Ea

  Firicelul de apă își făcea loc printre pietre. Atât mai rămăsese din râul peste care odată, pe când era copil, trecea cu greu.  Atât a mai rămas și din amintirile ei, gândește ea: un firicel, o rază de lumină de care se agață uneori.

 Își amintește atât de clar copilăria, certurile părinților, îmbrățișările și  răsfățul bunicilor, zâmbetele lor blânde și căldura pe care o simțea vară de vară, când avea privilegiul ca pentru trei luni să scape de apăsătoarea atmosferă de „acasă”. Dar acasă a fost pentru ea doar un loc pustiu, fețe cenușii și nepăsătoare. Nu era loc de dragoste, Ei nu aveau timp pentru ea, copilul se simțea doar un obstacol în mărețele lor cariere. 

   Singurul motiv pentru care a rezistat an de an au fost cele trei luni de vacanță petrecute în brațele bunicilor. Și acum, ei nu mai sunt.  Lacrimile vărsate de ea au fost fără rost, nu  i-au adus înapoi. De atunci a renunțat, a renunțat să iubească.  La vârsta fragedă pe care o avea atunci a concluzionat că dragostea este malefică, în momentul în care iubești ,persoana va muri. Asta până să îl întâlnească pe EL.