A fost odata un suflet inghetat. Il inghetasera singuratatea si lipsa iubirii si hiberna intr-o cochilie de gheata pe care iernile o sporeau mereu cu suflarea lor rece facand-o tot mai de nepatruns.
Nici macar verile ce treceau peste el nu reuseau sa-i topeasca platosa de tristete inghetata, desi uneori parea ca incepe sa se dezmorteasca… dar poate ca numai lacrimi erau picaturile ce se rostogoleau dinspre el subtiindu-i silueta translucida.
Straniu a fost ca-n curgerea monotona a timpului peste acea dimensiune abstracta, tocmai o iarna a fost cea care l-a trezit din letargie. O iarna cenusie, lipsita de scanteierea albului orbitor al zapezii, dar care respira blandete cu toate adierile vantului si cu toate brizele marii. Si sufletul inghetat se trezea la viata inflorind in iubire cum infloresc a doua oara copacii in toamnele tarzii.
Dar inca si mai straniu a fost ca mai apoi, o noapte torida de vara a fost cea care avea sa-l inchida din nou in scoica lui de gheata, despuindu-l lent de toate visele si iluziile, de toata fericirea abia intrezarita. Si de-atunci nici o iarna nu mai avea sa-i fie blanda ca aceea ce scuturase asupra-i inmiresmate petale de trandafir.
Dar acum sufletul inghetat nu mai sufera, desi abia mai poate respira sub gheata dusmana ce creste mereu asupra-i, ci retraieste mereu si mereu clipa de fericire ce i-a fost daruita, hranindu-se cu ea si hranind-o cu sine ca sa n-o lase sa moara. Iar daca uneori mai plange, lacrimile lui nu mai sunt amare, ci duioase, de dor si iubire. De-aceea poate ca si casuta de gheata capata, incetul cu incetul, forma de inima.
03/02/2012 10:48 PM
01/02/2012 10:34 PM
31/01/2012 4:09 PM
31/01/2012 2:20 AM
30/01/2012 11:28 PM
30/01/2012 10:53 PM