi tot atât de dulce, tot atât de blând şi tot atât de bun ca tine, şi tare-aş vrea să fiu tot atât de fericit şi tot atât de sănătos. Crede-mă, bunătatea ta m-a făcut să te iubesc mai profund decât dacă ţi-aş fi meritat iubirea şi, cu toate că n-am putut să-mi ascund firea şi, fără să vreau, ţi-am dezvăluit-o, îmi pare rău şi mă căiesc; voi regreta şi mă voi căi până la sfârşitul zilelor mele! Am simţit că spunea adevărul şi că trebuie să-l iert, deşi ştiam că în momentul următor se va certa din nou cu mine şi va trebui să-l iert din nou. Ne-am împăcat totuşi; am plâns amândoi tot timpul cât am stat acolo; n-am plâns numai de tristeţe, deşi eram tristă că Linton are o fire atât de nenorocită. Prietenii din preajma lui nu vor trăi niciodată liniştiţi, iar el nu va fi niciodată fericit! Începând din seara aceea m-am dus mereu în micul lui salon, pentru că, în ziua următoare, s-a întors tatăl lui. Cred că numai de trei ori am fost veseli şi plini de nădejde, aşa cum fusesem în prima seară; restul zilelor mele au fost triste şi frământate când din pricina egoismului şi a răutăţii lui, când din pricina bolii. Dar mam obişnuit să-i rabd cusururile cu aceeaşi răbdare cu care-i suportam şi boala. Domnul Heathcliff mă evita intenţionat; nu l-am văzut aproape deloc. Totuşi, duminica trecută, venind mai devreme ca de obicei, l-am auzit insultându-l foarte aspru pe sărmanul Linton pentru purtarea din seara din ajun. Nu ştiu cum a putut afla dacă n-a ascultat la uşă?! Nu încape îndoială că Linton a fost enervat, dar asta nu privea pe nimeni în afară de mine; iar eu am întrerupt discursul domnului Heathcliff intrând în cameră şi spunându-i exact ceea ce credeam. A izbucnit în râs şi a plecat, declarând că e încântat de atitudinea mea în această chestiune. Atunci iam spus lui Linton că lucrurile neplăcute trebuie să mi le spună în şoaptă. Acum, Ellen, ai aflat totul. Nu mai pot fi oprită să mă duc la Wuthering Heights decât cu preţul suferinţei a doi oameni; dacă tu nu-i spui nimic lui 162 tăticu', vizitele mele nu vor tulbura liniştea nimănui. N-ai să-i spui, nu-i aşa? Ai fi foarte haină la suflet dacă ai sufla vreun cuvânt! — Mâine am să hotărăsc asupra acestei chestiuni, domnişoară Catherine, i-am răspuns. Asta cere oarecare gândire, aşa că te las să te odihneşti; iar eu mă duc să gândesc asupra lucrurilor pe care mi le-ai povestit. Numai că am gândit cu glas tare şi în prezenţa stăpânului meu, căci din odaia micii stăpâne m-am dus de-a dreptul în odaia lui şi i-am relatat întreaga poveste, cu excepţia convorbirilor dintre Catherine şi vărul ei; şi fără a pomeni nimic de Hareton. Domnul Linton a fost alarmat şi îndurerat mai mult decât voia să arate. Dimineaţa Catherine află despre trădarea mea, ca şi de hotărârea domnului Linton de a pune capăt acestor vizite tainice. În zadar a plâns şi s-a luptat împotriva interdicţiei; în zadar şi-a implorat tatăl să aibă milă de Linton; a obţinut numai făgăduiala că domnul Linton îi va scrie vărului ei şi-i va spune să vină la Grange oricând doreşte, explicându-i în acelaşi timp că nu trebuie să mai spere s-o vadă pe Catherine la Wuthering Heights. Poate că, dacă şi-ar fi dat seama de dispoziţia şi de starea sănătăţii nepotului său, ar fi avut puterea să-i interzică şi această slabă mângâiere. CAPITOLUL 25 — Lucrurile astea s-au petrecut iarna trecută, domnule, zise doamna Dean, nu-i decât un an de-atunci. Pe vremea aceea n-aş fi crezut că după douăsprezece luni am să distrez un străin povestindu-i-le. Dar cine ştie câtă vreme veţi mai fi un străin? Sunteţi prea tânăr să vă mulţumiţi cu viaţa asta singuratică, şi eu nu-mi pot închipui că cineva o poate vedea pe Catherine Linton fără s-o iubească. Văd că zâmbiţi, dar pentru ce păreţi atât de vioi şi plin de interes, când vorbesc despre ea? Şi pentru ce mi-aţi cerut să atârn portretul ei deasupra căminului? Şi pentru ce... — Opreşte-te, scumpă doamnă Dean, am strigat eu. Ar fi foarte firesc s-o iubesc, dar ea oare m-ar iubi? Am îndoieli prea mari ca să-mi risc liniştea lăsându-mă ispitit—şi-apoi eu nu sunt de pe-aici. Vin dintr-o lume plină de agitaţie şi trebuie să mă întorc în ea. Spune mai departe, Catherine s-a supus poruncilor tatălui? — Da, continuă menajera. Dragostea pentru tatăl ei rămăsese sentimentul cel mai puternic pe care-l avea în inimă. Domnul Edgar i-a vorbit fără mânie, cu profunda gingăşie a omului care simte că-şi va părăsi peste puţină vreme comoara în mijlocul duşmanilor şi a primejdiei şi careşi dă seama că singurul ajutor pe care i-l putea lăsa moştenire ca s-o călăuzească sunt cuvintele lui. Câteva zile după aceea îmi spuse: — Aş dori ca nepotul meu să ne scrie sau să vină aici. Spune-mi sincer, ce crezi despre el, s-a schimbat în bine sau există vreo perspectivă de ameliorare a sănătăţii lui pe măsură ce se maturizează? — E foarte plăpând, domnule, i-am răspuns, şi n-aş prea crede c-o să ajungă la vârsta bărbăţiei. Ceea ce pot să vă spun e că nu seamănă cu tatăl său, şi în cazul când domnişoara Catherine ar avea nenorocul să se 163 căsătorească cu el, ar putea izbuti să-l supună dacă n-ar avea naivitatea de a fi din cale-afară de îngăduitoare. Însă, stăpâne, aveţi tot timpul să faceţi cunoştinţă cu el şi să vedeţi dacă s-ar potrivi sau nu cu domnişoara. Mai trebuie să treacă cel puţin patru ani până ajunge la majorat. Edgar oftă şi, ducându-se la fereastră, îşi îndreptă privirea spre cimitirul din curtea bisericii de la Gimmerton. Era o după-amiază ceţoasă, soarele de februarie strălucea slab, încât abia se puteau desluşi cei doi brazi din curtea bisericii şi pietrele de mormânt risipite ici şi colo. — Adeseori m-am rugat, zise el de parcă vorbea cu sine însuşi, ca ceasul neînduplecat ce se apropie să vină în grabă, iar acum începe să-mi fie frică şi mă dau în lături. Credeam că amintirea clipei în care am coborât valea aceea ca mire e mai puţin dulce decât speranţa că repede, peste câteva luni sau poate săptămâni, voi fi dus acolo şi aşezat în văgăuna aceea singuratică! Ellen, am fost foarte fericit cu micuţa mea Cathy, şi-n serile de iarnă şi-n zilele de vară; era o nădejde vie alături de mine. Dar am fost tot atât de fericit şi când, în serile lungi de iunie, visam singur, printre acele pietre de lângă biserica cea veche, întins pe movila verde de pe mormântul mamei sale, când doream... tânjeam după vremea când voi putea zace alături de ea. Ce pot face eu pentru Cathy? Ce trebuie să fac înainte de a o părăsi? Nu-mi pasă că Linton e fiul lui Heathcliff şi nici că miar lua-o. Nu-mi pasă că Heathcliff şi-a atins ţelul şi că a biruit, răpindu-mi ultima fericire, dacă aş şti că asta o poate mângâia de pierderea mea! Dar dacă Linton nu-i demn de ea— dacă nu-i decât o unealtă neputincioasă în mâna tatălui său — nu i-o pot ceda! Şi oricât de dură ar fi lovitura dată sufletului ei înflăcărat, trebuie să perseverez chiar cu preţul de-a o face să sufere atâta vreme cât sunt în viaţă şi de a o lăsa singură după moartea mea! Scumpa de ea! Aş fi preferat să i-o dăruiesc lui Dumnezeu şi s-o aşez în pământ înaintea mea. — Dăruiţi-i-o lui Dumnezeu vie, domnule, i-am răspuns eu; şi dac-ar fi să vă pierdem—ferească-ne Dumnezeu— cu ajutorul lui am să fiu eu prietena şi sfetnica ei până la urmă. Domnişoara Catherine e un copil cuminte, nu mă tem că va face cu bună-ştiinţă un lucru greşit, iar oamenii care-şi fac datoria sunt întotdeauna răsplătiţi în cele din urmă. Se desprimăvărase de-a binelea, dar stăpânul nu se întrema aşa cum ar fi trebuit, cu toate că-şi reîncepuse plimbările pe moşie împreună cu fata lui. Pentru lipsa ei de experienţă lucrul acesta însemna începutul convalescenţei; apoi obrajii îi erau adeseori îmbujoraţi şi ochii strălucitori, iar ea era convinsă că se va vindeca. În a şaptesprezecea aniversare a zilei ei de naştere el nu se mai duse în curtea bisericii: ploua. I-am spus: — Astă-seară, desigur, nu ieşiţi, domnule. El răspunse: — Nu, anul acesta îmi amân vizita pentru mai târziu. I-a scris din nou lui Linton, exprimându-şi dorinţa fierbinte de a-l vedea; şi nu mă îndoiesc că, dacă bolnavul ar fi fost în stare, tatăl său i-ar fi îngăduit să vină. Dar, după cum a fost îndrumat, a răspuns dând de înţeles că domnul Heathcliff se opune vizitei lui la Grange. însă îi spunea că era incântat de bunătatea cu care unchiul îşi aducea aminte de el şi spera să-l întâlnească uneori în timpul plimbărilor, căci dorea să-l roage personal să nu-l despartă complet de verişoara lui Această parte a scrisorii era simplă, fusese probabil compusă chiar 164 de el. Heathcliff ştia că în acea vreme Linton era în stare să pledeze destul de elocvent pentru a fi împreună cu Catherine. "Nu vă cer să vină aici, scria tânărul Linton, dar trebuie oare să n-o mai văd niciodată pentru că tatăl meu îmi interzice să mă duc la ea acasă, iar dumneata îi interzici să vină la mine? Te rog, vino din când în când călare împreună cu ea spre Heights şi îngăduie-ne să schimbăm câteva cuvinte în prezenţa dumitale! Noi n-am greşit cu nimic pentru a îndura această despărţire, iar dumneata nu eşti supărat pe mine. N-ai nici un motiv să nu mă iubeşti; cred c-o recunoşti şi dumneata. Unchiule dragă, trimite-mi mâine câteva cuvinte binevoitoare şi lasă-ne să ne întâlnim oriunde doreşti, în afară de Thrushcross Grange. Sper că o întrevedere cu mine te va convinge că n-am caracterul tatălui meu; el susţine că sunt mai mult nepotul dumitale decât fiul lui şi, cu toate că am cusururi care să mă facă să fiu nedemn de Catherine, ea mi le-a trecut cu vederea, iar de dragul ei ar trebui să mi le ierţi şi dumneata. Mă întrebi de sănătate... mă simt mai bine. Dar, atâta vreme cât mi se taie orice speranţă şi sunt condamnat la singurătate sau la convieţuirea cu nişte oameni care nu mau iubit niciodată şi nici nu mă vor iubi vreodată, cum aş putea fi vesel şi sănătos?” Pentru că n-o putea însoţi pe Catherine, cu toate că-i era milă de băiat, Edgar nu i-a putut satisface rugămintea. A spus că se vor întâlni poate la vară, dar între timp l-a sfătuit să-i scrie din când în când şi, dându-şi bine seama de greaua situaţie pe care o avea în propria lui familie, i-a făgăduit că-i va da orice sfat sau mângâiere prin corespondenţă. Linton a acceptat; şi de n-ar fi fost strunit, ar fi stricat probabil totul umplându-şi scrisorile cu plângeri şi văicăreli. Dar tatăl său îl urmărea îndeaproape şi, fireşte, voia să vadă fiecare rând pe care i-l scria stăpânului meu; aşa că, în loc de a descrie suferinţele şi necazurile lui personale, probleme care-i ocupau tot timpul gândurile, cântă pe struna cruzimii cu care e constrâns să stea despărţit de prietena şi iubita lui, rugându-l frumos pe domnul Linton să-i îngăduie cât de curând o întrevedere, căci altfel va crede că-i înşelat cu bună-ştiinţă prin promisiuni deşarte. Acasă la noi, Cathy era o puternică aliată a lui Linton. Aşa că, în cele din urmă, l-au convins pe stăpânul meu să consimtă ca, o dată pe săptămână, să-i lase să facă împreună o plimbare călare sau pe jos, pe dealurile din apropiere de Grange, sub paza mea, căci în luna iunie stăpânul deodată se simţi şi mai slăbit. Cu toate că an de an strânsese o parte din venit mărind astfel averea tinerei domnişoare, avea dorinţa naturală ca ea să păstreze, sau cel puţin să se înapoieze cât mai curând în casa strămoşilor ei. Şi, după părerea stăpânului meu, singura posibilitate de a realiza acest lucru era să se căsătorească cu moştenitorul lui, neştiind că Linton— de altfel cred că nimeni nu ştia acest lucru — se stingea tot atât de iute ca şi el. Nici un doctor nu intra la Heights şi nimeni nu-l vedea pe domnul Linton Heacthcliff ca să ne poată da vreo veste în legătură cu starea sănătăţii lui. Eu, în ce mă privea, începusem să cred că presimţirile îmi erau greşite şi că se întremase probabil, de vreme ce vorbea despre o plimbare călare sau pe jos peste dealuri, mai ales că stăruia atât de mult să-şi realizeze planul. Nu mi-aş fi închipuit că un tată se poate purta atât de crud cu un copil care trage să moară, după cum am aflat mai târziu că 165 s-a purtat Heathcliff cu Linton, silindu-l să pară atât de dornic de o întâlnire cu Catherine. Iar eforturile lui Heathcliff se înteţeau cu-atât mai mult cu cât planurile sale hrăpăreţe şi neomenoase erau ameninţate de moartea apropiată a băiatului. CAPITOLUL 26 Era aproape în toiul verii când Edgar, după multă şovăială, cedă rugăminţilor celor doi tineri, şi Catherine şi cu mine pornirăm în prima noastră plimbare călare pentru a ne întâlni cu vărul ei. Era o zi întunecată, cu zăpuşeală, fără soare, dar cu cerul prea pestriţ şi neguros ca să ne temem de ploaie. Locul nostru de întâlnire fusese fixat la piatra de hotar de la încrucişarea drumurilor. Însă când am ajuns acolo, un mic păstor trimis în calea noastră ne spuse că domnul Linton se afla chiar la marginea domeniului Wuthering Heights şi ne-ar fi foarte îndatorat dacă am face câţiva paşi într-acolo. — Asta înseamnă că domnul Linton a uitat prima condiţie a unchiului său, am remarcat; el ne-a poruncit să rămânem pe moşia Grange şi, dacă mai înaintăm, ieşim de pe ea. — Bine, nu face nimic! Când vom ajunge la el o să întoarcem caii, răspunse tovarăşa mea, şi-o să ne plimbăm spre casa noastră. Dar când am ajuns lângă Linton— nu era la mai mult de-un sfert de milă de uşa casei lui—am văzut că n-avea cal şi-am fost silite să descălecăm şi să-i lăsăm pe ai noştri să pască. Era culcat pe iarbă, aşteptând să ne apropiem, şi nu s-a ridicat până n-am fost la câţiva paşi de el. Dar umbla atât de greu şi era atât de palid, încât am exclamat imediat: — Păi, domnule Heathcliff, dumneata nu eşti în stare să faci o plimbare în dimineaţa asta. Pari foarte bolnav! Catherine îl privi cu durere şi uimire. Exclamaţia de bucurie de pe buze i se transformă într-una de spaimă, iar cuvintele de bun-venit pentru o revedere atât de mult aşteptată se transformară într-o întrebare îngrijorată: dacă nu cumva se simte mai rău decât de obicei. — Nu... mai bine... mai bine! zise el gâfâind, tremurând şi ţinând-o de mână, de parc-ar fi avut nevoie de sprijin. Ochii lui albaştri, mari, rătăceau timid asupra ei, iar cearcănele din jurul lor le transformaseră expresia melancolică de odinioară într-una de duritate sălbăticită. — Dar îţi este mai rău, stărui verişoara; mai rău decât atunci când te-am văzut ultima oară, eşti mai slab şi... — Sunt ostenit, o întrerupse el grăbit. E prea cald ca să umblăm, hai să şedem aici. Iar dimineaţa adeseori mă simt rău... Tăticu' spune că am crescut prea repede. Foarte nemulţumită de acest răspuns, Cathy se aşeză, iar el se întinse alături, lângă ea. — Asta seamănă cu paradisul tău, zise ea, făcând un efort să fie veselă. Îţi aduci aminte de învoiala noastră de a petrece două zile aşa cum ne place nouă cel mai mult? Asta-i, desigur, o zi pe placul tău, numai că 166 cerul e cu nori, dar sunt atât de uşori şi de străvezii încât e mai frumos decât dac-ar fi soare. Săptămâna viitoare, dacă poţi, o să mergem călare în parcul de la Grange; poate vedem şi paradisul meu. Linton n-avea aerul să-şi reamintească despre ce e vorba, şi se vedea cât colo că-i e foarte greu să susţină o convorbire. Lipsa lui de interes pentru tot ce-i spunea Cathy, precum şi neputinţa de a o distra erau atât de evidente încât fata nu-şi putu ascunde dezamăgirea. Fiinţa şi purtarea lui Linton se schimbaseră într-un mod de nedescris. El care, odinioară, deşi morocănos, se putea transforma într-un om plăcut sub mângâieri, acum devenise cu totul apatic. Şi nu mai găsirăm aproape nici urmă din răutatea copilului care te necăjeşte şi te enervează numai ca să fie mângâiat; am văzut însă cu-atât mai limpede pe omul grav bolnav, urâcios şi absorbit de nenorocirea lui, omul care respinge orice mângâiere şi e gata să considere veselia altora drept o insultă. Catherine observă, ca şi mine, că prezenţa ei era mai degrabă o pedeapsă decât o plăcere pentru el, şi de aceea, fără şovăială, propuse să plecăm. Dar, spre surpriza noastră, această propunere l-a trezit pe Linton din letargie şi l-a adus într-o stare de agitaţie stranie. Privind înspăimântat spre casa de la Heights, nea implorat să mai rămânem cel puţin încă o jumătate de ceas. — Dar cred, zise Cathy, că te-ai simţi mai bine acasă la tine decât şezând aici; şi-apoi, după cum îmi dau seama, azi nu te pot distra cu poveştile, cântecele şi pălăvrăgeala mea. În astea şase luni ai ajuns mai înţelept decât mine. Nu-ţi mai place ceea ce-mi place mie. Dacă aş şti ce să fac ca să te înveselesc puţin, aş sta cu plăcere. — Stai şi te odihneşte şi tu, răspunse el. Catherine, să nu crezi şi să nu spui că mă simt "foarte”rău. Zăpuşeala şi căldura mă apasă, dar înainte de venirea voastră m-am plimbat multă vreme singur. Spune-i unchiului că sunt destul de sănătos. Vrei? — Am să-i spun că asta zici "tu”, Linton, dar eu nu pot afirma că-i aşa, observă tânăra mea domnişoară, uimită de încăpăţânarea cu care vărul ei susţinea un neadevăr atât de evident. — Să vii aici şi joia viitoare, continuă el, ferindu-se de privirile ei nedumerite. Şi transmite-i mulţumirile mele unchiului pentru că ţi-a îngăduit să vii... cele mai călduroase mulţumiri, Catherine. Şi... dacă te întâlneşti cumva cu tata şi te-ntreabă despre mine, nu-l lăsa să creadă cam fost atât de tăcut şi de prost. Nu face o mutră atât de tristă şi de abătută ca acum... o să se înfurie. — Nu-mi pasă de furia lui! exclamă Catherine, crezând că mânia lui Heathcliff se va abate asupra ei. — Dar mie-mi pasă, zise Linton, cutremurându-se. Nu-l întărâta împotriva mea, Catherine, căci e foarte brutal. — E sever cu dumneata, domnule Heathcliff? l-am întrebat. A obosit de atâta indulgenţă şi a trecut de la ura pasivă la ura activă? Linton se uită iar la mine, dar nu-mi răspunse. Şi după ce Cathy mai şezu lângă el încă zece minute, în care timp Linton adormi cu capul căzut pe piept, scoţând doar câteva gemete înăbuşite de epuizare şi de durere, Cathy încercă să-şi aline deziluzia şi porni după afine, împărţindu-şi apoi cu mine rodul muncii. Lui nu-i oferi, căci îşi dădea seama că orice gest din parte-i îl obosea şi-l plictisea. — A trecut o jumătate de ceas, Ellen? îmi şopti la ureche în cele din 167 urmă. Nu văd pentru ce trebuie să mai stăm. A adormit şi sunt sigură că tăticu' abia aşteaptă să ne vadă acasă. — Bine, dar nu-l putem lăsa aici dormind, i-am răspuns, trebuie să stăm până se trezeşte, ai răbdare. Erai atât de grăbită să pleci de-acasă, ţi-aduci aminte! Observ însă că dorinţa de a-l vedea pe bietul Linton ţi s-a evaporat destul de iute! — Pentru ce a dorit "el” să mă vadă? întrebă Catherine. În momentele lui de cea mai proastă dispoziţie îl iubeam mai mult decât în starea asta ciudată. Am impresia c-a fost silit să vină la... această întâlnire... de teamă să nu-l certe tatăl lui. Dar eu nu vin aici ca să-i fac plăcere domnului Heathcliff, oricare ar fi motivele ce-l împing să-i poruncească lui Linton să îndure această pedeapsă. Deşi mă bucur că-i sănătos, îmi pare rău că-i mult mai puţin prietenos şi mult mai rece faţă de mine. — Adică dumneata crezi că e mai sănătos? — Da, răspunse ea, pentru că, după cum ştii, e incapabil să nu se înduioşeze de suferinţele lui. Nu cred că acum e sănătos, aşa cum mi-a cerut să-i spun lui tăticu', dar e foarte probabil că se simte mai bine. — Aici nu suntem de aceeaşi părere, domnişoară Cathy, am adăugat eu; după mine îi este mult, mult mai rău. În acel moment Linton tresări din moţăială îngrozitor de speriat şi întrebă dacă nu cumva l-a strigat cineva. — Nu, zise Catherine, poate-ai visat. Nu pot pricepe pentru ce moţăi pe câmp dimineaţa! — Mi se pare că l-am auzit pe tata, gâfâi el şi-apoi îşi ridică privirea spre cerul posomorât de deasupra noastră. Sunteţi sigure că n-a vorbit nimeni? — Sigure de tot, răspunse vara lui. Numai Ellen şi cu mine: ne contraziceam în ceea ce priveşte sănătatea ta. Eşti într-adevăr mai tare, Linton, decât astă-iarnă când ne-am despărţit? Dar sentimentul tău faţă de mine sunt sigură c-a slăbit! Vorbeşte... aşa-i? Când răspunse, ochii îi erau plini de lacrimi: — Da, sunt mai tare! Dar, tot sub impresia glasului aceluia imaginar, privirea îi rătăcea de colo colo, căutând să-l descopere pe cel care-l strigase. Cathy se ridică. — Pentru azi ajunge, trebuie să ne despărţim, îi zise. N-am să-ţi ascund că am fost amarnic decepţionată de întâlnirea noastră, cu toate că n-am să spun asta nimănui; dar nu pentru că m-aş teme de domnul Heathcliff! — Taci! murmură Linton. Pentru numele lui Dumnezeu, taci! Uite-l că vine. Şi se agăţă de braţul bietei Catherine, luptându-se s-o mai reţină. Dar auzind acestea, ea se desfăcu în grabă şi o fluieră pe Minny, care-o asculta ca un câine. — Joia viitoare am să fiu aici! strigă ea, sărind în şa. La revedere! Grăbeşte-te, Ellen! Astfel l-am părăsit: aproape inconştient de plecarea noastră, mult prea absorbit de spaima provocată de apropierea tatălui. Înainte de a ajunge acasă, dezamăgirea bietei Catherine se mai îndulci, transformându-se într-un sentiment complex de milă şi regret, în care se amesteca şi oarecare îngrijorare cu privire la sănătatea lui Linton 168 şi a mediului în care trăia. Aici îi împărtăşeam şi eu părerile, deşi am sfătuit-o să nu vorbească prea mult, sperând că cea de-a doua întâlnire ne va îngădui să judecăm mai bine situaţia. Stăpânul ne-a cerut o amănunţită dare de seamă asupra plimbării noastre. Mulţumirile transmise de nepotul său au fost relatate întocmai, dar peste toate celelalte domnişoara Cathy trecu uşor. Eu, de asemenea, i-am răspuns în doi peri la întrebări, căci nu ştiam ce să-i ascund şi ce să-i dezvălui. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 21/07/2011, 8:54 PM | message # 18
CAPITOLUL 27
Şapte zile trecură ca o clipă, şi fiecare din ele fu pecetluită de înrăutăţirea rapidă a stării lui Edgar Linton. Dezastrul care, până atunci, se producea în luni de zile, acum se săvârşea în câteva ceasuri. Catherine, pe care am fi vrut s-o mai păcălim, nu se mai lăsa păcălită; mintea ei ageră ghicise ceea ce sa petrecea şi se gândea în taină la îngrozitoarea eventualitate care, încetul cu încetul, devenea certitudine. Când sosi ziua de joi, nu avu curajul să pomenească de plimbarea plănuită de-atâta vreme; dar eu i-am reamintit-o stăpânului şi-am obţinut permisiunea de-a o scoate pe Cathy la aer, căci în ultima vreme lumea ei se rezuma la bibliotecă, unde tatăl petrecea zilnic câteva ceasuri— singurele în care nu sta culcat— şi la camera acestuia. Îi părea rău de fiecare clipă pe care n-o petrecea aplecată asupra pernei lui, sau aşezată lângă el. Faţa îi era trasă de-atâta veghe şi tristeţe, iar stăpânul fu încântat s-o trimită la ceea ce— aşa-i plăcea lui să creadă — va fi o plăcută schimbare de decor şi societate; apoi se mai mângâia cu nădejdea că poate astfel nu va rămâne cu totul singură după moartea lui. El avea o idee fixă—ghicisem asta dintr-o seamă de observaţii de-ale lui care-i scăpaseră fără vrere: credea că întrucât nepotul îi semăna la chip, îi semăna şi la suflet. Scrisorile lui Linton, care cuprindeau puţine indicii, sau poate nici unul, asupra caracterului său urât, nu l-au putut lămuri, iar eu, dintr-o slăbiciune scuzabilă, m-am abţinut să-i deschid ochii, întrebându-mă la ce-ar folosi să-i tulbur ultimele clipe cu lucruri pe care navea nici puterea şi nici prilejul să le mai dreagă. Am amânat excursia noastră până după-amiază, o după-amiază de august, ca de aur. Fiecare adiere dinspre munţi era atât de înviorătoare, încât mi se părea că oricine ar respira-o, chiar de-ar fi pe moarte, ar reveni la viaţă. Chipul bietei Catherine era întocmai ca priveliştea pe care umbrele şi lumina soarelui se succedau în zbor rapid; numai că pe faţa ei umbrele zăboveau mai mult, iar lumina era mai trecătoare, căci inima ei, sărăcuţa, se căina şi de această înseninare de-o clipă. Îl văzurăm pe Linton pândindu ne din locul stabilit la ultima întâlnire. Tânăra mea stăpână descăleca şi-mi spuse că, fiind hotărâtă să stea foarte puţin, ar fi mai bine ca eu să rămân călare şi să ţin şi poneiul ei. Dar n-am fost de acord; nu voiam să risc s-o pierd din ochi nici măcar un minut pe cea care-mi fusese încredinţată. Aşa că ne-am căţărat împreună pe povârnişul acoperit cu bălării. De data asta domnul Linton Heathcliff ne-a primit mai vioi; totuşi nu era o vioiciune provocată de bună dispoziţie sau de bucurie, ci semăna mai degrabă a frică. 169 — Aţi întârziat, zise el, vorbind tăios şi cu eforturi. Tatăl dumitale e foarte bolnav, nu-i aşa? Credeam că n-ai să vii — De ce nu vorbeşti deschis?! strigă Catherine fără a-l saluta. Pentru ce nu-mi spui fără înconjur că nu vrei să mă vezi?! E ciudat, Linton, că m-ai adus aici pentru a doua oară numai ca să ne chinuim, şi încă fără nici un motiv! Linton tremura şi se uita la ea, pe jumătate implorând-o, pe jumătate ruşinat; dar Cathy n-avea destulă răbdare să-i suporte purtarea enigmatică. — Tatăl meu "este” foarte bolnav, zise ea. Pentru ce mă iei de la căpătâiul lui? Pentru ce n-ai trimis pe cineva să mă dezlege de promisiune, dacă nu doreai să mă ţin de cuvânt? Ascultă! Vreau o explicaţie. Mie nu-mi stă mintea la joacă şi glume. Acum nu mă pot ţine de răzgâielile tale! — Răzgâielile mele! murmură el. Ce răzgâieli? Pentru numele lui Dumnezeu, Catherine, nu te uita atât de furioasă la mine! Dispreţuieştemă cât pofteşti, sunt un nemernic, un laş şi-un ticălos, nici nu pot fi dispreţuit după cât aş merita, dar sunt prea prăpădit pentru furia ta. Urăşte-l pe tatăl meu şi opreşte pentru mine numai dispreţul. — Prostii! strigă Catherine scoasă din fire. Băiat prost şi nătărău ce eşti! Ia te uită, tremură de parc-aş vrea, într-adevăr, să dau în el! Nu trebuie să-mi cerşeşti dispreţul, Linton, căci ţi-l poate ţine oricine şi oricând la dispoziţie. Pleacă de-aici! Am să mă-ntorc acasă. E-o prostie să te scoată cineva de lângă sobă, şi să pretindem... şi să pretindem, ce? Nu mă apuca de fustă! Dacă mi-ar fi milă de tine pentru că plângi şi pentru că pari atât de speriat, ar trebui să respingi o asemenea milă. Ellen, spune-i cât de ruşinoasă-i purtarea lui. Ridică-te, şi nu te înjosi purtându-te ca o târâtoare abjectă..."Ridică-te!” Cu faţa scăldată în lacrimi şi cu o expresie de durere nespusă, Linton se trânti, fără pic de vlagă, la pământ; părea chinuit de o groază cumplită. — Oh! zise plângând în hohote. Nu mai pot îndura! Catherine! Catherine, să ştii că sunt un trădător, da, şi nu cutez să ţi-o spun! Dar dacă mă părăseşti, am să fiu omorât! Catherine, scumpa mea, viaţa mea e-n mâinile tale; iar tu mi-ai spus că mă iubeşti, şi dacă mă iubeşti nu vei avea nimic de suferit. Nu pleci, nu-i aşa? Blânda, dulcea, buna mea Catherine! Şi poate vei consimţi... şi-atunci mă va lăsa să mor alături de tine! Tânăra mea domnişoară, văzând spaima lui profundă, se aplecă să-l ridice. Vechiul ei sentiment de blândă îngăduinţă îi birui supărarea. Era din nou mişcată şi îngrijorată peste măsură. — Să consimt la ce? întrebă ea. Să mai rămân? Spune-mi censeamnă vorbele astea ciudate şi rămân. Te contrazici şi nu mai înţeleg nimic! Fii calm şi sincer, mărturiseşte-mi tot ce ai pe suflet. Nu vrei să-mi faci nici un rău, Linton, nu-i aşa? N-ai lăsa pe nici un duşman să-mi facă vreun rău, dacă l-ai putea împiedica, nu-i aşa? Cred că eşti laş în ceea ce te priveşte pe tine, dar nu atât de laş încât să-ţi trădezi cea mai bună prietenă! — Dar tata m-a ameninţat, zise băiatul gâfâind, împreunându-şi degetele slabe, şi mie mi-e groază de el... mi-e groază de el! Nu "cutez” să-ţi spun! — Aşa? Bine! zise Catherine cu o milă plină de dispreţ. Păstrează-ţi secretul, eu "nu” sunt laşă! Salvează-te pe tine. Mie nu mi-e frică! 170 Mărinimia ei îi stoarse lacrimi. Linton plângea în neştire, sărutându-i mâinile, de care se sprijinea, dar nu avu curajul să vorbească. Eu mă întrebam ce-o fi misterul acesta, şi-am hotărât că n-o voi mai lăsa niciodată pe Catherine să sufere, cu ştiinţa mea, numai ca să-i facă lui sau altcuiva bine. Deodată am auzit foşnet prin bălării, am ridicat privirea şi lam văzut pe domnul Heathcliff chiar lângă noi, coborând dinspre Heights. Nu aruncă nici o privire spre cei doi tineri, cu toate că era destul de aproape ca să-l fi auzit pe Linton plângând, ci mă salută cu un glas destul de prietenos, glas pe care nu-l avea decât faţă de mine, dar a cărui sinceritate nu m-a putut împiedica să mă îndoiesc şi zise: — Ce plăcere să te văd atât de aproape de casa mea, Nelly! Ce mai e pe la Grange? Ia să auzim! Se zvoneşte, adăugă el coborând glasul, că Edgar Linton e pe patul de moarte.Poate că lumea exagerează! — Nu exagerează. Stăpânul meu e pe moarte, i-am răspuns; e adevărat ce spune lumea. Trist lucru pentru noi toţi, dar o binecuvântare pentru el! — Cât crezi că mai durează? Întrebă. — Nu ştiu, i-am răspuns. — Pentru că, urmă uitându-se la cei doi tineri, care stăteau nemişcaţi sub ochii lui — Linton părea că nu îndrăzneşte să-şi mişte sau să-şi ridice capul, iar din pricina lui nici Catherine nu se putea clinti — pentru că băiatul acela de colo pare hotărât să-mi zădărnicească planurile, aşa că i-aş fi recunoscător unchiului său dacă s-ar grăbi şi s-ar duce înaintea lui. Ia ascultă!... E multă vreme de când secătura joacă comedia asta? I-am "dat” eu câteva lecţii de cum trebuie să se miorlăie. Totdeauna e-atât de vioi când e cu domnişoara Linton? — Vioi? Nu... a fost cât se poate de trist, i-am răspuns. Uită-te la el! Îţi spun drept că în loc să hoinărească pe dealuri cu iubita lui, ar face mai bine să stea în pat sub îngrijirea unui doctor. — Aşa va fi peste o zi sau două, mârâi Heathcliff. Dar deocamdată... scoală-te, Linton! Scoală-te! strigă el. Nu te târî pe jos. Ridică-te imediat! Linton se prăbuşi din nou la pământ. Cred că spaima şi neajutorarea îi ajunseseră la paroxism sub privirile tatălui, căci nu avea nici un alt motiv să se poarte astfel. Făcu mai multe sforţări să-i asculte porunca, dar pentru moment puţina lui putere dispăruse şi căzu din nou cu un geamăt. Domnul Heathcliff înaintă spre el şi-l ridică, apoi îl sprijini de-un dâmb acoperit cu iarbă. — Acum, zise el cu o furie reţinută, să ştii că mă supăr; şi dacă nu-ţi poţi domina neputinţa... Fir-ai tu al dracului! Ridică-te imediat! — Da, tată, mă ridic, spuse el gâfâind. Numai lasă-mă-n pace, căci, de nu, leşin. Am făcut aşa cum ai dorit tu, sunt sigur, Catherine are să-ţi spună că... eu... am fost vesel! Ah, rămâi lângă mine, Catherine, dă-mi mâna... — Ia-o pe-a mea, zise tatăl lui, şi ţine-te pe picioare. Uite-aşa... Ea îţi va oferi braţul aşa... uită-te la ea. Ai să crezi că sunt chiar diavolul, domnişoară Linton, dacă pot provoca o asemenea spaimă. Fii, te rog, bună şi condu-l până acasă. Vrei? Tremură dacă mă ating de el. — Linton, dragul meu, şopti Catherine, eu nu pot merge la Wuthering Heights, tăticu' mi-a interzis. Tatăl tău n-o să-ţi facă nici un rău. De ce eşti atât de speriat? 171 — Pentru nimic în lume nu mă mai întorc în casa aceea, răspunse el. Nu "pot” să mă-ntorc acolo fără tine! — Stai! strigă tatăl. Să respectăm scrupulele filiale ale domnişoarei Catherine. Nelly, du-l dumneata acasă, iar eu am să-ţi urmez sfatul, în ceea ce priveşte doctorul, fără întârziere. — Şi-ai să faci foarte bine, i-am răspuns. Dar eu trebuie să rămân cu stăpâna mea; nu uita că îngrijirea fiului dumitale nu intră în atribuţiile mele. — Eşti foarte îndărătnică, ştiu, zise Heathcliff, aşa că mă obligi să-l ciupesc puţin pe copilaş şi să-l fac să ţipe ca să-ţi trezească mila. Atunci, haide, eroul meu! Vrei să te-ntorci acasă însoţit de mine? Şi se apropie din nou de Linton, prefăcându-se c-ar vrea să pună mâna pe făptura lui şubredă; dar Linton se feri de el şi se agăţă de Cathy, implorând-o să-l însoţească până acasă. Rugăminţile lui erau atât de deznădăjduite, incât nu permiteau nici un fel de refuz; şi, cu toate că nu eram de acord, n-am putut-o împiedica. De fapt, cum era să-i refuze ajutorul? Noi nu puteam înţelege pentru ce e atât de îngrozit, dar îl vedeam neputincios în faţa groazei, şi mi se părea că, dacă spaima va mai creşte, băiatul îşi va pierde minţile. Am ajuns până-n pragul uşii. Catherine intră; eu am aşteptat-o să-l aşeze pe bolnav într-un fotoliu, sperând că se va întoarce imediat. Dar domnul Heathcliff, împingându-mă pe la spate, strigă: — Casa mea nu-i ciumată, Nelly! Şi am de gând să fiu ospitalier astăzi; stai jos şi dă-mi voie să închid uşa. O închise şi o încuie. Tresării. — O sa vă ofer un ceai înainte de a vă întoarce acasă, adăugă el. Sunt singur că Hareton s-a dus cu nişte vite la Lees, iar Zillah şi Joseph au plecat într-o călătorie de plăcere; şi cu toate că sunt obişnuit să fiu singur, îmi place, când am prilejul, să mă bucur de o companie interesantă. Domnişoară Linton, ia loc lângă "el”. Îţi dau şi eu ce am: darul meu nu prea merită să fie primit, dar altceva n-am. Vreau să spun că ţi-l ofer pe Linton. Uite cum mă priveşte! Ciudat ce sentimente sălbatice se trezesc în mine când mi se pare că provoc teama cuiva! Dacă m-aş fi născut într-o ţară cu legi mai puţin severe şi gusturi mai puţin delicate, m-aş fi distrat făcând pe-ndelete vivisecţia celor doi de colo. Aşa, ca să treacă o seară. Respiră adânc şi izbi masa înjurând ca pentru el: — La dracu'! Îi urăsc! — Mie nu mi-e frică de dumneata! exclamă Catherine, care nu auzise ultima parte a discursului. Apoi se apropie de el; ochii ei negri scânteiau de furie şi de hotărâre. Dă-mi cheia, vreau să mi-o dai! zise ea. N-o să mănânc şi n-o să beau aici nimic, să ştiu bine că mor de foame. Heathcliff ţinea cheia în mâna care-i rămăsese pe masă. Ridică privirea, cuprins de un fel de mirare văzându-i îndrăzneala; sau poate că glasul şi privirile ei i-au reamintit fiinţa de la care le moştenise. Cathy se repezi la cheie şi aproape că reuşi, printre degetele lui desfăcute, să pună mâna pe ea. Dar gestul ei îl readuse la realitate, şi Heathcliff strânse din nou pumnul. — Şi-acum, Catherine Linton, zise el, pleacă de-aici, altfel te trântesc la pământ, şi doamna Dean ar înnebuni. Fără a ţine seama de ameninţarea lui, Cathy îi apucă din nou pumnul 172 în care se afla cheia. — Vom pleca de-aici! repetă ea sforţându-se din răsputeri să-i desfacă degetele şi, văzând că unghiile nu-l impresionează, se folosi de dinţi cu destul de multă tărie. Heathcliff îmi aruncă nişte priviri care, pentru o clipă, m-au împiedicat să intervin. Catherine era prea atentă la degetele lui puternice, ca să-i mai observe şi faţa. Heathcliff deschise pumnul brusc şi renunţă la obiectul disputei. Dar, înainte ca ea să fi luat cheia, o prinse cu mâna în care avusese cheia şi-o trase pe genunchi, administrându-i cu cealaltă, pe unul din obraji, o ploaie de palme înspăimântătoare; şi fiecare palmă ar fi fost suficientă ca ameninţarea lui să devină realitate, dacă ea ar fi putut să cadă jos. Văzând această violenţă diabolică, m-am repezit furioasă la el. — Nemernicule! am început să strig. Nemernic ce eşti! O lovitură în piept mă făcu să tac. Fiind corpolentă, îmi pierd uşor răsuflarea; aşa că, din cauza loviturii, şi a furiei, am dat înapoi, clătinândumă ameţită şi având senzaţia că mă înăbuş sau că-mi plesneşte o vână. Scena se isprăvi în două minute. Catherine, eliberată, îşi duse amândouă mâinile la tâmple; parcă nu era sigură dacă mai are urechi sau ba. Tremura ca varga, sărmana fetiţă, şi se rezemă de masă cu desăvârşire năucită. — Vezi că ştiu cum se pedepsesc copiii?! zise ticălosul cu sălbăticie, în timp ce se apleca să pună din nou mâna pe cheia care căzuse jos. Şiacum du-te la Linton, cum ţi-am spus, şi plângi cât pofteşti! Ca mâine am să fiu tatăl tău... singurul tată pe care-l vei mai avea peste câteva zile...şiai să mai încasezi de-astea din belşug. Tu poţi răbda multe, nu eşti o prăpădită, şi-ai să le guşti în fiecare zi dacă-ţi mai surprind în ochi răutatea aceea drăcească! Cathy, în loc să se ducă la Linton, se repezi la mine, îngenunche şi, punându-şi obrajii aprinşi în poala mea, începu să plângă în gura mare. Vărul ei se ghemuise într-un colţ al băncii, tăcut ca un şoarece, felicitânduse, îndrăznesc să spun, că bătaia o primise altul, şi nu el. Domnul Heathcliff, observând că suntem încremeniţi cu toţii, se ridică şi, foarte îndemânatic, făcu ceaiul. Ceştile şi farfuriile fuseseră pregătite din timp. Turnă ceaiul şi-mi oferi o ceaşcă. — Haide, spală-ţi veninul, zise. Şi dă-i şi răsfăţatei tale şi ăluia al meu. Nu-i otrăvit, cu toate că l-am pregătit eu. Mă duc afară să caut caii. Primul nostru gând, văzându-l ducându-se, a fost să căutăm o ieşire. Am încercat uşa dinspre bucătărie, dar era încuiată pe dinafară; ne-am uitat la ferestre, dar erau prea înguste chiar şi pentru corpul subţire al lui Cathy. — Domnule Linton, am strigat eu văzând că suntem întemniţate în toată legea, dumneata ştii ce urmăreşte diabolicul dumitale tată şi, dacă nu ne spui, am să-ţi trag câteva peste urechi, aşa cum a tras el peste ale verişoarei dumitale! — Da, Linton, trebuie să ne spui, zise Catherine. Din cauza ta am venit aici, şi-ar fi un semn de răutate şi nerecunoştinţă dacă refuzi să vorbeşti. — Dă-mi ceai, mi-e sete. După aceea am să vă spun, răspunse el. Doamnă Dean, să pleci de-aici. Nu-mi place când stai aşa, pe capul meu. 173 Ah, Catherine, ţi-au picat lacrimile în ceaşca mea. Nu mai beau ceaiul ăsta, dă-mi altul. Catherine îi turnă altul şi-şi şterse obrazul. Mie mi-era scârbă de calmul micului nemernic, care nu se mai temea pentru pielea lui. Spaima pe care-o manifestase pe dealuri dispăruse de cum intrase în casă la Wuthering Heights. Aşa c-am ghicit că fusese ameninţat c-o bătaie groaznică dacă nu izbuteşte să ne atragă în casă şi că, o dată faptul împlinit, nu mai avea alte temeri imediate. — Tăticu' vrea să ne căsătorim, continuă el, după ce sorbi puţin ceai. Ştie că tăticul tău nu ne-ar lăsa să ne căsătorim acum, dar se teme c-o să mor dacă mai aşteptăm. De aceea vrea să ne căsătorim mâine, iar dumneata trebuie să rămâi la noapte aici. Dacă faci cum vrea el, poţi să te întorci acasă poimâine, şi-ai să mă iei şi pe mine acolo. — Să te ia cu ea, nenorocitule? am exclamat eu. "Dumneata” să te însori? Dar cum? Omul ăsta e nebun, ori crede că noi toţi suntem nişte smintiţ! Şi dumneata îţi închipui că domnişoara asta tânără, frumoasă, sănătoasă, fata asta plină de viaţă se va lega de o maimuţă prăpădită ca dumneata? Dumneata crezi că se va găsi "cineva”, ca să nu mai vorbim de domnişoara Catherine Linton, care să te ia de bărbat? Meriţi să fii bătut cu biciul pentru că ne-ai ademenit să venim aici cu prefăcătoria şi văicărelile dumitale mişeleşti! Şi-acum... nu te uita ca un tâmpit! Îmi vine să-ţi trag o zgâlţâială straşnică pentru trădarea dumitale neruşinată şi pentru îngâmfarea prostească de care-ai fost în stare! L-am scuturat niţel, dar el începu să tuşească, recurgând la resursele lui obişnuite de gemete şi plânsete, iar Catherine mă dojeni. — Să rămân aici toată noaptea? Asta nu! zise ea, privind atent în jur. Ellen, am să dau foc la uşa asta, dar tot am să ies. Şi ar fi pornit pe loc la înfăptuirea acestei ameninţări dacă Linton nu s-ar fi speriat iarăşi din pricina iubitei lui persoane. O strânse cu braţele lui firave şi, plângând în hohote, îi zise: — Nu vrei să mă iei şi să mă salvezi? Nu vrei să mă laşi să vin cu tine la Grange? O, scumpa mea Catherine, nu pleca, nu mă părăsi! "Trebuie” să-l asculţi pe tatăl meu... "Trebuie!” — Eu trebuie să-l ascult pe-al meu, îi răspunse ea, şi să-l scap de această aşteptare chinuitoare. Toată noaptea! Ce-o să creadă? Probabil ca şi început să dispere. Ori sparg o uşă, ori îi dau foc, dar trebuie să ies deaici. Fii liniştit, că nu te ameninţă nimic, dar dacă mă opreşti... Linton, eu îl iubesc pe tăticu' mai mult decât pe tine? Spaima mortală pe care-o simţea în faţa mâniei domnului Heathcliff redădu băiatului elocvenţa laşităţii. Catherine era aproape înnebunită, dar stăruia că trebuie să plece acasă şi încerca să-l implore, ea de data asta, şi să-l convingă să-şi înfrângă suferinţa egoistă. În timp ce el vorbea astfel, temnicerul nostru se întoarse. — Animalele voastre au fugit, zise el, şi... ia te uită, Linton, iar miorlăî? Ce ţi-a făcut? Haide, haide... linişteşte-te şi du-te la culcare. Pesteo lună sau două, băiete, ai să-i poţi plăti cu o mână viguroasă toată tirania pe care-o înduri acum. Tu suferi din pură dragoste, nu-i aşa? Doar n-ai nici un alt motiv. Are să te ia de bărbat! Şi-acum du-te la culcare! Zillah nu vine astă-seară acasă, aşa că trebuie să te dezbraci singur! Tăcere! Să nu te mai aud. Cum ajungi în camera ta, nu mă mai apropii de tine. N-ai de ce 174 te teme. Din întâmplare, te-ai purtat destul de bine. Restul mă priveşte pe mine. Heathcliff rosti aceste cuvinte ţinând uşa deschisă, ca să treacă fiul său. Acesta ieşi ca un căţel, temându-se ca nu cumva omul care-i dădea drumul să-i tragă o lovitură vicleană. Apoi Heathcliff răsuci din nou cheia în broască şi se apropie de foc; stăpâna mea şi cu mine stăteam tăcute. Catherine ridică privirea şi, instinctiv, duse mâna la obraz. Apropierea lui reînviase în ea o senzaţie dureroasă. Nimeni altul n-ar fi fost în stare să privească aspru acest gest copilăresc, dar el se încruntă şi mârâi: — Aha, zici că nu-ţi e frică de mine? Îţi ascunzi bine curajul! Pari al dracului de speriată! — Acum sunt speriată, răspunse ea, pentru că, dacă rămân aici, tăticu' va fi nenorocit; şi cum aş putea îndura să-l fac să sufere când el... când el... Domnule Heathcliff "lasă-mă” să mă duc acasă! Îţi făgăduiesc că mă mărit cu Linton; şi tăticu' vrea asta, iar eu îl iubesc. Pentru ce să mă sileşti să fac un lucru pe care l-aş face eu însămi de bunăvoie? — Numai să îndrăznească să te silească! am strigat eu. Există legi în ţara asta, slavă Domnului că există, chiar dacă ne aflăm într-un loc atât de părăsit. L-aş denunţa chiar de-ar fi fiul meu; asta-i o crimă pentru care nu există îndurare! — Tăcere! zise ticălosul. Du-te dracului cu strigătele tale! N-am chef să te aud vorbind. Domnişoară Linton, nu ştii ce plăcere-mi face când mă gândesc că tatăl dumitale e nenorocit. N-am să dorm la noapte de bucurie. N-ai fi putut nimeri o cale mai sigură ca să-ţi fixezi reşedinţa sub acoperişul meu pentru următoarele douăzeci şi patru de ore decât spunându-mi că va avea drept consecinţă acest fapt. În ceea ce priveşte promisiunea dumitale de a te căsători cu Linton, voi avea eu grijă să te ţii de cuvânt, căci nu vei părăsi casa mea până când treaba asta nu se va împlini. — Atunci trimite-o pe Ellen să-i spună lui tăticu’ că nu mi s-a întâmplat nimic! exclamă Catherine plângând amarnic. Sau căsătoreştemă numaidecât cu Linton. Bietul tăticu'. Ellen, o să creadă că ne-am pierdut. Ce ne facem? — Da’ de unde! O să creadă c-ai obosit îngrijindu-l şi c-ai plecat să te distrezi un pic, răspunse Heathcliff. Nu poţi spune că n-ai intrat de bunăvoie în casa mea dispreţuind sfatul lui de a nu o face. De altfel e absolut firesc să doreşti să te distrezi la vârsta dumitale şi să te fi săturat să dădăceşti un om bolnav, mai ales când acel bărbat nu-ţi e decât tată. Catherine, cele mai fericite zile ale vieţii lui s-au isprăvit când au început zilele dumitale. Îndrăznesc să-ţi spun că te-a blestemat pentru c-ai venit pe lume— cel puţin eu aşa am făcut —şi drept este să te blesteme şi când pleacă din lumea asta, iar eu te voi blestema de asemenea. Nu te iubesc! Şi cum te-aş pute-a iubi? Termină cu plânsul! După câte prevăd, asta o să fie principala dumitale distracţie de azi înainte, dacă nu cumva Linton, recunoscător, va căuta să te răsplătească pentru pierderile suferite, aşa cum părintele dumitale grijuliu îşi face iluzii că va fi. Scrisorile lui pline de mângâieri şi sfaturi m-au distrat peste măsură. În ultima lui scrisoare îi recomanda comorii mele să aibă grijă de comoara lui şi să fie bun cu ea după ce-o va lua de nevastă. Grijuliu şi blând... Iată o atitudine părintească. Dar Linton are nevoie pentru propria lui persoană de toată 175 grija şi blândeţea pe care le posedă. Linton va şti să joace bine rolul unui mic tiran. El e în stare să chinuiască oricâte pisici dacă li s-ar scoate mai întâi dinţii şi li s-ar tăia ghearele. Ai să-i poţi povesti unchiului său, când te vei întoarce acasă, lucruri frumoase despre blândeţea nepotului, te asigur! — Bine faci! i-am spus. Dezvăluie-i caracterul fiului dumitale. Arată-i cât îţi seamănă, şi-apoi sper că domnişoara Cathy se va gândi de două ori înainte de-a lua de bărbat un şarpe ca ăsta! — Nu ţin deloc să vorbesc acum despre însuşirile lui bune, răspunse Heathcliff; pentru că trebuie să-l accepte, ori să rămână prizonieră, şi dumneata împreună cu ea, până la moartea stăpânului dumitale. Pot foarte bine să vă reţin aici pe-amândouă, ascunse. Dacă nu mă crezi, încurajeaz-o să-şi retragă cuvântul şi vei avea prilejul să te-ncredinţezi singură. — N-am să-mi retrag cuvântul, zise Catherine. Mă voi căsători cu el chiar în ceasul ăsta, dac-o să mă pot duce, după aceea, la Thrushcross Grange. Domnule Heathcliff, eşti un om dur, dar nu eşti un diavol şi nu cred că vrei să-mi distrugi din pură răutate întreaga fericire. Dacă tăticu’ crede că l-am părăsit intenţionat şi moare înainte de a mă întoarce acasă la el, cum aş mai putea trăi? Am renunţat să mai plâng, dar am să cad în genunchi la picioarele dumitale şi n-am să mă ridic, şi n-am să-mi iau ochii de pe faţa dumitale până când nu te vei uita în ochii mei! Nu! Nu întoarce capul! Uită-te la mine! N-ai să vezi nimic provocator. Eu nu te urăsc. Eu nu sunt mânioasă pentru că m-ai lovit. Dumneata n-ai iubit în viaţa dumitale pe nimeni, unchiule? Niciodată? Ah! Trebuie să te uiţi o dată în ochii mei! Sunt atât de nenorocită, nu se poate să nu-ţi pară rău şi să nu-ţi fie milă de mine. — Ia-ţi degetele astea de şopârlă de pe mine şi cară-te de-aici, că, de nu, dau cu piciorul în tine! strigă Heathcliff respingând-o cu brutalitate. Prefer să fiu în strânsoarea unui şarpe. Cum dracu-ţi poţi închipui că mă vei îndupleca? "Te detest!” Ridică din umeri şi se scutură, de parcă într-adevăr toată carnea de pe el ar fi fost cuprinsă de silă, şi-şi împinse înapoi scaunul, în timp ce eu m-am ridicat şi-am deschis gura să dau drumul unui adevărat torent de insulte. Dar am amuţit la mijlocul primului cuvânt, căci m-a ameninţat că, dacă mai pronunţ o silabă; voi fi încuiată singură într-o cameră. Se întunecase... Am auzit nişte voci la poarta grădinii. Gazda noastră ieşi în grabă: el era cu mintea întreagă, noi însă nu. Vorbi acolo vreo două sau trei minute, apoi se întoarse singur. — Credeam c-a venit vărul dumitale, Hareton, i-am spus eu bietei Catherine. Ce n-aş da să sosească! Mai ştii? Poate c-ar fi de partea noastră. — Au fost trei servitori de la Grange trimişi să vă caute, zise Heathcliff, care auzise ce spusesem. Ai fi putut deschide o fereastră şi striga, dar pot să jur că puicuţa e încântată că n-ai făcut-o. E bucuroasă co forţez să stea aici. Sunt sigur. Dându-ne seama c-am pierdut ocazia, am dat amândouă frâu liber deznădejdii, iar el ne-a lăsat să ne văităm până la ora nouă. Atunci ne-a poruncit să ne urcăm sus prin bucătărie, în odaia lui Zillah. I-am şoptit tovarăşei mele să se supună, sperând că vom reuşi să ieşim pe fereastra de-acolo, sau să trecem în pod, şi apoi să fugim printr-o lucarnă. Dar 176 fereastra era tot atât de îngustă ca şi cele de jos, iar ieşirea prin pod fusese zăvorâtă anume, aşa că eram încuiate ca şi până atunci. Nici una dintre noi nu s-a culcat. Catherine, încremenită în faţa ferestrei, aştepta cu nerăbdare dimineaţa; şi singurul răspuns pe care l-am primit la nenumăratele mele rugăminţi de-a se odihni au fost câteva suspine adânci. M-am aşezat într-un fotoliu şi, în timp ce mă suceam încoace şi încolo, m-am judecat aspru pentru multele prilejuri în care nu-mi făcusem datoria aşa cum se cuvenea; căci în clipa aceea mă bătea gândul că de aici se trăseseră toate nenorocirile stăpânilor mei. De fapt nu era chiar aşa, îmi dau seama acum, dar aşa mi s-a părut în noaptea aceea îngrozitoare, şi-l socoteam chiar şi pe Heathcliff mai puţin vinovat decât mine. Heathcliff veni la ora şapte şi întrebă dacă domnişoara Linton s-a sculat. Ea se repezi imediat la uşă şi răspunse că da. — Atunci haide, zise el, deschizând uşa şi trăgând-o afară. M-am ridicat s-o urmez, dar el răsuci din nou cheia. Am cerut să-mi dea drumul. — Ai răbdare, răspunse el; îţi trimit într-o clipă micul dejun. Am lovit cu pumnii în tăblia uşii, am scuturat clanţa cu mânie, iar Catherine l-a întrebat pentru ce mă mai ţine încuiată. El i-a răspuns că trebuie să mai rabd un ceas, apoi au plecat amândoi. Am răbdat aşa două sau trei ore, până când, într-un târziu, am auzit paşi; dar nu erau ai lui Heathcliff. — Ţi-am adus ceva de mâncare, se auzi un glas; deschide uşa! Am deschis uşa fără a pregeta şi l-am văzut pe Hareton, încărcat cu hrană destulă pentru ziua întreagă. — Na, adăugă el, împingându-mi tava în mână. — Stai un minut... am început eu. — Ba nu! strigă el şi se retrase fără a ţine seama de rugăminţile mele de-a mai zăbovi. Am rămas acolo încuiată ziua întreagă şi toată noaptea următoare, şi-apoi încă una, şi încă una. Am stat cu totul cinci nopţi şi patru zile; nu-l vedeam decât pe Hareton, dimineaţa. Şi era un paznic desăvârşit: ursuz, mut şi surd la orice încercare de a-i trezi simţul de dreptate sau mila. CAPITOLUL 28 În dimineaţa sau mai bine zis în după-amiaza celei de a cincea zi am auzit apropiindu-se un alt pas... mai uşor şi mai grăbit. De data aceasta persoana intră chiar în odaie. Era Zillah, gătită cu şalul ei roşu şi cu o bonetă neagră de mătase pe cap. Un coş împletit din răchită îi atârna pe braţ. — Oh, doamnă Dean! Dumneata erai?! exclamă ea. Vai, Doamne, ce se mai vorbeşte pe socoteala dumitale la Gimmerton. Nu mi-am putut închipui altceva decât c-ai căzut în mlaştina Calului Negru împreună cu domnişorica; dar stăpânul mi-a spus c-aţi fost găsite şi că va adăpostit aici! Auzi! Desigur c-aţi dat de-o insulă, nu-i aşa? Şi câtă vreme aţi stat în mlaştină? Stăpânul meu v-a salvat, nu? Doamnă Dean, dar văd că nu eşti 177 prea slabă... desigur, n-ai dus-o rău. Nu-i aşa? — Stăpânul dumitale e-un adevărat nemernic, i-am răspuns. Dar are să dea socoteală pentru toate! N-ar fi trebuit să născocească povestea asta, căci tot o să se descopere adevărul! — Ce vrei să spui? întrebă Zillah. Nu-i o poveste de-a lui, aşa spune toată lumea din sat... Zice că v-aţi rătăcit în mlaştini, iar eu, când am venit acasă, i-am zis lui Earnshaw: "Ei, domnule Hareton, de când am plecat eu de-acasă s-au petrecut lucruri de mai mare minunea. E tare păcat de fata aceea tânără şi de biata Nelly Dean. El holbă ochii la mine. Am crezut că nu auzise nimic şi i-am spus eu ce se zvoneşte. Stăpânul ascultă şi el, zâmbi ca pentru sine şi zise: "Dac-au fost în mlaştini, acum au ieşit de acolo, Zillah. Nelly Dean se află în clipa asta în camera ta. Urcă-te sus şi spune-i că poate s-o şteargă, uite cheia. I se urcase la cap apa din baltă şi era gata să fugă acasă ca o nebună, dar eu am oprit-o aici până şi-a venit în fire. Poţi să-i spui să plece imediat la Grange, dacă e-n stare; şi mai spune-i, din partea mea, că tânăra domnişoară va veni şi ea la timp, pentru a lua parte la înmormântarea stăpânul.” — A murit domnul Edgar?! am întrebat-o eu ţipând. Oh! Zillah! Zillah! — Nu, nu, şezi jos, scumpa mea doamnă, mi-a răspuns; desigur, eşti încă bolnavă. N-a murit. Doctorul Kenneth— l-am întâlnit pe drum şi l-am întrebat—crede c-o s-o mai ducă poate o zi. În loc să mă aşez, mi-am luat iute paltonul şi boneta şi m-am grăbit să cobor, căci drumul era liber. Am intrat în sală şi mi-am făcut ochii roată, ca să găsesc pe cineva care să-mi dea vreo veste despre Catherine. Camera era plină de soare, uşa larg deschisă, dar nimeni nicăieri. Nu ştiam ce să fac, să plec imediat sau să mă întorc să-mi caut stăpâna, când o tuse uşoară mă făcu să privesc spre cămin. Linton zăcea întins pe bancă, singur în sală, sugând o acadea şi urmărind cu privirea-i apatică mişcările mele. — Unde-i domnişoara Catherine?! l-am întrebat pe-un ton aspru, sperând că, prinzându-l singur acolo, voi putea băga spaima în el ca să-mi dea vreo informaţie. El sugea acadeaua mai departe ca un nevinovat. — A plecat? l-am întrebat. — Nu, mi-a răspuns, e sus; n-are să plece, căci n-o lăsăm noi. — N-o laşi tu, idiotule! am exclamat. Du-mă imediat în odaia ei, căci de nu, ţi-arăt eu ţie, de-ai să mă ţii minte! — O să-ţi arate el tăticu' ţie dacă-ncerci să intri acolo, răspunse el. Mi-a spus că nu trebuie să mă port blând cu Catherine; e nevasta mea şi eo neruşinare din partea ei dacă doreşte să mă părăsească! Mi-a mai spus că ea mă urăşte şi-mi doreşte moartea ca să pună mâna pe banii mei, dar n-o să pună mâna pe ei şi n-o să plece acasă! Nu, niciodată!... Poate să plângă şi să bolească oricât o pofti! Îşi reluă ocupaţia de mai înainte, închizând pleoapele de parcă avea de gând să aţipească. — Domnule Heathcliff, am reînceput eu, ai uitat cât de bună a fost Catherine cu dumneata iarna trecută, când spuneai c-o iubeşti, când îţi aducea cărţi şi-ţi cânta cântece şi venea atât de des prin vânt şi vifor ca să te vadă? Într-o seară, când n-a putut veni, a plâns la gândul c-ai să fii dezamăgit. Şi atunci ţi-ai dat seama că era mult prea bună faţă de dumneata, iar acum crezi minciunile tatălui dumitale, cu toate că ştii cât 178 vă urăşte pe amândoi! Şi te aliezi cu el împotriva Catherinei. Frumoasă recunoştinţă, nu-i aşa? N-am ce zice! ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 21/07/2011, 8:57 PM | message # 19
Colţul gurii lui Linton se lăsă în jos, şi-şi scoase acadeaua din gură.
— A venit la Wuthering Heights pentru că te ura? am continuat eu. Ia gândeşte-te bine! Cât despre banii dumitale, nici nu ştie dacă vei avea vreodată bani. Zici că-i bolnavă şi totuşi o laşi acolo sus, singură, într-o casă străină! Şi doar ai simţit pe pielea dumitale ce-nseamnă să fii părăsit! Ai ştiut să te înduioşezi de propria-ţi suferinţă şi ei i-a fost milă de dumneata, dar dumitale nu ţi-e milă de suferinţa ei! Plâng, vezi bine... eu, o femeie bătrână, o simplă servitoare... iar dumneata, după ce ai pretins că ţii la ea şi cu toate că ai atâtea motive s-o adori, îţi ţii lacrimile toate numai pentru dumneata şi zaci aici foarte liniştit. Ah, eşti un băiat egoist şi hain la suflet! — Nu pot sta cu ea, răspunse arţăgos. Şi nici n-am să stau singur cu ea. Plânge aşa de tare, că n-o pot suporta. Şi nu vrea să tacă, deşi i-am spus că-l chem pe tata. O dată l-am şi chemat, şi-a ameninţat-o c-o sugrumă dacă nu se potoleşte; dar în clipa când a părăsit el camera, a reînceput să geamă şi să se vaite, şi-aşa a făcut toată noaptea, cu toate cam ţipat la ea de furie că nu puteam dormi. — Domnul Heathcliff nu-i acasă? l-am întrebat observând că făptura aceea prăpădită nu era în stare să ia parte la suferinţele morale ale verişoarei lui. — E-n curte, răspunse el, stă de vorbă cu doctorul Kenneth, care zice că, într-adevăr, de data asta unchiul e pe moarte. Mă bucur, căci după el eu am să fiu stăpân la Grange. Catherine a vorbit întotdeauna despre Grange ca despre casa "ei”. Şi nu-i a ei! E-a mea! Tăticu' zice că tot ce are ea e-al meu. Toate cărţile ei frumoase sunt ale mele. Cathy a spus că mi le dă mie pe toate, şi păsărelele ei frumoase, şi căluţul ei Minny, dacă-i dau cheia odăii noastre, şi-o las să iasă; dar eu i-am spus că n-are nimic de dat, căci ,,toate” astea sunt ale mele. Apoi a plâns, şi-a scos un medalion de la gât, două miniaturi într-o cutiuţă de aur— într-o parte mama ei, iar în alta unchiul, când erau tineri— şi mi-a spus că mi-l dă mie. Asta s-antâmplat ieri... dar eu i-am spus că şi ăla era tot al meu şi-am încercat să il iau. Urâcioasa nu m-a lăsat; m-a împins de m-a lovit foarte tare. Eu am ţipat— asta o sperie! Când l-a auzit pe tăticu' venind, a rupt medalionul în două, mi-a dat fotografia mamei sale, iar pe cealaltă a încercat s-o ascundă. Tăticu' a-ntrebat ce se întâmplase, şi-atunci i-am explicat. El a luat-o pe cea pe care-o aveam eu şi i-a poruncit să mi-o dea mie pe cealaltă, dar ea a refuzat. Atunci a trântit-o pe Catherine la pământ şi a rupt medalionul de pe lanţ, zdrobindu-l cu piciorul. — Şi ţi-a făcut plăcere s-o vezi lovită? am întrebat eu, având motivele mele să-l fac să vorbească. — Am închis ochii, mi-a răspuns. Întotdeauna închid ochii când tata dă în vreun câine sau în vreun cal... Loveşte atât de tare! Totuşi, la început m-am bucurat... merita să fie pedepsită pentru că mă împinsese. Dar după ce tăticu' a plecat, m-a chemat la fereastră şi mi-a arătat obrazul: şi-l muşcase cu dinţii pe dinăuntru şi gura îi era plină de sânge. Apoi a adunat de pe jos bucăţelele de fotografie, mi-a întors spatele şi s-a aşezat cu faţa la perete. De-atunci nu mi-a mai spus nici o vorbă; îmi vine să cred că nu poate vorbi fiindc-o doare gura. Îmi pare rău că vorbesc aşa de ea, dar 179 prea e rea, plânge într-una; şi-apoi e atât de palidă şi pare atât de sălbatică, încât mi-e frică de ea. — Dar, dacă vrei, dumneata poţi pune mâna pe cheie? am spus eu. — Da, când sunt sus, mi-a răspuns, dar acum nu pot merge până sus. — În care odaie e cheia? l-am întrebat. — Oh, strigă el, n-am să-ţi spun! E secretul nostru. Nimeni, nici Hareton şi nici Zillah nu trebuie să afle. Dar m-ai obosit... pleacă de-aici, pleacă de-aici! Apoi îşi sprijini capul pe braţ şi închise din nou ochii. Am socotit că cel mai cuminte lucru e să plec fără a mai da ochii cu domnul Heathcliff şi să caut s-o scap pe tânăra mea domnişoară cu ajutoare de la Grange. Când am ajuns acolo, mare-a fost mirarea şi bucuria celorlalţi servitori văzându-mă. Iar când au aflat că tânăra lor stăpână era teafără, doi sau trei dintre ei au dat să se urce în goana mare sus şi să strige vestea la uşa domnului Edgar. Dar eu m-am dus în persoană să-l înştiinţez! Ah, cât de mult se schimbase în acele câteva zile! Zăcea, întruchipare a răbdării şi a resemnării, aşteptându-şi moartea. Părea foarte tânăr. Cu toate că avea treizeci şi nouă de ani, îi dădeai cu zece ani mai puţin. Se gândea la Catherine, căci îi murmura numele. Eu lam mângâiat pe mână şi i-am vorbit. — Are să vină şi Catherine, domnule dragă! i-am şoptit; trăieşte şi e sănătoasă. Şi va fi aici chiar în seara asta, sper. Primele efecte ale acestor veşti mă făcură să tremur; domnul Edgar se ridică pe jumătate, îşi roti privirea lui vie în jurul încăperii, apoi căzu pe pernă leşinat. Dar, de îndată ce-şi reveni, i-am povestit totul despre vizita noastră forţată şi despre detenţiunea noastră la Heights. I-am spus că Heathcliff mă silise să intru în casă, ceea ce nu era tocmai adevărat. Am spus cât se poate de puţine lucruri împotriva lui Linton, şi nu i-am descris nici purtarea brutală a tatălui său... Intenţia mea era ca, pe cât îmi stătea în putinţă, să nu mai adaug amar la paharul său plin! El ghici că unul din scopurile duşmanului său era să-i asigure fiului, sau mai bine zis chiar lui însuşi, atât averea personală cât şi moşia Lintonilor. Dar nu pricepea pentru ce n-a aşteptat până după moartea lui; nu ştia că el şi nepotul său vor părăsi această lume aproape în acelaşi timp. Totuşi s-a gândit că ar fi mai bine să-şi schimbe testamentul, hotărându-se ca în loc să lase averea Catherinei la dispoziţia ei, s-o încredinţeze unor fideicomişi, care s-o administreze pe tot timpul vieţii ei şi a copiilor ei, dacă va avea, astfel ca averea Catherinei să nu-i poată reveni lui Heathcliff în cazul că Linton ar muri. După ce mi-a spus ce trebuie să fac, am trimis un curier să-l aducă pe avocat şi-am trimis şi patru oameni, bine înarmaţi, pentru a o cere pe tânăra mea stăpână de la temnicerul ei. Am avut mult de aşteptat până la întoarcerea lor. Servitorul care plecase singur s-a întors primul. Mi-a spus că domnul Green, avocatul, nu era acasă când a sosit el acolo şi-a trebuit să aştepte două ceasuri până s-a-ntors: domnul Green i-a spus că are o treabă urgentă în sat, dar că va fi la Thrushcross Grange înainte de a se lumina de ziuă. Cei patru oameni s-au întors şi ei, dar tot singuri. Mi-au adus vestea că domnişoara Catherine era bolnavă, prea bolnavă pentru a putea părăsi odaia, şi Heathcliff nu le-a dat voie s-o vadă. I-am certat pe proştii aceia pentru c-au dat crezare poveştii lui Heathcliff, dar nu i-am 180 spus stăpânului nimic. Apoi m-am hotărât să plec chiar eu la Wuthering Heights de cum s-o lumina de ziuă, cu o ceată-ntreagă, şi să dau un atac în toată legea dacă Heathcliff n-ar fi vrut s-o elibereze de bunăvoie pe prizonieră. Am jurat şi-am jurat din nou că tatăl ei "trebuie” s-o vadă, măcar de-ar fi ca diavolul acela să fie ucis în pragul casei lui dacă va încerca să ne împiedice. Din fericire am scăpat şi de drum şi de bucluc. La ora trei am coborât să iau un ulcior de apă şi, pe când treceam prin antreu cu ulciorul în mână, am tresărit auzind o bătaie puternică în uşa principală. O, e Green, mi-am zis, aducându-mi aminte ce-mi spusese omul; nu poate fi decât Green, şi mi-am văzut de drum, cu intenţia de a trimite pe altcineva să-i deschidă. Dar bătaile s-au repetat; nu prea tari, însă cu stăruinţă. Am pus ulciorul pe scară şi m-am grăbit să deschid. Afară, luna strălucea cu putere. Nu era avocatul. Scumpa mea stăpână mi-a sărit de gât plângând în hohote. — Ellen! Ellen! Tăticu' e-n viaţă? — Da, îngeraşule, am strigat, e-n viaţă! Slavă Domnului că eşti iarăşi în mijlocul nostru, la adăpost! Ea voia să fugă sus în camera domnului Linton aşa, cu răsuflarea tăiată, dar eu am silit-o să se aşeze pe-un scaun, i-am dat ceva de băut, iam spălat faţa palidă şi i-am frecat-o cu şorţul, ca să-i dau un pic de culoare. Apoi i-am spus că trebuie să mă duc înainte, ca să-i anunţ sosirea, şi-am implorat-o să-i spună că va fi fericită cu tânărul Heathcliff. A deschis ochii mari, dar foarte curând a înţeles pentru ce o sfătuiam să spună o minciună şi m-a asigurat că nu se va plânge. N-am avut puterea să fiu de faţă la întâlnirea lor. Am stat un sfert de oră afară la uşă, şi-abia după aceea am avut curajul să mă apropii de pat. Totul s-a petrecut în linişte: disperarea Catherinei era tot atât de tăcută ca şi bucuria tatălui. Ea îl sprijinea, aparent calmă; iar el îşi ţintuise ochii măriţi, ca în extaz, asupra chipului ei. A murit fericit, domnule Lockwood, aşa a murit, sărutându-i obrazul şi şoptindu-i: ,,Mă duc la ea; iar tu, copilul meu iubit, ai să vii şi tu la noi!” După aceea nu s-a mai mişcat şi n-a mai scos nici o vorbă, dar a privit-o mai departe cu ochii aceia vrăjiţi, strălucitori, până cînd, pe nesimţite, pulsul i se opri, şi sufletul îşi luă zborul. Nimeni n-ar fi putut observa minutul exact al morţii; moartea i-a fost cu desăvârşire lipsită de luptă. Nu ştiu dacă lacrimile Catherinei secaseră, ori dacă durerea ei era prea grea pentru a le lăsa să curgă, dar am văzut-o stând acolo cu ochii uscaţi până la răsăritul soarelui. Apoi a rămas tot aşa până la amiază, şi-ar fi rămas şi mai departe, îngândurată, lângă patul mortuar, dacă n-aş fi stăruit să plece şi să se odihnească puţin. A fost bine c-am izbutit s-o iau de-acolo, căci, către vremea prânzului, avocatul, care trecuse pe la Wuthering Heights să ia instrucţiuni cu privire la modul de a se comporta, apăru. Se vânduse domnului Heathcliff: iată motivul pentru care întârziase să răspundă la chemarea stăpânului meu. Din fericire, după sosirea fetei lui, cugetul stăpânului n-a mai fost străbătut de nici o grijă lumească şi nimic nu l-a mai tulburat. Domnul Green şi-a luat sarcina de a rândui totul şi de a da toate poruncile trebuitoare. A concediat toţi servitorii, în afară de mine. Era gata să-şi exercite autoritatea până-ntr-atât, încât să stăruie ca Edgar Linton să 181 nu fie înmormântat lângă soţia lui, ci în capelă, laolaltă cu familia. Dar exista un testament care împiedica acest lucru, iar protestele mele vehemente s-au împotrivit şi ele încălcării dispoziţiunilor fostului meu stăpân. Înmormântarea s-a făcut în grabă. Catherinei, acum doamna Linton Heathcliff, i s-a îngăduit să stea la Grange până când cadavrul tatălui ei va fi scos din casă. Ea mi-a povestit că, în cele din urmă, chinul pe care-l încerca l-a convins pe Linton să ia asupră-şi riscul eliberării ei. Cathy auzise pe oamenii trimişi de mine, dicutând în faţa uşii şi prinsese şi sensul răspunsului dat de Heathcliff. Era deznădăjduită. Linton, care, după plecarea mea, fusese instalat în salonaşul cel mic, era atât de îngrozit de starea ei, încât s-a dus să-i aducă cheia înainte ca Heathcliff să se urce sus. A avut îndrăzneala să descuie şi să încuie uşa la loc, fără a o închide propriu-zis, iar când a trebuit să se ducă la culcare, s-a rugat să fie lăsat să doarmă cu Hareton. O singură dată cererea lui fu satisfăcută. Catherine ieşi pe furiş înainte de a se crăpa de ziuă. N-a îndrăznit să deschidă uşile, ca nu cumva câinii să dea alarma; a intrat în camerele goale şi le-a cercetat feresterele. Din fericire, dând de camera mamei ei, putu ieşi pe fereastră, iar de-acolo a coborât pe pământ cu ajutorul bradului de lângă geam. Linton fu aspru pedepsit pentru complicitate, deşi ajutorul lui fusese neînsemnat. CAPITOLUL 29 În seara de după înmormântare tânăra mea doamnă şi cu mine şedeam în bibliotecă gândindu-ne abătute—una dintre noi era chiar deznădăjduită— la pierderea suferită şi vorbind despre viitorul nostru sumbru. Ajunseserăm tocmai la concluzia că soarta cea mai bună care-ar fi putut-o aştepta pe Catherine ar fi fost îngăduinţa de a rămâne la Grange; cel puţin atât cât va mai trăi Linton— dacă i se va permite să vină cu ea aici—iar eu să rămân cu ei ca menajeră. Dar planul mi se părea prea plăcut pentru a putea nădăjdui în înfăptuirea lui. Totuşi am sperat şi-am început să mă înveselesc în perspectiva că-mi voi păstra căminul şi slujba şi, mai presus de toate, pe iubita mea stăpână, când o servitoare, una din cele concediate, dar care nu plecase încă, s-a repezit grăbită în odaie, spunându-ne că "diavolul acela de Heathcliff” venea prin curte şi ne întrebă dacă să nu-i încuie uşa în nas. Chiar de-am fi fost atât de nebune să-i poruncim acest lucru, n-am fi avut timp s-o facem. A intrat fără nici o formalitate; nici n-a bătut la uşă şi nici n-a trimis pe cineva să-l anunţe. Era stăpân şi-a profitat de privilegiul stăpânului, intrând direct, fără a spune o vorbă. Glasul servitoarei care venise să ne înştiinţeze l-a lămurit că suntem în bibliotecă. A intrat de-a dreptul şi, făcând semn servitoarei să iasă, a închis uşa. Era aceeaşi încăpere în care, cu optsprezece ani în urmă, fusese introdus în chip de musafir.Aceeaşi lună strălucea prin ferestre, aceeaşi privelişte de toamnă se aşternuse afară. Noi nu aprinseserăm încă nici o lumânare, dar întreaga încăpere era luminată; se vedeau chiar şi portretele de pe perete, capul splendid al doamnei Linton şi faţa blajină a 182 soţului ei. Heathcliff înaintă spre cămin. Timpul îi schimbase destul de puţin înfăţişarea. Era acelaşi bărbat, faţa lui întunecată era parcă mai galbenă, mai trasă şi mai liniştită, corpul poate puţin mai greoi, dar nici o altă deosebire. Când îl văzu, Catherine se ridică şi căută să fugă din odaie. — Stai, zise el prinzând-o de braţ. S-a isprăvit cu fugile tale! Unde vrei să te duci? Am venit să te iau acasă şi sper că vei deveni o fiică ascultătoare şi nu-l vei mai îmboldi pe fiul meu la nesupunere. Când am descoperit c-a luat şi el parte la fuga dumitale, nici n-am ştiut cum să-l pedepsesc. E şubred ca o pânză de păianjen, îl poţi nimici cu o singura ciupitură; dar îţi vei da seama de pe faţa lui că totuşi şi-a primit pedeapsa cuvenită! Asta într-o seară, adică alaltăieri, după care l-am aşezat într-un fotoliu; de-atunci nu m-am mai atins de el. L-am trimis pe Hareton afară şiam rămas numai noi doi în cameră. După două ore l-am chemat pe Joseph să-l ducă din nou sus, şi de-atunci încoace prezenţa mea produce asupra nervilor lui o impresie atât de puternică, de parcă aş fi o nălucă. Cred că adeseori mă vede chiar şi când nu sunt prin preajma lui. Hareton zice că se trezeşte noaptea şi ţipă, cam din oră în oră, şi te cheamă să-l aperi de mine. Aşa că, fie că-l iubeşti, fie că nu-l iubeşti pe scumpul tău bărbat, trebuie să vii. De-acum înainte ţi-l las în grijă şi-mi declin orice competenţă în ceea ce-l priveşte. — De ce n-o laşi pe Catherine să rămână aici, am început eu să pledez, şi de ce nu-l trimiţi pe domnul Linton la ea? Îi urăşti pe-amândoi, nai să le simţi lipsa, ei nu pot fi decât o tortură de fiecare clipă pentru inima dumitale denaturată. — Caut un chiriaş pentru Grange, mi-a răspuns, şi vreau să-mi am copiii lângă mine. Şi-apoi fata astn e obligată să-mi slujească pentru pâinea ei. Eu n-am de gând s-o ţin în lux şi-n trândăvie după moartea lui Linton! Şi-acum grăbiţi-vă şi pregătiţi-vă de drum, nu mă forţaţi să vă constrâng. — Am să vin, zise Catherine. Linton e singurul om care mi-a mai rămas de iubit pe lume; şi cu toate c-ai făcut tot ce-ai putut ca să-l urăsc şi să mă urască şi el pe mine, nu vei reuşi să ne faci să ne urâm. Şi te poftesc să nu mai cutezi să-l loveşti când sunt de faţă şi să nu mă mai terorizezi! — Eşti cam lăudăroasă şi îndrăzneaţă, răspunse Heathcliff, dar nu te iubesc destul ca să lovesc în el. O să ai parte din plin de caznă şi durere atâta vreme cât va mai trăi. Nu eu sunt acela care te va face să-l urăşti... ci firea lui dulce. După evadarea ta şi consecinţele ei, nutreşte pentru tine nişte sentimente amare ca fierea. Nu te aştepta la mulţumiri pentru nobila-ţi dăruire. L-am auzit făcându-i lui Zillah un tablou demn de toată lauda despre ceea ce-ar face el dacă ar fi puternic ca mine. Deci înclinarea există, şi slăbiciunea îi va ascuţi mintea pentru a găsi un mod de a-şi înlocui forţa fizică. — Ştiu că are o fire urâtă, zise Catherine, e doar fiul dumitale. Dar sunt mulţumită că firea mea e mai bună şi pot ierta. Ştiu că mă iubeşte, şi de aceea îl iubesc şi eu. Domnule Heathcliff, "dumneata” n-ai pe "nimeni” care să te iubească, şi cu cât ne chinui mai mult cu-atât vom fi răzbunaţi mai pe deplin gândindu-ne că neomenia dumitale izvorăşte din suferinţa dumitale, care e mai cumplită decât a noastră. Dumneata "eşti” nenorocit, nu-i aşa? Singur ca diavolul şi invidios ca el. "Nimeni” nu te iubeşte... 183 "nimeni” nu te va plânge când vei muri! N-aş vrea să fiu în locul dumitale! Catherine vorbi pe un ton de triumf macabru; parcă se pătrunsese de mentalitatea viitoarei ei familii, găsind plăcere în suferinţele duşmanilor. — Deocamdată o să-ţi pară rău că eşti cine eşti, zise socrul ei, dacă mai stai aici încă un minut. Cară-te vrăjitoare ce eşti şi strânge-ţi lucrurile! Cathy plecă, dispreţuitoare. În absenţa ei am început să-i cerşesc locul lui Zillah la Heights, oferindu-i în schimb locul meu. Dar n-a admis sub nici un motiv. Mi-a poruncit să tac din gură şi-apoi pentru prima dată, şi-a făcut ochii roată în jurul încăperii, uitându-se la tablouri. După ce l-a privit îndelung pe cel al doamnei Linton, a spus: — Am să-l duc acasă. Nu pentru că aş avea nevoie de el, dar... se întoarse brusc spre foc şi, având pe buze ceva ce— din lipsa unui cuvânt mai potrivit—trebuie să-l numesc zâmbet, continuă: Să-ţi spun ce-am făcut ieri! L-am pus pe groparul care tocmai săpa groapa lui Linton să scoată pământul de pe coşciugul ei şi-am deschis capacul. O clipă m-am gândit că aş vrea să rămân şi eu acolo, când i-am văzut din nou faţa—faţa i-a rămas aceeaşi!—şi omul a avut de luptat cu mine ca să mă scoată din groapă. Dar mi-a spus că, dacă aerul pătrunde înăuntru, se va schimba; atunci am desfăcut numai o scândură laterală a coşciugului, iar capacul l-am aşezat la loc. N-am rupt-o pe cea din partea lui Linton, fir-ar el blestemat! Aş fi vrut să-i fie coşciugul plumbuit! Apoi l-am mituit pe gropar să dea la o parte scândura aceea când o să mă îngroape şi pe mine acolo şi să scoată aceeaşi scândură laterală şi de la coşciugul meu, pe care-l voi comanda anume. Aşa că, atunci când Linton va veni la noi, nu va şti să ne deosebească pe unul de celălalt! — Ai făcut o mare nelegiuire, domnule Heathcliff! am exclamat eu. Nu ţi-a fost ruşine să tulburi liniştea moartei? — N-am tulburat pe nimeni, Nelly, răspunse el, doar mi-am uşurat sufletul. De-acum încolo o să mă simt mult mai liniştit, şi ai mai multe şanse să rămân sub pământ după ce voi ajunge acolo. Am tulburat-o pe ea? Nu, ea m-a tulburat pe mine zi şi noapte, vreme de optsprezece ani... fără încetare... fără mustrări de conştiinţă... până ieri noapte. Ieri noapte am fost liniştit. Am visat că-mi dormeam ultimul somn lângă cea adormită acolo: inima mea se oprise lângă a ei, şi obrazul meu rece era lipit de obrazul ei. — Şi dacă ai fi găsit-o una cu pământul, sau şi mai rău, ce-ai mai fi visat atunci? i-am spus. — Că sunt şi eu una cu pământul şi una cu ea şi aş fi fost şi mai fericit! mi-a răspuns. Crezi că mi-e frică de-o schimbare de felul acela? Când am ridicat capacul, m-am aşteptat s-o văd schimbată sau una cu pământul, dar mă bucur că nu s-a întâmplat încă nici o schimbare, căci astfel voi putea împărtăşi aceeaşi soartă cu ea. Şi-apoi, până n-am văzut cu ochii mei chipul ei senin, cu greu aş fi putut înlătura acel simţământ straniu ce mă cuprinsese. A început într-un mod ciudat. Ştii bine c-am fost ca nebun după moartea ei, şi necontenit, din zori până-n zori, am implorato să-mi dea un semn că spiritul îi dăinuie încă! Cred cu tărie în fantome. Sunt convins că ele pot exista şi există printre noi. În ziua în care-a fost înmormântată a nins. Seara, m-am dus la cimitir în curtea bisericii. Sufla un vânt rece ca iarna... de jur împrejur totul era pustiu. Nu mi-a fost teamă 184 că prostănacul ei de bărbat va veni în văgăuna aceea atât de târziu, iar alţii n-aveau ce căuta acolo. Fiind singur şi dându-mi seama că nu ne despart decât doi metri de pământ afânat, mi-am zis: "Am s-o strâng iarăşi în braţe! Dacă-i rece, am să cred că vântul dinspre miazănoapte m-a îngheţat pe "mine”, iar dacă-i nemişcată, am să cred că doarme. Şi-am luat o lopată din magazia de unelte şi-am început să sap din răsputeri... Am atins coşciugul. Atunci am îngenuncheat, să scormonesc cu mâinile. Lemnul începuse să scârţâie pe la şuruburi, eram pe punctul de a-mi atinge ţinta, când mi s-a părut că aud pe cineva suspinând sus, lângă marginea mormântului, cineva care se apleca spre mine. "Ah, numai de-aş putea să ridic capacul, am mârâit eu, doresc să ne acopere pământul pe amândoi!” şi-am continuat să trag şi mai disperat de capac. Atunci am auzit încă un suspin, chiar lângă urechea mea. Mi s-a părut că-i simt suflarea caldă, o suflare care se lupta cu vântul încărcat de chiciură, îndepărtându-l. Ştiam că nu era lângă mine nici o făptură în carne şi oase, dar, cu aceeaşi certitudine cu care simţi apropierea unui corp material în întuneric, cu toate că nu-l poţi vedea desluşit, cu aceeaşi certitudine am simţit-o şi eu acolo pe Catherine; şi nu jos, dedesubtul meu, ci sus, pe pământ. Un sentiment brusc de uşurare mi s-a revărsat din inimă în tot trupul. Am renunţat la munca mea chinuitoare şi m-am simţit deodată mângâiat, nespus de mângâiat. O simţeam alături de mine şi a rămas cu mine până am umplut din nou mormântul şi până am ajuns acasă. Poţi să râzi dacă vrei, dar eu eram sigur că, odată intrat în casă, am s-o văd. Eram convins că era cu mine, şi nu mă puteam opri să-i vorbesc. Ajuns la Heights, m-am repezit în grabă la uşă. Era încuiată, şi mi-aduc aminte că blestemul acela de Earnshaw şi soţia mea nu m-au lăsat să intru. Mi-aduc aminte că m-am înfrânat să nu-l calc în picioare şi că după aceea am fugit sus, în camera mea, şi-apoi în camera Catherinei, şi-acolo m-am uitat cu nerăbdare în jurul meu... O simţeam lângă mine... "aproape” c-o şi vedeam, şi totuşi "n-o puteam vedea!” După chinul cu care-o doream, după ardoarea rugăminţilor de a o zări numai o clipă, sudoarea mea trebuie să fi fost de sânge atunci! Dar n-am putut-o vedea. S-a arătat aşa cum a fost adeseori în viaţa ei, ca un diavol faţă de mine! Şi de atunci, uneori mai mult, alteori mai puţin am fost prada acestei torturi de neîndurat! Infernală tortură, care-mi ţine nervii într-o asemenea încordare încât, dacă n-ar fi făcuţi dintr-un material dur, de mult s-ar fi muiat şi-ar fi devenit slabi, ca ai lui Linton. Când şedeam în casă cu Hareton, mi se părea că, dacă ies afară, o voi întâlni, iar când umblam pe dealuri, mi se părea c-am s-o găsesc acasă. Când plecam de-acasă, mă grăbeam să mă întorc căci "trebuia” să fie pe undeva pe la Heights, eram sigur! Iar când dormeam în camera ei... eram alungat. Nu era chip să mă culc acolo căci în clipa în care închideam ochii, era ori afară la fereastră, ori dădea la o parte tăbliile patului, ori intra în odaie, ori îşi aşeza capul ei scump peaceeaşi pernă cu mine, aşa cum făcea când era copil, şi-atunci trebuia să deschid pleoapele ca s-o văd. Şi-aşa le deschideam şi le închideam de-o sută de ori pe noapte... şi mereu eram dezamăgit! Aşa m-a torturat! Adeseori gemeam atât de tare, încât ticălosul acela bătrân de Joseph credea că, fără îndoială, conştiinţa mi se zvârcolea chinuită de Satana din mine. Acum, de când am văzut-o, sunt liniştit... ceva mai liniştit. A găsit un mod straniu de a mă ucide, nu cu bucăţica, ci cu bucăţele infime, cât un fir 185 de păr! M-am înşelat vreme de optsprezece ani cu năluca unei speranţe. Domnul Heathcliff se opri şi-şi şterse fruntea! Părul i se lipise de ea, ud de sudoare. Ochii îi erau aţintiţi asupra cenuşii roşii din foc, sprâncenele nu-i stăteau încruntate, ci ridicate spre tâmple, îndulcindu-i înfăţişarea sălbatică a feţei, dându-i o expresie neobişnuită de tulburare, o expresie dureroasă de concentrare, asupra unui subiect care-l pasiona. De fapt nu-mi vorbise propriu-zis mie—de aceea am tăcut. Şi nu mi-a plăcut să-l aud vorbind! După scurtă vreme începu să mediteze privind portretul ei, apoi îl luă din perete şi-l rezemă de canapea, ca să-l poată vedea mai bine; si-n timp ce se uita la portret, intră Catherine anunţând că-i gata şi că va pleca imediat ce i se va înşeua poneiul. — Să-mi trimiţi portretul acasă, mâine, îmi zise Heathcliff. Apoi, întorcându-se spre ea, adăugă: Poţi să mergi şi fără ponei, e-o seară frumoasă, şi la Wuthering Heights n-o să ai nevoie de ponei. În plimbările pe care le vei face, te vei putea sluji de picioare! Haide! Să plecăm! — Rămâi cu bine, Ellen! şopti scumpa şi mica mea stăpână. Când mă sărută, buzele îi erau ca de gheaţă. Să mai vii pe la mine să mă vezi, Ellen, nu uita! — Ba să nu faci una ca asta, doamnă Dean! zise noul ei tată. Când voi dori să-ţi vorbesc, am să vin eu aici. N-am nevoie de nici un fel de indiscreţie din partea dumitale. I-a făcut semn să iasă înaintea lui, iar ea, aruncând în urmă o privire care mi-a înjunghiat inima, s-a supus. I-am urmărit de la fereastră cum au coborât prin grădină. Heathcliff a prins braţul Catherinei sub al lui, cu toate că la început ea s-a opus, şi apoi, cu paşi grăbiţi, a dus-o pe alee... Foarte curând, pomii nu m-au lăsat să-i mai văd. CAPITOLUL 30 De când a plecat de-aici n-am mai zărit-o. Când m-am dus să întreb de ea la Heights, Joseph a ţinut uşa cu mâna şi n-a vrut să mă lase să intru în casă. Mi-a spus că doamna Linton e "ocupată” şi că stăpânul nu-i acasă. Zillah mi-a povestit câte ceva despre fiecare, căci altfel nici n-aş fi ştiut cine-a murit şi cine mai trăieşte. Zillah o crede pe Catherine îngâmfată şi n-o iubeşte, am ghicit asta din vorbele ei. La început tânăra mea doamnă i-a cerut câteva servicii, dar domnul Heathcliff i-a poruncit să-şi vadă de treburi, iar nora lui să se descurce cum o şti. Zillah a primit cu plăcere porunca, fiind o femeie strâmtă la cap şi egoistă. Catherine, văzându-se nebăgată în seamă, s-a supărat ca un copil şi a răspuns prin dispreţ. Aşa că informatoarea mea s-a înscris pe lista duşmanilor şi e atât de înverşunată, de parcă biata Cathy i-ar fi făcut un mare rău. Acum vreo şase săptămâni am avut o convorbire îndelungată cu Zillah, puţin înainte de venirea dumneavoastră. Într-o zi ne-am întâlnit pe dealuri şi iată ce mia povestit. — Primul lucru pe care l-a făcut doamna Linton după sosirea la Heights, a fost să fugă sus, fără a ne da bună seara nici mie, nici lui Joseph, şi să se încuie în camera lui Linton, unde a rămas până dimineaţa. Apoi, în timp ce stăpânul şi Earnshaw luau micul dejun, a intrat în sală şi, 186 tremurând toată, a întrebat dacă nu cumva se poate duce cineva să cheme doctorul. Vărul ei era foarte bolnav. — Asta o ştim şi noi, răspunse Heathcliff, dar viaţa lui nu valorează nimic şi n-am să cheltuiesc nici măcar două parale pentru el! — Dar nu ştiu ce să fac!— zise Cathy—şi dacă nimeni nu mă ajută, are să moară. — Ieşi afară din odaie, strigă stăpânul, şi să nu mai aud nici o vorbă despre el! În casa asta nimănui nu-i pasă ce se întâmplă cu el. Iar dacă ţieţi pasă, fă pe infirmiera; dacă nu, încuie-l în cameră şi lasă-l acolo. Apoi a început să mă bată la cap pe mine, dar eu i-am spus că m-am căznit destul cu fiinţa aceea mofturoasă. Acum fiecare din noi avem treburile noastre, iar ea trebuia să-l îngrijească pe Linton; domnul Heathcliff îmi poruncise să las pe seama ei această muncă. Cum se învoiau amândoi, nu pot să-ţi spun. Cred că el o necăjea mult, gemând zi şi noapte, aşa că nu prea avea parte de odihnă. Asta o putea ghici oricine văzându-i obrazul alb ca varul şi ochii cercănaţi. Câteodată venea în bucătărie ca nebună, de parcă era gata să ceară ajutor, dar eu nu puteam să calc porunca stăpânului. N-am cutezat niciodată să mă opun poruncii lui, doamnă Dean, aşa că, deşi îmi dădeam seama că rău face de nu trimite după Kenneth, nefiind treaba mea nici să dau sfaturi, nici să mă plâng, am refuzat întotdeauna să mă amestec. O dată sau de două ori, după ce ne duseserăm la culcare, s-a întâmplat să deschid din nou uşa camerei mele şi s-o văd şezând şi plângând în capul scării; dar am închis uşa la loc, de teamă să nu fiu ispitită să mă amestec. Atunci, fireşte, mi-era milă de ea; totuşi, mă înţelegi, nu voiam să-mi pierd slujba... În cele din urmă, într-o noapte, a avut îndrăzneala să intre în camera mea şi să mă sperie de era cât pe-aici să-mi pierd minţile, zicând: — Spune-i domnului Heathcliff că fiul lui trage să moară... de data asta sunt sigură. Scoală-te imediat şi du-te de-i spune! După ce rosti aceste cuvinte, dispăru din nou. Eu am rămas culcată încă un sfert de ceas, tremurând şi ascultând atentă. Nici o mişcare... casa era liniştită. S-a înşelat, mi-am zis. Pesemne că i-a trecut, nu trebuie să-l trezesc din somn... şi-am început să moţăi. Dar somnul mi-a fost tulburat pentru a doua oară, de data asta de sunetul puternic al clopotului ... singurul clopot pe care-l avem în casă şi pus la îndemâna lui Linton. Stăpânul m-a chemat şi mi-a spus să văd despre ce-i vorba Şi să le spun că nu vrea să se mai repete zgomotul acesta. I-am repetat ce-mi spusese Catherine. El a blestemat în şoaptă, dar după câteva minute a ieşit din camera lui cu o lumânare aprinsă şi s-a îndreptat spre camera lor. L-am urmat. Doamna Heathcliff şedea pe marginea patului cu mâinile împreunate pe genunchi. Socrul ei apropie lumânarea de faţa lui Linton, îl privi, îl pipăi, şi după aceea se întoarse către ea. — Şi-acum... Catherine, îi zise, cum te simţi? Ea rămase mută. — Cum te simţi, Catherine? repetă Heathcliff. — El e liniştit, iar eu liberă, răspunse. Ar trebui să mă simt bine, dar, continuă cu o amărăciune pe care nu şi-o putea ascunde, m-ai lăsat atât 187 de multă vreme singură să lupt împotriva morţii, încât nu simt şi nu văd decât moarte! Mă simt ca moartă! Şi, la drept vorbind, chiar aşa şi arăta! I-am dat puţin vin. Hareton şi Joseph, care se treziseră la sunetul clopotului şi la zgomotul paşilor, auzindu-ne vorbind în cameră, au intrat şi ei. Joseph, cred eu, era mulţumit că scăpase de băiat; Hareton părea ceva mai trist, cu toate că era mai preocupat s-o privească pe Catherine decât să se gândească la Linton. Dar stăpânul i-a poruncit să se ducă să se culce din nou, căci n-avea nevoie de ajutorul lui. După aceea i-a poruncit lui Joseph să mute cadavrul în camera lui, mie mi-a spus să mă întorc în a mea, iar doamna Heathcliff a rămas singură. Dimineaţa m-a trimis să-i spun că trebuie sa coboare la micul dejun. Se dezbrăcase şi era gata să adoarmă; mi-a spus că-i bolnavă, lucru de care nu m-am mirat deloc. I-am dat de veste domnului Heathcliff, iar el mia răspuns: — Bine, las-o până după înmormântare şi du-te din când în când sus să-i duci cele trebuincioase. De îndată ce ţi se pare că-i mai bine, înştiinţează-mă. După spusele lui Zillah, Cathy a stat sus două săptămâni. Zillah se ducea de două ori pe zi la ea, şi-ar fi vrut să fie mai prietenoasă, dar încercările ei de a fi mai binevoitoare au fost respinse cu promptitudine şi orgoliu. Heathcliff s-a urcat numaidecât la Catherine ca să-i arate testamentul lui Linton. Acesta lăsase tatălui său întreaga lui avere mobilă precum şi averea ei mobilă; sărmanul băiat fusese silit să facă acest lucru în săptămâna aceea în care îi murise unchiul, iar Catherine lipsise de la Heights. Fiind minor, nu putuse dispune de pământuri. Totuşi, domnul Heathcliff le-a revendicat şi pe acestea, şi le-a obţinut în baza drepturilor soţiei sale şi-ale luii. Cred că cererea era legală. În orice caz, Catherine, despuiată de avere şi fără prieteni, nu şi-a putut cere drepturile. Nimeni, zise Zillah, nu se apropia de uşa ei, în afară de mine şi, o singură dată, atunci când cu testamentul, stăpânul; şi nimeni nu întreba de ea. Prima dată când a coborât în sală a fost într-o duminică dupăamiază. Când i-am dus prânzul, a strigat că nu mai poate îndura să stea în frig. I-am spus că stăpânul se duce la Thrushcross Grange, iar Earnshaw şi cu mine n-o împiedicăm să coboare. Aşa că, de-ndată ce-a auzit tropotele calului, îşi făcu apariţia, gătită în haine negre şi cu buclele ei blonde pieptănate lins spre spate, trase în dosul urechilor, parc-ar fi fost un quaker1: nu ştia să şi le pieptene altfel. Joseph şi cu mine ne duceam de obicei duminica la capelă. (Ştiţi, parohia noastră n-are pastor acum, îmi explică doamna Dean, de aceea casa metodiştilor sau a baptiştilor — nu ştiu exact care din ele —de la Gimmerton o numim capelă). Joseph plecase, continuă Zillah, dar eu am socotit că-i mai cuminte să rămân acasă. Întotdeauna e bine ca tinerii să fie supravegheaţi de cineva mai bătrân, mai ales că Hareton, cu toate că-i ruşinos, nu-i un model de bună-purtare. I-am spus că-i foarte probabil ca verişoara lui să coboare, că fusese obişnuită să respecte întotdeauna 1 Membru al unei secte religioase fondate în secolul al XVII-lea şi răspândite mai cu seamă în Anglia şi Statele Unite; afişează o mare sobrietate, manifestată şi în îmbrăcăminte. 188 sabatul şi deci ar face bine să lase la o parte curăţatul puştilor şi alte asemenea îndeletniciri mărunte cât timp va sta ea cu noi. La auzul acestei veşti, obrajii i se îmbujorară şi-şi aruncă privirea asupra mâinilor şi veşmintelor lui. Într-un minut, petele de ulei şi de praf de puşcă dispărură. Am văzut că avea de gând să-i ţină de urât şi-am ghicit din purtarea lui că dorea să fie arătos. Aşadar, râzând, cum nu îndrăznesc să râd când stăpânul e de faţă, i-am oferit ajutorul meu, dacă-l dorea, făcând haz de încurcătura în care se afla. El s-a bosumflat şi-a-nceput să înjure. Şi-acum, doamnă Dean, continuă Zillah, văzând că eu nu eram mulţumită de purtarea ei, poate socoţi că tânăra dumitale doamnă e prea fină pentru domnul Hareton; s-ar putea să ai dreptate. Dar eu trebuie să recunosc c-aş fi încântată dacă i-ar mai scădea ceva din înfumurare sau dac-aş putea-o umili în orgoliul ei. La ce-i mai folosesc acum toată învăţătura şi eleganţa? E săracă întocmai ca dumneata sau ca mine, ba chiar mai săracă decât noi, ţi-o jur. Dumneata faci economii, iar eu, pun şi eu deoparte cât pot. Hareton i-a îngăduit lui Zillah să-l ajute, iar ea l-a măgulit atâta, încât deveni foarte bine dispus. Astfel, când sosi Catherine, uitând pe jumătate insultele ei din trecut, încercă să-i fie pe plac, după câte spune menajera. Doamna a intrat, zise ea, rece ca un sloi de gheaţă şi îngândurată ca o prinţesă. Eu m-am ridicat şi i-am oferit locul meu, în fotoliu. Dar ea a strâmbat din nas la politeţea mea. Earnshaw s-a ridicat şi el, spunându-i să se aşeze pe bancă, lângă foc, fiind sigur că-i moartă de frig. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 21/07/2011, 8:59 PM | message # 20
— Am fost moartă de frig o lună şi mai bine de zile, răspunse ea,
apăsând pe fiecare cuvânt cu tot dispreţul de care era în stare. Apoi şi-a luat singură un scaun şi şi l-a aşezat destul de departe de amândoi. A stat aşa până s-a-ncălzit, apoi a început să privească în jur şi a descoperit mai multe cărţi pe bufet. Imediat s-a ridicat în picioare şi s-a întins să le ia, dar erau prea sus. Vărul ei, după ce i-a urmărit câtăva vreme strădania, s-a încumetat, în cele din urmă, s-o ajute. Ea şi-a ţinut fusta, iar el i-a umplut-o cu primele cărţi care-i veneau la mână. Era un mare progres pentru băiat. Cathy nu i-a mulţumit, dar el se simţea totuşi răsplătit prin faptul că-i primise ajutorul. Apoi a îndrăznit să stea în spatele ei în timp ce Catherine răsfoia cărţile, şi chiar să se aplece şi să arate cu degetul pozele care-i atrăgeau atenţia; şi nu s-a lăsat descurajat nici de aerul acru cu care smucea foaia de sub degetele lui, ci s-a mulţumit să se dea puţin mai înapoi şi s-o privească pe ea în locul cărţii. A continuat să citească sau să caute ceva de citit. Încetul cu încetul atenţia lui Hareton s-a concentrat asupra buclelor ei dese, mătăsoase, căci faţa nu i-o putea vedea şi nici ea nu-l putea vedea pe el. Şi poate că, nedându-şi seama de ce face, ci atras ca un copil de flacăra lumânării, în loc să se uite numai, în cele din urmă a pus mina pe bucle. A întins mâna şi le-a mângâiat cu-atâta blândeţe, parc-ar fi mângâiat o pasăre. Nici dacăi înfigea un cuţit în ceafă, Catherine n-ar fi tresărit mai tare. — Pleacă de-aici în minutul ăsta! Cum îndrăzneşti sa mă atingi? Pentru ce stai aici?! strigă ea pe un ton de scârbă. Nu te pot suferi! Am să mă duc iarăşi sus dacă te mai apropii de mine! Domnul Hareton s-a dat îndărăt, privind-o tare uluit; apoi s-a aşezat foarte liniştit pe bancă, iar ea a răsfoit cărţile încă o jumătate de ceas. În sfârşit, Earnshaw străbătu odaia şi-mi şopti: 189 — Vrei s-o rogi să ne citească ceva, Zillah? M-am săturat să stau aşa, degeaba, şi mi-ar plăcea... mi-ar plăcea s-o aud! Nu-i spune că eu doresc asta, ci cere-i-o tu, aşa, ca din partea ta. — Domnul Hareton doreşte să ne citeşti ceva, doamnă, am spus eu imediat. I-ar face mare plăcere... şi v-ar fi foarte îndatorat. Cathy se încruntă, apoi, ridicând privirea, răspunse: — Domnul Hareton şi voi toţi să fiţi atât de amabili şi să-nţelegeţi că resping orice semn de prietenie pe care aveţi ipocrizia să mi-l oferiţi! Vă dispreţuiesc, şi n-am nimic de spus nici unuia dintre voi! Când eram în stare să-mi dau şi viaţa pentru o vorbă bună sau pentru a vedea măcar faţa vreunuia dintre voi, aţi dispărut cu toţii. Dar n-am să mă plâng vouă! Am fost alungată aici jos de frig, n-am venit să vă distrez pe voi, nici să mă bucur de societatea voastră. — Ce-aş fi putut face? începu Earnshaw. Ce vină am eu? — Oh, dumneata faci excepţie, răspunse doamna Heathcliff, prezenţa dumitale nu mi-a lipsit niciodată. — Dar eu m-am oferit de mai multe ori şi l-am rugat—zise Hareton, biciuit de obrăznicia ei—l-am rugat pe domnul Heathcliff să mă lase să veghez eu în locul dumitale... — Taci din gură! Prefer să ies în curte sau să mă duc oriunde, numai să nu-ţi mai aud glasul acesta neaplăcut! îl repezi doamna mea. Hareton bombăni că din partea lui poate să se ducă şi-n iad! Şi, desprinzându-şi puşca din cui, îşi reluă îndeletnicirile duminicale. Începu apoi să vorbească vrute şi nevrute, iar ea socoti c-ar trebui să se retragă; dar se făcuse ger şi, în ciuda trufiei ei, fu silită să accepte tovărăşia noastră din ce în ce mai des. Eu însă am avut grijă să nu-i mai dau prilejul de a dispreţui bunătatea mea, şi de-atunci m-am arătat tot atât de înţepată ca şi dânsa. Aşa că nimeni dintre noi n-o iubeşte şi nici n-o simpatizează; de altfel nici nu merită, căci cine i-ar spune cea mai neînsemnată vorbă, se răsteşte la el şi n-are respect faţă de nimeni! Se ia la harţă şi cu stăpânul, iar el o plesneşte; dar, cu cât o bate mai tare, cuatât devine mai veninoasă. La început, când am auzit-o pe Zillah povestind toate astea, m-am hotărât să renunţ la slujba pe care-o aveam, să-mi închiriez o căsuţă şi s-o iau pe Catherine să locuiască la mine. Dar domnul Heathcliff n-ar fi îngăduit acest lucru, cum nu i-ar fi îngăduit nici lui Hareton să locuiască singur într-o casă. Şi în momentul de faţă nu văd altă soluţie decât să se mărite din nou. Dar înfăptuirea acestui plan nu stă în puterea mea. Astfel s-a încheiat povestea doamnei Dean. Eu, împotriva profeţiilor doctorului, mi-am recâştigat repede puterile şi, cu toate că suntem numai în a doua săptămână a lui ianuarie, am de gând să ies călare peste o zi sau două şi să mă duc până la Wuthering Heights, pentru a-i da de veste proprietarului meu că-mi voi petrece următoarele şase luni la Londra şi că, dacă doreşte, poate să-şi caute alt chiriaş pentru casă după luna octombrie. Pentru nimic în lume nu mai petrec încă o iarnă aici! CAPITOLUL 31 190 Ziua de ieri a fost senină şi rece. M-am dus la Heights, după cum îmi propusesem. Menajera mea m-a rugat să duc tinerei doamne o mică scrisoare din partea ei; n-am refuzat-o, căci femeia, cumsecade, nu găsea nimic ciudat în rugămintea ei. Uşa principală era deschisă, dar poarta bine încuiată, întocmai ca la ultima mea vizită. Am bătut în poartă şi l-am chemat în ajutor pe Earnshaw, pe care l-am zărit în mijlocul straturilor din grădină; el a scos lanţul şi am intrat. Băiatul e un ţăran frumos cum rar întâlneşti. De data asta m-am uitat bine la el, dar, după cât se pare, face tot ce poate pentru a-şi micşora calităţile. L-am întrebat dacă domnul Heathcliff e acasă. Mi-a răspuns că nu, dar că se va întoarce la vremea prânzului. Era ora unsprezece, aşa că i-am anunţat intenţia mea de a intra, şi de a-l aştepta. Auzind aceasta, şi-a trântit numaidecât uneltele la pământ şi m-a însoţit ca un dulău, ca un locţiitor de gazdă. Am intrat împreună. Catherine era acolo: ajuta la pregătirea unor legume pentru prânzul ce se apropia. Părea mai posacă şi mai puţin vioaie decât atunci când am văzut-o prima dată. Abia a ridicat ochii să vadă cine e şi şi-a căutat mai departe de treabă cu acelaşi dispreţ faţă de cea mai elementară politeţe, ca şi data trecută: n-a răspuns nici prin cel mai mic gest la înclinarea şi salutul meu. ,,Nu pare atât de prietenoasa, mi-am zis, cum ar fi vrut să mă facă să cred doamna Dean. E într-adevăr o frumuseţe, dar nu un înger.” Earnshaw i-a spus, pe un ton morocănos, să-şi ducă lucrurile în bucătărie. — Du-le tu, zise ea, împingându-le de dinainte îndată ce isprăvi. Apoi s-a retras pe un scaun lângă fereastră, unde a început să sculpteze chipuri de păsări şi animale în cojile de napi pe care le avea în poală. M-am apropiat de ea pretinzând că vreau să privesc grădina; şi, după cum plănuisem, i-am aruncat cu îndemânare pe genunchi, şi fără să observe Hareton, biletul doamnei Dean. Dar ea întrebă cu glas tare: — Ce-i asta? şi aruncă biletul pe jos. — O scrisoare de la vechea dumneavoastră cunoştinţă, menajera de la Grange, i-am răspuns destul de plictisit că dase de gol fapta mea bună şi cam speriat ca nu cumva să creadă că e o scrisoare de la mine. Auzind ce-am spus, se arătă bucuroasă să adune scrisoarea de pe jos, dar Hareton fu mai iute decât ea; puse mâna pe bilet şi-l vârî în jiletcă, spunându-i că va trebui să-l citească mai întâi domnul Heathcliff. Atunci Catherine, tăcută, şi-a întors faţa de la noi şi, pe furiş, şi-a scos batista din buzunar şi a dus-o la ochi. Dar vărul ei, după ce s-a luptat cu sine însuşi pentru a-şi înfrânge sentimentele, scoase scrisoarea din buzunar şi o trânti jos lângă ea, vrând să pară cât mai urâcios. Catherine o ridică şi o citi cu mult interes. Apoi îmi puse câteva întrebări privitoare la locuitorii—oameni şi animale— din fostul ei cămin şi, privind spre munţi, murmură ca pentru ea: — Ce mult mi-ar plăcea să călăresc pe-acolo cu Minny! Ce mult mi-ar plăcea să mă caţăr pe-acolo! Of! sunt obosită... sunt "întemniţată”, Hareton! Apoi îşi rezemă capul frumos pe marginea ferestrei, pe jumătate căscând şi pe jumătate suspinând, şi-şi luă o înfăţişare tristă; fără a ţine seama sau poate fără a observa că ne uităm la ea. 191 — Doamnă Heathcliff, am spus eu după câtăva vreme, dumneavoastră nu ştiţi că eu vă cunosc, vă cunosc atât de bine, încât mi se pare ciudat că nu vreţi să-mi vorbiţi. Menajera mea nu mai conteneşte povestindu-mi despre dumneavoastră şl lăudându-vă, şi-ar fi foarte dezamăgită dacă m-aş întoarce acasă fără vreo veste despre sau de la dumneavoastră, în afară de aceea că aţi primit scrisoarea şi n-aţi spus nimic! Ea păru mirată la auzul acestor vorbe şi mă întrebă: — Ellen ţine la dumneavoastră? — Da, foarte mult! i-am răspuns pe un ton şovăitor. — Trebuie să-i spuneţi, continuă ea, că i-aş răspunde la scrisoare, dar n-am cele necesare pentru scris; n-am nici măcar o carte din care să pot rupe o foaie. — Nici o carte! am exclamat eu. Cum puteţi trăi aici fără cărţi, dacămi este îngăduit să vă întreb? Cu toate că la Grange am la îndemână o bibliotecă mare, adeseori mi-e foarte urât, dar dacă cineva mi-ar lua cărţile, aş fi disperat! — Când le aveam, citeam tot timpul, zise Catherine. Dar domnul Heathcliff nu citeşte niciodată, încă şi-a pus în minte să distrugă şi cărţile mele. Au trecut săptămâni de când n-am văzut cu ochii nici o carte. O singură dată am căutat prin depozitul de cărţi bisericeşti ale lui Joseph, spre marea lui enervare, şi altă dată, să ştii, Hareton, că am descoperit un depozit ascuns în camera ta... câteva cărţi de latină şi greacă... altele cu poveşti şi poezii: toate-mi sunt vechi prieteni. Pe cele din urmă eu le-am adus aici... iar tu le-ai strâns, aşa cum strâng coţofenele lingurile de argint numai din plăcerea de a fura! Nu-ţi sunt de nici un folos, deci nu le-ai putut ascunde decât din răutate, gândindu-te că, dacă nu te poţi bucura tu, să nu se bucure nici altcineva de ele. Te pomeneşti că invidia "ta” l-a sfătuit pe domnul Heathcliff să mă prade de comorile mele, mai ştii? Dar cele mai multe dintre ele sînt întipărite în creierul şi inima mea, iar pe acestea numi le poţi lua! Earnshaw se făcu roşu ca racul când o auzi pe verişoara lui dându-i în vileag comorile literare şi, bâlbâind, tăgădui cu indignare acuzaţiile. — Domnul Hareton e dornic să-şi sporească mult cunoştinţele, am zis eu, venindu-i în ajutor. Nu e "invidios”, ci "însetat” să vă ajungă. În câţiva ani va fi un om învăţat. — Iar între timp ar vrea ca eu să ajung o proastă, a răspuns Catherine. Da, îl şi aud încercând să silabisească şi să citească singur, şi să vezi ce greşeli face! Tare-aş vrea să repeţi balada "Chevy Chase” aşa cum ai zis-o ieri: era din cale-afară de caraghios. Te-am auzit, şi te-am auzit răsfoind şi dicţionarul, pentru a căuta cuvintele rare, iar după aceea te-am auzit înjurând, pentru că nu ştiai să citeşti tălmăcirea lor! Tânărul socoti desigur că e prea nedrept să râdem de ignoranţa şi de încercările lui de a o înlătura. Eu eram de aceeaşi părere cu el şi, aducându-mi aminte de povestea doamnei Dean cu privire la prima lui încercare de a risipi bezna în care fusese crescut, am remarcat: — Dar, doamnă Heathcliff, fiecare din noi am început odată şi fiecare din noi ne-am bâlbâit şi ne-am poticnit în prag! Dacă învăţătorii noştri şi-ar fi bătut joc de noi în loc să ne ajute, ne-am bâlbâi şi ne-am poticni până în ziua de azi. 192 — Oh, răspunse ea, nu doresc să-l împiedic de a învăţa, dar n-are dreptul să-şi însuşească ce-i al meu şi să-mi ridiculizeze poeziile cu greşelile lui grosolane şi pronunţarea lui urâtă! Cărţile acelea, atât în proză cât şi în versuri, îmi sunt dragi pentru că-mi evocă anumite amintiri şi numi place ca gura lui să le înjosească şi să le profaneze! Şi, în afară de asta, şi-a ales bucăţile mele favorite, cele pe care le iubesc cel mai mult, şi le repetă mereu, parcă într-adins vrea să-mi facă în necaz! Hareton respiră adânc şi tăcu vreun minut: se lupta cu un puternic sentiment de umilinţă şi de mânie şi-i era tare greu să şi-l înfrângă. M-am ridicat şi, îndemnat de gândul cavaleresc de a-l scoate din încurcătură, mam oprit în uşă pentru a admira priveliştea de afară. El mi-a urmat pilda şi a ieşit din cameră. Dar s-a reîntors, imediat, ducând în mâini o jumătate de duzină de volume, pe care le-a trântit în poala Catherinei. — Na-ţi-le! Nu mai vreau să aud, să citesc sau sa mai mă gândesc la ele niciodată! — Acum nu-mi mai trebuie, răspunse ea. O să-mi amintească mereu de tine şi nu le mai pot suferi. Deschise una dintre ele — răsfoită desigur adesea, după cum arăta înfăţişarea — şi citi puţin cu tonul tărăgănat al unui începător, apoi râse şi o aruncă din mână. — Ascultă! continuă ea provocatoare, şi reciti, în acelaşi fel, o strofă dintr-o veche baladă. Dar amorul lui propriu n-a mai putut îndura acest chin: am auzit atunci— şi, drept să spun, am fost aproape de acord cu Hareton, o plesnitură, mustrarea contondentă pentu limbuţia ei usturătoare. Mica răutăcioasă lovise în sentimentele vărului ei, chiar dacă aceste sentimente nu erau cultivate, iar argumentul fizic devenise singura modalitate de a echilibra relaţiile dintre ei şi de a răzbuna suferinţa băiatului. După aceea Hareton strânse cărţile şi le aruncă în foc. Dar pe chipul lui am citit cât de mult suferea din pricina acestei jertfe aduse mâniei. În timp ce flăcările le mistuiau mi-am dat seama că el se gândea la plăcerea pe care i-o dăruiseră până atunci, precum şi la victoria şi bucuria din din ce în ce mai mare pe care o aştepta din partea acelor cărţi şi cred că ghicisem şi mobilul ce l-a îndemnat să înveţe în ascuns. Până i-a ieşit Catherine în cale, fusese mulţumit cu munca lui de fiecare zi şi cu unele plăceri primitive, animalice. Ruşinea pe care-o resimţise văzându-se dispreţuit de fată, ca şi speranţa încuviinţării acesteia au fost primele imbolduri spre preocupări mai înalte. Dar, în loc să-l ferească de dispreţ şi să-i cucerească încuviinţarea, strădania lui de a se ridica dusese la rezultate contrare. — Da! Asta-i tot ce poate scoate din ele o brută ca tine! strigă Catherine, umezindu-şi buza lovită şi urmărind cu ochi plini de indignare incendiul. — Acum ai face mai bine să-ţi ţii gura! răspunse el fioros. Dar enervarea îi tăiase graiul. Porni în grabă spre uşă; eu ma-am dat la o parte. Dar abia trecuse de pietrele din faţa ieşirii, când domnul Heathcliff, care urca pe alee, îl întâlni şi, punându-i mâna pe umăr, îl întrebă: — Ce-i cu tine, băiete? — Nimic, nimic, zise el şi o luă la goană, ca să-şi guste în singurătate tristeţea şi mânia. 193 Heathcliff privi în urma lui şi oftă. — Ar fi ciudat dacă mi-aş zădărnici singur planul, bombăni el, neştiind că eram în spatele lui. Dar când îi privesc faţa, căutându-i tatăl, o găsesc din ce în ce mai mult pe ea. De ce dracu' îi seamănă atâta? Abia mai pot îndura să mă uit la el! Lăsă ochii în pământ şi intră în casă cu un aer îngândurat. Faţa lui purta o expresie de nelinişte şi teamă pe care n-o remarcasem niciodată până atunci; părea şi mai slab la corp. Catherine, văzându-l pe fereastră, se refugiase imediat în bucătărie, şi astfel ramaserăm singuri. — Mă bucur că vă văd iarăşi pe picioare, domnule Lockwood, zise el răspunzând salutului meu. Şi asta mai mult din motive egoiste, pentru că nu mi-ar fi uşor să înlocuiesc în acest pustiu pierderea dumitale. Şi nu o dată m-am întrebat ce te-a putut aduce aici. — Mă tem că o idee năstruşnică m-a adus, domnule, fu răspunsul meu sau, mai bine zis, o idee năstruşnică mă goneşte de-aici. Săptămâna viitoare plec la Londra. Trebuie să vă anunţ că nu sunt dispus să ţin Thrushcross Grange peste cele douăsprezece luni pentru care ne-am învoit să închiriez casa. Cred că n-am să mai locuiesc aci. — Da, într-adevăr, aţi obosit de-atâta izolare, nu-i aşa? zise el. Dar dacă aţi venit să-mi spuneţi că nu vreţi să plătiţi chirie pentru o casă pe care n-o locuiţi, aţi făcut călătoria degeaba: nu mă înduioşez niciodată faţă de nimeni şi nu renunţ la ceea ce mi se cuvine. — Nu despre asta am venit să vă vorbesc! exclamai eu foarte enervat. Dacă doriţi, pot să vă achit totul chiar acum, continuai, scoţândumi portofelul din buzunar. — Nu, nu, răspunse el rece. Lăsaţi destule lucruri la Grange pentru a vă acoperi datoriile, dacă cumva nu vă mai întoarceţi. Nu sunt atât de grăbit. Luaţi loc şi rămâneţi la masă cu noi. Un musafir care, desigur, nu-şi va repeta vizita poate fi binevenit. Pune masa, Catherine! Unde eşti? Catherine reapăru, aducând o tavă încărcată cu cuţite şi furculiţe. — Poţi să mănânci cu Joseph, mârâi Heathcliff întorcându-se spre ea, şi rămâi în bucătărie până ce pleacă domnul Lockwood. Cathy respectă întocmai dispoziţiile; poate că nici nu era tentată să le calce. Trăind printre bădărani şi mizantropi, probabil că nu mai putea preţui oamenii de calitate mai bună când îi întâlnea. Cu domnul Heathcliff, sumbru şi posomorât, într-o parte, şi cu Hareton, cu desăvârşire mut, în cealaltă, am gustat o masă lipsită de veselie şi mi-am luat rămas bun devreme. Aş fi vrut să ies pe uşa din dos, ca s-o văd pentru ultima oară pe Catherine şi să-l plictisesc pe Joseph, dar Hareton primi poruncă să-mi aducă îndată calul şi Heathcliff însuşi mă conduse până la uşă, aşa că nu mi-am putut îndeplini dorinţa. "Ce viaţă îngrozitoare duc oamenii în casa asta! mi-am zis în timp ce mergeam pe drum. Pentru doamna Linton Heathcliff ar fi fost o întâmplare mai romantică decât o poveste cu zâne dacă între ea şi mine s-ar fi înfiripat o idilă, după cum dorea buna ei doică şi-am fi plecat împreună în atmosfera agitată de la oraş!” CAPITOLUL 32 194 1802 În luna septembrie am fost poftit la vânătoare pe domeniile din nord ale unui prieten şi, în drum spre reşedinţa lui, am ajuns pe neaşteptate la o depărtare de vreo cincisprezece mile de Gimmerton. La un han de pe marginea drumului, în timp ce unul din rândaşi dădea apă cailor dintr-o găleată, trecu pe lângă noi o căruţă încărcată cu ovăz foarte verde, secerat de curând, iar băiatul remarcă: — Veniţi dinspre Gimmerton, aşa-i? Ãia seceră întotdeauna cu trei săptămâni după ceilalţi oameni! — Gimmerton? am repetat eu... Amintirea şederii mele în acea localitate era aproape ştearsă, ca în vis. Ah, da! Gimmerton! Cât de departe e de-aici? — Să tot fie patrusprezece mile peste munţi...drum greu, răspunse el. Brusc, se trezi în mine dorinţa de a trece pe la Thrushcross Grange. Era abia amiază, aşa că m-am gândit c-ar fi mai bine să petrec noaptea la mine acasă decât într-un han. De altfel puteam pierde cu uşurinţă o zi pentru a încheia socotelile cu proprietarul meu, scăpând astfel de neplăcerea de a mai veni o dată prin partea locului. După ce m-am odihnit câtăva vreme, am spus servitorului să se informeze care e drumul spre sat şi, cu toate că a fost foarte obositor pentru animalele noastre, am izbutit să-l parcurgem în vreo trei ceasuri. L-am lăsat pe servitor acolo şi am pornit singur la vale. Biserica cenuşie părea şi mai cenuşie, iar cimitirul pustiu părea şi mai pustiu. Am văzut o oaie păscând iarba măruntă de pe morminte. Era o vreme dulce— caldă, chiar prea caldă pentru călătorie. Dar căldura nu m-a împiedicat să mă bucur de priveliştea încântătoare din jurul meu. Dacă aş fi văzut-o în preajma lui august, sunt sigur că m-ar fi ispitit să-mi pierd o lună de zile în această singurătate. Nu există ceva mai îngrozitor iarna, şi nu există ceva mai divin vara decât acele vâlcele, trecători, văi înverzite, închise între munţi, şi acele deluşoare mândre înclinate şi semeţe acoperite cu bălării. Am ajuns la Grange înainte de apusul soarelui şi am bătut la poartă. Dar familia se retrăsese în camerele din dos după cum am înţeles văzând spirala subţire şi albastră de fum ce ieşea din coşul bucătăriei. De aceea nu m-au auzit. Am intrat călare în curte. În faţa uşii şedea o fetiţă de vreo nouă-zece ani care împletea, iar pe trepte o femeie bătrână sta şi fuma agale o pipă. — Doamna Dean e înăuntru? am întrebat-o. — Doamna Dean? Nu! răspunse ea. Nu şade aici, e sus, la Heights. — Atunci dumneata vezi de casa asta? am continuat. Da-a, eu văd de casă. — Ei bine, eu sunt domnul Lockwood, stăpânul. Sper ca există vreo cameră în care să pot sta, nu? Doresc să rămân la noapte aici. — Stăpânu'! strigă ea uimită. Bine, dar cine-a ştiut ca veniţi? Ar fi trebuit să trimiteţi vorbă! Nu-i în toată casa nici un loc uscat şi nici rânduit. Nu, nu-i şi pace! Femeia trânti luleaua la pământ şi fugi în casă, iar fata o urmă; apoi am intrat şi eu după ele. Dându-mi repede seama că ceea ce-mi spusese 195 era adevărat şi, mai mult chiar, văzând că apariţia mea neaşteptată era cât pe-aci s-o scoată din minţi, am rugat-o să se liniştească. I-am spus că plec să fac o plimbare şi, între timp, va trebui să încerce să-mi pregătească, în vreun salon, un colţişor unde să pot cina şi o cameră de culcare unde să pot dormi. Să nu măture, să nu şteargă praful, să facă doar un foc bun şi să-mi dea nişte cearşafuri uscate. Părea dispusă să facă tot ceea ce-i sta în putinţă, cu toate că vârî în foc în loc de vătrai mătura cu care se curăţa căminul şi făcu şi alte câteva boroboaţe, folosind anapoda diferitele unelte necesare îndeletnicirii ei. M-am retras, fiind totuşi încredinţat că avea destulă energie pentru a-mi pregăti un loc de odihnă până mă voi întoarce. Ţelul excursiei pe care mi-o propusesem era Wuthering Heights. Dar după ce am ieşit din curte, un gând m-a întors din drum. — Cum merg lucrurile la Heights, bine? am întrebat-o pe femeie. — Da-a, pe câte ştiu eu, mi-a răspuns, dispărând în grabă cu un făraş plin de jăratic. Aş fi vrut s-o întreb pentru ce plecase doamna Dean de la Grange, dar era cu neputinţă s-o opresc din agitaţia care o cuprinsese, aşa încât am plecat. Am ieşit din parc şi m-am căţărat pe poteca lăturalnică, plină de pietre, care ducea spre locuinţa domnului Heathcliff; mergeam agale pe drum, având în spate strălucirea soarelui ce apunea şi în faţă coroana dulce a lunii ce răsărea... unul pălea, cealaltă strălucea din ce în ce mai aprins... Înainte de a zări casa, lumina descrescândă a zilei se topi de-a lungul liniei orizontului dinspre apus într-o lumină tristă, fără strălucire, de culoarea chihlimbarului; dar luna era atât de splendidă încât pe potecă puteam vedea fiecare pietricică şi fiecare fir de iarbă. N-a trebuit să sar peste gard nici să bat în poartă... căci poarta s-a deschis de cum am pus mâna pe ea. "Iată o îmbunătăţire” mi-am zis. Apoi nările mele mi-au semnalat şi altă îmbunătăţire: un parfum de micşunele şi micsandre plutea în aer, venind dinspre livada cu pomi fructiferi. Atât uşile cât şi ferestrele casei erau deschise, şi totuşi, după cum era obiceiul în regiunile carbonifere, un foc frumos, roşu strălucea în cămin: plăcerea pe care o are ochiul văzând focul te face să-i rabzi căldura inutilă. Dar casa de la Wuthering Heights e atât de mare, încât locatarii ei au destul spaţiu unde să se ferească de dogoare; aşa că oamenii din casă se aşezaseră nu departe de ferestre. Înainte de a intra i-am putut vedea şi auzi vorbind. M-am oprit să-i privesc şi să-i ascult, îmboldit de un sentiment în care curiozitatea se îmbina cu invidia, sentiment care creştea pe măsură ce zăboveam. — Con-"trar”! zise un glas dulce, ca un clopot de argint. Şi asta pentru a treia oară, prostule! Nu-ţi mai spun încă o dată. Ţine minte, că, de nu, te trag de păr. — Atunci contrar, răspunse celălalt, cu glas adânc, dar pe un ton blând. Şi acum sărută-mă, pentru că am ţinut minte atât de bine. — Nu, citeşte încă o dată totul, fără nici o singură greşeală. Bărbatul începu să citească. Era vocea unui tânăr îmbrăcat decent, care şedea la o masă şi avea în faţă o carte. Obrazul lui frumos strălucea de plăcere, iar ochii i se plimbau nerăbdători de la pagina cărţii la mâna albă şi mică de pe umărul lui, care-i atrăgea atenţia printr-o uşoară palmă peste faţă ori de câte ori posesoarea mâinii descoperea vreun semn de 196 neatenţie. Posesoarea mâinii stătea la spatele bărbatului, iar când se apleca să-şi controleze elevul, buclele ei blonde, strălucitoare, se contopeau cu buclele lui castanii. Iar faţa ei... tânărul avea noroc că nu-i putea vedea faţa, căci altfel n-ar fi putut fi atât de liniştit. Eu o puteam vedea şi-mi muşcam buzele de mânie la gândul că scăpasem prilejul ce mi se oferise de a face ceva mai mult decât să admir această frumuseţe fascinantă. Elevul îşi împlini sarcina făcând şi alte greşeli, dar îşi ceru răsplata şi primi cel puţin cinci sărutări pe care le restitui cu generozitate. Apoi au venit la uşă şi, din convorbirea lor, am dedus că erau pe cale de a ieşi să facă o plimbare pe dealuri. Mi-am închipuit că, dacă nefericita mea persoană îşi va face în momentul acela apariţia în preajma lor, Hareton Earnshaw mă va trimite cu gândul, dacă nu prin viu grai, în cel mai adânc abis al infernului; şi, simţindu-mă foarte meschin şi răutăcios, am ocolit pe furiş casa, căutând refugiu în bucătărie. Prin partea aceea de asemeni puteai intra în voie; în uşă şedea bătrâna şi vechea mea prietenă Nelly Dean, cosând şi cântând un cântec, adeseori întrerupt de câteva cuvinte aspre de dispreţ, ce veneau dinspre bucătărie şi erau departe de a fi melodioase. — Mai bine i-aş asculta înjurând în urechile mele din zori şi până-n noapte, decât să te aud pe dumneata, ticăloaso! zise vocea din bucătărie, răspunzând unui discurs de-al lui Nelly pe care eu nu-l putusem auzi. E o ruşine să nu pot deschide cartea asta binecuvântată fără ca dumneata să înalţi imnuri lui Satana pentru a preamări toate nelegiuirile care s-au născut vreodată pe pământul ăsta! Of! Eşti o femeie de nimic! Şi ailaltă-i ca şi dumneata. Şi sărmanul băiat se va pierde din pricina voastră. Sărmanul băiat e vrăjit, adăugă el gemând. Sunt sigur că l-aţi vrăjit! Sunt sigur! O, Doamne, judecă-i tu, că nu-i nici lege şi nici dreptate la cârmuitorii noştri! — Oi fi vrând să şedem pe surcele aprinse, îi răspunse femeia întrerupându-şi cântecul. Dar taci, bătrâne, şi citeşte-ţi "Biblia” ca un creştin şi nu te mai gândi la mine! Cântecul ăsta e "Nunta zânei Anna”... un cântec frumos, e bun şi pentru dans. Doamna Dean era pe cale să-şi reînceapă cântecul, când m-am apropiat, iar dânsa, recunoscându-mă imediat, sări în picioare, strigînd: — Ce? Domnul Lockwood?! Bine-aţi venit! Cum de v-aţi gândit să mai daţi şi pe la noi? Toată casa e-nchisă la Thrushcross Grange. Ar fi trebuit să ne înştiinţaţi. — Am aranjat totuşi să pot sta acolo cât voi rămâne prin locurile astea, i-am răspuns. Plec mâine dimineaţă din nou. Dar cum de te-ai mutat aici, doamnă Dean? Ia povesteşte-mi! — Zillah a plecat, şi domnul Heathcliff a dorit, curând după plecarea dumneavostră la Londra, să vin şi să stau aici până vă reîntoarceţi. Da' intraţi vă rog! Aţi venit pe jos de la Gimmerton în seara asta? — Vin de la Grage, i-am răspuns, şi în timp ce mi se pregăteşte o cameră, vreau să-mi închei socotelile cu stăpânul dumitale, căci nu cred să mai am prilejul de a mai veni pe-aici. — Ce socoteli, domnule! zise Nelly conducându-mă în casă. Stăpânul e plecat acum, şi cred că nu se va întoarce curând. — Vreau să-i plătesc chiria, i-am răspuns. 197 — Oh, atunci trebuie să vă socotiţi cu doamna Heathcliff, zise ea, sau mai degrabă cu mine. Încă n-a învăţat să se descurce cu averea, aşa că mă ocup eu în locul ei. Pe altcineva nu avem. Am privit-o mirat. — Ah! Dumneavoastră, după câte văd, n-aţi auzit despre moartea domnului Heathcliff, continuă ea. — Heathcliff mort! am exclamat eu uluit. Când a murit? — Au trecut trei luni de-atunci; dar staţi jos, daţi-mi pălăria dumneavoastră şi-am să vă povestesc totul. Staţi, n-aţi mâncat nimic, nu-i aşa? — Nu doresc nimic; am poruncit să mi se pregătească cina acasă. Stai jos şi dumneata. Nici în vis nu mi-am închipuit că va muri! Spune-mi, cum s-a întâmplat? Zici că nu se întorc curând... Vorbeşti despre tineri? — În fiecare seară îi cert pentru că hoinăresc până noaptea, dar nu le pasă de mine. Dar, vă rog, beţi o picătură din berea noastră veche, o să vă facă bine. Păreţi ostenit. Se grăbi să aducă berea înainte de a o fi putut refuza; l-am auzit pe Joseph bodogănind: — Stau şi mă întreb de nu-i o blestemăţie drăcească să mai aibă ibovnici la vârsta ei. Şi pe deasupra să-i mai dea de băut din pivniţa stăpânului! Mi-e chiar ruşine că stau de faţă la asemenea purtări... Ea nici nu se opri să-i răspundă, ci se reîntoarse după un minut, aducând o cană de argint, lustruită, al cărei conţinut l-am lăudat aşa cum se cuvenea. După aceea mi-a oferit o continuare a poveştii lui Heathcliff. A avut un sfârşit "ciudat”, după cum s-a exprimat ea. — Două săptămâni după ce-aţi plecat de la noi, zise ea, am fost chemată la Wuthering Heights şi, de dragul domnişoarei Catherine, am primit cu bucurie. Prima mea întâlnire cu ea m-a întristat şi m-a supărat: se schimbase atât de mult de la despărţirea noastră! Domnul Heathcliff nu mi-a explicat motivele care l-au făcut să-şi schimbe hotărârea privitoare la venirea mea aici. Nu mi-a spus decât că avea nevoie de mine, că se săturase s-o vadă pe Catherine şi de aceea trebuia să fac din salonul cel mic camera mea şi s-o ţin pe lângă mine. Îi ajungea s-o vadă o dată sau de două ori pe zi. Ea părea să fie mulţumită de acest aranjament şi, încetul cu încetul, am adus în ascuns o mulţime de cărţi şi alte obiecte care fuseseră odinioară distracţia ei la Grange şi m-am amăgit că vom putea duce o viaţă destul de plăcută într-un confort acceptabil. Dar iluzia n-a durat multă vreme căci, deşi mulţumită la început, deveni în scurtă vreme irascibilă de nu mai avea astâmpăr. Pe de o parte era foarte amărâtă că-i fusese interzis să iasă din grădină şi că rămânea întemniţată în marginile ei strâmte tocmai când se desprimăvăra, pe de alta se plângea de singurătate pentru că eu, având toată grija casei, eram silită adeseori s-o las singură. Prefera să se certe cu Joseph în bucătărie decât să şadă liniştită în camera ei. Eu nu prea luam în seamă hărţuielile lor, iar Hareton de multe ori era obligat şi el să stea în bucătărie când stăpânul voia să fie singur în sală. La început, Catherine ori ieşea din bucătărie când se apropia Hareton, ori venea liniştită şi mă ajuta în îndeletnicirile mele, ferindu-se să observe prezenţa băiatului sau să-i vorbească; şi, cu toate că el era întotdeauna cât se poate de posac şi de tăcut, după câtăva vreme Cathy îşi schimbă atitudinea şi nu mai era în stare să-i dea pace: ba îi vor- 198 bea, ba făcea comentarii despre prostia şi trândăvia lui, exprimându-şi mirarea că poate îndura viaţa pe care o duce... cum de poate şedea o seară întreagă privind focul şi moţăind. — E ca un câine, Ellen, nu-i aşa? remarcă ea odată. Sau, poate, ca un cal de căruţă. Îşi împlineşte munca, îşi mănâncă hrana şi doarme tot timpul! Ce minte goală şi îngrozitoare trebuie să aibă! Hareton, tu visezi vreodată? Şi dacă da, ce visezi? Dar tu nici nu ştii să vorbeşti cu mine! Apoi l-a privit, dar el nici n-a deschis gura şi nici nu şi-a ridicat ochii. — Poate că şi-acum visează, continuă ea. Uite c-a dat din umăr aşa cum dă şi Junona. Ia întreabă-l tu, Ellen. — Domnul Hareton are să-l roage pe stăpân să te trimită sus dacă nu te porţi ca lumea! i-am spus. Hareton nu-şi mişcase numai umărul, ci-şi strânsese şi pumnii, ispitit parcă să şi-i folosească. — Ştiu pentru ce Hareton nu vorbeşte niciodată când sunt în bucătărie! exclamă ea cu alt prilej. I-e teamă c-am să râd de el, Ellen, tu ce crezi? Odată a-nceput singur să înveţe să citească şi pentru c-am râs de el, şi-a ars cărţile şi a renunţat să mai înveţe. Spune şi tu, n-a fost un prost? — N-ai fost mai curând dumneata răutăcioasă, i-am spus, ia răspunde-mi?! — Poate că da, continuă ea, dar nu mă aşteptam să fie atât de prost. Hareton, dacă-ţi dau acum o carte, o primeşti? Am să-ncerc! Îi puse în mână o carte pe care-o citise; el o azvârli şi-i spuse mârâind că, dacă nu încetează, o să-i frângă gâtul. — Bine, am s-o pun aici, zise ea, în sertarul mesei; şi-acum mă duc să mă culc. Apoi îmi şopti să-l urmăresc şi să văd dacă pune ori ba mâna pe carte, şi plecă. Dar el nu s-a apropiat de carte, aşa încât dimineaţa, spre marea ei dezamăgire, i-am dat de ştire. Am văzut cât îi părea de rău că Hareton se încăpăţânează în îmbufnare şi trândăvie. Şi, pe bună dreptate, avea mustrări de conştiinţă pentru că-l speriase atunci când voise să înveţe carte! Dar ingeniozitatea ei nu contenea în strădania de a îndrepta răul. În timp ce eu călcam sau făceam alte asemenea treburi, care mă ţineau într-un loc şi pe care nu le puteam face în salon, Cathy aducea câteo carte interesantă şi-mi citea cu glas tare. Când Hareton era acolo, se oprea de obicei tocmai la pasajul cel mai interesant şi apoi făcea cartea uitată prin odaie. A procedat astfel în repetate rânduri, dar Hareton era încăpăţânat ca un catâr şi, în loc să se repeadă la momeală, îşi luase obiceiul în zilele ploioase să fumeze cu Josoph şi şedeau aşa, ca două păpuşi de lemn, unul lângă altul, de o parte şi de alta a focului din sobă; cel mai bătrân fiind din fericire prea surd pentru a înţelege prostiile ei nelegiuite, cum le-ar fi numit el, iar tânărul făcând tot ce putea pentru a-i da impresia că le dispreţuieşte. În serile frumoase, Hareton pleca la vânătoare, iar Catherine căsca, suspina şi trăgea de mine să-i vorbesc, iar în clipa când deschideam gura fugea în curte sau în grădină şi, ca o ultimă resursă, plângea şi spunea că s-a saturat de viaţă, că viaţa ei e inutilă. Domnul Heathcliff devenea din ce în ce mai puţin sociabil şi îl alungase aproape cu desăvârşire pe Hareton Earnshaw din camera unde sta el. La începutul lunii martie, din pricina unui accident, Hareton a fost 199 nevoit să stea nemişcat în bucătărie: puşca i se descărcase de la sine, în timp ce hoinărea pe munţi, o aşchie îi tăiase braţul şi până să ajungă acasă pierduse o cantitate mare de sânge. Aşa c-a fost condamnat să rămână liniştit lângă foc până la vindecare. Prezenţa lui îi convenea Catherinei; în orice caz, o făcu să urască mai mult ca oricând camera ei de la etaj şi mă silea să-i găsec vreo treabă pe jos, ca să poată sta cu mine acolo. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 21/07/2011, 9:01 PM | message # 21
În lunea Paştilor, Joseph se duse cu câteva vite ia târgul de la
Gimmerton, iar după-amiază eu eram ocupată în bucătărie cu nişte rufe... Earnshaw stătea în colţul căminului, posac ca de obicei, iar mica mea stăpână, ca să-şi omoare timpul, desena cu degetul pe ferestrele aburite şi ca variaţie mai fredona uşor câte-un cântec, rostea în şoaptă câte-o exclamaţie de plictiseală sau arunca priviri fugare, pline de nerăbdare spre vărul ei, care fuma liniştit uitându-se la foc. Când i-am spus că nu mai pot lucra dacă stă în calea luminii, s-a dus lângă cămin. N-am dat prea mare atenţie la ceea ce făcea, dar deodată am auzit-o vorbind astfel: — Acum am descoperit, Hareton, c-aş vrea... c-aş fi fericită... că miar plăcea să fii vărul meu dacă n-ai fi atât de urâcios şi atât de aspru cu mine. Hareton nu-i răspunse. — Hareton, Hareton, Hareton! Mă auzi? continuă ea. — Pleacă de-aici! Auzi? mârâi băiatul cu o grosolănie neînduplecată şi vădit voită. — Lasă-mă să-ţi iau pipa aia, zise ea, întinzând cu prudenţă mâna şi scoţându-i-o din gură. Şi, înainte de a i-o putea lua înapoi, pipa a fost ruptă şi aruncată în foc. El înjură şi luă alta. — Stai strigă Cathy, mai întâi trebuie să mă asculţi, şi nu pot vorbi atâta vreme cât norii ăştia plutesc în faţa ta! — Du-te dracului, exclamă el cu un aer sălbatic, şi lasă-mă-n pace! — Nu, stărui Cathy, nu vreau. Nu mai ştiu ce să fac ca să vorbeşti cu mine. Şi tu eşti hotărât să nu mă înţelegi. Când spun că eşti un prost, nu vreau să spun că te dispreţuiesc. Haide, trebuie să mă bagi în seamă, Hareton! Doar eşti vărul meu şi trebuie să mă recunoşti ca atare. — Nu vreau să am a face cu tine, cu trufia ta murdară şi cu glumele tale blestemate şi pline de batjocură! răspunse el. Am să mă duc în iad, cu trup şi suflet, înainte de a mai arunca o privire asupra ta. Şi-acum, piei din ochii mei, în clipa asta! Catherine se încruntă şi se retrase pe scaunul de lângă fereastră, muşcându-şi buza; apoi începu să fredoneze un cântec vesel, străduinduse să-şi oprească astfel pornirea din ce în ce mai puternică de a plânge în hohote. — Ar trebui să te împaci cu verişoara dumitale, domnule Hareton, am intervenit eu, de vreme ce se căieşte de obrăznicia ei. Ţi-ar face foarte bine, ai deveni alt om dacă te-ai împrieteni cu ea. — Prietenă! strigă el, când mă urăşte şi nu mă crede demn nici să-i şterg ghetele! Nu! Nici de-ar fi să ajung rege nu mă las batjocorit aşteptând să fie binevoitoare faţă de mine! — Nu te urăsc, ci tu mă urăşti pe mine! plânse Cathy, nemaiputând să-şi ascundă tulburarea. Mă urăşti tot atât de mult cât mă urăşte şi 200 domnul Heathcliff; poate şi mai mult decât el! — Eşti o mincinoasă afurisită! începu Hareton Earnshaw. Atunci pentru ce l-am scos de-atâtea ori din sărite ţinându-ţi partea? Şi asta când mă batjocoreai şi mă dispreţuiai. Dă-i înainte şi chinuieşte-mă ... am să mă duc la el şi-am să-i spun că m-ai necăjit atâta, încât m-ai alungat din bucătărie! — N-am ştiut că mi-ai ţinut partea, răspunse ea, ştergându-şi ochii, şi-am fost rea şi obraznică faţă de toată lumea, dar acum îţi mulţumesc şi te rog să mă ierţi. Ca mai pot face în afară de asta? Apoi reveni lângă cămin şi-i întinse mâna cu sinceritate. Hareton păli şi se întunecă la faţă ca un nor în furtună; ţinea pumnii strânşi cu hotărâre şi privirea aţintită în pământ. Catherine, instinctiv, trebuie să fi ghicit că că o încăpăţânare bolnăvicioasă, şi nu antipatia faţă de ea, îl îndemna să fie atât de îndârjit, căci, după ce rămase nehotărâtă o clipă, se aplecă şi-l sărută uşor pe obraz. Mica ştrengăriţă credea că n-am văzut-o şi, trăgându-se înapoi, cu un aer solemn, îşi ocupă locul de mai înainte, lângă fereastră. Am dat din cap dezaprobând-o; atunci a roşit şi mi-a şoptit: — Ce era să fac, Ellen? N-a vrut să dea mâna cu mine, n-a vrut să se uite la mine. Trebuia să-i arăt într-un fel că mi-e drag... şi că vreau să fim prieteni. Nu ştiu dacă sărutarea ei l-a convins pe Hareton. Câteva minute a avut mare grijă să-şi ascundă faţa, dar când a ridicat-o, am văzut că era foarte încurcat, neştiind încotro să se uite. Catherine era ocupată: învelea o carte frumoasă în hârtie albă, curată; apoi a legat-o cu o bucată de panglică, a adresat-o "domnului Hareton Earnshaw” şi m-a rugat să fiu ambasadoarea ei şi să transmit darul destinatarului. — Şi spune-i că, dacă o primeşte, am să vin să-l învăţ s-o citească aşa cum trebuie, zise ea; iar dacă refuză, am să mă urc sus şi n-am să-l mai necăjesc niciodată. Am dus cartea şi i-am repetat mesajul, urmărită de privirile speriate ale stăpânei mele. Hareton n-a vrut să-şi desfacă pumnii, aşa încât i-am pus-o pe ghenunchi. Dar n-a aruncat-o jos. Eu m-am întors la lucrul meu, Catherine îşi sprijini mâinile şi capul pe masă, până când auzi foşnetul uşor al învelitorii care se desfăcea; atunci uşurel, se furişă de la masă şi se aşeză tăcută lângă vărul ei. El tremura, faţa îi strălucea, şi toată brutalitatea, grosolănia şi asprimea lui posomorâtă dispăruseră. La început nu şi-a putut aduna curajul de a rosti măcar o singură silabă de răspuns la privirea întrebătoare şi la rugămintea ei murmurată. — Spune că m-ai iertat, Hareton. Da? Mă poţi face atât de fericită dacă spui acest cuvinţel! Băiatul mârâi ceva, dar n-am auzit ce. — Şi-ai să fii prietenul meu? adăugă Cathy pe un ton întrebător. — Nu, căci are să-ţi fie ruşine de mine în fiecare zi a vieţii tale, răspunse el; şi cu cât mă vei cunoaşte mai bine, cu-atât îţi va fi mai ruşine, şi nu pot răbda una ca asta. — Aşadar, nu vrei să fii prieten cu mine, zise Cathy zâmbind dulce ca mierea şi trăgându-se aproape de el. După aceea n-am mai prins nici o vorbă din şoaptele lor; dar când mi-am îndreptat din nou privirile spre ei, am văzut două feţe atât de 201 strălucitoare aplecate asupra cărţii, incât nu m-am îndoit că tratatul fusese ratificat de ambele părţi şi câ de-acum înainte duşmanii erau nişte aliaţi legaţi prin jurământ. Cartea pe care o răsfoiau era plină cu poze frumoase; acestea, precum şi faptul că şedeau unul lângă altul, au avut destul farmec pentru a-i ţine nemişcaţi, până când Joseph se întoarse acasă. El, bietul om, fu cu desăvârşire îngrozit când o văzu pe Catherine aşezată pe-aceeaşi bancă cu Hareton Earnshaw, cu mâna rezemată pe umărul lui. Iar faptul că favoritul său suporta asemenea apropiere îl zăpăci atât de tare şi-l impresionă atât de profund, încât în seara aceea nu îndrăzni să facă nici o observaţie asupra acestui subiect. Emoţia nu-i fu trădată decât de suspinele adânci când deschise, cu solemnitate, "Biblia” lui mare pe masă şi-o acoperi cu bancnote murdare pe care le scotea din portofel, rodul afacerilor lui din ziua aceea. Într-un târziu, îl chemă pe Hareton de pe bancă. — Du-le pe-astea la stăpân, băiete, zise el, şi rămâi acolo. Eu mă duc în camera mea. Văgăuna asta nu-i potrivită şi nici destul de cinstită pentru noi. Trebuie să ne mutăm de-aici şi să ne căutăm alta. — Haide, Catherine, am spus eu, şi noi trebuie "să ne mutăm deaici”; am isprăvit călcatul. Eşti gata să ne urcăm? — Încă nu-i opt! răspunse ea, ridicându-se cam în silă. Hareton, am să las cartea asta sus pe cămin şi mâine am să mai aduc câteva. — Orice carte laşi aici eu o duc în sală, zise Joseph; şi mare minune de le-ai mai găsi! Aşa că fă cum îţi place! Cathy îl ameninţă că va plăti cu biblioteca lui pentru biblioteca ei, şi când trecu pe lângă Hareton zâmbi, apoi urcă scările cu inima mai uşoară, îndrăznesc s-o spun, decât i-a fost vreodată sub acest acoperiş, exceptând, poate, primele vizite făcute lui Linton. Prietenia astfel începută se dezvoltă repede, cu toate că a cunoscut câteva întreruperi trecătoare. Earnshaw nu putea deveni civilizat printr-o simplă dorinţă, iar tânăra mea doamnă nu era un filozof şi nici un model al răbdării. Dar cum amândoi tindeau spre acelaşi lucru, unul iubind şi dorind să-l stimeze pe celălalt, celălalt iubind şi dorind să fie stimat, până la urmă şi-au atins ţelul. Vedeţi, domnule Lockwood, că nu era greu să cuceriţi inima doamnei Heathcliff, dar acum mă bucur că n-aţi încercat. Dorinţa mea cea mai aprigă e să-i văd pe aceşti doi copii căsătoriţi. În ziua nunţii lor n-am să pot invidia pe nimeni: n-o să fie femeie mai fericită ca mine în toată Anglia. CAPITOLUL 33 În dimineaţa ce urmă după această zi de luni, Earnshaw, nefiind încă în stare să-şi vadă de îndeletnicirile obişnuite, rămase prin casă, iar eu miam dat seama repede că va fi cu neputinţă să-mi mai ţin protejata pe lângă mine, ca până atunci. Coborâse înaintea mea şi ieşise în grădină, unde-l văzuse pe vărul ei, făcând o muncă uşoară; iar când m-am dus să-i poftesc la micul dejun, am văzut că îl convinsese să scoată tufele de coacăze negre şi roşii de pe o porţiune destul de mare de teren şi acum 202 erau amândoi ocupaţi cu planul unor transplantări de la Grange. Am fost îngrozită văzând devastarea pe care-o putuseră face numai într-o jumătate de ceas. Tufişurile de coacăze negre erau lumina ochilor lui Joseph, iar ea alesese tocmai în mijlocul lor un loc pentru un strat de flori. — Ia te uită! Tot ce-aţi trebăluit aici va fi arătat stăpânului, am exclamat eu, chiar în clipa când se va descoperi! Şi ce scuze aveţi pentru libertatea pe care v-aţi luat-o de a dispune de grădină? O să avem parte de o ceartă straşnică din pricina asta! Să vedeţi voi! Domnule Hareton, mă mir că n-ai mai multă minte şi te-ai apucat să faci tot buclucul ăsta numai că te-a rugat ea! — Am uitat că erau ale lui Joseph, răspunse Earnshaw cam încurcat, dar am să-i spun c-am făcut-o din capul meu. Noi mâncam întotdeauna cu domnul Heathcliff. Eu ţineam locul stăpânei casei, făcând ceaiul şi servind, aşa că prezenţa mea la masă era necesară. Catherine şedea de obicei lângă mine, dar în ziua aceea s-a strecurat mai aproape de Hareton. Iar eu mi-am dat seama că nu va fi mai discretă în prietenie decât fusese în duşmănie. — Şi-acum bagă de seamă să nu vorbeşti şi să nu te ocupi prea mult de vărul tău, i-am şoptit pe când intram în sală. Sunt sigură că asta are săl supere pe domnul Heathcliff şi-o să se înfurie pe amândoi. — Nu-ţi fie teamă, îmi răspunse. În minutul următor se apropie tiptil de Hareton şi îi înfipse brânduşe în "porridge”-ul din farfuria lui. Hareton nu îndrăzni să-i vorbească; abia îndrăzni s-o privească, dar ea nu conteni cu glumele încât Hareton fu de două ori pe punctul de a izbucni în râs. Eu m-am încruntat, iar ea se uită repede spre stăpân; acesta însă, după cum i se putea citi pe faţă, era absorbit de alte griji şi nu-i păsa de comeseni. Catherine, serioasă pentru o clipă, îl scrută cu o profundă gravitate. Dar după aceea îşi întoarse capul şi-şi reîncepu prostiile până când, în cele din urmă, Hareton râse pe înfundate. Domnul Heathcliff tresări, iar ochii lui ne cercetară în grabă feţele. Catherine îi înfruntă privirile cu expresia ei obişnuită de nervozitate şi sfidare de care stăpânul avea atâta silă. — Ai noroc că eşti departe de mine, exclamă el, şi nu te pot atinge! Ce demon te-a luat în stăpânire, de holbezi mereu la mine ochii aceia infernali? Coboară privirea. Şi să nu-mi mai reaminteşti că exişti. Credeam că te-ai vindecat de râs. — Eu am râs, mârâi Hareton. — Ce spui? întrebă stăpânul. Hareton se uită în farfuria lui şi nu repetă mărturisirea. Domnul Heathcliff îl privi puţin, apoi, în tăcere, reîncepu să mănânce şi să mediteze. Masa era aproape pe sfârşite; cei doi tineri, prudenţi, se îndepărtaseră unul de altul, aşa că nu prevedeam nici un alt conflict. Dar Joseph apăru în prag; buza tremurândă şi ochii lui plini de mânie ne dădură de ştire că descoperise crima săvârşită asupra arbuştilor. Se vede că-i zărise pe Cathy şi pe vărul ei în preajma acelui loc înainte de a fi pornit în cercetare; şi, în timp ce fălcile i se frământau ca ale unui bou care rumegă, ceea ce făcea ca discursul său să fie şi mai greu de înţeles, începu: — Trebuie să-mi iau simbria şi să plec! Aş fi vrut să mor acolo unde 203 mi-am mâncat zilele vreme de şaizeci de ani; şi m-am cugetat să-mi car cărţile sus în pod şi toate bulendrele de le am şi să le las lor bucătăria de dragul liniştii mele. Îmi venea greu să renunţ la locu' meu de lângă cămin, da' m-am cugetat că asta o pot face! Da' acuma ea mi-a luat şi grădina şi, pe cinstea mea, stăpâne, asta n-o mai pot răbda! Dumneata poţi să-ţi pleci grumazu' sub jug, şi ai s-o faci... da' eu nu-s învăţat cu una ca asta, şi-un om bătrân nu se învaţă uşor cu poveşti noi. Mai bine îmi câştig pita şi zeama cu un târnăcop pe drumu' mare! — Vezi-ţi de treabă, idiotule, interveni Heathcliff, şi spune desluşit ce te doare, ce necazuri ai? Eu nu mă amestec în ciorovăielile dintre dumneata şi Nelly. Din partea mea poate să te vâre şi-n groapa cu cărbuni, nu-mi pasă! — Nu-i Nelly! răspunse Joseph. N-aş pleca din pricina lui Nelly... aşa păcătoasă cum e! Slavă Domnului, ea nu-i în stare să fure sufletu' nimănui! N-a fost niciodată aşa de frumoasă ca să-i piară cuiva ochii uitându-se la ea. E vorba de păcătoasa, de nemernica aceea a dumitale care l-a vrăjit pe băiatu' nostru cu privirile ei îndrăzneţe şi căile ei nelegiuite... până când... Nu! asta-mi zdrobeşte inima! A uitat tot ce-am făcut pentru el şi tot ce-am făcut din el, şi s-a dus şi-a smuls un rând întreg din cele mai mari tufe de coacăze negre din grădină! Aici începură plângerile adevărate, pe care însă nu le puteai înţelege desluşit, dar era vorba de suferinţele lui amarnice, de nerecunoştinţa lui Earnshaw şi de primejdia în care se afla. — E beat nebunul ăsta? îl întrebă Heathcliff. Hareton, are ceva cu tine? — Am scos vreo două sau trei tufişuri de coacăze, răspunse tânărul, dar mă duc să le pun la loc. — Şi pentru ce le-ai scos? întrebă stăpânul. Catherine interveni cu o înţelepciune sfătoasă. — Am vrut să sădim acolo câteva flori! strigă ca. Eu sunt singura vinovată, căci eu l-am rugat s-o facă. — Şi cine dracu' ţi-a dat voie să atingi un băţ din grădina asta? întrebă socrul, foarte mirat. Şi ţie cine ţi-a poruncit să asculţi de ea? adăugă întorcându-se spre Hareton. Acesta din urmă amuţise; verişoara lui răspunse: — N-ar trebui să-ţi pară rău de câţiva metri de pământ, unde să-mi fac şi eu un strat de flori, când mi-ai luat toate pământurile! — Pământurile tale! Ticăloasă obraznică! N-ai avut niciodată nimic! strigă Heathcliff. — Şi banii, continuă ea, aruncându-i priviri mânioase şi ronţăind între timp o coajă de pâine rămasă de la micul dejun. — Tăcere! exclamă Heathcliff. Isprăveşte şi pleacă de-aici! — Şi pământul lui Hareton şi banii lui, continuă mica îndrăzneaţă. Hareton şi cu mine suntem acum prieteni şi am să-i spun totul despre dumneata! Stăpânul păru o clipă zăpăcit. Păli, se ridică, o măsură şi câtăva vreme o privi cu o ură de moarte. — Dacă dai în mine, Hareton are să dea în dumneata, zise ea, aşa că ai face mai bine să şezi jos. — Dacă Hareton nu te scoate afară din odaia asta, am să-i trag una 204 să se ducă drept în iad! tună Heathcliff. Vrăjitoare blestemată! Îndrăzneşti să-l aţâţi împotriva mea? Afară cu ea! Să piară din ochii mei! Mă auzi? Arunc-o în bucătărie! O omor, Ellen Dean, să ştii c-o omor dac-o laşi să mai apară o dată în faţa ochilor mei! Hareton încercă, pe înfundate, s-o convingă să plece. — Dă-o afară cu forţa! strigă el sălbatic. Ce stai de vorbă cu ea? Şi se apropie să-şi îndeplinească singur porunca. — N-o să te mai asculte niciodată, om rău ce eşti! zise Catherine. În curând o să te urască tot atât cât te urăsc şi eu. — Taci, taci! mârâi tânărul pe un ton dojenitor. Nu vreau să te aud vorbindu-i astfel. Isprăveşte! — Dar n-ai să-l laşi să mă lovească! strigă Cathy. — Atunci haide! şopti Hareton cu seriozitate. Era prea târziu. Heathcliff pusese mâna pe ea. — Acum pleci "tu”! îi zise lui Earnshaw. Vrăjitoare blestemată! M-a provocat într-un moment când nu pot răbda, şi am s-o fac să se căiască pe veci. Îşi înfipse mâna în părul ei. Hareton încercă să-i salveze buclele, rugându-l ca de data asta să n-o lovească. Ochii lui Heathcliff, negri, scăpărau scântei. Mi s-a părut că-i gata s-o rupă pe Catherine în bucăţi. Tocmai mă gândeam să risc şi să-i sar într-ajutor când, brusc, degetele i se descleştară, o apucă apoi de braţ şi-i privi atent faţa. După asta îşi acoperi ochii cu mâna, se opri un moment pentru a se reculege şi, întorcându-se din nou spre Catherine, îi spuse cu o linişte forţată: — Trebuie să te înveţi să nu mă mai înfurii, căci de nu, într-o bună zi am să te omor. Du-te cu doamna Dean, stai cu ea şi spune-i ei toate obrăzniciile. Iar în ceea ce-l priveşte pe Hareton Earnshaw, dacă-l mai văd ascultându-ţi cuvintele, am să-l trimit să-şi câştige pâinea pe unde-o şti. Dragostea va face din el un proscris şi-un cerşetor. Nelly, ia-o de-aici şi plecaţi cu toţii! Lăsaţi-mă singur! Eu am condus-o afară pe tânăra mea doamnă, care încântată că scăpase, nu s-a opus. Celălalt a venit şi el în urma noastră, iar domnul Heathcliff a rămas singur în sală până la prânz. Am sfătuit-o pe Catherine să mănânce sus; dar, de îndată ce domnul Heathcliff a observat scaunul ei gol, m-a trimis s-o chem. N-a vorbit cu nici unul dintre noi, a mâncat foarte puţin, şi imediat după-masă a ieşit, anunţându-ne că nu se va întoarce decât seara. Cei doi prieteni se instalară în sală pe tot timpul lipsei lui. L-am auzit pe Hareton dojenindu-şi verişoara cu asprime pentru că voia să-i dezvăluie purtarea domnului Heathcliff faţă de Hindley Earnshaw, tatăl său. I-a spus că nu vrea să audă nici o vorbă de defăimare împotriva acestui om, că lui nu-i pasă, chiar de ar fi diavolul, tot rămâne lângă el, şi-i va lua apărarea şi că prefera s-o audă insultându-l pe el, aşa cum făcuse până atunci, decât s-o vadă legându-se de domnul Heathcliff. La aceste cuvinte, Catherine s-a înfuriat, dar Hareton a găsit mijlocul de a-i închide gura, întrebând-o ce părere ar avea dacă el i-ar vorbi de rău tatăl? Catherine a înţeles că Hareton Earnshaw era una cu stăpânul său şi rămânea legat de el cu legături prea puternice pentru a putea fi desfăcute de raţiune... lanţuri făurite de obişnuinţă... şi ar fi o cruzime să încerce a le dezlega. De-atunci încolo a dovedit că-i bună la suflet, deoarece s-a ferit şi să se plângă de 205 Heathcliff, şi să-şi exprime antipatia faţă de el. De altfel mi-a mărturisit căi părea rău că se străduise să bage zâzanie între el şi Hareton. Într-adevăr, nu cred ca de-atunci să fi suflat vreodată în faţa acestuia măcar o vorbă împotriva opresorului ei. După această mică neînţelegere, au fost iarăşi prieteni şi cât se poate de ocupaţi cu numeroasele lor îndeletniciri de elev şi profesor. După ce-mi isprăveam treaba, veneam şi şedeam cu ei; mă simţeam uşurată şi mângâiată urmărindu-i, aşa că vremea trecea pe nesimţite. Ştiţi, mi se părea că, într-o oarecare măsură, amândoi erau copiii mei. Multă vreme fusesem mândră de unul dintre ei, iar acum eram convinsă că şi celălat va fi un izvor de egală satisfacţie. Firea lui cinstită şi caldă s-a scuturat repede de norii ignoranţei şi ai degradării în care fusese crescut, iar laudele sincere ale Catherinei îi stimulau sârguinţa. Pe măsură ce mintea i se lumina, i se luminau şi trăsăturile, adăugând înfăţişării lui inteligenţă şi nobleţe. Aproape nu-mi venea să cred că e acelaşi om cu cel pe care-l văzusem în ziua când îmi descoperisem mica stăpână la Wuthering Heights, după expediţia ei la stâncile de la Penistone. În timp ce eu îi admiram şi ei munceau, se lăsase seara şi o dată cu ea se întoarse şi stăpânul. Veni peste noi pe neaşteptate, intrând pe uşa principală, aşa că ne-a putut vedea bine pe tustrei, înainte ca noi să putem ridica ochii şi să-l privim. "Nu face nimic, mi-am zis, n-a existat niciodată tablou mai plăcut şi mai nevinovat ca acesta, aşa că ar fi o ruşine fără seamăn dacă i-ar certa” Lumina roşie a focului strălucea pe capetele lor frumoase şi le dezvăluia feţele însufeţite de râvnă copilărească. Pentru că deşi el împlinise douăzeci şi trei de ani şi ea optsprezece, fiecare avea nenumărate lucruri noi de învăţat şi de simţit: nici unul nu trăise şi nu încercase sentimentele unei maturităţi sobre şi lipsite de iluzii. Au ridicat privirile amândoi deodată şi au întâlnit privirile domnului Heathcliff. Poate că dumneavostră n-aţi remarcat niciodată că ochii lor seamnă perfect şi sunt aidoma ochilor Catherinei Earnshaw. Actuala Catherine n-are altă asemănare cu răposata în afară de fruntea-i lată şi o anumită arcuire a nărilor, care o face să pară, fie că vrea sau nu, cam îngâmfată. Hareton seamănă ceva mai mult cu Catherine Earnshaw, şi asemănarea e destul de vizibilă întotdeauna; dar în clipa aceea era chiar izbitoare, pentru că simţurile i se treziseră, iar facultăţile lui mintale erau în plină activitate. Cred că această asemănare l-a dezarmat pe domnul Heathcliff. A păşit spre cămin vădit mişcat, dar emoţia i se potoli repede când îl privi pe Hareton; sau mai bine zis îşi schimbă calitatea, căci tot emoţionat era. Îi luă cartea din mână, îşi aruncă privirea pe pagina deschisă, apoi i-o dădu înapoi fără nici o vorbă. Îi făcu semn din ochi Catherinei să plece; vărul ei nu zăbovi mult după ea, şi eram pe punctul de a pleca şi eu, când mi-a poruncit să stau locului. — Tristă încheiere! Nu-i aşa? remarcă el, după ce cugetă câtăva vreme asupra scenei la care fusese martor. Un sfârşit absurd al sforţărilor mele îndărătnice. Am pus mâna pe pârghii şi cazmale ca să dărâm cele două case şi m-am antrenat pentru o muncă herculiană; dar acum când totul e gata şi în puterea mea, constat că mi-a dispărut voinţa de a mişca măcar o ţiglă de pe acoperişul vreuneia din case. Vechii mei duşmani nu m-au biruit, acum ar fi momentul să mă răzbun pe urmaşii lor. Aş putea-o face, nimeni nu mă împiedică. Dar la ce bun! Nu mi-e greu să lovesc, dar 206 mă oboseşte să ridic mâna! S-ar putea crede c-am muncit toată vremea numai pentru a-mi arăta acum mărinimia. Dar nici vorbă de aşa ceva! Am pierdut facultatea de a mă bucura de distrugerea lor; şi mi-e lene să distrug fără scop. Nelly, se apropie o schimbare stranie: în momentul de faţă mă aflu în umbra ei. Viaţa mea de toate zilele mă interesează atât de puţin, încât cu greu îmi mai aduc aminte că trebuie să mănânc şi să beau. Cei doi, care-au ieşit din sală, sunt singurele obiecte care înseamnă o apariţie materială distinctă pentru mine, şi această apariţia îmi pricinuieşte o durere care se apropie de tortură. Despre "ea” nu vreau să vorbesc şi nici să mă gândesc la ea nu vreau; dar aş dori sincer să n-o văd, căci prezenţa ei îmi stârneşte numai simţăminte care mă scot din minţi. "El” mă impresionează în alt fel, şi dacă aş putea-o face fără să se creadă c-am înnebunit, aş căuta să nu-l mai văd niciodată. Dumneata ai crede că nu mai am mult până-n pragul nebuniei, zise făcând un efort să zâmbească, dacă ţi-aş descrie miile de amintiri şi gânduri pe care le trezeşte şi le întruchipează băiatul ăsta. Dar dumneata n-ai să povesteşti ce-ţi spun, şi gândurile mele stau tot timpul atât de întemniţate în mine, încât mă simt ispitit să le împărtăşesc. Acum cinci minute, Hareton mi-a apărut nu ca o fiinţă omenească, ci ca întruchiparea tinereţii mele. Încercam faţă de el sentimente atât de variate, încât mi-ar fi fost cu neputinţă să-i vorbesc ca un om cu mintea întreagă. În primul rând, asemănarea izbitoare dintre el şi Catherine mi-o reaminteşte într-un mod înspăimântător. Totuşi, acest fapt, despre care dumneata ai putea crede că are cea mai puternică înrâurire asupra imaginaţiei mele, e în momentul de faţă lucrul cel mai neînsemnat. Căci ce nu-i în mintea mea legat de ea? Şi ce nu-mi aminteşte de ea? Nu mă pot uita în jos, la pardoseala asta, fără să-i văd trăsăturile desenate pe piatră! În fiecare nor, în fiecare pom... în aerul nopţii şi-n fiecare privire din timpul zilei... sunt înconjurat de chipul ei! Cele mai obişnuite feţe ale bărbaţilor şi femeilor... chiar şi propriile mele trăsături.. îşi bat joc de mine, semănând cu ea. Lumea întreagă e o colecţie înspăimântătoare de amintiri care-mi spun că ea a existat şi c-am pierdut-o! Ei bine, înfăţişarea lui Hareton reprezintă fantoma iubirii mele nemuritoare, a strădaniei mele sălbatice de a-mi afirma drepturile, fantoma degradării, a mândriei, a fericirii şi a suferinţei mele... E o nebunie să-ţi repet dumitale aceste gânduri. Totuşi, te vor face să înţelegi pentru ce, cu toate că nu-mi place să fiu întotdeauna singur, societatea lui nu-mi face bine: dimpotrivă, îmi agravează chinul de care sufăr neîncetat şi face ca, într-o oarecare măsură, să fiu indiferent faţă de relaţiile dintre el şi verişoara lui: nu le mai pot acorda nici un fel de atenţie. — Dar ce înţelegi prin "schimbare”, domnule Heathcliff? am întrebat speriată de atitudinea lui, cu toate că, după părerea mea, nu era nici în primejdie de a-şi pierde minţile şi nici de a muri. Era puternic şi sănătos, şi încă din copilărie îi plăcea să se gândească la lucruri sumbre şi bizare. Doar că avea mania de a se gândi neîncetat la idolul său dispărut, dar în toate celelalte privinţe mintea îi era tot atât de zdravănă ca şi a mea. — N-am s-o cunosc decât atunci când se va produce, zise el. Deocamdată sunt numai jumătate conştient de schimbare. 207 — Nu te simţi bolnav, nu-i aşa? l-am întrebat eu. — Nu, Nelly, deloc, răspunse. — Atunci nu te temi de moarte? am continuat. — Teamă? Nu! răspunse el. Nu am nici teama, nici presimţirea, nici nădejdea morţii. Şi de ce aş avea-o? Cu constituţia mea puternică, cu viaţa cumpătată pe care o duc, cu îndeletnicirile care nu mă expun la nici un pericol, ar trebui, şi probabil "aşa va fi”, să rămân pe pământ până când nu va mai exista un fir de păr negru pe capul meu. Şi totuşi în starea asta nu mai pot s-o duc! Trebuie să-mi amintesc să respir... aproape că trebuie să-i amintesc inimii să bată. Şi parcă apăs la loc un arc puternic: îmi trebuie constrângere ca să fac cel mai mic gest care nu-i purtat de unicul meu gând, şi dacă nu-i legat de unica şi eterna mea idee, trebuie să mă constrâng pentru a discerne dacă ceva este viu sau mort. N-am decât o singură dorinţă, şi întreaga mea fiinţă şi toate puterile mele ţintesc spre împlinirea ei. Am dorit-o atât de multă vreme şi atât de neclintit, încât sunt convins că se "va”împlini... şi "în curând”... pentru că mi-a mâncat viaţa. Presimţirea împlinirii ei m-a şi înghiţit. Mărturisirile nu m-au uşurat, dar poate că-ţi vor explica anumite stări de spirit, pe care altfel nu le-ai fi putut înţelege. O, Doamne! E o luptă lungă, aş vrea să se isprăvească! A început să măsoare cu paşi mari încăperea, bolborosind numai pentru el lucruri îngrozitoare, încât eram înclinată să cred, după cum spunea Joseph, că propria lui conşiinţă îi prefăcuse inima într-un iad pământesc. Mă întrebam cu teamă cum se va sfârşi. Deşi până atunci rareori îşi dezvăluise o asemenea stare de spirit, fie măcar din priviri, eu eram convinsă că aceasta era dispoziţia lui obişnuită. De altfel chiar el mia confirmat părerea dar, judecând după purtarea lui, nimeni nu ar fi putut crede acest lucru. Nici dumneavoastră, domnule Lockwood, când l-aţi văzut, n-ai bănuit nimic; iar în perioada despre care vă vorbesc era întocmai ca mai înainte, poate puţin mai îndrăgostit de singurătatea lui continuă şi poate mai tăcut cu cei din preajma lui. ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
|
date: Joi, 21/07/2011, 9:02 PM | message # 22
CAPITOLUL 34
Timp de câteva zile după seara aceea, domnul Heathcliff s-a ferit să ne mai întâlnească la masă, totuşi n-a vrut să-i excludă cu totul pe Hareton şi pe Cathy. Nu-i plăcea să cedeze cu desăvârşire în faţa sentimentelor, de aceea prefera să lipsească el de la masă. De atunci o singură masă în douăzeci şi patru de ore îi păru îndestulătoare pentru a se hrăni. Într-o noapte după ce toţi ai casei se culcară, l-am auzit coborând şi ieşind pe uşa principală. Nu l-am auzit revenind, şi dimineaţa am constatat că tot plecat era. Ne aflam în luna aprilie; timpul era dulce şi cald, iarba atât de verde pe cât o puteau face ploile abundente şi soarele, iar cei doi meri pitici de lângă peretele de miazăzi erau plini de flori. După micul dejun, Catherine stărui să iau un scaun şi să mă aşez cu lucrul sub brazii de la colţul casei, iar pe Hareton, care se vindecase complet după accident, îl convinsese să sape şi să-i aranjeze grădiniţa, care fusese mutată în partea aceea din pricina protestelor lui Joseph. Şedeam liniştită, 208 bucurându-mă de miresmele primăverii ce mă înconjurau şi de albastrul suav de deasupra capetelor noastre, cînd tânăra mea doamnă, care se dusese spre gard să adune câteva rădăcini de brânduşe pentru a-şi împrejmui un strat, se întoarse numai cu jumătate din rădăcinile de care avea nevoie şi ne înştiinţă că domnul Heathcliff vine acasă. — Mi-a vorbit! adăugă ea cu o expresie uluită. — Ce ţi-a spus? întrebă Hareton. — Mi-a spus să plec cât pot de iute, răspunse ea. Dar s-a uitat la mine cu nişte ochi atât de diferiţi de cei cu care eram obişnuită, încât mam oprit o clipă să văd ce-i cu el. — Cum e? — Cum să fie, aproape luminat şi vesel. Nu, deloc "aproape”...ci "foarte” emoţionat, sălbatic şi fericit! răspunse ea. — Atunci înseamnă că plimbările nocturne îi priesc, am observat eu luând un aer indiferent. De fapt, eram tot atât de surprinsă ca şi Catherine şi foarte nerăbdătoare să mă conving de adevărul afirmaţiei ei, căci să-l vezi pe stăpân fericit nu era un spectacol de fiecare zi. Am inventat un pretext ca să pot intra în casă. Heathcliff stătea în pragul uşii deschise, era palid şi tremura. Avea însă, într-adevăr, o licărire stranie şi plină de fericire în ochi, ceea ce-i schimba întreaga expresie a feţei. — Vrei să mănânci ceva? l-am întrebat. Trebuie să fii flămând după o noapte de hoinăreală. Doream să aflu unde fusese, dar n-am vrut să-l întreb de-a dreptul. — Nu, nu mi-e foame, răspunse el, întorcând capul şi vorbindu-mi pe un ton cam dispreţuitor; parcă ghicise că încerc să descopăr motivul bunei lui dispoziţii. Eram încurcată; nu ştiam dacă nu cumva e un prilej binevenit pentru a-l dojeni. — Cred că nu-i cuminte să hoinăreşti pe-afară, am continuat eu, când ar trebui să stai în pat. Nu, nu-i deloc cuminte, mai ales pe vremea asta umedă.Sunt sigură c-ai să răceşti sau ai să te îmbolnăveşti. De altfel mi se pare c-aşa s-a şi întâmplat. — Nu s-a întâmplat decât ceea ce pot cu îndura, răspunse Heathcliff, şi îndur totul cu cea mai mare plăcere, dar cu condiţia să mă laşi în pace. Du-te înăuntru şi nu mă plictisi. L-am ascultat şi, trecând pe lângă el, observai că răsuflă iute ca o pisică. "Da! mi-am zis. O să se îmbolnăvească! Nu pot înţelege ce-a făcut!” În ziua aceea, la prânz, se aşeză cu noi la masă şi-şi ţinu farfuria ca să i-o umplu cu mâncare, ca şi cum ar fi avut de gând să se despăgubească de postul din ajun. — Nici n-am răcit şi nici fierbinţeli n-am, Nelly— remarcă el făcând aluzie la cele ce-i spusesem de dimineaţă— şi sunt gata să mănânc tot ce mi-ai pus în farfurie. Îşi luă cuţitul şi furculiţa, se pregăti să mănânce, dar deodată pofta păru că i-a pierit. Puse totul pe masă, privi stăruitor pe fereastră, apoi se ridică şi ieşi. L-am văzut umblând încoace şi-ncolo prin grădină, în timp ce noi am isprăvit masa; atunci Earnshaw a spus că se duce să-l întrebe pentru ce n-a vrut să mănânce; credea că l-am supărat noi cu ceva. 209 — Ei, vine? strigă Catherine când vărul ei se întoarse. — Nu, răspunse el, dar nu-i mânios, mi s-a părut chiar foarte bine dispus. Numai că s-a enervat pentru că i-am vorbit de două ori. Apoi mi-a spus să vin la tine şi mi-a mai spus că se miră cum de pot dori tovărăşia altcuiva. Eu i-am pus farfuria pe grătarul căminului, ca să-i ţin mâncarea caldă. După un ceas sau două, când camera rămase goală, intră din nou, dar nu mi s-a părut deloc mai liniştit. Aceeaşi expresie nefirească — şi nefirească era — de fericire, sub sprâncenele lui negre, şi aceeaşi paloare a feţei din care dispăruse tot sângele; şi dinţii care i se dezveleau din când în când într-un fel de zâmbet. Corpul întreg îi tremura, dar nu cum tremură omul la răceală sau slăbiciune, ci cum vibrează o coardă întinsă la maximum... era mai mult un fior puternic decât un tremur. "Am să-l întreb ce are, mi-am zis! Căci cine altul să-l întrebe?” Apoi am exclamat: — Ai auzit vreo veste bună, domnule Heathcliff?! Pari neobişnuit de înviorat. — De unde să-mi vină mie veşti bune? zise el. Sunt înviorat de foame şi, după câte mi se pare, nu trebuie să mănânc. — Prânzul dumitale e-acolo, i-am răspuns, pentru ce nu vrei să mănânci? — Acum n-am poftă, miârâi el iute; am să aştept până la cină. Şi, Nelly, o dată pentru totdeauna, te rog să-l previi pe Hareton şi pe cealaltă să nu se mai apropie de mine. Vreau să nu mă tulbure nimeni; vreau să fiu singur. — Ai vreun motiv nou pentru această oprelişte? am întrebat eu. Spune-mi pentru ce eşti atât de ciudat, domnule Heathcliff? Unde-ai fost noaptea trecută? Nu-ţi pun această întrebare din simplă curiozitate, ci... — Ba pui întrebarea dintr-o foarte simplă curiozitate, mă întrerupse el râzând. Totuşi am să-ţi răspund. Noaptea trecută am fost în pragul iadului. Azi sunt aproape de paradisul meu. Îl văd cu ochii, abia trei paşi mă mai despart de el! Şi acum ai face bine să pleci şi tu! Dacă n-ai să mă mai iscodeşti, n-ai să vezi şi nici n-ai să auzi nimic înspăimântător. După ce-am măturat căminul şi-am şters masa, am plecat mai nedumerită ca niciodată. În după-amiaza aceea n-a mai ieşit din casă, şi nimeni nu i-a tulburat singurătatea. La ora opt însă am socotit că se cuvine, chiar dacă nu m-a chemat, să-i duc o lumânare. Şi cina. Stătea rezemat de pervazul unei ferestre deschise, dar nu privea afară, căci faţa îi era întoarsă spre întunericul dinăuntru. Focul mocnea în cenuşă, camera se umpluse de aerul umed şi dulce al serii înnourate şi-atât de liniştite, încât se putea auzi nu numai murmurul râuleţului ce curgea spre Gimmerton, ci şi freamătul undelor şi gâlgâitul apei peste pietre şi în jurul bolovanilor mari pe care nu-i putea acoperi. Am murmurat un cuvânt de nemulţumire văzând că focul e gata să se stingă şi-am început să închid ferestrele, una după alta, până am ajuns la a lui. — S-o închid şi pe-asta? l-am întrebat, ca să-l trezesc din visare, căci rămăsese nemişcat. În timp ce vorbeam, lumânarea i-a luminat faţa. Oh, domnule Lockwood, nu vă pot spune cât de cumplit m-am speriat în clipa când l-am 210 văzut! Ochii aceia negri, adânci! Zâmbetul acela şi paloarea lui de fantomă! Mi s-a părut că nu-i domnul Heathcliff, ci o nălucă; şi de spaimă am lăsat lumânarea să se atingă de perete şi-am rămas în întuneric. — Da, închide-o, răspunse cu glasul lui obişnuit. Ia te uită, ce neîndemânare! Pentru ce n-ai ţinut lumânarea drept? Du-te fuga şi adu alta. Am alergat afară înnebunită de groază şi i-am spus lui Joseph: — Stăpânul doreşte să-i duci o lumânare şi să-i aprinzi focul din nou... căci în momentul acela nu îndrăzneam să mai intru. Joseph adună, zgomotos, nişte jăratec pe-o lopăţică şi plecă. Dar s-a întors imediat, cu lopăţică într-o mână şi cu tava de mâncare în cealaltă, explicându-mi că domnul Heathcliff s-a dus să se culce şi nu dorea să mănânce nimic până dimineaţa. L-am auzit atunci cu toţii urcând scările; dar nu s-a dus în camera lui obişnuită, ci a intrat în aceea cu patul cu tăblii. Fereastra ei, după cum v-am spus, e destul de largă, aşa că oricine poate ieşi prin ea. Şi mi-a trecut prin gând că plănuise o nouă hoinăreală la miez de noapte şi prefera ca noi să nu-l auzim. ,,O fi un duh rău care mănâncă morţii, sau un vampir?”mi-am zis. Citisem despre asemenea monştri hidoşi, încarnaţi. Apoi am început să-mi amintesc cum l-am îngrijit când era copil, cum l-am văzut crescând şi cum i-am urmărit aproape toată viaţa; şi mi-am dat seama cât de proastă eram să pot crede despre el un lucru atât de îngrozitor! "Dar de unde-o fi venit făptura aceea mică, neagră, adusă aici de un om bun spre nenorocirea lui?” murmură în mine glasul superstiţiei, în timp ce adormeam şi conştiinţa mă părăsea. Şi-am început, pe jumătate visând, să-mi bat capul imaginând nişte părinţi potriviţi lui şi, cu ajutorul gândurilor mele din starea de veghe, mi-am petrecut din nou în minte viaţa lui, cu câteva imagini sumbre în plus, iar în cele din urmă am ajuns să-mi închipui moartea şi înmormântarea lui. Din toate acestea ceea ce mai ţin minte e marea mea tulburare, căci aveam sarcina de a dicta inscripţia de pe piatra lui funerară şi mă sfătuiam în privinţa ei cu groparul. Şi cum nu avea prenume şi nu-i cunoşteam nici vârsta, am fost obligaţi să ne mulţumim cu un singur cuvânt: "Heathcliff”. Aşa s-a şi întâmplat. Dacă intraţi în curtea bisericii, veţi citi pe piatra lui funerară numai acest cuvânt şi data morţii. Zorile mi-au readus bunul-simţ. Cum s-a luminat de ziuă, atât cât să pot vedea, m-am sculat şi-am ieşit în grădină, să caut sub fereastră urmele picioarelor. Dar n-am văzut nimic. "A rămas acasă, mi-am zis, şi azi o să fie sănătos”. Am preparat micul dejun pentru toată casa, ca de obicei, dar lui Hareton şi lui Cathy le-am spus să mănânce înainte de a coborî stăpânul, căci azi, desigur, va dormi mai mult. Ei au preferat să mănânce afară, sub pomi, aşa că le-am aşternut acolo o faţă de masă mică, pe placul lor. Când m-am întors, l-am găsit pe domnul Heathcliff jos. Vorbea cu Joseph despre treburile fermei; i-a dat îndrumări limpezi şi amănunţite cu privire la ce discutau, dar vorbea iute, întorcând mereu capul într-o parte şi având aceeaşi expresie de surescitare, poate chiar şi mai accentuată. Când Joseph ieşi din odaie, se aşeză în locul lui unde şedea de obicei, iar eu i-am pus dinainte o cană de cafea. O trase mai aproape. Apoi îşi aşeză braţele pe masă şi privi peretele din faţă; după câte mi s-a părut, cerceta 211 cu mare atenţie o anumită porţiune; ochii îi erau atât de strălucitori şi de neliniştiţi şi arătau un interes atât de viu, încât timp de o jumătate de minut Heathcliff nici nu mai respiră. — Haide, am exclamat eu, împingând o bucată de pâine lângă mâna lui, mănâncă şi bea-ţi cafeaua cât e caldă! Te-aştept aproape de-un ceas. Nu m-a luat în seamă— şi totuşi a zâmbit. Preferam să-l văd scrâşnind din dinţi decât zâmbind aşa. — Domnule Heathcliff! Stăpâne, am strigat, pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai uita aşa, de parcă-ai avea în faţa ochilor o vedenie din altă lume! — Pentru numele lui Dumnezeu, nu ţipa atât de tare! răspunse el. Fă-ţi ochii roată şi spune-mi: suntem singuri? — Fireşte că da, i-am răspuns, fireşte că suntem singuri! Totuşi, fără să vreau, i-am ascultat porunca, dar parcă n-aş fi fost chiar sigură că eram numai noi doi. Făcu o mişcare cu mâna şi dădu la o parte pâinea şi cafeaua, liberându-şi locul din faţă, apoi se aplecă înainte ca să poată privi şi mai nestingherit. De data asta am observat că nu-l mai interesează peretele; m-am uitat mai bine şi mi-am dat seama că priveşte ceva ce se află la o depărtare de vreo doi metri. Şi ceea ce vedea, orice-ar fi fost, părea că-i provoacă o plăcere şi o durere de nerăbdat; cel puţin aşa am înţeles eu, judecând după expresia lui chinuită şi totuşi transfigurată. Obiectul închipuirii sale nu stătea nemişcat, căci ochii lui îl urmăreau cu o atenţie neostenită; nici chiar când vorbea cu mine nu-şi întorcea privirea de la el. Zadarnic îi reaminteam de postul lui prelungit, căci, dacă făcea vreo mişcare ca să se apropie de vreun obiect, cedând rugăminţilor mele, sau dacă întindea mâna să ia o bucata de pâine, degetele se încleştau înainte de a ajunge la ea şi mâna îi cădea pe masă, uitând scopul urmărit. Am stat lângă el cu neclintită răbdare, încercând să-i abat atenţia de la preocuparea care-l obseda, până când s-a enervat şi s-a ridicat, întrebându-mă pentru ce nu-l las să mănânce când vrea el. Şi mi-a mai spus că data viitoare să nu-l mai aştept, ci să-i pun totul pe masă şi să-mi caut de treabă. După aceste cuvinte a ieşit din cameră, coborând agale poteca din grădină, şi a dispărut pe poartă. Ceasurile trecură anevoie, pline de îngrijorare; veni o altă seară. Nu m-am dus la culcare decât foarte târziu şi, când m-am dus, n-am putut dormi. El a intrat după miezul nopţii şi, în loc să se ducă să se culce, s-a închis în sală. Am ascultat cu atenţie, m-am sucit încoace şi-ncolo şi, în cele din urmă, m-am îmbrăcat şi am coborât. Era prea greu să stau culcată, chinuindu-mi mintea cu sute de presimţiri deşarte. Am auzit paşii domnului Heathcliff măsurând neostenit padoseala; şi adeseori tăcerea era întreruptă de răsuflarea lui adâncă, ce semăna cu un geamăt. Bolborosea şi cuvinte fără şir; singurul pe care l-am putut prinde a fost numele Catherinei legat de câte un cuvânt de mângâiere sau de suferinţă sălbatică, smuls din adâncul sufletului, rostit încet, grav ca şi cum ar fi fost cu o persoană prezentă. N-am avut curajul să intru de-a dreptul în odaie, dar, vrând să-l trezesc din visare, m-am apucat să fac focul în bucătărie, am aţâţat flăcările şi-am început să ricâi cenuşa. L-am trezit mai curând decât mă aşteptam. A deschis imediat uşa şi a spus: — Nelly, vino încoace... S-a făcut dimineaţă? Vino cu lumânarea. 212 — Bate patru, i-am răspuns. Ai nevoie de-o lumânare ca să te urci sus. Ai fi putut să-ţi aprinzi o lumânare şi la foc. — Nu, nu vreau să mă duc sus, a zis. Vino înăuntru şi aprinde-mi focul, apoi deretică prin odaie. — Mai întâi trebuie să suflu în foc ca să aţâţ jăraticul, i-am spus, luând un scaun şi foalele. Între timp el umbla încoace şi-ncolo, într-o stare aproape de nebunie; suspinele lui adânci şi grele se succedau atât de iute, încât nu mai lăsau loc pentru o respiraţie normală. — Când se crapă de ziuă am să trimit după Green, zise el. Vreau să-i cer câteva lămuriri juridice cât mai sunt în stare să mă gândesc la treburi de felul ăsta şi cât mai pot acţiona calm. Încă nu mi-am scris testamentul şi nu mă pot hotărî cum să-mi împart averea. Aş vrea s-o şterg de pe faţa pământului. — Eu n-aş vorbi aşa, domnule Heathcliff, am intervenit eu. Lasă deocamdată testamentul la o parte, căci ai vreme destulă pentru asta, ca şi pentru a te căi de numeroasele dumitale nelegiuiri. N-aş fi crezut niciodată c-or să te lase nervii. Totuşi, spre uimirea mea, te-au lăsat, şi aproape cu totul... dar numai din vina dumitale. Felul în care ţi-ai petrecut aceste ultime trei zile ar fi doborât şi un titan. Mănâncă ceva şi odihneştete puţin. N-ai decât să te priveşti în oglindă şi-ai să-ţi dai seama ce mare nevoie ai şi de mâncare, şi de somn. Obrajii ţi-s scobiţi, ochii ţi-s roşii, ca ai unui om care moare de foame şi e pe cale să orbească de nesomn. — Nu-i vina mea că nu pot nici mânca, nici dormi, răspunse el. Te asigur că nu fac asta cu un plan înainte stabilit. Am să fac şi pe una, şi pe cealaltă îndată ce-mi va fi cu putinţă. Dar încearcă să-i porunceşti unui om care se luptă în apă, la depărtare de un braţ de mal, să stea liniştit! Mai întâi trebuie să ajung la mal, şi-apoi am să mă odihnesc. Fie cum vrei tu: să nu mai vorbim de domnul Green. Iar în ceea ce priveşte căinţa pentru nelegiuirile mele, află că n-am săvârşit nici o nelegiuire şi nu mă căiesc de nimic. Sunt prea fericit, şi totuşi încă nu destul. Fericirea sufletului meu îmi ucide trupul şi totuşi nu-i îndeajuns de satisfăcătoare în sine. — Fericit, stăpâne?! am strigat eu. Stranie fericire! Dacă m-ai asculta fără să te înfurii, ţi-aş da câteva sfaturi care te-ar face mai fericit. — Ce sfaturi? întrebă el. Dă-mi-le! — Îţi dai seama, domnule Heathcliff, că de la vârsta de treisprezece ani ai dus o viaţă egoistă, necreştinească şi că, probabil, în tot acest răstimp n-ai pus mâna pe o "Biblie”? Desigur, ai uitat cuprinsul acelei cărţi şi poate că acum nici nu mai ai răbdare s-o cercetezi. Crezi că ţi-ar strica dacă am trimite după cineva— vreun pastor oarecare, indiferent de biserica de care ţine—să ţi-o tălmăcească şi să-ţi arate cât de mult te-ai îndepărtat de preceptele ei? Şi că eşti foarte puţin pregătit pentru cerul propovăduit de ea dacă nu te schimbi înainte de moarte? — Îţi sunt recunoscător, Nelly, zise el, că mi-ai reamintit să-ţi spun cum vreau să fiu înmormântat. Vreau să fiu dus la cimitir seara. Dumneata şi cu Hareton puteţi să mă însoţiţi dacă vreţi; şi bagă mai ales de seamă ca groparul să respecte poruncile mele în ceea ce priveşte cele două coşciuge! Nu trebuie să vină nici un pastor, după cum nu trebuie să se rostească nici un cuvânt despre mine. Îţi spun că aproape am atins paradisul "meu”, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de valoare 213 pentru mine şi nu-l râvnesc. — Şi presupunând că vei continua să ajunezi cu-aceeaşi încăpăţânare şi vei muri în acest fel, ce-o să se întâmple dacă ei refuză să te înmormânteze în cimitir? am spus eu, indignată de această indiferenţă păgânească. Ţi-ar plăcea? — N-or să facă una ca asta, răspunse el. Iar dacă vor face-o, tu trebuie să mă muţi acolo în ascuns, şi dacă n-ai s-o faci, ai să vezi cu ochii tăi că morţii nu pier cu totul! Cum a auzit că ceilalţi membri ai familiei încep să se mişte, s-a retras în vizuina lui, lăsându-mă să respir în voie. Dar după-amiază, pe când Joseph şi Hareton îşi vedeau de treburi, a venit din nou în bucătărie şi, cu o căutătură sălbatică, mi-a poruncit să vin şi să stau în sală. Voia să rămână cineva lângă el. Eu am refuzat, spunându-i pe faţă că vorbele şi purtarea lui ciudată mă speriau şi n-aveam nici curajul şi nici puterea să-i ţin singură de urâtt. — Mi se pare că mă crezi un diavol, zise el cu un râs înspăimântător; ceva prea monstruos ca să poată trăi sub acoperişul unei case ca lumea. Apoi întorcându-se către Catherine, care era acolo şi care s-a tras în spatele meu când l-a văzut apropiindu-se a adăugat, pe jumătate rânjind: Vrei să vii ,,tu”, puicuţă? Nu-ţi voi face nici un rău. Nu! Şi tu mă crezi mai rău chiar decât diavolul?! Nu face nimic, există "una” care nu se fereşte de mine! Pe Dumnezeul meu! E neînduplecată! Dumnezeule, e fără milă! Oh, blestemată treabă! E mult mai mult decât poate îndura carnea şi sângele... chiar şi al meu. De-atunci n-a mai căutat tovărăşia nimănui. Pe înserate s-a dus în camera lui. Toată noaptea şi până dimineaţa târziu l-am auzit gemând şi murmurând singur. Hareton n-avea astâmpăr, voia să se ducă la el, dar lam rugat să-l cheme pe doctorul Kenneth, ca să vadă ce are. Când a sosit, l-am rugat pe Heathcliff să mă lase să intru şi-am încercat să deschid uşa, dar am găsit-o încuiată; iar el a strigat doar să ne ducem dracului. Spunea că se simte mai bine şi vrea să fie lăsat în pace, aşa că doctorul a plecat. Seara următoare a fost foarte umedă, a plouat cu găleata până-n zorii zilei şi, când mi-am făcut plimbarea de dimineaţă în jurul casei, am observat că fereastra stăpânului era larg deschisă şi ploaia cădea drept în casă. "Nu poate fi în pat, mi-am zis, căci, aşa cum toarnă, l-ar fi udat până la piele. Trebuie să se fi sculat, ori să fi plecat. Dar de ce să mă mai frământ, am să-mi iau inima în dinţi şi-am să mă duc să văd.” După ce am reuşit să intru cu altă cheie, m-am repezit să desfac tăbliile patului, căci camera era goală; le-am împins iute şi m-am uitat înăuntru. Domnul Heathcliff era acolo...culcat pe spate. I-am întâlnit privirea, dar avea nişte ochi atât de pătrunzători şi sălbatici, încât am tresărit. Apoi mi s-a părut că zâmbeşte. Nu m-am gândit că-i mort, dar faţa şi gâtul îi erau spălate de ploaie, aşternuturile ude, iar el stătea absolut nemişcat. Fereastra, bătută de vânt încoace şi-ncolo, îi zgâriase mâna care era aşezata pe marginea pervazului. Din pielea tăiată nu curgea sânge, iar când am pus degetele pe ea nu m-am mai putut îndoi: era mort şi ţeapăn! Am închis fereastra, i-am pieptănat părul negru şi lung de pe frunte, am încercat să-i închid ochii şi să sting, dacă mi-ar fi fost cu putinţă, înainte de a o mai vedea si altcineva... acea privire îngrozitoare, ca vie, de triumf. Dar ochii n-au vrut să se închidă. Păreau că rânjesc, că-şi bat joc de 214 încercările mele, iar buzele lui desfăcute şi dinţii albi, ascuţiţi, rânjeau şi ei! Cuprinsă de o nouă criză de laşitate, l-am strigat pe Joseph. Joseph se târî până sus, făcând mare gălăgie, dar refuză cu îndârjire să se atingă de el. — Diavolu’ s-a repezit la sufletu’ lui, strigă el, şi poate să-i ia şi hoitu’, căci mie nu-mi pasă de el! Uite-l! Ce nemernic, rânjeşte şi-n faţa morţii! Şi păcătosul bătrân începu să rânjească şi el în bătaie de joc. Am crezut chiar c-o să dănţuiască în jurul patului; dar, potolindu-se brusc, căzu în genunchi, ridică mâinile şi mulţumi că adevăratul stăpân al vechii familii a reintrat în drepturile lui. Eram buimăcită de această întâmplare îngrozitoare; şi fără să vreau, gândurile mele se întoarseră cu un fel de tristeţe apăsătoare spre vremurile trecute. Numai bietul Hareton, cel căruia Heathcliff îi făcuse cea mai mare nedreptate, suferi cu adevărat. El a vegheat toată noaptea la căpătâiul mortului plângând amarnic. Îi strângea mâna, îi săruta faţa sarcastică şi sălbatică, pe care toţi ceilalţi se fereau s-o privească, şi-l plângea cu durerea aceea puternică ce izvorăşte în mod firesc dintr-o inimă generoasă, cu toate că inima lui e tare ca oţelul călit. Doctorul Kenneth rămase încurcat când a trebuit să se pronunţe asupra bolii care pricinuise moartea stăpânului. I-am ascuns faptul că n-a pus nimic în gură timp de patru zile, temându-mă să dau cumva de vreun bucluc; şi-apoi eram convinsă că nu se abţinuse de voie şi cu un anumit plan, ci că aceasta era consecinţa şi nu cauza bolii lui stranii. L-am înmormântat, spre indignarea întregii vecinătăţi, întocmai cum a dorit. Earnshaw şi cu mine, groparul şi şase oameni care au dus sicriul au format întregul cortegiu. Cei şase oameni au plecat după ce l-au coborât în groapă, noi am rămas până l-am văzut acoperit. Hareton, cu faţa scăldată în lacrimi, a tăiat cu sapa bucăţi de pământ cu iarbă şi le-a aşezat cu mâna lui peste movila cafenie. Acum e tot atât de neted şi verde ca şi mormintele vecine... şi sper că şi fostul meu stăpân doarme tot atât de adânc ca şi cei de lângă el. Dar oamenii din partea locului, dacă-i întrebaţi, jură pe "Biblie” că el umblă; şi sunt unii care spun că l-ar fi întâlnit lângă biserică, alţii că l-au văzut pe dealuri şi chiar aici, în casă. Poveşti deşarte, o să ziceţi dumneavoastră, şi-aşa zic şi eu. Totuşi, bătrânul acela de lângă focul din bucătărie susţine că, privind pe fereastra odăii lui, a văzut— de la moartea lui Heathcliff încoace — în fiecare noapte ploioasă două fiinţe... Iar mie mi s-a-ntâmplat ceva ciudat, cam acum o lună. Într-o seară mă duceam la Grange... era o seară învolburată, prevestitoare de furtună... şi tocmai la cotitura drumului spre Heights m-am întâlnit cu un băieţel care mâna o oaie si doi miei. Băiatul plângea îngrozitor, iar eu mi-am închipuit că oile erau îndărătnice şi nu se lăsau mânate. — Ce s-a-ntâmplat, băiete? l-am întrebat. — Acolo sub dea e Heathcliff cu o femeie, zise el plângând cu lacrimi ce-i curgeau şiroaie, şi nu cutez să trec pe lângă ei. Eu n-am văzut nimic, dar nici oile şi nici el nu voiau să înainteze. Iam spus s-o ia pe drumul din vale. Probabil că şi-a creat singur fantomele, în timp ce străbătea dealurile, gândindu-se la poveştile pe care le auzise repetate de părinţii şi prietenii lui. Însă nici mie nu-mi mai place acum să 215 fiu pe afară când se întunecă şi nici nu-mi mai place să rămân singură în casa asta sumbră. Nu pot scăpa de-aceste gânduri şi-aş fi fericită dacă ei ar părăsi-o şi s-ar muta la Grange. — Aşadar, or să se ducă la Grange, am spus eu. — Da, răspunse doamna Dean; de îndată ce se vor căsători, şi asta va fi în ziua de Anul Nou. — Şi-atunci cine o să rămână aici? — Păi, cine? Joseph o să aibă grijă de casă şi, poate, pe lângă el, vreun băiat care să-i ţină de urât. Vor locui în bucătărie, iar restul va fi închis. — Casa va fi la dispoziţia stafiilor care vor dori s-o bântuie, am spus eu. — Nu, domnule Lockwood, zise Nelly dând din cap. Eu cred că morţii odihnesc în pace şi nu-i bine să vorbeşti despre ei în glumă. În acel moment poarta grădinii se deschise; hoinarii se întorseseră. — Ăstora nu le e frică de nimic, am mârâit eu, urmărindu-i pe fereastră cum se apropiau. Împreună l-ar înfrunta şi pe Satana cu toate oştile lui! Când au păşit pe pietrele din faţa uşii şi s-au oprit să arunce o ultimă privire lunii— sau mai bine zis să se privească unul pe altul în lumina ei — am simţit un imbold irezistibil să fug iarăşi din calea lor; şi, punând în mâna doamnei Dean o mică amintire, fără a ţine seamă de protestele ei, când tinerii au deschis uşa spre sală, eu am dispărut prin bucătărie. Aş fi confirmat, desigur, părerea lui Joseph despre purtările deşănţate ale doamnei Dean dacă, din fericire, nu şi-ar fi dat seama că, datorită clinchetului ademenitor al unui ban de aur pe care l-am lăsat să cadă la picioarele lui, sunt un om respectabil. În drumul meu spre casă m-am abătut pe la capela bisericii. Apropiindu-mă de ziduri am observat că paragina se întinsese mai mult şi că totul era mai năruit decât acum şapte luni. Multe ferestre erau doar găuri negre, fără geam; iar din loc în loc, dincolo de linia dreaptă a acoperişului, ieşeau câteva ţigle, care vor fi smulse, cu încetul, de furtunile din toamna ce va să vină. Am căutat şi-am descoperit uşor cele trei pietre funerare pe povârnişul de lângă mlaştină. Cea din mijloc era cenuşie şi pe jumătate năpădită de buruieni, a lui Edgar Linton acoperită de iarbă şi muşchi, iar a lui Heathcliff, încă goală. Am zăbovit printre ele, sub cerul acela binevoitor, dulce, senin; am urmărit fluturii ce zburau printre ierburi şi clopoţei, am ascultat vântul suav ce adia prin iarbă, şi m-am întrebat: Cum a putut crede cineva vreodată că cei ce odihnesc în pacea pământului ar putea avea un somn tulburat?! Sfârşit ...am invatat sa plang cu zambetul pe buze... |
| |||
Blog
27 februarie 2011
By Admin
Un loc cald pentru inimi deschise ,uneori ranite,alteori fericite... Sensibilitate si frumusete a sufletului...
Forum
27 februarie 2011
By Admin
O gama larga de subiecte,un loc de dat buna dimineata sau noapte buna,sanatate,frumusete,dragoste...
Site-ul Elegant FM s-a infiintat pe 27 februarie 2011. Scopul acestuia este de a-ti oferi un loc linistit unde sa-ti deschizi sufletul si unde iti poti face multi prieteni cu care sa-ti impartasesti experientele tale de viata.
Elegant FM
27.02.2011
Phone: (XXX) XXX-XXX-XXX
Fax: (XXX) XXX-XXX-XXX
Email: lili_elegantfm@yahoo.com
